MEDII EDUCAŢIONALE

ŞCOALA ÎN SISTEMUL SOCIAL

Reforma sistemului de învățământ din România

Reforma educaţiei/învăţământului reprezintă „o modificare amplă a sistemului de învăţământ în

orientare, structură şi conţinut” (Dicţionar de pedagogie).
Această definiţie evidenţiază dimensiunea esenţială a reformei reflectată la nivelul unui concept
pedagogic fundamental, stabil din punct de vedere epistemic în raport cu numeroasele variaţii şi
interpretări particulare dezvoltate la nivelul practicii educaţiei.
Înţelegerea reformei presupune eliminarea tendinţei de reducere a acesteia la schimbările
pedagogice curente, operabile, de regulă, la nivelul programelor şi a manualelor şcolare, metodelor
de instruire, dezvoltării resurselor (bugetare, materiale-construcţiile şcolare etc.), perfecţionării
cadrelor didactice. Reforma educaţiei/învăţământului constituie astfel, dincolo de circumstanţele
sale locale, teritoriale, naţionale sau internaţionale, o inovaţie structurală şi sistemică realizată în
cadrul sistemului de învăţământ.
Cauzele reformei educaţiei/învăţământului angajează două categorii de factori:
a) factori care marchează evoluţia istorică a societăţii şi a şcolii;
b) factori care vizează declanşarea şi întreţinerea fenomenului de „criză mondială a educaţiei”.
Evoluţia istorică a societăţii şi a şcolii determină apariţia ciclică a unor contradicţii evidente la
nivelul structurii sistemului de învăţământ intrat în regres sau în discordanţă cu anumite tendinţe şi
exigenţe înnoitoare angajate deja de la nivel global, în plan cultural, politic, economic.
„Criza mondială a educaţiei” reprezintă cauza fundamentală a reformelor şcolare
contemporane, multiplicate practic, după 1950-1960, în toate ţările lumii. Acest fenomen complex
defineşte starea de dezechilibru a sistemelor moderne de învăţământ, evidentă la nivelul structurii
de bază a acestuia prin contradicţiile existente între:
- afluxul candidaţilor la studii şi penuria resurselor pedagogice de calitate;
- costurile reale ridicate pe elev, student etc., angajate la „intrare” şi rezultatele constatate la
„ieşire”, aflate sub nivelul cheltuielilor;
- rigiditatea structurilor interne şi dinamica extrem de mobilă şi de flexibilă a cerinţelor
externe, valabile la nivelul sistemului social global;
- conservatorismul cadrelor didactice şi cerinţele de perfecţionare continuă a activităţii la
nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.

1
 Proiectarea reformei educaţiei/învăţământului angajează respectarea următoarelor principii
metodologice cu valoare epistemologică şi etică valabilă pe tot parcursul procesului de
conceptualizare şi de operaţionalizare a inovaţiilor structurale şi sistemice:
a) Principiul abordării globale a schimbării sistemului de învăţământ vizează corelaţia
funcţională necesară între: noile finalităţi-noua structură de organizare (niveluri, trepte, cicluri;
managementul resurselor)-noul curriculum (obiective generale care orientează proiectarea planului
de învăţământ; obiective specifice care orientează proiectarea conţinutului-metodologiei-evaluării
pe niveluri, trepte, ani de învăţământ; discipline de învăţământ; dimensiuni, forme ale instruirii).
b) Principiul restructurării inovatoare a sistemului de învăţământ evidenţiază direcţia principală
de evoluţie a schimbării pedagogice reformatoare-„reproducţia lărgită care caută echilibrul unor noi
relaţii structurale interne-între diferitele tipuri şi niveluri de şcolarizare-şi al unei practici
educaţionale adecvate” (L. Vlăsceanu).
c) Principiul proiectării prospective a schimbării la nivelul sistemului de învăţământ care
evidenţiază fundamentele psihologice (logica viitorologică), sociologice (dialectica raporturilor
dintre „centralizare” şi „descentralizare), şi filosofice ale reformei (rezolvarea contradicţiei dintre
tendinţa elaborării relativ rapide a conceptului reformei şi tendinţa prelungirii etapelor de
implementare a reformei).
d) Principiul acceptării paradigmei de schimbare a sistemului de învăţământ la nivelul întregii
comunităţi ştiinţifice orientează activitatea de cercetare-necesară pentru rezolvarea dezechilibrelor
funcţionale constatate la nivel structural-la nivelul unui model exemplar care include: stabilirea
premiselor-definitivarea conceptelor de bază şi operaţionale-elaborarea proiectului reformei care
vizează noile finalităţi-noua structură-noul curriculum.
Planificarea calitativă a reformei presupune asumarea unor decizii în cadrul următoarelor
demersuri sociale:
- demersul normativ, care angajează decizia macrostructurală, stabilită la cel mai înalt nivel al
deciziei;
- demersul strategic, care angajează decizia ştiinţifică, stabilită la nivelul comunităţii
ştiinţifice pedagogice prin elaborarea conceptului reformei (premise-concepte-proiect-programe);
- demersul operaţional, care angajează deciziile punctuale (corecţie, infuzie, perfecţionare),
aplicabile imediat sau pe termen lung, şi deciziile de ajustare structurală a conceptului reformei
rezultate din dezbaterea acestuia la nivelul comunităţii educative naţionale, teritoriale, locale;
- demersul administrativ, care angajează traducerea conceptului reformei – ajustat structural
în urma dezbaterilor iniţiate la scară socială-la nivel juridic prin elaborarea Legii reformei
educaţiei/învăţământului şi a regulamentelor necesare pentru aplicarea acesteia.

