- să cunoască esenţa concepţiilor şcolii dreptului 7.

Principalele curente contemporane în

natural;
- să identifice cauzele renaşterii ideilor dreptului
natural;
- să compare teoria clasică a dreptului natural şi
teoria dreptului natural renăscut;
- să cunoască principiile fundamentale a
pozitivismului juridic;
- să stabilească particularităţile pozitivismului
exegetic, pozitivismului analitic şi
pozitivismului etatic;
abordarea fenomenului juridic.
- Şcoala dreptului natural
- Şcoala istorică a dreptului
- Pozitivismul în drept şi valenţele lui
Termeni-cheie:drept renăscut, istoris,
normativism, pozitivism, feminism
juridic, nihilism

7.PRINCIPALELE CURENTE CONTEMPORANE ÎN ABORDAREA FENOMENULUI

JURIDIC.

1. ŞCOALA DREPTULUI NATURAL

Confruntările de idei care au determinat renaşterea dreptului natural.

Şcoala dreptului natural îşi are originea încă în antichitate, la filosofii greci (sofiştii,
Socrate, Aristotel), ulterior şi la cei romani (Cicero). Au existat perioade de creştere,
declin, renaştere a concepţiilor şi ideilor. Dintre susţinătorii ideii: Toma d”Aquino,
Grotius, Hobbes, Locke, Rousseau; Montesquieu, Fichte, Schelling, Hegel, Stammler,
Duguit, Del Vecchio, etc.

În sec XX are loc renaşterea concepţiilor dreptului natural. Schimbările sociale,

inclusiv creşterea nivelului de cultură juridică a populaţiei a cauzat revizuirea unor
abordări şi instituţii juridice.

Unul din motive era şi necesitatea de a combate conceptele socialiste, ca o opţiune

fiind fundamentarea noilor abordări pe dreptul natural. Spre exemplu, neglijarea
proprietăţii private putea fi combătută prin tezele dreptului natural. Astfel, chiar
monopoliştii din SUA susţineau ideia dreptului natural pentru a combate ideia
comunismului (nu era suficient doar banii şi diplomaţia, era nevoie şi de o ideologie
oficială).
De asemenea, era o modalitate de a combate doctrina fascistă în Germania şi Italia.

Alte cauzele ale renaşterii dreptului natural:

a) judecarea criminalilor de război nazişti, a reapărut discuţia referitor la relaţia
dintre dreptul pozitiv şi un drept superior;
b) înlăturarea regimurilor totalitare din Europa de Est.

1
 Centrul renaşterii dreptului natural în SUA poate fi considerat Universitatea Notre
Dame. În 1947 a fost creat un institut al dreptului natural pe lângă această
universitate.
Dreptul natural stă la fundamentarea conceptului de drepturi ale omului. comments

Contribuţia lui F.Geny la renaşterea dreptului natural.

(1861-1954), jurist francez, professor universitar. Lucrările principale: “Ştiinţa şi
tehnica în dreptul privat pozitiv”, “Metode de interpretare şi izvoare în dreptul privat
pozitiv”.

Dreptul nu înseamnă doar lege. În abordarea dreptului trebuie de depăşit metoda

tradiţională. În procesul de adoptare a legii legislatorul are anumite limite, nu poate fi
cu desăvârşire. Legislatorul nu poate să prevadă toate situaţiile ipotetice, nu poate să
prevadă cu desăvârşire toate raporturile interumane, conflictele, interesele, aspiraţiile.
Aici intervine rolul interpretului, celui care aplică şi execută legile. Deci, nu putem
considera legile, codurile, actele normative ca fiind o sursă completă de soluţii
juridice.

