Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept Parlamentar ID Sem II
Drept Parlamentar ID Sem II
DREPT PARLAMENTAR
Introducere
Stimate student,
AȘTEPTĂRI
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
OBIECTIVE
Ce este un obiectiv?
Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau absenţa
acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.
CUPRINS
NU UITA! ............................................................................................................................... 21
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 21
NU UITA! ............................................................................................................................... 34
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 35
NU UITA! ............................................................................................................................... 48
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 49
NU UITA! ............................................................................................................................... 66
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 66
3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ......................................................................................... 76
NU UITA! ............................................................................................................................... 78
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 79
NU UITA! ............................................................................................................................... 89
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 90
NU UITA! ............................................................................................................................... 98
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 99
Unitatea de învăţare 1
PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM,
EXPRESIE A SUVERANITĂŢII NAŢIONALE. FUNCŢIILE
PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT
NU UITA! ............................................................................................................................... 21
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 21
monarhi pentru situaţii cu totul deosebite) el s-a dovedit a reprezenta instrumentul prin care
voinţa populară a reuşit să se afirme şi să se manifeste, ducând la consacrarea, pentru prima
dată, a Parlamentului în sensul modern, ca o instituţie reprezentativă naţională.
Desigur, şi evoluţia altor state a înregistrat momente asemănătoare, confruntări, situaţii
în care Parlamentelor de abia formate li se recunoştea dreptul de a-şi spune cuvântul în
problemele ţărilor respective dar şi situaţii de recul, când instituţiile parlamentare, nesocotite
flagrant, erau dominate de puterea executivă. Aceasta recurgea adesea la simulacre de
parlamente, sau pur şi simplu – preferând tactica monarhiei engleze şi franceze – renunţa cu
totul să le mai convoace.
Evoluţii asemănătoare s-au întâlnit în Olanda, Italia, Germania, în ţările scandinave,
peste tot transformările politice aducând cu ele consolidarea şi afirmarea prerogativelor
parlamentare. Se poate spune deci că instituţia Parlamentului nu reprezintă o creaţie artificială
sau de conjunctură, ci un sistem elaborat al însăşi evoluţiei politice a societăţii, evoluţie de
neconceput fără participarea maselor largi, în condiţiile afirmării şi consolidării naţiunilor,
care implicau într-o măsură din ce în ce mai mare existenţa unor forumuri democratice
reprezentative, chemate să exprime şi să manifeste voinţa poporului.
Filosofii iluminişti, care au adus o contribuţie atât de bine cunoscută şi apreciată la
definirea rolului Parlamentului, au precizat cu multă exactitate rolul instituţiei parlamentului
în sistemul separaţiei puterilor. În condiţiile în care Montesquieu şi contemporanii săi au
afirmat necesitatea unui echilibru şi a unui control reciproc între puterile statului, rolul şi
importanţa Parlamentului ca exponent al puterii legislative devin dintre cele mai mari. Mai
mult decât atât, în teoria Dreptului constituţional se afirmă ideea regimului parlamentar
definit prin tradiţie ca reprezentând un regim de separaţie suplă şi de colaborare echilibrată
dintre puterile statului.
Deşi evoluţiile politice ulterioare au marcat şi apariţia altor forme de regimuri, precum
cel prezidenţial, semiprezidenţial sau directorial, rolul Parlamentului a rămas extrem de
puternic şi în aceste regimuri, el păstrând prerogative deosebit de importante în activitatea de
legiferare. Totodată, Parlamentul a exercitat şi exercită un rol important prin controlul asupra
executivului, control care în sistemele democratice funcţionează indiferent de titulatura
regimului politic sau împrejurarea dacă regimul parlamentar ar fi "monist" sau "dualist" (prin
aceasta înţelegându-se dacă executivul se prezintă faţă de Parlament ca o singură entitate sau
ca două entităţi, incluzând şeful de stat şi şeful de Guvern).
Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică,
relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului, este
principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în
lucrarea sa "Politica", a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural
(Grotius, Wolff, Puffendorf), iar mai târziu de John Locke, găsindu-şi încununarea în opera
lui Montesquieu.
În Anglia, o contribuţie remarcabilă la fundamentarea teoretică a principiului
separaţiei puterilor a adus-o cunoscutul filosof John Locke. Argumentând ideea separaţiei
puterilor, filosoful şi omul de ştiinţă englez sublinia că "tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi
prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini şi puterea
de a le pune în executare, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele
le fac". În consecinţă, după părerea sa, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face
legile să fie încredinţată unei adunări special convocate în acest scop, însă după ce legile au
fost adoptate, adunările ar trebui să se separe şi să se supună legilor pe care le-au acceptat.
Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de Rousseau, dar filosoful
francez foloseşte o logică diferită, considerând că puterea legislativă se confundă cu însăşi
suveranitatea şi nu poate fi exercitată decât de întreaga naţiune. În opinia sa, puterea executivă
este competentă numai să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea
măsurilor generale adoptate de puterea legislativă. "El nu poate concepe însă independenţa
puterii executive, căci aceasta este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută şi care
o supraveghează, spre a vedea cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de dânsa".
Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost consacrat în
numeroase documente de drept constituţional. Astfel, el se regăseşte în cunoscuta Declaraţie
a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, precum şi în documentele revoluţiei
americane. Unul dintre părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, arăta că
"acumularea tuturor puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini,
indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă
aceasta (acumularea) este ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod
justificat ca fiind adevărata definiţie a tiraniei".
În cadrul separaţiei puterilor, parlamentele ocupă un rol dintre cele mai
importante, rol care s-a accentuat şi diversificat în decursul timpului, pe măsura evoluţiei
societăţilor democratice.
Aşa cum se cunoaşte – şi aşa cum am arătat în paragraful precedent – Parlamentele
lumii au o lungă şi furtunoasă istorie. De la primele adunări consultative pe "stări", convocate
de monarhi pentru a stabili plata impozitelor, până la marile parlamente moderne, ale căror
dezbateri şi hotărâri stârnesc interesul lumii întregi, instituţia parlamentară a cunoscut o
îndelungată istorie. Au fost, desigur, "parlamente" obediente, care s-au transformat în
adevărate anexe ale puterii executive, dar şi parlamente revoluţionare, care au cerut socoteală
regilor, ori au impus adoptarea unor documente programatice, cum a fost „Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului”.
Evoluând în mod firesc, odată cu transformările survenite în viaţa politică, funcţiile
parlamentelor s-au dezvoltat şi s-au diversificat. Importanţa politică a Parlamentului, de
reprezentant al suveranităţii poporului, s-a impus cu cea mai mare vigoare, parlamentele
hotărând, în fond, asupra soartei guvernelor, asupra utilităţii unor măsuri politice, formulând
întrebări deseori incomode la adresa Executivului, fără a mai vorbi de faptul că în unele
sisteme (regimurile parlamentare) parlamentele pot desemna şi pot demite pe însuşi şeful
statului.
Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul suveranităţii naţionale, în ideea
că parlamentul reprezintă însuşi poporul, iar parlamentarii sunt delegaţii săi, care nu pot
delega, în nici un caz, prerogativele lor unor funcţionari ai statului. Cunoscutul principiu din
dreptul roman "delegata potestas non delegatur" se opune transmiterii oricăror prerogative
parlamentare către alte instituţii alese sau numite. Principiul "autonomiei parlamentului"
garantează forumului legislativ plenitudinea de acţiune şi decizie în orice domeniu,
Parlamentul fiind, totodată, în cele mai multe state, singurul organism în măsură să tragă la
răspundere pe membrii săi. Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul
aparte a celor care le alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute, a unui regim propriu de
imunităţi şi inviolabilităţi, chemat tocmai să garanteze exercitarea mandatului parlamentar.
Acesta a devenit, cu timpul, tot mai mult, un mandat reprezentativ, parlamentul constituind nu
o "părticică" din suveranitatea naţiunii, ci însăşi această suveranitate, de unde fundamentul
Apariţia sistemului parlamentar în ţara noastră este legată în mod direct de răsunetul
deosebit pe care l-au avut principiile Revoluţiei franceze şi încetăţenirea tot mai puternică a
ideii că statul nu poate fi confundat cu întreaga tagmă a boierilor.
În Muntenia, Tudor Vladimirescu, în proclamaţiile sale, opunea "obştea" şi "norodul"
unei minorităţi privilegiate, iar Alexandru Ipsilante propunea, într-un manifest din 19 aprilie
1821, separarea puterilor legislativă şi executivă şi convocarea unei Adunări a deputaţilor de
toate treptele. Un proiect de reforme de la sfârşitul anului 1821, elaborat tot în Muntenia,
propunea înfiinţarea "unui sfat de obşte" pentru a delibera asupra tuturor problemelor de
interes naţional.
În 1822, în Moldova a fost întocmit cunoscutul proiect de constituţie a
Cărvunarilor, care sugera, printre altele, înfiinţarea unui sfat obştesc, compus din episcopi,
boieri şi un boier desemnat de obştea boierilor din fiecare ţinut. În concepţia acestui document
puterea legislativă urma să revină domnului împreună cu sfatul obştesc. După cum se ştie,
Proiectul Cărvunarilor s-a bucurat - şi se bucură încă - de aprecieri dintre cele mai elogioase
din partea gânditorilor români. Astfel, A.D.Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare
a unei gândiri constituţionale în Ţările Române" şi "cea dintâi manifestare politică a cugetării
liberale".
