CLASICISMUL VIENEZ

Clasicismul muzical vienez este reprezentat de triada Haydn, Mozart, Beethoven. Haydn,
părintele simfoniei, a stabilit pentru două secole şi mai bine tiparul formei muzicale, simfonie - sonată.
"Muzica lui Mozart este o lume de rezonanţe transcendente şi paradisiace, care atinge uneori o sublimă
gravitate melancolică. Cu Mozart se încheie muzica de origine divină, muzica pură, celestă, care a fost
adusă pe pământ de J.S. Bach", notează Emil Cioran. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, la
Oradea, descinde Michael Haydn, fratele marelui compozitor, o figură proeminentă a clasicismului
vienez, şi K. D. von Dittersdorf, celebrul violonist, pe care l-a cunoscut episcopul Patachich la Viena, cu
ocazia unui concert. Tânărul virtuoz abia împlinise 25 de ani când a acceptat invitaţia lui Patachich de a
veni la Oradea. Sarcina principală a lui Dittersdorf a fost organizarea la Oradea a unei orchestre
reprezentative. Pentru realizarea acestui obiectiv, a obţinut aprobarea episcopului să angajeze
instrumentişti corespunzători pentru susţinerea concertelor simfonice şi vocal simfonice săptămânale.
Tot compozitori clasici vienezi sunt cei doi muzicieni şi dirijori M. Haydn şi K.D. Dittersdorf, care au
realizat o operă componistică şi interpretativ dirijorală, situând Oradea printre oraşele muzicale ale
Europei. Dirijorul concertului de luni, maestrul Ervin ac?l, a interpretat Simfonia în Re major de
Dittedorf, aşa cum cere concepţia clasică, cu contraste între tema principală şi tema secundară,
realizând întrutotul forma clasică de sonată. Contrastele între tema I şi II sunt mai puţin evidente decât
în operele lui Haydn şi Mozart. Uneori, lucrarea suferă prin repetarea temelor, capătă o uşoară notă de
monotonie. O armonie clasică completată uneori de un început armonic modal. Din cele patru părţi, ni s-
a părut că ultima parte, Rondo, care în simfonia clasică totdeauna este într-un tempo vivace, a fost puţin
cam lentă, fiind executată în acelaşi tempo ca şi partea a III-a, Menuetto. Formaţia folosită în prezenta
lucrare este amplă, cuprinzând oboi, corn, trompete, fagot, flaut şi cvintetul de coarde. În continuarea
programului, am ascultat Concertul pentru pian şi orchestră în Mi bemol major de Mozart, în
interpretarea pianistei Dana Borşan, într-o concepţie muzicală ajunsă la maturitate, prin tehnica sa
perfectă, dar mai ales prin stilul mozartian. Peisajul cultural muzical interpretativ orădean a fost dominat
şi de dirijorul Ervin Ac?l, timp de peste trei decenii, şi de pianista Dana Borşan, care a fost, mai bine de 5
ani, solista Filarmonicii, iar după 1989 şi până în prezent susţine cursuri de interpretare pianistică la
Oradea. Pianista Dana Borşan şi-a câştigat prin talent un loc în galeria artiştilor interpreţi pianişti din ţara
noastră, alăturându-se marilor pianişti Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, Dan Grigore şi mulţi
alţi mari interpreţi români. Cei doi protagonişti, dirijorul şi solista, au alcătuit un cuplu muzical ideal,
contopindu-se în redarea operei interpretate, realizând o colaborare perfectă. Dirijor, solist, orchestră, o
vibrantă armonie, care a încântat publicul. Concertul s-a încheiat cu Simfonia a IV-a de Beethoven,
interpretată excelent. Pe bună dreptate, "Finis coronat opus" ("Sfârşitul a încoronat opera").

Propriu-zis, primele vestigii ale clasicismului le întâlnim abia în momentul în care creaţia lui J.
Haydn atinge maturitatea : perioada anilor 1760.

Pe de altă parte, sfârşitul clasicismului vienez se consideră că a fost marcat de moartea lui L. v.
Beethoven, ultimul „clasic” ( 1827). Desigur şi această dată este tot atât de arbitrară, întrucât cu mult
înainte îşi face apariţia pe firmamentul muzicii europene primul romantic – Franz Schubert – ale cărui
compoziţii timpurii dar deja mature de lied, sunt scrise înainte cu un deceniu, şi mai bine, de această
dată (1815). Aşadar, o periodizare absolută a clasicismului este în general dificilă şi relativă; ceea ce

1
interesează în expunerea de faţă – este stabilirea principalelor coordonate de ordin stilistic şi formal pe
care le întruneşte această importantă epocă de dezvoltare a muzicii.