Din asemenea considerente, judecătorul trebuie să analizeze în mod ştiinţific şi liber

ce include voinţa legislatorului, care este “datul” pentru a realiza “construitul”. Datul
– constatarea normei de drept aşa precum rezultă din natura lucrurilor. Construitul –
este tehnică juridică, care permite atingerea scopurilor supreme ale dreptului, “partea
cea mai bogată şi care se îmbogăţeşte continuu a organismului juridic în ansamblul
lui”. “Această formă rămâne o construcţie, în mare măsură artificială, a dreptuui,
operă de acţiune mai mult decât de înţelegere, în care voinţa juristului se poate
mişca liber ”.

Dreptul natural renăscut – tradiţii şi renovări.

Fundamentele/tezele dreptului natural:
a) ordine universală care guvernează toţi oamenii;
b) drepturi inalienabile individului;
c) dualismul drept natural (creaţie independentă de voinţa oamenilor, universal şi
etern) şi drept pozitiv;
d) superioritatea dreptului natural la nivel de ideal în raport cu dreptul pozitiv;
e) dreptul natural este opozabil tuturor nedreptăţilor şi injustiţiei şi reprezintă mai
mult un ideal de echitate şi justiţie;
f) fundamentul dreptului este în om (Kant);
g) recunoaşte sociabilitatea omului şi tendinţa lui de autoconservare;
h) dreptul natural este imuabil, neschimbător, pentru orice problemă raţiunea
umană găsea o soluţie ideală, adecvată.

2
În concepţiile contemporane s-au păstrat unele din tezele clasice:
a) respectarea obligaţiilor;
b) repararea prejudiciului cauzat altuia.
De asemenea au apărut abordări noi:
a) dreptul natural are un conţinut flexibil, variabil (Stammler), el nu este
incompatibil cu ideia de evoluţie;
b) dreptul natural este idealul de justiţie, „dreptul pozitiv de mîne”;
c) democraţia face parte din dreptul natural (Hall);
d) există o tensiune între valorile morale şi cele politice. Dreptul trebuie să
conţină, includă anumite valori (Radbruch). Von der Heydte consideră că orice
normă juridică este o realizare simultană a unui postulat moral etern şi a unui
obiectiv condiţionat de un timp istoric.;
e) interpretarea normei trebuie să ţină cont de valorile existente în anumită
societate;
f) fundamentul dreptului natural nu trebuie căutat exclusiv în om, dar şi în nevoi
sociale, solidaritatea socială.
g) Dreptul natural are funcţia de fundament al dreptului pozitiv, sursă de inspirare
şi mijloc de control.