În Moldova, un reprezentant elevat al clasei boiereşti, Dimitrie Sturza, preconiza
crearea unei Camere inferioare, "un divan de jos", care să "închipuie icoana unui norod
slobod". În viziunea lui, fiecare sat urma să aleagă un delegat, iar aceştia adunaţi la reşedinţa
plăşii, să desemneze trei delegaţi care, întrunindu-se cu ceilalţi delegaţi ai plăşilor judeţelor,
să desemneze trei deputaţi care "puteau să nu fie boieri". Semnificaţia deosebită a acestui
document constă în aceea că se acorda pentru prima dată dreptul de vot ţăranilor, "Camera
inferioară" având dreptul să discute şi să voteze bugetul, "întocmai cum se obişnuieşte în
Englitera, ţară slobodă, vrednică de a se lua paradigmă de la dânsa".
Adepţii lui Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu, în manifeste elaborate în 1822,
propuneau ca "glasul celui mic să fie ascultat tot aşa cum şi al celui mare". În acest context, al
afirmării tot mai puternice pe plan intern a ideilor liberale şi progresiste, Tratatul de la
Adrianopol din 1829 a oferit posibilitatea concretizării ideilor preconizate de numeroşi
gânditori în cadrul unor documente juridice obligatorii, care să fundamenteze organizarea
statală.
Pentru elaborarea şi finalizarea celor două Regulamente Organice (respectiv al
Moldovei şi Ţării Româneşti) au fost constituite comitete formate din reprezentanţi ai
boierimii, patru de fiecare principat. Activitatea comisiilor s-a concretizat în elaborarea celor
două Regulamente, ce reprezintă mai curând un fel de cadre constituţionale şi administrative,
care cuprind – pe lângă norme de organizare a puterilor statului – şi reguli de drept
administrativ, financiar şi chiar dispoziţii de drept civil şi de procedură civilă.
Regulamentele Organice – adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca
urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol – au consfinţit o puternică influenţă a
Rusiei în Principatele Române. Dar, cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate
fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a
favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrarul puterii
domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Este
semnificativ, din acest punct de vedere, faptul că Nicolae Bălcescu arăta în scrierile sale
următoarele: "...cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă oarecari principii folositoare şi
se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale,
despărţi puterile judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul parlamentar".
În ceea ce priveşte prevederile cu caracter constituţional, trebuie relevat, în afară de
consacrarea separaţiei puterilor, şi faptul că Obşteasca Adunare, aleasă pe termen de cinci
ani, dispunea de atribuţiuni importante în ceea ce priveşte votarea bugetului şi stabilirea
impozitelor. Pe lângă aceasta, ea dispunea de atribuţiuni care ulterior au trecut în competenţa
executivului, cum erau arendarea ocnelor, vămilor şi domeniilor statului.
Anul revoluţionar 1848 a stimulat acţiunile pentru democratizarea politică şi
înfăptuirea reformelor democratice. În Moldova, "Doleanţele partidei naţionale", document
iniţiat de Mihail Kogălniceanu, propunea un adevărat program de reglementări democratice,
printre care desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau din naştere, egalitatea tuturor
în privinţa impozitelor, desfiinţarea robiei, a boierescului şi împroprietărirea ţăranilor,
egalitatea drepturilor civile şi politice, Adunare obştească compusă din toate stările societăţii,
domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor
publici, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii,
doua Adunare legiuitoare sub numele de Corp ponderator, denumire înlocuită ulterior cu
aceea de Senat.
Peste doi ani, în 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a ridicat
problema adoptării unei Constituţii care să restabilească echilibrul între principalele puteri ale
statului, să definitiveze organizarea statului naţional român în limitele dreptului de autonomie,
să consacre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi individuale, statuând totodată principiul
monarhiei constituţionale şi ereditare cu principe străin, prevăzut în programul unionist
adoptat de Adunările ad-hoc în 1857. În Adunarea Constituantă au izbucnit însă puternice
controverse în legătură cu adoptarea unui sistem unicameral sau bicameral. Adepţi ai unui
sistem reprezentativ unicameral încă din timpul Adunărilor ad-hoc, liberalii, în frunte cu
radicalii, s-au opus cu îndârjire introducerii Senatului, considerându-l un corp conservator
ostil progresului, un factor de încetinire a procesului legislativ şi chiar o stavilă în calea
exercitării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În favoarea Senatului se pronunţau însă
reprezentanţii curentului conservator, precum şi noul domnitor Carol I. Între argumentele
aduse de ei era şi acela potrivit căruia cea de a doua Cameră avea menirea de a modera
acţiunea legislativă, reducând atotputernicia unei singure Adunări, ferind ţara de salturi
revoluţionare şi zguduiri periculoase care ar fi anulat avantajele reformelor. Senatul, în
concepţia conservatoare, trebuia să se impună ca un adevărat arbitru, ca un mediator între
puterile executivă şi legislativă.
Constituţia română din 1866 a consacrat, de aceea, dispoziţii referitoare la
reprezentarea naţională, în Titlul III capitolul I, precum şi în două secţiuni speciale consacrate
Adunării Deputaţilor şi Senatului.
Constituţia din 1938 a păstrat şi ea sistemul bicameral, cu diferenţierea modalităţilor
de alegere a celor două Camere. Era menţinut principiul deliberării separate a celor două
Camere şi regimul imunităţii parlamentare. Constituţia consacra instituţia Consiliului
Legislativ, al cărui aviz era obligatoriu pentru toate proiectele de lege, atât înainte cât şi după
amendarea lor în Comisie, afară de cele care priveau creditele bugetare. De remarcat este
faptul că iniţiativa legilor aparţinea de regulă Regelui, Adunările putând propune din proprie
iniţiativă numai legi în interesul obştesc al statului. Legile erau supuse sancţiunii regale, după
care erau dezbătute şi votate de majoritatea ambelor Adunări.
Funcţia de reprezentare
Temeiul acestei funcţii se găseşte în art.61 alin.1 din Constituţie, care dispune că
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării”. Această funcţie de reprezentare se manifestă în special în raporturile
României cu Uniunea Europeană şi în orientarea întregii activităţi externe în raport cu toate
statele lumii, pe baza principiilor dreptului internaţional.
Funcţia de reprezentare a Parlamentului prezintă o însemnătate dintre cele mai mari şi
în ceea ce priveşte relaţiile dintre Parlament şi alte organe ale statului, Parlamentul
beneficiind de o legitimitate originară, ca exponent al intereselor întregii naţiuni.
Funcţia legislativă
Funcţia de informare
Funcţia de control
Aci locul cel mai important îl ocupă, desigur, acordarea votului de investitură
Guvernului.
Este de remarcat că, potrivit Constituţiei, Parlamentul mai exercită şi alte activităţi
legate de desemnarea sau investirea unor autorităţi publice, cum ar fi alegerea Consiliului
Superior al Magistraturii, numirea unor membri ai Curţii de Conturi, numirea directorului
Serviciului Român de Informaţii, numirea Avocatului Poporului, desemnarea în mod separat
de către fiecare Cameră a unui număr de trei din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale
etc.
NU UITA!
Conceptul de funcţii ale parlamentului prezintă o însemnătate cu totul aparte,
deoarece identifică marile direcţii de acţiune, obiectivele primordiale pe care trebuie să
le urmărească întreaga activitate a forumurilor reprezentative. Acest concept reprezintă
de altfel o creaţie doctrinară, deoarece termenul expres de „funcţii” ale Parlamentului
nu se regăsesc în Constituţie, aceasta referindu-se în mod primordial la „atribuţii”, iar
nu la funcţii ale Parlamentului.
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
1. Funcţiile Parlamentului în statul de drept
– Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi II, Editura NOVA,
Bucureşti, 1996.
– Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol.I şi II, Editura Servo –Sat, Arad,
1998.
– Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.
Unitatea de învăţare 2
CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE
DREPTULUI PARLAMENTAR
NU UITA! ............................................................................................................................... 34
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 35
Tratatele internaţionale
Obiceiul reprezintă cel mai vechi izvor de drept, el manifestându-se sub forma unor
datini, tradiţii şi practici cu caracter moral şi religios pe care colectivitatea le-a acceptat ca
1
Cf.Ion Craiovan, op.cit., pag.170.
Regulamentele parlamentare
Doctrina
Principiile dreptului
Ele sunt formulate expres în Constituţii sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse
în lumina valorilor promovate în societate.
Aşadar, principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice. Ele exprimă cerinţele şi comandamentele obiective ale societăţii în procesul de
1
Cf.Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1998, pag.88.
constituire (de formare) a dreptului şi de realizare a acestuia. Astfel, dreptul român actual, al
cărui proces de formare a început după Revoluţia din decembrie 1989, a fost clădit pe
principii noi, care reflectă cerinţele obiective ale societăţii româneşti după înlăturarea
sistemului comunist.
Principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de filozofi şi nici de
practicieni: ele sunt doar descoperite şi formulate de aceştia, pentru că principiile sunt
produsul nevoilor societăţii. Ca şi dreptul, principiile lui fundamentale se caracterizează prin
mobilitate, ele izvorând din acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale cele mai
importante pentru societate.
Principiile îşi manifestă valoarea lor generală şi obligatorie prin aceea că ele
orientează întreaga materie a domeniului respectiv.
Principiile dreptului parlamentar pot fi grupate în două mari categorii: principii
generale ale dreptului constituţional care influenţează neîndoielnic şi materia dreptului
parlamentar şi principii specifice.
Principiul transparenţei
NU UITA!
Principiile îşi manifestă valoarea lor generală şi obligatorie prin aceea că ele
orientează întreaga materie a domeniului respectiv.
Principiile dreptului parlamentar pot fi grupate în două mari categorii: principii
generale ale dreptului constituţional care influenţează neîndoielnic şi materia dreptului
parlamentar şi principii specifice.
