ELEMENTE DE ELECTRONICA

DISPOZITIVE ELECTRONICE: dioda, trioda

Generalitati:
• Din punct de vedere al conductibilității materialele semiconductoare se situează
între materialele conductoare care au un număr mare de electroni (conduc
foarte bine curentul electric) și materialele izolatoare care au unnumăr foarte
mic de electroni liberi (nu conduc curentul electric).
• Atomii semiconductoarelor au patru electroni de valență.
• Cele mai răspândite materiale semiconductoare sunt: Germaniul, Siliciul și
Carbonul dintre care Siliciul este cel mai larg utilizat.
• În jurul nucleului unui atom de material semiconductor se formează trei benzi
de energie: banda de valență, banda interzisă, banda de conducție.
• Electronii liberi sunt electronii care la o anumită temperatură a cristalului
semiconductor pur trec din banda de valență în banda de conducție.
• Golurile sunt locurile libere din banda de valență lăsate de electronii liberi.
• Dacă la capetele unui cristal semiconductor se aplică o tensiune, în interiorul
cristalului apare un curent de electroni care reprezintă deplasarea ordonată
a electronilor liberi spre polul pozitiv al sursei și un curent de goluri care
reprezintă deplasarea ordonată a golurilor spre polul negativ al sursei.
• Procedeul prin care unui cristal semiconductor i se adaugă impurități se
numește dopare.
• Materialele semiconductoare de tip p se formează prin doparea cu atomi de
impurificare trivalenți (Aluminiu, Bor, Gali, Indiu).
• Într-un semiconductor de tip p purtătorii majoritari sunt golurile iar purtătorii
minoritari sun electronii liberi.
• Materialele semiconductoare de tip n se formează prin doparea cu atomi de
impurificare pentavalenți (Arseniu, Fosfor, Bismut, Stibiu).
• Într-un semiconductor de tip n purtătorii majoritari sunt electronii liberi iar
purtătorii minoritari sun golurile.
• Electronii sunt sarcini electrice negative iar golurile sunt sarcini electrice
pozitive.
 1. DIODA SEMICONDUCTOARE.
1.1 STRUCTURA ȘI SIMBOLUL DIODEI
Dioda semiconductoare - este un dispozitiv electronic format dintr-o joncţiune PN
prevăzută cu două contacte metalice atașate la cele două zone numite Anod (+) şi
Catod(-). Acest ansamblu este introdus într-o capsulă cu rol de protecție și de transfer
al căldurii degajate în timpul funcționării.

Figura 1.1 Structura şi simbolul grafic al diodei

Materialele utilizate pentru construcţia joncţiunii PN sunt metale semiconductoare
(Germaniu şi Siliciu).
Capsulele diodelor pot fi din plastic, din sticlă sau metalice.

Figura 1.2 Capsule de diode uzuale

Simbolurile diodelor utilizate frecvent în circuitele electronice sunt prezentate mai jos:

DIODA REDRESOARE DIOADA STABILIZATOARE

DIODA CU CONTACT DIODA DE COMUTAȚIE

PUNCTIFORM

DIODA VARICAP DIODA TUNEL

1.2 POLARIZAREA DIODELOR
Dioda redresoare, dioda cu contact punctiform, dioda de comutație, dioda tunel se
polarizează direct.
Dioda stabilizatoare, dioda varicap se polarizează invers.
Prin polarizare se înţelege aplicarea la terminalele diodei a unei tensiuni continue.
Polarizarea poate fi directă şi inversă.
Polarizare directă - constă în conectarea bornei (+) a sursei la Anodul (+) diodei şi
a bornei (-) a sursei la Catodul (-) diodei.
O diodă este polarizată direct şi în situaţia în care anodul este mai pozitiv decât
catodul .
LA POLARIZARE DIRECTĂ DIODA INTRĂ ÎN CONDUCŢIE ŞI PERMITE
TRECEREA CURENTULUI ELECTRIC PRIN EA.
Polarizare inversă - constă în conectarea bornei (+) a sursei la Catodul (-) diodei şi
a bornei (-) a sursei la Anodul (+) diodei.
O diodă este polarizată invers şi în situaţia în care anodul este mai negativ decât
catodul .
LA POLARIZARE INVERSĂ DIODA SE BLOCHEAZĂ ŞI NU PERMITE TRECEREA
CURENTULUI ELECTRIC PRIN EA.
Tensiunea de prag - este tensiunea minimă cu care trebuie să fie polarizată o diodă
pentru a intra în conducţie.
Pentru diodele cu siliciu tensiunea de prag are valoarea 0,6 V iar pentru cele cu
germaniu are valoarea 0,2 V.
1.3 PARAMETRII CARACTERISTICI DIODELOR
a. Parametrii caracteristici diodei redresoare:
• Tensiunea continuă directă [VF] – reprezintă tensiunea la bornele diodei în
conducție directă, pentru un anumit curent precizat IF;
• Curentul direct continuu [IF] – reprezintă curentul continuu admis în regim
permanent care trece prin diodă, în absența componentei alternative;
• Tensiunea directă la vârf [VFM] – reprezintă valoarea maximă a tensiunii
sinusoidale la bornele diodei în conducție directă, pentru un curent maxim
precizat IFM;
• Curentul direct la vârf [IFM] – reprezintă valoarea maximă a curentului semi-
sinusoidal în sens direct, în regim permanent;
• Tensiunea inversă maximă de vârf [VRRM] – reprezintă tensiunea inversă
maximă la care poate rezista dioda, atunci când această tensiune este atinsă în
mod repetat;
• Curentul direct maxim de vârf [IFRM] – reprezintă valoarea instantanee
maximă a curentului direct, în regim permanent, incluzând toți curenții
tranzitorii în absența polarizării continue;
• Curentul direct de vârf de suprasarcină accidentală [IFSM] – reprezintă
valoarea de vârf a unui impuls de curent direct, ce trece accidental prin diodă
într-ul interval de timp foarte scurt (10 ms);
• Tensiunea de străpungere [VBR] – reprezintă valoarea minimă a tensiunii la
care are loc distrugerea diodei;
• Puterea disipată [Pdmax] – reprezintă valoarea maximă a puterii disipate, fără ca