2
 Reforma sistemică a învăţământului preuniversitar românesc presupune implicarea actorilor
multipli, mobilizarea resurselor umane şi financiare, realizarea unor standarde performante în
învăţare. Natura socială a învăţării face ca orice context al acesteia să devină o comunitate a
învăţării. Aceasta presupune noi roluri ale actorilor sociali implicaţi, ale instituţiilor multiple, ceea
ce determină crearea unor alianţe şi parteneriate strategice în educaţie.
În 1997 a fost concepută reforma cuprinzătoare a învăţământului românesc şi anunţată ca un
ansamblu de şase capitole de măsuri:
 reforma curriculară şi compatibilizarea europeană a Curriculum-ului naţional;
 trecerea de la învăţarea reproductivă la învăţământul proactiv şi relansarea cercetării
ştiinţifice în învăţământul universitar;
 o nouă conexiune între şcoală, liceu, universitate şi mediul lor înconjurător – economic,
administrativ şi cultural;
 dezvoltarea şi ameliorarea infrastructurii şi conectarea la comunicaţiile electronice ale lumii
de azi;
 reforma managementului şcolar şi academic prin descentralizare şi crearea autonomiei
instituţionale a unităţilor de învăţământ;
 forme avansate de cooperare internaţională.
Reforma învăţământului obligatoriu din România are ca obiective:
 Creşterea calităţii şi eficienţei învăţământului obligatoriu prin coborârea vârstei şcolarizării
obligatorii;
 Asigurarea educaţiei de bază pentru toţi, conform cerinţelor societăţii şi economiei bazate pe
cunoaştere prin formarea competenţelor de bază: abilităţi de comunicare, scriere, citire şi calcul
matematic, alfabetizarea digitală şi informaţională, cultura ştiinţifică şi tehnologică, cultura
antreprenorială, comunicarea în limbi moderne de largă circulaţie, cultura şi conduita civică,
cetăţenia democratică, gândirea critică, capacitatea de adaptare la situaţii noi, lucrul în echipă,
interesul pentru dezvoltarea personală şi învăţarea continuă;
 Fundamentarea învăţării pe parcursul întregii vieţi pe educaţia de bază prin formarea şi
orientarea corespunzătoare a elevilor în cadrul învăţământului obligatoriu;
 Asigurarea inserţiei sociale şi profesionale prin calificarea profesională în anii terminali ai
învăţământului obligatoriu şi respectiv ai învăţământului liceal, pe ruta de profesionalizare;
 Asigurarea incluziunii şi combaterea marginalizării prin protecţia socială a familiilor care nu
îşi pot susţine copiii în sistemul de învăţământ până la vârsta legală de debut profesional (16 ani).