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
1. Conceptul de izvoare ale dreptului. Izvoarele materiale şi izvoarele formale.
– Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1992.
– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I şi II,
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
Unitatea de învăţare 3
MANDATUL PARLAMENTAR
Timp de studiu individual estimat:
NU UITA! ............................................................................................................................... 48
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 49
Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru
reprezentarea parlamentară sau de colegii uninominale în care candidaţii partidelor politice,
alianţelor politice, alianţelor electorale sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate, calculat după cum
urmează:
b) pentru Senat, 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, pentru toate
partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale;
Voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obţinute
de competitorii electorali ce întrunesc condiţia prevăzută precum şi mandatele ce nu au putut
fi repartizate de biroul electoral de circumscripţie se comunică de acesta Biroului Electoral
Central, pentru a fi repartizate centralizat în a doua etapă, la nivel naţional.
În toate statele democratice controlul parlamentar reprezintă una dintre cele mai
importante funcţii ale parlamentului.
Subliniind importanţa şi semnificaţia controlului parlamentar, unii autori insistă asupra
faptului că acest control este "necesar şi deplin", deoarece Parlamentul, ca organ de stat,
trebuie să constate direct "cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile, cum autorităţile
statale îşi realizează rolul ce îl au în mecanismul statului".
Potrivit Constituţiei şi Regulamentelor celor două Camere, senatorii şi deputaţii pot
adresa atât Guvernului cât şi fiecăruia dintre membrii săi întrebări şi interpelări.
Întrebările constau într-o solicitare de răspuns cu privire la exactitatea unei informaţii
pe diverse teme, astfel cum se prevede în art.158 din Regulamentul Senatului şi art.165 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor.
NU UITA!
Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale prin scrutin uninominal,
potrivit principiului reprezentării proporţionale.
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
1. Alegerile parlamentare – expresie a exercitării democratice a drepturilor cetăţeneşti.
– Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1992.
– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I şi II,
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
Unitatea de învăţare 4
DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL
NU UITA! ............................................................................................................................... 66
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 66
politici asupra unui singur forum naţional, în cadrul căruia se dezbat toate problemele ce
privesc dezvoltarea naţiunii. Monocameralismul prezintă însă, potrivit părerii autorilor de
specialitate, dezavantajul de a nu permite un nou "control" la nivel parlamentar asupra
procedurii de adoptare a legilor şi nici asupra conţinutului acestora. Pe de altă parte, aşa cum
se ştie, în unele regimuri totalitare, parlamentele monocamerale au devenit adevărate "anexe"
ale puterii executive, ratificând de cele mai multe ori, fără nici un fel de dezbateri, deciziile şi
hotărârile acesteia.
Sistemul bicameral oferă, prin urmare, posibilitatea unei duble "judecăţi" asupra
importanţei, conţinutului şi semnificaţiei unor anumite legi, permiţând o mai bună gândire a
soluţiilor juridice, evită graba în adoptarea unor decizii şi oferă un sistem reciproc de
contrapondere forţelor politice care participă în activitatea parlamentară. Bicameralismul are
însă, evident, defectul că îngreunează inevitabil desfăşurarea procesului legislativ, iar uneori
poate duce chiar la blocarea anumitor legi. Lucrul acesta este cu atât mai vizibil în situaţiile în
care nu există o departajare clară a atribuţiilor celor două Camere, procedura legislativă
reluându-se automat pentru orice proiect de lege, indiferent de importanţa şi semnificaţia lui
politică, în cadrul fiecăreia dintre cele două Camere ale Parlamentului.
O a doua categorie de parlamente bicamerale sunt acelea care dau expresie unui
bicameralism "politic", urmărindu-se în special stăvilirea exceselor "ce rezultă din legea
numărului", aplicabilă în Camera inferioară. În această privinţă se înregistrează o mare
varietate de tipuri de sisteme bicamerale, de remarcat fiind faptul că în unele ţări cea de a
doua Cameră este aleasă prin sufragiu direct, iar în altele prin sufragiu indirect. De
asemenea, se constată anumite diferenţe pe care le prevăd constituţiile naţionale în ceea ce
priveşte condiţiile de vârstă pentru a fi ales în cea de a doua Cameră, ori durata mandatului,
care în anumite ţări diferă în ceea ce priveşte Camera inferioară.
În ţara noastră, originile celor două Camere ale Parlamentului sunt diferite. Iniţial,
sistemul parlamentar român sau - mai exact - structurile care l-au precedat, au fost de natură
unicamerală. În Ţările Române au funcţionat Adunări obşteşti, în care au fost reprezentate
toate categoriile sociale. Rolul lor s-a impus cu deosebire în secolul al XIX-lea, când s-a decis
unirea Moldovei şi Munteniei, votată de cele două Adunări.
În aceste condiţii, pentru sporirea eficienţei activităţii parlamentare s-ar fi putut avea
în vedere trei modalităţi:
a) renunţarea la sistemul bicameral. O asemenea soluţie s-ar fi întemeiat pe tradiţiile
româneşti anterioare anului 1864 şi opiniilor unor specialişti români, printre care Virgil
Madgearu, Mircea Djuvara, Ovidiu Trăznea. Această formulă simplifică, evident, cursul
procedurii legislative, dar păstrează totuşi în competenţa Parlamentului – devenit
"unicameral" – un număr foarte mare de atribuţii preponderent politice sau legate de alegerea
unor demnitari, abilitarea Guvernului, adoptarea unor moţiuni în probleme externe, primirea
unor personalităţi străine etc.
b) departajarea atribuţiilor celor două Camere. Această formulă este, evident, mult
mai avantajoasă, deoarece conferă fiecăreia dintre Camerele Parlamentului o personalitate
proprie şi un rol distinct. Urmând practica S.U.A., Senatul ar fi putut primi abilitarea de a
ratifica tratate internaţionale, de a alege pe înalţii demnitari şi de a audia persoanele propuse
pentru funcţia de înalţi demnitari. Camera Deputaţilor ar fi păstrat majoritatea prerogativelor
legislative, nefiind necesar un vot al Senatului decât pentru o anumită parte din legile organice
(cum ar fi, de exemplu, structura şi organizarea instituţiilor statului, apărarea naţională etc.).
c) o a treia modalitate ar fi putut fi conferirea dreptului "primei Camere" de a
decide în cazul eşuării procedurii de mediere.
3. COMISIILE PARLAMENTARE
Comisiile parlamentare ocupă un loc dintre cele mai importante în activitatea tuturor
Parlamentelor din lume. Studierea naturii lor juridice şi a trăsăturilor pe care le prezintă are o
importanţă dintre cele mai mari atât pe plan teoretic, cât şi pe planul politic al activităţii
parlamentare.
Într-o monografie consacrată Senatului francez se aduc următoarele precizări: comisia
parlamentară se prezintă ca un organism de lucru, specializat în studiul anumitor probleme
generale (fiscalitate, transport, probleme externe, apărare, legislaţie civilă, penală sau
comercială, probleme sociale, probleme culturale etc.) sau speciale (cum ar fi, de pildă,
ridicarea imunităţii parlamentare).
Spre deosebire de grupul politic, care reuneşte în cadrul Adunării parlamentari care au
aceleaşi afinităţi politice, comisia este înainte de toate o instituţie cu caracter tehnic: ea îşi
găseşte justificarea în necesitatea de a încredinţa unui organ specializat studierea tuturor
problemelor – în special de ordin legislativ – înainte de examinarea lor în şedinţa publică.
Istoria tuturor Parlamentelor cunoaşte o afirmare treptată a comisiilor ca instrumente
de lucru parlamentare. Încă de timpuriu, de la crearea lor, adunările parlamentare au fost
obligate să constituie diverse comisii datorită multitudinii problemelor cu care erau
confruntate, probleme ce nu-şi puteau găsi o soluţionare concretă şi efectivă fără un studiu
prealabil. În Franţa, textul Constituţiei din 1875 ignora comisiile parlamentare, deşi acestea
existau practic. Menţionarea comisiilor parlamentare a fost făcută în Franţa prin Constituţia
celei de a IV-a Republici (1946). În 1958, Michel Debré declara, în faţa Consiliului de Stat:
"comisiile sunt organe utile de studiu şi de control, cu condiţia ca să nu fie prea specializate;
ele
Comisiile permanente
fiecărui parlamentar propune Camerei respective, pentru fiecare comisie, lista nominală a
membrilor acesteia.
În prima lor şedinţă, convocată de preşedintele Camerei Deputaţilor sau preşedintele
Senatului, comisiile îşi aleg birourile compuse dintr-un preşedinte, 1-2 vicepreşedinţi şi 1-2
secretari. În componenţa de ansamblu a birourilor se va urmări respectarea configuraţiei
politice a Camerei respective şi a negocierilor dintre reprezentanţii grupurilor parlamentare.
Regulamentele parlamentare prevăd că în mod excepţional comisiile pot hotărî
invitarea la dezbateri a reprezentanţilor presei, precum şi condiţiile în care lucrările pot fi
transmise la radio sau televiziune.
Miniştrii au întotdeauna acces la lucrările comisiilor, prezenţa lor fiind obligatorie
dacă li se solicită expres acest lucru. Totodată, ei au dreptul să participe la şedinţele comisiilor
parlamentare care au făcut propuneri ce au stat la baza propunerilor legislative sau
amendamentelor. Este, de asemenea, posibilă invitarea la şedinţele comisiilor parlamentare a
unor specialişti, a unor reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale.