Diversitatea concepţiilor neonaturaliste

Există câteva curente principale:
a) teologic; - ca esenţă reprezintă recapitularea doctrinei tomiste. În acest context,
participarea omului ca fiinţă raţională la influenţarea ordinii eterne date de
dumnezeu reprezintă un drept natural. Preceptele acestui drept natural sunt temei
pentru delimitarea a ceea ce este bine şi ceea ce este rău, inclusiv la nivel
legislativ. Aspectul principal al acestui curent este stabilirea rolului omului, într-o
modalitate ierarhică, de subordonare, în lumea organică creată de fiinţa divină.
Sunt criticaţi pentru faptul că neglijează drepturile subiective, înnăscute ale
omului care ar trebui să fie esenţa dreptului natural. Este de fapt o revigorare a
unei doctrine din perioada feudală.
b) imperativul moral –drept carte de căpătâi este expresia din Declaraţia de
independenţă a SUA din 1776 „Considerăm evidente următoarele adevăruri: toţi
oamenii au fost creaţi egali şi toţi sunt înzestraţi cu drepturi înnăscute de la
Dumnezeu”. Fiecare om are anumite criterii de apreciere absolute, înnăscute, care
trebuie să constituie bază pentru relaţiile sociale şi pentru reglementările de drept
pozitiv. În însăşi natura omului se regăsesc anumite standarde comportamentale
care determină aprecierile noastre, aprobatorii sau de dezaprobare, atitudinea
pozitivă sau negativă şi aceste criterii determină dacă dreptul pozitiv este şi
echitabil sau nu.
Susţinătorii acestui curent definesc dreptul ca fiind regulile comportamentale ale
oamenilor, obligativitatea cărora derivă din criteriile absolute ale dreptului natural.
3
Normele juridice conţin un element de certitudine, care este garantat de către forţa de
constrângere a statului şi un element de adevăr, care se formează în raţiunea umană
prin cunoaşterea/înţelegerea criteriilor absolute ce derivă din natura omului.
Cunoaşterea acestor criterii transformă obligaţiile de natură juridică în obligaţii
morale.
Conţinutul acestor criterii absolute sunt principiile moralei creştine, care „au inspirat
dezvoltarea civilizaţiei occidentale”. Ei încearcă a transforma doctrina lor într-o
filozofie mondială. Dreptul intern şi dreptul internaţional trebuie să fie pătruns
puternic de ideia umanismului. Trebuie liberată umanitatea de riscul violenţei şi
încălcării dreptului. La moment, există necesitatea de a asigura pacea mondială prin
intermediul dreptului. De asemenea, susţin că ideile democratismului american
creează condiţii pentru dezvoltarea liberă a omului (justificarea transferului de idei).
c) Instrumental – sau tehnic; viaţa în cadrul societăţii este determinată de anumite
norme, principii naturale, care trebuie respectate atât de legislator, cât şi de
judecător. Principiile naturale presupun recunoaşterea contractului social,
separaţiei puterilor, laissez faire, drepturilor inalienabile, psihologiei introspective
(conştientizarea normelor). Orice sistem de drept pozitiv trebuie supus unei
revizuiri la anumite intervale de timp pentru a-l corobora cu principiile
diriguitoare ale moralei şi să corespundă principiilor naturale.
d) pseudonatural. – există 2 categorii de fapte:
a) – cele ce pot fi stabilite pe cale empirică, se referă la ştiinţele exacte/reale;
b) –cele ce se referă la credinţele religioase, vizuinilor politice şi juridice, etc –
ştiinţele social – umanitare.
Faptele din categoria a doua conţin unele elemente ce pot fi studiate cu metodele
din ştiinţele exacte, ex. datele antropologice, biologice. Aceste metode pot
constitui criterii pentru determinarea corectitudinii unor fenomene sociale în cadrul
diverselor culturi, rase, credinţe, civilizaţii. Reprezentanţii curentului menţionează
că au ajuns la concluzia prin intermediul metodelor naturale/adecvate că idealul
omului echitabil este reflectat în declaraţia de independenţă a SUA, constituţie,
inclusiv în articolele despre drepturile subiective.

2. ŞCOALA ISTORICĂ A DREPTULUI

Istoricismul juridic (F.Savigny, Hugo, Puchta).

Fondatorul curentului - Gustav Hugo (1764-1844), profesor universitar, opera
„Manual de drept natural”; Georg Friedrich Puchta (1798-1846), a scris „Dreptul
cutumiar”.
Friedrih Carl von Savigny (1779-1861), cel mai de seamă reprezentant al şcolii
istorice a dreptului, partizan al regimului feudal şi adversar al ideilor revoluţiei

4
 franceze, profesor universitar. Opere principale „Despre vocaţia epocii noastre
pentru legislaţie şi jurisprudenţă”. „Dreptul posesiunii, o teză de drept civil”,

Reprezentanţii acestei şcoli sunt împotriva codificărilor, oricărei legi în genere

deoarece acestea sunt un fel de încremenire a dreptului, constituie ceva incert, care
opreşte dezvoltarea dreptului însăşi. Dreptul trăieşte în practica de obicei, care este
expresia nemijlocită a conştiinţei juridice populare. Orice popor are un spirit, un
suflet al său, care se oglindeşte în numeroase aspecte: morală, drept, artă, limbaj.