3
 Reforma sistemică, eficientă şi coerentă care generează valoarea adăugată a procesului
educaţional în dezvoltarea personală şi profesională a fiecărui elev, student, viitor cetăţean, în
dezvoltarea durabilă a comunităţilor, reprezintă misiunea Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
Începând cu anul şcolar 1998/1999 a fost introdusă o reformă multidimensională şi profundă în
întregul învăţământ românesc, mai ales în ceea ce priveşte curriculum-ul şi evaluarea.
Reforma curriculară constituie componenta centrală a reformei învăţământului românesc şi
reprezintă o premisă majoră a reuşitei acesteia. Mutaţiile determinate de reforma curriculară
constituie elemente de generare şi dinamizare a tuturor celorlalte componente ale reformei. Procesul
de reformă a curriculum-ului şcolar îşi propune să răspundă la necesităţile actuale şi de perspectivă
ale societăţii româneşti şi să participe la compatibilizarea de ansamblu a învăţământului cu
structurile europene şi euroatlantice. ,,Curriculum Naţional pentru învăţământul obligatoriu-Cadru
de referinţă” reprezintă documentul curricular fundamental al învăţământului românesc şi cuprinde:
 Cadrul de referinţă pentru Curriculum naţional;
 Planurile-cadru de învăţământ pentru clasele I-XII (XIII);
 Programele şcolare ale disciplinelor de învăţământ;
 Ghiduri, norme metodologice şi materiale suport pentru cadrele didactice;
 Manuale (alternative) şi diferite alte materiale curriculare propriu-zise.
Asigurarea calităţii Curriculum-ului naţional determină modificarea practicilor didactice şi
centrarea activităţilor şcolare pe elev şi pe realizarea progresului performanţelor acestuia. Oferta de
curriculum va fi diversificată prin raportare la interesele şi ritmurile, respectiv stilurile specifice de
învăţare, la zonele de provenienţă a elevilor, la specificul unităţii şcolare etc.
În contextul reformei învăţământului românesc activitatea de evaluare se redimensionează,
aceasta acoperând două direcţii:
 socio-economică vizând eficienţa sistemului de învăţământ sub aspectul resurselor
materiale, financiare investite de societate şi rezultatele procesului de învăţământ concretizate în
pregătirea forţei de muncă;
 pedagogică vizând eficienţa procesului de învăţământ prin prisma raportului dintre
obiectivele proiectate şi rezultatele obţinute de elevi.
Reforma evaluării elevilor din învăţământul primar este o reformă de substanţă, care are ca scop
schimbarea completă a sistemului existent şi nu simpla revizuire sau îmbunătăţire a acestuia,
înlocuindu-se sistemul de notare cifrică, prin sistemul de evaluare cu calificative bazate pe
descriptori de performanţă. Astfel, pentru prima dată în ţara noastră s-a trecut de la evaluarea
cantitativă, la evaluarea calitativă. Noul sistem are la bază criterii unitare, la nivel naţional, de
apreciere a performanţelor elevilor, numite descriptori de performanţă.