Şedinţele plenare se desfăşoară în mod legal în prezenţa majorităţii membrilor, iar
hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. La Camera Deputaţilor, un
deputat care absentează la lucrările unei comisii poate fi înlocuit cu un alt deputat din acelaşi
grup, pe baza împuternicirii scrise a liderului grupului parlamentar (art.51 alin.6).
Ca mod de lucru, comisiile desemnează unul sau mai mulţi raportori dintre membrii
lor, rapoartele şi avizele cuprinzând în mod obligatoriu – pe lângă opinia majorităţii
membrilor comisiei – şi părerea contrară motivată a celorlalţi parlamentari care fac parte din
comisie.
Cu privire la desfăşurarea şedinţelor comisiei se încheie un proces verbal. De
asemenea, se poate hotărî stenografierea dezbaterilor, iar sinteze ale lucrărilor comisiilor sunt
publicate în Monitorul Oficial al României - Partea a II-a.
În ceea ce priveşte mecanismul de desfăşurare a lucrărilor, acesta este următorul:
Biroul permanent transmite comisiei sesizate în fond (comisiei de domeniul căreia ţine în
principal problematica respectivă) proiectele de lege şi propunerile legislative. Ele sunt
trimise totodată, spre avizare, şi altor comisii permanente, care au un domeniu conex, în
scopul întocmirii unor avize. Acestea transmit avizele comisiei sesizată în fond, care va
include în raportul său – ce va fi întocmit în termenul stabilit de Biroul permanent – şi opiniile
exprimate de comisiile permanente care au întocmit avize.
În situaţia în care două sau mai multe comisii se consideră a fi în în egală măsură
îndreptăţite a fi sesizate în fond cu anumite proiecte de lege sau propuneri legislative,
problema va fi soluţionată de Biroul permanent. Regulamentele parlamentare nu prevăd
termene înăuntrul cărora este necesar a se depune rapoartele de către comisia sesizată în fond,
însă Biroul permanent poate stabili anumite termene a căror modificare, în cazul
imposibilităţii întocmirii raportului în termenul respectiv, va fi apreciată de către plenul
Camerei respective.
Comisiile permanente sesizate în fond au şi calitatea de a se pronunţa asupra
amendamentelor depuse de deputaţi sau senatori. Pentru amendamentele orale ce vizează în
special probleme de redactare şi care nu aduc atingere fondului problemelor discutate,
avizarea se poate face oral, de către raportorul comisiei sesizată în fond.
Există şi situaţii în care, în urma dezbaterilor în plen, apare necesitatea unei modificări
substanţiale a actului normativ supus discuţiei. Într-o asemenea situaţie, preşedintele Comisiei
respective, la cererea oricărui senator (sau deputat) va supune plenului transmiterea
proiectului spre reexaminare comisiei sesizată în fond.
Comisiile permanente pot ţine şedinţe comune. Astfel, două comisii care aparţin
aceleiaşi Camere pot conveni ca raportul sau avizul lor să fie comun.
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede în mod
detaliat modalităţile de lucru ale şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în
anumite probleme. O asemenea modalitate de lucru în comun este stabilită de Birourile
permanente reunite. Proiectele de legi şi materialele necesare se dezbat în şedinţa comună a
celor două Camere, reunite în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din numărul deputaţilor
şi jumătate plus unu din numărul senatorilor. În schimb, hotărârile se adoptă prin votul a cel
puţin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi.
Regulamentul şedinţelor comune conţine prevederi speciale legate de proiectul legii
bugetului de stat şi proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat, care vor fi transmise
spre dezbatere şi avizare comisiilor pentru probleme de buget şi finanţe, celelalte comisii
având numai sarcina de a aviza acele capitole ale proiectelor care cad sub incidenţa obiectului
lor de activitate.
Comisiile de mediere
Comisiile speciale
Comisiile de anchetă
Ancheta parlamentară reprezintă unul dintre mijloacele prin care se exercită controlul
parlamentar. Ea se poate înfăptui fie sub forma unor comisii de anchetă, având această
denumire şi care sunt alese de plenul uneia sau celeilalte Camere, sau de către cele două
Camere reunite, fie prin intermediul oricărei comisii permanente care are dreptul de a
dispune, cu încuviinţarea plenului Camerei respective, o anchetă "în cadrul competenţei sale,
cu privire la activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică".
Între cele două forme ale anchetei parlamentare există diferenţieri, deoarece comisiile
de anchetă propriu zise pot fi constituite numai la cererea unei treimi din membrii uneia sau
celeilalte Camere şi aprobate cu majoritate simplă de Camera respectivă. În situaţia anchetelor
care sunt iniţiate de comisiile parlamentare, cererea de încuviinţare a efectuării anchetei se
face de comisia respectivă, în scris, cu votul majorităţii membrilor acesteia, enunţându-se
materiile ce formează obiectul anchetei, scopul ei, mijloacele necesare şi termenul la care
raportul comisiei urmează să fie prezentat. Hotărârea comisiei se adoptă tot cu majoritate
simplă.
Hotărârile parlamentare prin care au fost înfiinţate comisii de anchetă prevăd stabilirea
unor termene în care comisiile înfiinţate sunt obligate să-şi prezinte raportul. Aceste termene
pot fi prelungite însă în situaţiile în care plenul uneia din Camere, sau cele două Camere
reunite, după caz, estimează că timpul pe care comisia l-a avut la dispoziţie nu a fost suficient
pentru finalizarea lucrărilor sale. Astfel, Comisia parlamentară de anchetă privind actele de
corupţie, înfiinţată în 1993, a solicitat în câteva rânduri modificarea termenului pentru
depunerea raportului. La fel s-a întâmplat cu Comisia privind atribuirea de locuinţe şi Comisia
privind evaluarea Societăţii Române de Televiziune.
De asemenea, au existat situaţii în care din diverse motive au fost efectuate modificări
în componenţa comisiilor.
În îndeplinirea sarcinilor comisiei, un rol dintre cele mai importante îl are mandatul
care i-a fost conferit prin hotărârea parlamentară ce a dispus înfiinţarea sa.
NU UITA!
Normele privind organizarea şi funcţionarea Parlamentelor prezintă o însemnătate cu
totul deosebită deoarece ele perfectează mecanismul prin care funcţiile parlamentare sunt
exercitate. Organizarea şi funcţionarea Parlamentelor este, în principiu, reglementată pe calea
unor prevederi constituţionale, deoarece prin constituţiile statelor se definesc în fond o serie
de prevederi cu caracter general legate de organizarea parlamentară (dacă Parlamentul este
bicameral sau monocameral, alegerea preşedintelui Parlamentului pe toată durata mandatului,
principiile fundamentale de organizare internă etc.).
INTREBĂRI DE CONTROL
1. In ce se inrunesc Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului?
PROPUNERI DE REFERATE
Unitatea de învăţare 5
DREPTUL PROCEDURAL PARLAMENTAR
Timp de studiu individual estimat:
3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ......................................................................................... 76
NU UITA! ............................................................................................................................... 78
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 79
Noţiunea de “Parlament”, cel puţin în România, este, aşa cum s-a arătat, o noţiune
convenţională, deoarece există în fapt două Camere absolut egale în drepturi, Camera
Deputaţilor şi Senatul, care au fiecare propria organizare şi competenţă. Ideea de “Parlament”
apare în realitate numai în documentele comune, care se adoptă de cele două Camere în
şedinţe reunite.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României (art.66 alin.1) Camera
Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în
luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna
septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Camera Deputaţilor şi Senatul se
întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a Biroului
permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.
Regulamentele celor două Camere – atât Regulamentul Senatului cât şi Regulamentul
Camerei Deputaţillor – reiau prevederile constituţionale, aducând cuvenitele precizări. Astfel,
în Regulamentul Camerei Deputaţilor se precizează că cererea de convocare a unei sesiuni
extraordinare se face în scris şi va cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a
sesiunii. Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii
extraordinare.
Convocarea Camerei Deputaţilor se face de către preşedintele acesteia. Preşedintele nu
va lua în considerare cererile pentru convocarea unei sesiuni extraordinare care nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute.
În timpul sesiunilor, deputaţii lucrează în şedinţe în plen, în comisii, în grupuri
parlamentare, la nivelul birourilor parlamentare, în circumscripţiile electorale ori
îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera Deputaţilor. În afara sesiunilor deputaţii îşi pot
desfăşura activitatea, cu aprobarea Biroului permanent, în comisii permanente sau speciale ori
îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera Deputaţilor. Totodată, în afara sesiunilor, deputaţii
pot lucra în grupuri parlamentare, din dispoziţia sau cu aprobarea conducerii grupurilor din
care fac parte, şi îşi exercită mandatul la nivelul birourilor parlamentare şi în circumscripţiile
electorale.
Prevederi similare se regăsesc şi în Regulamentul Senatului.
După cum s-a arătat, sesiunile ordinare sunt acelea care se desfăşoară de două ori pe
an şi care examinează întreaga agendă a problemelor care se află pe ordinea de zi a fiecărei
dintre cele două Camre.
Sesiunile extraordinare sunt convocate în condiţii deosebite, de urgenţă, care implică
convocarea forumului legislativ şi adoptarea unor documente politice, juridice sau de altă
natură.
Sesiunile extraordinare ale fiecăreia dintre cele două Camere nu trebuie confundate cu
şedinţele comune. Aceste şedinţe se desfăşoară în concordanţă cu prevederile Constituţiei şi
ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
În conformitate cu prevederile art.66 alin.2 din Constituţie, Camerele se reunesc în
şedinţe comune pentru primirea mesajului Preşedintelui României; pentru aprobarea bugetului
de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării totale sau parţiale;
declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; aprobarea strategiei
naţionale de apărare a ţării; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
numirea, la propunerea preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; numirea Avocatului Poporului;
stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi
ale acestora. De asemenea, ele se pot reuni pentru îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit
Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.