Trebuie să remarcăm de la început faptul că, această creaţie muzicală clasică a avut ca fundal,
frământările de ordin social – politic din jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea şi primul sfert al
secolului al XIX-lea. Este timpul în care se desfăşoară înverşunata ciocnire dintre vechea lume feudală în
dezagregare, cu reprezentanţii ei: nobilimea laică şi clericală, şi burghezia în ascensiune, ciocnire ce se
desăvârşeşte luând forme violente în timpul revoluţiei burgheze din Franţa de la 1789. Ulterior,
războaiele napoleoniene şi „ Restauraţia” vor constitui fondul istorico - politic pe care se va desfăşura
creaţia târzie a lui J. Haydn şi cea mai mare parte a operei beethoveniene.

Pe plan general artistic, asistăm acum la afirmarea curentului „Sturm und Drang” în literatura
germană, unde îşi fac apariţia personalităţi de o mare importanţă pentru întreaga dezvoltare a culturii
europene : Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich von Schiller şi Johann Gottfrid von Herder. În artele
plastice întâlnim personalităţile unor pictori de seamă ca :Jean – Honoré Fragonard, Jean – Baptiste -
Siméon Chardin, Francois Boucher, Jean - Baptiste Greuze, Francisco de Goya sau ale sculptorilor
:Etienne Maurice Falconet şi Jean – Antoine Houdon.

În acest timp se accentuează de asemenea tot mai mult antagonismul (evident în special în
pictură) dintre arta de curte reprezentată de pictoriţa Elisabeth Vigee Lebrun şi arta legată de viaţa şi
interesele populare cu reprezentantul ei de seamă Jean – Baptiste- Siméon Chardin. Acest antagonism
se va face simţit într-o măsură mai mică sau mai mare în toate artele.

O importantă contribuţie în orientarea democratică a artei timpului, a avut-o curentul „folcloric”

al cărui reprezentanţi şi-au îndreptat eforturile spre valorificarea comorilor creaţiei populare. Astfel şi în
compoziţiile muzicale ale clasicilor pătrunde tot mai mult intonaţia populară, dându-le un profil stilistic
bine precizat.

Clasicismul vienez nu apare ca un fenomen izolat şi spontan, el a avut predecesori care i-au
pregătit strălucirea : fiii lui J. S. Bach, compozitorii şcolii de la Mannheim ( Johann şi Carl Stamitz, Anton
Filtz, Christian Cannabich), şcoala cehă (Antonin Vranicky, Leopold Kozeluch, Kramar – ultimii au fost
contemporani cu J.Haydn şi W.A.Mozart ), şcoala berlineză (reprezentată de Johann Joachim Quanz, Karl
Heinrich Graun şi fraţii Franz şi Georg Benda), şcoala austriacă a timpului în care a activat compozitori
ca: Georg Matthias Monn,G. Christian Wagenseil sau salzburghezul Leopold Mozart. În Franţa simfoniile
lui Jean Joseph Mouret, cele şase simfonii „în gust italian” ale lui B.Sanmartini, N. Porpora, G. B.
Pergolesi, toţi preced prin strădaniile lor realizările de mai târziu ale compozitorilor clasici vienezi.

În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea se semnalează câteva cuceriri importante în domeniul

gândirii muzicale şi tehnici de creaţie, care au avut o înrâurire hotărâtoare asupra operei compozitorilor
timpului :

 Afirmarea definitivă a organizării tonale major – minore

2
 Precizarea şi îmbogăţirea planurilor de modulaţie care devin generatoarele unor forme cum sunt
sonata, rondo-ul;

 Ca o consecinţă a gândirii tonale, se definitivează principiile armoniei clasice şi înlănţuirii

acordurilor;

 De aici o anumită structură a melodiei ce izvorăşte cel mai adesea din interiorul funcţiilor
armonice, figurând acorduri ale diferitelor trepte ( arpegii, game, note de schimb, note de pasaj,
etc.)

 Precizarea structurii metrice şi ritmice, între care se stabilesc legături strânse, metrul şi ritmul
condiţionându-se reciproc;

 Înmulţirea semnelor şi termenilor de expresie şi tempo;

 Stabilirea unor formule cvasi definitive privitoare la alcătuirea ansamblului orchestral, al

ansamblurilor de muzică de cameră ( cvartet de coarde, cvintet de suflători, ansambluri cu pian
etc.)

„suspin”: J.Stamitz

„scânteie”: J.Stamitz