4
 În majoritatea sistemelor de învăţământ din întreaga lume se acordă o atenţie sporită asigurării
obiectivităţii, transparenţei şi compatibilităţii evaluării rezultatelor şcolare. În acest context, unul
dintre elementele esenţiale de reformă a evaluării l-a reprezentat introducerea de către Serviciul
Naţional de Evaluare şi Examinare, începând cu anul şcolar 1999/2000, a unui sistem unitar de
criterii pentru acordarea notelor în gimnaziu şi liceu. În acest sens se elaborează matricele de
evaluare, apreciere care cuprind criteriile şi descriptorii de performanţă pentru notele 5, 7, 9 şi 10.
Spaţiile dintre nivelurile descrise (echivalentul notelor 6 şi 8 ) pot fi acoperite cu uşurinţă utilizând
judecata de apreciere prin comparaţie. Potenţialul major al acestor matrice de evaluare se
concretizează atât prin valoarea lor formativă ridicată, în cazul elevilor care se obişnuiesc cu acest
mod obiectiv şi transparent de apreciere, cât şi prin stimularea şi argumentarea judecăţii de valoare
în cazul celui ce o aplică, respectiv profesorul-evaluator.
Reforma învăţământului care priveşte întregul sistem de învăţământ, implică automat şi o
reformă a procesului de învăţământ. Considerată ca o componentă a reformei în educaţie, reforma
procesului de învăţământ trebuie să înceapă cu educatorul, cu omul de la catedră. Pentru a forma
viitorul absolvent capabil să fie un expert, un profesionist în domeniul pentru care s-a pregătit,
dascălul însuşi trebuie să fie un expert. Antonimul termenului ar putea fi acela de începător, de
neiniţiat, cu precizarea că începător poate fi şi acel educator care are vechime în învăţământ, dar nu
a reuşit să formeze profesionişti, pentru că el însuşi nu s-a străduit să fie un profesionist, un expert.
Prin reforma sistemului românesc de învăţământ, prerogativele managerului şcolar sunt
reconsiderate, numărul atribuţiilor sale crescând direct proporţional cu lărgirea autonomiei
instituţionale a unităţilor de învăţământ. Activitatea directorului şi a echipei manageriale primeşte
noi direcţii de abordare a dimensiunilor procesului managerial: informaţional, funcţional,
metodologic, economic, juridic, social, organizatoric. De aceea soarta reformei depinde de calitatea
resurselor umane angajate în reformă-executanţi sau manageri.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi-a propus pentru 2000 încheierea reformei de tranziţie şi
trecerea la aplicarea măsurilor de compatibilizare profundă a sistemului românesc de învăţământ cu
standardele europene. Agenţii reformei învăţământului în anul 2000 au fost: educatorul, învăţătorul,
profesorul, elevul/studentul, specialiştii din administrarea învăţământului, cercetătorii, personalul
angajat în unităţile şi instituţiile de învăţământ.
Reforma în învăţământul românesc are ca efect realizarea unor mutaţii de politică şi strategie
educaţională. Politicile şi practicile educaţionale sunt orientate pe baza unor principii de reformă:
 corelarea învăţământului cu evoluţia sistemului economic, a pieţei muncii, a ştiinţei, tehnicii
şi tehnologiei;
 egalizarea şanselor la un învăţământ deschis, diversificat şi modern;

5
  optimizarea raportului, în planurile de învăţământ, între disciplinele de cultură generală şi
cele de specialitate (profesionale);
 compatibilizarea europeană a Curriculumului naţional;
 descentralizarea şi reforma managementului şcolar.
Programul reformei, elaborat pe baza acestor principii, cuprinde elemente de inovaţie:
- restructurarea învăţământului secundar, tehnic şi vocaţional, organizarea lui pe filiere, profiluri,
specializări şi pe cicluri curriculare: de observare şi orientare, de aprofundare şi de specializare;
- proiectarea curriculară la nivel naţional şi local;
- elaborarea Curriculumului naţional, compatibil cu cel european;
- elaborarea şi aplicarea planurilor-cadru de învăţământ;
- elaborarea, într-o concepţie didactică modernă a programelor şi a manualelor şcolare;
- crearea pieţei manualelor alternative;
- ameliorarea infrastructurii învăţământului şi conectarea lui la comunicaţiile electronice
mondiale;
- organizarea învăţământului superior în trei cicluri: colegii, învăţământ superior de scurtă durată
şi de lungă durată;
- crearea mecanismului de acreditare a învăţământului public şi privat;
- introducerea disciplinelor opţionale pentru dezvoltarea aptitudinilor;
- aplicarea unui nou sistem de evaluare a rezultatelor şcolare;
- introducerea examenului de capacitate la absolvirea gimnaziului;
- testarea exigentă la examenul de bacalaureat;
- folosirea unor practici didactice de tip interactiv;
- creşterea eficienţei sistemului de finanţare şi de gestionare a resurselor materiale;
- reforma managementului şcolar şi academic prin descentralizarea şi crearea autonomiei
unităţilor de învăţământ.
Managementul schimbărilor din învăţământ este realizat la trei niveluri: Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, inspectoratele şcolare şi conducerile şcolilor.
Reformele educaţionale constituie începutul oricărei regenerări sociale. Schimbarea nu se
reduce în mod necesar la progres, dar progresul nu poate fi obţinut fără schimbare. România se
confruntă acum cu o schimbare profundă, completă şi radicală, deşi oamenii nu sunt total pregătiţi.
Locul central al schimbării se află în şcoală, în cadrele didactice, care sunt formatorii generaţiilor
prezente şi viitoare.