Stabilirea ordinii de zi
Desfăşurarea şedinţelor
Modalităţi de votare
Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele explică obiectul votării şi
sensul cuvintelor pentru, contra şi abţinere, după care unul dintre secretari dă citire numelui şi
prenumelui fiecărui senator care răspunde pentru, contra sau abţinere. După terminarea
apelului se repetă numele şi prenumele senatorilor care nu au răspuns la primul apel.
Votul electronic se desfăşoară prin conectarea unuia dintre contactele care reprezintă
vot pentru, vot contra sau abţinere. Rezultatul votului electronic se afişează la dispoziţia
preşedintelui Senatului. În cazul unei defecţiuni tehnice, votul se repetă. Dacă defecţiunea
persistă, se recurge, după caz, la celelalte modalităţi de vot. Cartela de vot este
netransmisibilă.
Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în
unele funcţii, ori prin bile sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moţiunilor.
Actele Parlamentului.
Potrivit art.67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi
moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor. După cum s-a arătat în literatura de specialitate,
orice manifestare de voinţă a Parlamentului se exprimă prin adoptarea unui act; manifestările
de voinţă ale Parlamentului pot avea efecte şi semnificaţii diferite.
“Cuprinzând un comandament, o permisiune sau o abilitare, ca modalităţi de
reglementare a relaţiilor sociale într-un anumit domeniu de activitate, dacă instituie norme de
drept, sau cu un alt conţinut, în funcţie de scopul urmărit, actele Parlamentelor se
caracterizează şi în raport cu obiectul lor. Forma este a unui anume conţinut. Ea nu există ca o
realitate în sine. De aceea, alături de aspectul formal, a doua caracteristică a actului este
conţinutul său” .
Prin urmare, actele Parlamentului se caracterizeazuă printr-o structură bivalentă: pe de
o parte, ele sunt acte care din punct de vedere formal emană de la Parlament, pe de altă parte
sunt acte ce au un anumit conţinut. Din acest punct de vedere, în ceea ce priveşte conţintul lor,
art.73 din Constituţie, diferenţiază legile în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare.
Legile organice şi hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu
votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Cât priveşte legile constituţionale, acestea, potrivit unei constante practici adoptate de
toate ţările, se adoptă cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
Camere.
În ceea ce priveşte celelalte acte adoptate de Parlament (cu excepţia legilor la care ne-
am referit) câteva precizări se impun.
Hotărârea – spre deosebire de lege – este un act ce provine de la una din Camerele
Parlamentului sau de la Camerele reunite în şedinţă comună; se referă exclusiv la activitatea
parlamentară şi are efecte cu caracter intern.
Moţiunea este un act prin care una din Camere sau Camerele reunite îşi exprimă
atitudinea într-o anumită problemă, ea putând avea efecte juridice în anumtie cazuri, cum ar
fi, de pildă, adoptarea unei moţiuni de cenzură având ca efecte demiterea Guvernului.
3. PROCEDURA LEGISLATIVĂ
NU UITA!
În ceea ce priveşte celelalte acte adoptate de Parlament (cu excepţia legilor la
care ne-am referit) câteva precizări se impun.
Hotărârea – spre deosebire de lege – este un act ce provine de la una din
Camerele Parlamentului sau de la Camerele reunite în şedinţă comună; se referă
exclusiv la activitatea parlamentară şi are efecte cu caracter intern.
Moţiunea este un act prin care una din Camere sau Camerele reunite îşi exprimă
atitudinea într-o anumită problemă, ea putând avea efecte juridice în anumtie cazuri,
cum ar fi, de pildă, adoptarea unei moţiuni de cenzură având ca efecte demiterea
Guvernului.
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
1. Organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului.
2. Sesiunile ordinare şi sesiunile extraordinare.
3. Procedura legislativă
– Barbu Berceanu, Cetăţenia, Monografie juridică, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999.
– Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol.I şi II, Editura Servo –Sat, Arad,
1998.
– Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1992.
Unitatea de învăţare 6
RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE
ORGANE ALE STATULUI. IMPORTANŢA, DIMENSIUNILE
ŞI LIMITELE CONTROLULUI PARLAMENTAR
NU UITA! ............................................................................................................................... 89
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 90
Relaţia dintre Parlament şi instituţia prezidenţială sau şeful statului, indiferent dacă
acesta este monarh sau preşedinte de republică, prezintă o însemnătate dintre cele mai mari,
ţinând seama de faptul că atât şeful statului cât şi Parlamentul se bazează pe anumite elemente
de legitimitate. În cazul republicilor, atât legitimitatea Parlamentului cât şi a şefului de stat
decurg din sufragiul popular, în timp ce în regimurile monarhice, legitimitatea monarhului
decurge din prerogativele sale istorice şi ereditare.
O analiză a modului în care se înfăptuieşte relaţia dintre Parlament şi instituţia
prezidenţială poate fi făcută în mod ştiinţific numai raportându-ne la diferitele tipuri de
regimuri constituţionale şi ţinând seama de faptul că există importante diferenţieri între
acestea în ce priveşte atribuţiile Parlamentului, ale Preşedintelui, precum şi în ce priveşte
mecanismul relaţiilor dintre aceste două importante organe ale statului.
Regimul semi-prezidenţial
Regimul parlamentar
poziţia proeminentă a primului ministru. Preşedintele republicii poate acţiona însă cu succes
în situaţii de criză, în care el este de fapt cel ce va conferi mandatul viitorului premier; o
asemenea opţiune nu poate fi făcută însă nici ea discreţionar, deoarece preşedintele va recurge
la o anumită nominalizare numai după ce va avea girul forţelor politice şi se va confrunta cu
acestea.
Regimul directorial
Spre deosebire de Parlament, Guvernul este organul suprem executiv care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării, exercitând totodată conducerea generală a întregii
administraţii publice.
După cum s-a subliniat cu prilejul dezbaterilor Adunării Constituante, "Guvernul
apare ca o autoritate autonomă, supusă însă, în condiţiile prevăzute de Constituţie,
controlului Parlamentului".
Acţionând în sfera atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. El poate
exercita şi o activitate normativă, dar numai în condiţiile articolului 115 din Constituţia
României.
Legea nr.90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor precizează atribuţiile principale ale Guvernului vizând, printre altele, conducerea
şi controlul activităţii ministerelor, elaborarea proiectelor de legi şi supunerea acestora spre
aplicarea sa, acest principiu se dovedeşte destul de complicat de înfăptuit deoarece ridică
problema raporturilor între puterile publice. După cum se menţionează în studiul citat, "Forţa
Parlamentului derivă din puterea sa de a supraveghea în ansamblul său acţiunea politică şi
administrativă a executivului şi chiar de a o întrerupe atunci când ea nu corespunde
dezideratelor naţiunii". Mijloacele de control puse la dispoziţia Parlamentului diferă, însă,
după cum este vorba de un regim politic parlamentar propriu zis sau de un regim
prezidenţial, întemeiat pe separaţia puterilor, în cadrul căruia fiecărui organ al statului i s-au
încredinţat funcţii precise, dar independente unele de altele, pe care le exercită, în limitele
competenţelor ce le sunt atribuite. Într-un asemenea sistem, chiar dacă parlamentele nu au
posibilitatea să înlocuiască guvernele, ele au totuşi la dispoziţie un anumit număr de mijloace
de control.
Cu prilejul dezbaterii problemei controlului parlamentar în cadrul unui Seminar
organizat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, tipurile de control au fost
clasificate astfel:
10- controlul ex ante (anterior sau preventiv) şi controlul ex post (ulterior);
20- controlul "de rutină" (obişnuit) şi controlul ad-hoc (pentru situaţii speciale,
inclusiv anchetele);
30- controlul (propriu zis) şi "reacţiile" (urmările, implicaţiile controlului);
40- controlul efectuat de Parlament şi controlul încredinţat de Parlament altor
organe (de pildă, Curtea de Conturi) şi
50- controlul exercitat asupra unor probleme de politică internă şi cel exercitat asupra
unor probleme de politică externă.
Uniunea Parlamentară clasifică însă controlul parlamentar în funcţie de domeniile mari
asupra cărora se efectuează controlul.
Analiza modului în care s-au desfăşurat aceste raporturi în întreaga perioadă care a
urmat constituirii şi începerii activităţii Curţii Constituţionale demonstrează că, de regulă, s-au
respectat termenele şi procedurile care priveau buna desfăşurare a controlului de
constituţionalitate a legilor, regulamentelor Parlamentului, precum şi soluţionarea excepţiilor
de neconstituţionalitate.
Din acest punct de vedere, sesizările de neconstituţionalitate au fost depuse
întotdeauna în termenul legal la Secretarii Generali ai celor două Camere ale Parlamentului şi
transmise operativ Curţii Constituţionale.
Cu regularitate şi în timp util, membrii celor două Camere au fost informaţi de către
preşedinţii de şedinţă asupra dreptului de sesizare a Curţii Constituţionalitate în conformitate
cu prevederile art.17 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale.
Prevederea constituţională potrivit căreia sesizarea de neconstituţionalitate poate fi
făcută de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori (art.144 lit.a din
Constituţie) a fost respectată în toate situaţiile. Au existat chiar cazuri în care sesizarea a fost
făcută de un număr de deputaţi sau senatori superior celui prevăzut de Constituţie. Aşa, de
pildă, în 1994, în legătură cu Legea privind ajutorul social (devenită Legea nr.107/1994)
sesizarea de neconstituţionalitate a fost făcută de 91 de deputaţi şi ulterior de 32 de senatori.