Dreptul este o operă a naturii. Dreptul nu trebuie creat ci se creează ca un fenomen

natural, la fel precum arta, limba, literatura. Dreptul este generat de forţe interne,
silenţioase, nu de arbitrarul unui legislator. Dreptul se creează printr-o mişcare
lentă, printr-o dezvoltare organică. El este o oglindire a trecutului poporului.
Dreptul creşte odată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga istorie a poporului.
După cum limbajul apare şi se dezvoltă în mod spontan, fără opera lingviştilor,
care numai posterior îi fixează principiile şi regulile, la fel dreptul nu este creaţia
legislatorului, ci o producţie instinctivă şi aproape inconştientă, care se manifestă
în fapt. Numai într-o fază ulterioară este posibilă elaborarea lui chibzuită prin
opera tehnicienilor, care sunt juriştii. Legislaţia se bazează pe obiceiurile
preexistente.
Deci, izvorul principal al dreptului este cutuma. Legile au doar o funcţie
secundară, care uneori poate fi chiar dăunătoare. Legile cristalizează principiile
deja elaborate de conştiinţa juridică populară.
Hugo Gustav, cu înflorirea civilizaţiei, toate activităţile poporului se diferenţiază
mereu mai mult şi ceea ce era a tuturor ajunge acum să aparţină unei categorii
distincte. Astfel apar juriştii.

3. POZITIVISMUL ÎN DREPT ŞI VALENŢELE LUI.

Doctrina pozitivistă
La baza doctrinei pozitiviste stă doctrina lui A. Comte. Doctrina sa îşi are originea
în iluminismul francez. Un loc principal în doctrina pozitivistă îl ocupă
empirismul. Empirismul susţine că singura cale de a asigura caracterul ştiinţific al
cunoaşterii este întemeierea cunoaşterii pe observaţie, pe experienţă.
La Comte se susţine de asemenea că:
1. Toate disciplinele ştiinţifice, fie ele naturale sau sociale, pot fi integrate într-un
sistem unic al cunoaşterii, deoarece între ele nu există deosebiri de esenţă, ci
doar deosebiri ce ţin de gradul în care a înaintat fiecare ştiinţă spre idealul
pozitiv al descoperirii legilor naturale invariabile, de care ascultă toate
fenomenele.

5
 2. Cunoaşterea ştiinţifică oferă baza necesară pentru stăpânirea atât a naturii, cât şi
a societăţii.
Deci Comte menţionează 3 teze de bază: empirismul, unitatea ştiinţei şi stăpânirea
realităţii.

Gândirea politică pozitivistă al sec. XIX nu a avut drept obiect de cercetare statul
sau dreptul în mod specific, ci s-a ocupat de societate în general, de aplicarea şi
promovarea ştiinţei pozitive despre societate în vederea depăşirii stării
nesatisfăcătoare a societăţii existente pentru formarea unui viitor mai bun.
La începutul sec. XX pozitivismul nu se mai bucură de acel succes (succesul
aparţinea doctrinei marxiste). Se afirmase între timp o altă teză pozitivistă, precum
că ştiinţificitatea presupune strângerea şi prelucrarea de date cantitative (ideia vine
din modelul de anchete sociale întocmite de către administratori şi reformatori în
sec. XVII, ceea ce a provocat dezvoltarea ramurilor statisticii).

O formă revitalizată a pozitivismului apare în anii 20-30 ai sec XX, în lucrările

unui grup de oameni de ştiinţă (matematicieni), cunoscut drept cercul de la Viena
– pozitivismul logic. El era centrat pe fenomenalism (limitează baza ştiinţei la
experienţa sensorială) şi analiză logică, având drept scop unificarea ştiinţei.

Principiile fundamentale ale pozitivismului juridic.