În cazul Legii privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.36/1997
pentru modificarea şi completarea Legii Învăţământului nr.84/1995, sesizarea a fost făcută de
86 de deputaţi etc.
Potrivit Legii nr.47/1992, în privinţa controlului constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare, după sesizarea Curţii, aceasta comunică sesizarea în termen de 24 de ore
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor
avea loc dezbaterile.
O importantă prevedere este aceea a art.17 alin.(1) din Lege, potrivit căreia, până la
data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere pot prezenta în scris punctul lor de vedere.
Această dispoziţie crează o facultate, nu o obligaţie pentru preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, de a-şi prezenta punctele de vedere în legătură cu soluţionarea unor sesizări de
neconstituţionalitate.
În cazul excepţiei de neconstituţionalitate care vizează probleme de constituţionalitate
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, preşedintele Curţii Constituţionale comunică
încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului, indicând data până la care pot să trimită punctele lor de vedere.
Redactarea acestui text demonstrează, de asemenea, facultatea conducerii Camerelor
Parlamentului de a-şi exprima punctele de vedere şi opiniile în legătură cu eventuala sesizare
de neconstituţionalitate.
Una dintre atribuţiile cele mai importante ale Parlamentului este aceea de a desemna –
prin numire sau alegere – un număr de autorităţi publice, desemnarea efectuându-se de
către ambele Camere (separat sau în şedinţă comună) sau – într-un singur caz, al Avocatului
Poporului – de către Senat.
Parlamentul României exercită un rol important în desemnarea unor autorităţi publice
de cea mai mare însemnătate. Desemnarea acestora se face, în toate cazurile, potrivit
prevederilor legilor în cauză, pe care le-am menţionat, fie în cadrul unei şedinţe comune a
celor două Camere, fie în mod separat, când legea prevede astfel.
În toate cazurile este necesar avizul comisiei de specialitate a fiecărei Camere, în
majoritatea situaţiilor avizul Comisiei juridice.
Cât priveşte modalitatea prin care se face desemnarea diverselor autorităţi la care ne-
am referit, stabilirea acesteia este de competenţa Parlamentului sau, după caz, a uneia din
Camere, care poate alege oricare dintre modalităţile de vot regulamentare.
În toate situaţiile, constatarea rezultatului votării se va face, în cazul recurgerii la votul
cu buletine de vot (care este cel mai frecvent), prin întocmirea unor procese-verbale încheiate
în prezenţa membrilor Biroului permanent sau ai birourilor permanente. În urma exprimării
votului, pe cale de hotărâre (a Parlamentului sau, după caz, a uneia din Camere) se dispune
numirea sau alegerea persoanei în cauză, ce a fost propusă pentru demnitatea respectivă.
Precizăm că pentru numirea ori alegerea în anumite funcţii este necesară întrunirea
voturilor majorităţii senatorilor sau deputaţilor. Cu titlu de exemplu menţionăm dispoziţiile
art.7 alin.4 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
potrivit cărora pentru alegerea judecătorilor la Curtea Constituţională, a căror numire revine
Camerei Deputaţilor şi Senatului (în afară de preşedinte), este necesar votul majorităţii
membrilor Camerei respective.
NU UITA!
Cu prilejul dezbaterii problemei controlului parlamentar în cadrul unui Seminar
organizat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, tipurile de control au fost
clasificate astfel:
10- controlul ex ante (anterior sau preventiv) şi controlul ex post (ulterior);
20- controlul "de rutină" (obişnuit) şi controlul ad-hoc (pentru situaţii speciale,
inclusiv anchetele);
30- controlul (propriu zis) şi "reacţiile" (urmările, implicaţiile controlului);
40- controlul efectuat de Parlament şi controlul încredinţat de Parlament altor
organe (de pildă, Curtea de Conturi) şi
50- controlul exercitat asupra unor probleme de politică internă şi cel exercitat
asupra unor probleme de politică externă.
Uniunea Parlamentară clasifică însă controlul parlamentar în funcţie de domeniile mari
asupra cărora se efectuează controlul.
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Ce functii exercita Guvernul?
3.
PROPUNERI DE REFERATE
1. Rolul Parlamentului în desemnarea şefului statului şi a primului ministru.
2. Controlul parlamentar.
– Bernard Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, Armand Colin, 1997,
14e éd (U- Droit).
– Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi II, Editura NOVA,
Bucureşti, 1996.
– Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1992.
– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I şi II,
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
– Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.
Unitatea de învăţare 7
DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ ŞI ROLUL SĂU
ÎN PROMOVAREA INTERESELOR ŞI IMAGINII ROMÂNIEI
NU UITA! ............................................................................................................................... 98
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 99
Aşa cum s-a arătat, în secolul nostru, păstrându-şi conotaţiile tradiţionale, diplomaţia a
cunoscut forme noi şi tot mai importante. Orientată iniţial spre dimensionarea relaţiilor
politice, diplomaţia s-a extins în mod succesiv asupra domeniului economic, cultural, tehnico-
ştiinţific. Se vorbeşte tot mai mult astăzi despre o diplomaţie economică, despre o diplomaţie
culturală, despre o diplomaţie tehnico-ştiinţifică, inclusiv diplomaţia nucleară, deşi toate
aceste tipuri de diplomaţie nu se suprapun, fireşte, cu formele, metodele şi conţinutul
diplomaţiei tradiţionale.
În ceea ce priveşte diplomaţia parlamentară, aceasta are şi ea vechi tradiţii. Iniţial
parlamentele, care au preluat prerogativa regală a ratificării tratatelor, au devenit factori
politici importanţi care dispuneau în legătură cu angajamentele internaţionale cele mai
relevante ale statelor. Este o realitate de netăgăduit a zilelor noastre că, în decursul timpului,
contactele fireşti între parlamente s-au extins şi ele şi s-au amplificat, astfel încât relaţiile
interparlamentare, fără a "dubla" relaţiile oficiale la nivelul statelor, au adus acestora
importante elemente de complementaritate, conferindu-le o puternică încărcătură politică.
Spre deosebire de diplomaţia la nivelul statelor, diplomaţia la nivelul parlamentelor
prezintă o mai mare flexibilitate şi posibilităţi inedite de abordare a unor probleme deosebit de
complexe şi dificile ale relaţiilor internaţionale. Dacă, aşa cum este bine ştiut, diplomaţia
oficială se desfăşoară la nivelul statelor şi, prin aceasta, al forţelor politice care sunt implicate
în mod direct în acţiunea de guvernare, diplomaţia la nivelul parlamentelor prezintă avantajul
implicării tuturor forţelor politice, atât guvernamentale cât şi de opoziţie, în acţiunea de
contacte şi de negocieri. Pe de altă parte, neangajând în mod nemijlocit statele, cancelariile
diplomatice, ci numai forţe politice de cele mai variate orientări ce fac parte din forumurile
reprezentative ale diferitelor ţări, diplomaţia parlamentară poate să acţioneze în anumite
situaţii cu mai multă eficienţă chiar decât diplomaţia oficială, facilitând utilizarea unor canale
de contacte care uneori nu sunt la îndemâna diplomaţiei oficiale.
În timpul primului război mondial, cum era şi firesc, activităţile parlamentare au fost
întrerupte, cu toate că unii parlamentari desfăşurau încă de pe atunci o activitate intensă în
cadrul Organizaţiei centrale pentru o pace durabilă, fondată la Haga în 1915, care avea să
joace un rol important în cadrul lucrărilor pentru pregătirea viitoarei Ligi a Naţiunilor.
Reluarea activităţilor parlamentare după restabilirea păcii a fost marcată de
conştientizarea unor importane forţe politice în legătură cu justeţea ideii de a evita o viitoare
conflagraţie mondială. De aceea, în activitatea Uniunii Interparlamentare s-au exprimat tot
mai puternic voci în sensul sprijinirii Ligii Naţiunilor, al vindecării rănilor provocate de
război şi reconstrucţiei economice mondiale. Statutul Uniunii Interparlamentare a fost
amendat, introducându-se o importantă prevedere în sensul că Uniunea Interparlamentară va
trebui "să studieze şi să caute soluţii pentru toate problemele cu caracter internaţional,
capabile să-şi găsească rezolvarea prin acţiuni parlamentare". Totodată, Uniunea se angaja "să
facă orice sugestie pentru dezvoltarea instituţiilor parlamentare, în scopul îmbunătăţirii
activităţii acestor instituţii şi creşterii prestigiului lor". Este de reţinut, totodată, că în cadrul
scopurilor pe care le reafirma Uniunea Interparlamentară, la loc de frunte se situa şi
codificarea dreptului internaţional, evident o codificare neoficială, întreprinsă de organizaţii
cu caracter neguvernamental. În această privinţă un rol excepţional i-a revenit savantului
român Vespasian V.Pella, delegat al grupului interparlamentar român la majoritatea
conferinţelor ce au avut loc între cele două războaie mondiale.
Diplomaţia parlamentară dispune, aşa cum s-a arătat, de o foarte largă paletă de forme
şi metode de acţiune, care o fac ca în anumite cazuri să dispună de posibilităţi sporite faţă de
diplomaţia oficială.
Aceste forme şi metode sunt, în esenţă, următoarele:
a) dezbaterea şi ratificarea unor legi privind tratatele şi convenţiile internaţionale;
b) declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile adoptate de diferitele parlamente; şi
c) delegaţiile parlamentare ce iau parte la reuniunile bilaterale şi multilaterale.
incumbă şefului statului, apare mai uşor de organizat şi, în orice caz, justificat în virtutea
principiilor democratice".
Sistemele constituţionale diferă în ce priveşte implicarea parlamentelor în dezbaterea
şi ratificarea tratatelor. În unele ţări francofone, ca de pildă Camerun, Franţa şi Senegal,
tratatele nu pot să fie ratificate de preşedintele republicii decât în virtutea unei legi care îl
abilitează în acest scop. În diferite state, categoriile de tratate care trebuie să fie aprobate de
către Parlament înaintea ratificării sunt precis stabilite.
Delegaţiile parlamentare
Delegaţiile parlamentare acţionând în acest spirit – aşa cum s-a arătat – pot obţine
uneori rezultate mai eficiente decât diplomaţia oficială. Astfel, amintim că din iniţiativa
parlamentarilor români la Consiliul Europei, în septembrie 1991, a luat fiinţă "Grupul latin",
care reunea – în afară de parlamentarii români – delegaţi parlamentari din Franţa, Italia,
Spania şi Portugalia. Fără a avea un caracter politic, grupul respectiv îşi propunea discutarea
unor probleme de interes comun pentru delegaţiile membre, crearea cadrului adecvat pentru o
mai bună cunoaştere reciprocă. Este semnificativ că după prima reuniune a grupului s-a
convenit ca la lucrările acestuia să fie invitaţi şi reprezentanţi ai delegaţiilor parlamentare din
Belgia, Elveţia şi San Marino. În aceeaşi ordine de idei mai poate fi amintită propunerea de a
se înfiinţa un Centru pentru studiul problemelor ţărilor din Europa Centrală şi de Est,
recepţionată cu mare interes de membrii Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
NU UITA!
Diplomaţia parlamentară dispune, aşa cum s-a arătat, de o foarte largă paletă de
forme şi metode de acţiune, care o fac ca în anumite cazuri să dispună de posibilităţi
sporite faţă de diplomaţia oficială.
Aceste forme şi metode sunt, în esenţă, următoarele:
a) dezbaterea şi ratificarea unor legi privind tratatele şi convenţiile
internaţionale;
b) declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile adoptate de diferitele parlamente; şi
c) delegaţiile parlamentare ce iau parte la reuniunile bilaterale şi multilaterale.
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
1. Evoluţia şi diversificarea formelor diplomaţiei. Tradiţiile diplomaţiei parlamentare.
– Barbu Berceanu, Cetăţenia, Monografie juridică, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999.
Unitatea de învăţare 8
PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE
NAŢIONALE
funcţia legislativă este îndeplinită, în principal, de către Consiliu, iar Parlamentul European
îndeplineşte atribuţii de co-decizie numai în anumite situaţii, în prezent, desigur, mult mai
numeroase decât în trecut.
Funcţia de control a Parlamentului European este însă deosebit de importantă,
deoarece el controlează sistematic activitatea Comisiei Europene, uneori modifică iniţiativele
acesteia, iar înainte de intrarea în atribuţii a unei noi Comisii, în fiecare al cincilea an,
Parlamentul urmează să decidă referitor la acordarea – sau neacordarea – încrederii Comisiei.
Potrivit concepţiei admise în doctrina de specialitate, Parlamentul European reprezintă
popoarele Uniunii Europene, în timp ce Consiliul este organ guvernamental; Comisia este
organ supranaţional, iar Curtea de Justiţie simbolizează preeminenţa ideilor statului de drept.
Similitudinile între parlamentele naţionale şi Parlamentul European nu sunt totuşi atât
de importante încât să considerăm – cel puţin în prezent – Parlamentul European ca o
"proiecţie" a sistemului parlamentar naţional. Deşi Parlamentul European are, după cum am
văzut, propria sa autonomie şi puteri importante, atribuţiile sale nu sunt totuşi identice cu
acelea ale parlamentelor naţionale.
Încercarea de a găsi anumite similitudini între teoria separaţiei puterilor, preconizată
de doctrina clasică de drept constituţional şi funcţiile Parlamentului European sunt totuşi
hazardate, pentru că funcţia de legiferare în cadrul parlamentelor naţionale este exercitată în
primul rând de Parlament, şi numai în mod excepţional de puterea executivă, pe calea
delegării legislative sau a ordonanţelor de urgenţă. În cazul Parlamentului European situaţia
este exact inversă, deoarece de regulă competenţa legislativă aparţine Consiliului Miniştrilor
şi numai în mod cu totul excepţional Parlamentului, în cadrul procedurii de co-decizie.
Procesul legislativ comunitar prezintă o serie de trăsături specifice care îl
diferenţiază în mod fundamental de procesul de adoptare a legilor la nivelul parlamentelor
naţionale.
Pentru a realiza marea deosebire care există între sistemul de adoptare a legilor la
nivel naţional şi cel existent la nivelul comunitar european este necesar să percepem
diferenţele principiale ce există între aceste două posibilităţi de adoptare a unor reglementări
cu caracter normativ.
Aşa cum am arătat mai sus, la nivel naţional legile sunt adoptate de regulă de
parlamentul fiecărei ţări, existând totodată aproape în toate ţările instituţia «delegării
legislative», cu alte cuvinte posibilitatea pe care o are guvernul unei ţări de a emite acte
normative în anumite domenii şi pentru anumite perioade de timp limitate. Adoptarea actelor
legislative se face, de regulă, de către parlamente care confirmă sau infirmă totodată şi
ordonanţele date de guvern în temeiul «delegării legislative». Într-o serie de ţări (de pildă
Spania, Portugalia) există şi posibilitatea adoptării de către guvern a unor ordonanţe
legislative de «urgenţă», pentru cazuri special delimitate. Iniţiativa legislativă aparţine, în
sistemele parlamentare, fie deputaţilor sau senatorilor, fie guvernelor. Legile odată
promulgate de şeful statului sunt publicate în buletinele oficiale, dobândind forţă obligatorie
pe întreg teritoriul ţării respective, pentru toţi cetăţenii, pentru toate instituţiile şi organele
statului.
Există şi posibilitatea unei «iniţiative populare», a propunerii unor legi la solicitarea
unui număr de cetăţeni (respectiv în ţara noastră 100.000 de cetăţeni cu drept de vot - art.74
pct.1.). Constituţiile – legile cele mai înalte ale fiecărei ţări – se adoptă potrivit unor majorităţi
speciale, au o forţă superioară tuturor celorlalte acte normative (aşa cum este şi în sistemul
român) iar după votarea de către Parlament se supun în foarte multe cazuri referendumului
popular.
Sistemul comunitar este configurat pe cu totul alte baze. El reprezintă o îmbinare
de elemente interguvernamentale, supranaţionale şi populare. În vârful piramidei
instituţiilor comunitare se află Consiliul European, compus din şefii de state şi de guverne ai
celor 27 de ţări membre în prezent, care este organul suprem politic de decizie. Consiliul de
Miniştri, în cadrul căruia majoritatea covârşitoare a problemelor se decide pe baza sistemului
«majorităţii calificate» (prin aceasta înţelegându-se majoritatea statelor şi 60% din numărul
populaţiei ţărilor membre) este de fapt organul legislativ al Uniunii Europene, deoarece el
emite actele normative cu valoare generală (regulamente, directive, decizii, hotărâri).
Comisia, care este un organ supranaţional, compusă în prezent din 27 de comisari, care devin
independenţi de statele care i-au propus; ea este adevăratul „Guvern” al Uniunii Europene,
fiind totodată singurul organ ce dispune de iniţiativă legislativă.
Parlamentul European, compus în prezent din 786 deputaţi, nu este un organ legislativ
în sensul termenului pe care îl folosim atunci când ne referim la parlamentele naţionale. El a
fost iniţial un organ consultativ, afirmându-se cu timpul ca un important factor al politicii
comunitare şi dobândind treptat atribuţii legislative, de „co-decizie”. Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, cuprinzând în prezent 27 de judecători (unul de fiecare ţară membră), nu
are prerogativele unei Curţi Constituţionale (deşi unii doresc să-i atribuie asemenea
competenţe), dar ea soluţionează litigiile comunitare având dreptul să se pronunţe şi asupra
interpretării tratatelor.
Sistemul normativ comunitar cuprinde două mari nivele. Nivelul cel mai de sus îl
constituie „dreptul originar”, tratatele comunitare, adoptate pe baza unor negocieri
interstatale care sunt supuse ratificării de către parlamentele naţionale, iar în unele cazuri
referendumului popular.
La al doilea nivel se situează „dreptul derivat”, prin aceasta înţelegându-se actele
emise chiar de către organismele comunitare, respectiv Comisia, Consiliul de Miniştri,
Parlamentul European etc. Aceste acte devin obligatorii pe teritoriul tuturor statelor membre,
fiind de aplicaţiune generală. Fără îndoială că există şi anumite diferenţieri între actele
comunitare pe care le-am menţionat, unele fiind obligatorii numai în ceea ce priveşte efectele
lor (directivele), altele se adresează direct unor persoane sau instituţii etc. (deciziile), dar
esenţialul este acela că organele comunitare create prin tratate dobândesc, la rândul lor
calitatea de a adopta şi emite acte normative, ceea ce în sistemul intern guvernele nu pot face
decât în mod excepţional. Prin aceasta, sistemul comunitar se deosebeşte structural de modul
în care sistemele naţionale procedează în ce priveşte adoptarea actelor normative, intrarea lor
în vigoare, modul în care se produce abrogarea lor etc. Sistemul legislativ comunitar prezintă
deci o mare originalitate prin aceea că el nu este structurat pe aceiaşi parametri ca sistemele
naţionale, ci porneşte de la determinarea unor competenţe la nivelul întregii Uniuni Europene,
la nivelul întregului sistem instituţional comunitar.