Există o deosebire între pozitivismul juridic şi cel filosofic, din punct de vedere al
obiectului de cercetare. Pozitivismul filosofic abordează toate problemele, cel
juridic separă problemele juridice de cele general filosofice.
Tezele de bază (după Hart):
1. legile sunt comandate, emanând de la fiinţele umane;
2. nu există relaţie necesară între drept şi morală, între drept precum este şi precum
trebuie să fie;
3. analiza conceptelor juridice trebuie delimitată de studiile istorice ale cauzelor
sau originilor legilor, de studiile sociologice, etc;
4. un sistem juridic este un sistem logic închis, care poate fi separat de scopuri
sociale, politice sau morale;

A. Brimo susţine:
1. dreptul pozitiv este dreptul efectiv aplicat (toate izvoarele utilizate);
2. metoda experimentală permite a contura ştiinţele juridice;
3. Ştiinţa juridică autonomă poate fi elaborată dacă se separă dreptul de morală, de
dreptul natural, de dreptul ideal;
4. dreptul poate fi înţeles şi studiat prin sine însăşi, făcând abstracţie de idealuri,
valori, etc; aceste ştiinţe au obiect de studiu delimitat, deşi există anumite
interferenţe;
6
 În cadrul pozitivismului se delimitează următoarele curente: pozitivismul exegetic;
pozitivismul analitic, pozitivismul pragmatic, pozitivismul logic şi pozitivismul
etatic.

Pozitivismul exegetic.
Pozitivismul exegetic limitează dreptul la funcţia sa tehnică. Curentul exegetic
apare în Franţa, după adoptarea Codului lui Napoleon în 1804. Îşi are originea în
interpretarea textelor biblice şi comentariile (glosele romanilor). Regula de aur a
exegetismului este (după Brimo) „textul legii face dreptul, astfel preocuparea
dominantă a juristului trebuie să fie dreptul pozitiv care se reduce la lege”.
Există deosebire între dreptul natural şi dreptul pozitiv (după Demolombe):
Dreptul natural este preexistent, obligatoriu, independent de orice promulgare,
imuabil, nu poate fi abrogat sau schimbat şi este universal aplicabil la toate
naţionalităţile;
Dreptul pozitiv derivă din voinţa legislatorului, este obligatoriu doar prin
promulgare, este local şi particular, aplicabil numai cetăţenilor anumitui stat, este
variabil, susceptibil de schimbare.

Pozitivismul analitic.
Reprezentantul principal: John Austin. Constă în analiza limbajului etic, pentru a
înlătura ambiguităţile de limbaj. Termenii juridici sunt imprecişi, au multiple
semnificaţii, ceea ce duce la interpretări diferite. Legile sunt comandamente.
Comandamentul trebuie bine analizat pentru ai identifica sensul în contexte
diferite.

Pozitivismul etatic german

Apare în Germania în sec. XIX,se afirmă până la începutul sec. XX. Tendinţa
dominantă este de a pune accentul pe puterea de stat. Tezele de bază:
1. Nu există drept înafara regulilor juridice dictate, sancţionate şi garantate
de către stat;
2. sursele principale ale dreptului sunt legile şi actele normative, alte surse
au valoare doar dacă sunt recunoscute de către stat;
3. dreptul este validat de stat şi nu există drept înafara statului, anterior sau
superior lui;
4. sancţiunea impusă de către stat asigură eficienţa dreptului, ea este
caracteristică regulii de drept;
5. normele juridice reprezintă voinţe exterioare individului, statul şi dreptul
sunt reguli destinate condiţiei exterioare a individului;

7
 6. statul este limitat doar prin propriile reguli, limitarea puterii statului este
voluntară. Statul prin autolimitare garantează drepturile publice şi cele
private.

Principalul reprezentant: Carre de Malberg. Statul este o creaţie arbitrară a

indivizilor. Autoritatea dreptului se bazează pe organizarea generală a puterii
publice. Chiar şi morala depinde de stat. Normele juridice de drept pozitiv se
deosebesc de alte norme prin faptul că sunt impuse de către stat. Din punct de
vedere juridic nu exist niic o putere mai presus de stat. Statul se autolimitează prin
valoarea morală a guvernanţilor (acesat nu este relevant pentru ştiniţa juridică).