În continuare, considerăm că nu este lipsit de interes să arătăm mai îndeaproape modul
în care lucrează Parlamentul European în ceea ce priveşte sistemul elaborării şi adoptării
actelor normative.
În ceea ce priveşte atribuţiile legislative ale Parlamentului European trebuie să facem
precizarea că acestea s-au conturat pe parcursul activităţilor comunitare. Iniţial, potrivit
procedurii stabilite prin Tratatul de la Roma, funcţia legislativă aparţinea în exclusivitate
Consiliului de Miniştri, care adopta diversele acte comunitare, la propunerea Comisiei şi
după "consultarea Parlamentului". Rezultă, deci, că iniţial Parlamentul European avea numai
un rol consultativ, care trebuia îndeplinit pentru ca procedura legislativă să fie considerată
valabilă.
În prezent, ca urmare a diverselor evoluţii ce au avut loc în viaţa Comunităţilor,
puterea legislativă a Parlamentului European se exercită în mai multe moduri şi potrivit mai
multor proceduri:
- Consultarea simplă (o lectură) reprezintă de fapt avizul Parlamentului asupra unei
propuneri legislative a Comisiei, pentru ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. O asemenea
mult decât atât, în cazurile de excepţie prevăzute nu numai Consiliul va avea dreptul să decidă
singur, deşi cu aprobarea sau cu consultarea Parlamentului, ci şi Parlamentul, în cadrul aşa-
numitei „proceduri legislative speciale”. Deci, „Parlamentul este pus pe picior de relativă
egalitate cu Consiliul. Actele cu caracter legislativ se vor numi legi şi legi-cadru, primele
echivalând cu actualele regulamente iar celelalte cu actualele directive”.
Importante atribuţii revin Parlamentului European în ce priveşte justiţia, politica
externă şi de securitate comună, problemele afacerilor interne, ca şi ale relaţiilor cu «lumea
a treia». Pe de altă parte, reprezentând 495 milioane de cetăţeni din 27 state, Parlamentul este
şi un important factor de impulsionare politică. El îndeplineşte o multitudine de atribuţii, care
s-au cristalizat şi întărit ca urmare a unui proces îndelungat, ce reflectă însăşi experienţa
acumulată în problemele comunitare. El s-a dovedit până acum un important factor de
echilibru, justificându-se întru totul părerea cunoscutului autor Pierre Mathijsen, specialist în
problemele dreptului european: "Deşi nu este încă înarmat cu toate atributele unui parlament,
Parlamentul European a reuşit să-şi sporească de-a lungul anilor puterile, atât datorită propriei
hotărâri, cât şi sprijinului oferit de dorinţa publică pentru o democraţie cât mai puternică la
nivel comunitar. El a devenit repede o instituţie având statut egal cu cel al Consiliului şi al
Comisiei. În realitate, Parlamentul exercită o putere mai mare decât cea rezultată din
prevederile Tratatului".
Fără îndoială, există interesante similitudini în ceea ce priveşte procedura întrebărilor
şi interpelărilor, organizarea pe comisii, grupurile parlamentare, înfiinţarea unor direcţii de
specialitate, care asistă parlamentarii europeni, a unui Secretariat etc., dar toate acestea nu pot
conferi Parlamentului European profilul unui parlament naţional.
Autorul de specialitate Jean-Louis Quermonne, într-o lucrare consacrată sistemului
politic al Uniunii Europene, observă următoarele: "dacă tratatele succesive au extins
atribuţiile Parlamentului European în materie legislativă şi în alte domenii deloc neglijabile,
acestea rămân încă mai puţine decât cele de care dispun parlamentele naţionale. În special
faptul că grupurilor parlamentare care le compun nu le corespund veritabile partide europene
reduce şi mai mult influenţa lor faţă de guverne şi faţă de opinia publică din statele membre".
În ultimii ani, Parlamentul European s-a implicat activ în dezbaterea
Este de remarcat că cele mai recente documente ale Parlamentului European dau o
înaltă apreciere activităţii desfăşurate cu privire la elaborarea Tratatului de Reformă semnat la
Lisabona. Se remarcă, printre altele, că spaţiul de libertate, securitate şi justiţie a fost complet
integrat în Tratatul Uniunii Europene, legislaţia de interzicere a discriminării a fost supusă
unei proceduri legislative speciale, necesitând acordul Parlamentului European, că va fi
necesar consimţământul Parlamentului pentru o gamă largă de acorduri internaţionale semnate
de Uniunea Europeană, că vor apare noi competenţe de control, noi drepturi la informare,
dreptul Parlamentului de a iniţia amendamente la tratate, precum şi noi proceduri în ce
priveşte dreptul de control al parlamentelor naţionale.
parlamentele ţărilor reprezentate. Adunarea Parlamentară NATO joacă, prin urmare, un rol
important în procesul de extindere a Alianţei.
Tratatul de la Lisabona sau „Tratatul de reformă”, cum mai este denumit de multe ori,
reprezintă un moment de cea mai mare relevanţă pe drumul integrării europene, el constituind
nu numai o rezultantă meritorie a diplomaţiei europene – nu numai la nivel statal, dar şi al
celei parlamentare – cât şi un act juridic ce defineşte şi afirmă rolul Parlamentului European şi
al parlamentelor naţionale în noul context istoric, interesând, prin aceasta, în cea mai mare
măsură, dreptul parlamentar.
Vom arăta, pe scurt, în cele ce urmează principalele momente ale elaborării acestui
tratat şi contribuţiile pe care le aduce la edificarea construcţiei europene:
În final, revendicările celor două ţări au fost acceptate, fiind recunoscută clauza
„Ioannina”, dar cu posibilitatea modificării ei ulterior de către Consiliu, iar numărul
europarlamentarilor italieni a fost stabilit la 73, ca şi Marea Britanie, prin modificarea
înţelegerilor convenite anterior.
În ce priveşte tratatul „modificator” sau „de reformă”, acesta constă – după cum s-a
arătat – din prevederile modificatoare a două tratate, renunţându-se la ideea adoptării unui
Tratat Constituţional separat, deşi multe din prevederile fostului tratat constituţional se
regăsesc în modificările adoptate.
NU UITA!
În prezent, ca urmare a diverselor evoluţii ce au avut loc în viaţa Comunităţilor,
puterea legislativă a Parlamentului European se exercită în mai multe moduri şi potrivit mai
multor proceduri:
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Cum se exercita puterea legislativă a Parlamentului European?
PROPUNERI DE REFERATE
1. Importanţa şi rolul principiului subsidiarităţii.
– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I şi II,
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI
Grilă răspunsuri
Unitatea 1: pag. 9
Unitatea 2: pag. 24
Unitatea 3: pag. 37
Unitatea 4: pag. 52
Unitatea 5: pag. 68
Unitatea 6: pag. 81
Unitatea 7: pag. 92
Unitatea 8: pag. 101
BIBLIOGRAFIE
A. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
– Philippe Ardant, Les institutions de la Vème République, Paris, Hachette, 1997, 4e éd.
– Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit Parlamentaire, 3e edition, Ed.Montchrestien, Paris, 2004
– Barbu Berceanu, Cetăţenia, Monografie juridică, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999.
– Bernard Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, Armand Colin, 1997,
14e éd (U- Droit).
– Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi II, Editura NOVA,
Bucureşti, 1996.
– Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol.I şi II, Editura Servo –Sat, Arad,
1998.
– Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1992.
– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I şi II,
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
– Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.
– Claude Klein, Théorie et pratique du pouvoir constituant, Paris, PUF, 1996 (Les voies du
droit).
– Dumitru Mazilu¸ Proclamaţia Revoluţiei române, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999.
– Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a IX-a
revăzută, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1998.
– Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a
11-a, Bucureşti, All Beck, Vol.I. 2003, Vol.II. 2004.
– Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol., Casa Şcoalelor, Bucureşti,
1942-1943.
– Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Tipografiile române unite,
1925.
– Georges Vedel, préf. de Guy Carcassonne, La Constitution, Paris, Seuil, 1996 (Points
Essais 319).
– Constanţa Călinoiu, Garanţii ale drepturilor şi libertăţilor omului consfinţite prin Legea
de revizuire a Constituţiei României, comunicare prezentată la Simpozionul ştiinţific “De la
Constituţia tranziţiei la Constituţia integrării Euro-Atlantice”, Senatul României, octombrie
2003.
– Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Promulgarea legii, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a,
nr.6/2000, p.3-8.
– Tudor Drăganu, O problemă veche, dar întotdeauna nouă a dreptului electoral: scrutinul
uninominal sau cel de listă, în “Fiat Justiţia”, Cluj-Napoca, nr.1/1997, p.33-38.
– Marian Enache, Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în “Dreptul”, anul IX,
seria III-a, nr.7/1998, p.18-24.
– Ioan Leş, Avocatul Poporului, instituţie a statului de drept, în “Dreptul”, anul VIII, seria
III-a, nr.7/1997, p.3-11.
– Emil Molcuţ, Despre separaţiunea puterilor statului, în „Revista de drept public”, Anul
IX(29), nr.3/2003, pag.1-5.
– Verginia Vedinaş, Valori deontologie în viaţa publică, în „Revista de drept public”, Anul
XI(31), no.2/2005, pag.79-81.
B. ACTE NORMATIVE
D. DOCUMENTE INTERNAŢIONALE
– Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Traducere în limba română, editată de Centrul de
Informare al O.N.U. pentru România.
– Carta de la Paris pentru o nouă Europă, textul publicat în Monitorul Oficial al României
nr.181 din 9 septembrie 1991 sau în Culegerea citată, p.192-195.