această putere să distrugă dioda – Pdmax = VFM · IFM;

• Temperatura maximă a joncțiunii [Tjmax] – reprezintă temperatura maximă a
joncțiunii PN. Pentru diodele cu siliciu: Tjmax = (- 55ºC …..+175ºC)
Tabel 1.1 - Date de catalog pentru diode redresoare din familia 1N4001-1N4007
DIODĂ VRRM[V] IFRM[A] IFSM[A] VF[V] IF[A] Pdmax[W]
1N4001 50 10 30 1,1 1 3
1N4005 600 10 30 1,1 1 3
1N4007 1000 10 30 1,1 1 3
b. Parametrii caracteristici diodei stabilizatoare:
• Tensiunea nominală de stabilizare [VZT] – reprezintă
tensiunea aplicată în sens invers la bornele diodei, care
rămâne aproximativ constantă când curentul ia valori într-
un anumit domeniu;
• Curentul de control al tensiunii stabilizate [IZT] – reprezintă
curentul de control al tensiunii stabilizate;
• Curentul de stabilizare maxim [IZM] – reprezintă limita
superioară a curentului de stabilizare peste care funcționarea
diodei nu mai este garantată. Curentul de stabilizare maxim
nu apare în toate cataloagele, dar mai poate fi calculat

cu aproximație utilizând formula: 𝐈𝐙𝐌 = 𝐏𝐝𝐦𝐚𝐱 ;

𝐕 𝐙

• Curentul de stabilizare minim [IZK] – reprezintă limita inferioară

a curentului de stabilizare sub care funcționarea diodei nu
mai este garantată;
• Impedanța Zener [ZZT] – reprezintă valoarea în ohmi a impedanței
dinamice
corespunzătoare curentului de control al tensiunii de stabilizare (se
măsoară

în regim variabil 𝑍𝑍𝑇 = ∆𝑉𝑍).

∆𝐼 𝑍

Tabel 1.2 - Date de catalog pentru diode Zener din familia BZX85C cu PD =
1,3 W
DIODĂ VZT[V] IZT[mA] ZZT[] ZZK[] IZK[mA] IZM[mA]
BZX85C 4V7 4,7 45 13 600 1 193
BZX85C 5V1 5,1 45 10 500 1 178
BZX85C 5V6 5,6 45 7 400 1 162
BZX85C 9V1 9,1 25 5 200 0,5 100
BZX85C 10 10 25 7 200 0,5 91
 BZX85C 12 12 20 9 350 0,5 76
BZX85C 15 15 15 15 500 0,5 61

2. TRIODA
O triodă este un tub electronic cu trei electrozi, aflați într-un balon vidat. Curentul din
triodă poate fi controlat de un electrod de comandă: grila (en), astfel că trioda poate
funcționa ca amplificator, oscilator, sau în comutație. Cei trei electrozi sunt catodul,
încălzit de un filament, grila și anodul. A fost inventată în 1906 de Lee De Forest prin
adăugarea grilei la o diodă. Inventarea triodei a inaugurat era electronicii și a permis
dezvoltarea radiofoniei și a telefoniei la mare distanță. Triodele au fost folosite mult în
aparatele electronice de consum, ca televizoarele și aparatele de radio. Începând cu anii
1970 au fost înlocuite de tranzistori. Actual principala lor utilizare este în emițătoarele
radio de mare putere și în sistemele de încălzire prin microunde. Termenul de „triodă”
provine din limba greacă: τρίοδος, tríodos, format din tri- (trei) și hodós (cale), sensul
original fiind locul unde se întâlnesc trei căi (ramuri) de curent.

Trioda a revoluționat domeniul electric, creând electronica. Ea și-a găsit imediat

aplicații în domeniul telecomunicațiilor, comunicațiile prin oscilații întreținute înlocuind
ineficientele comunicații prin oscilații amortizate (en) sau prin scântei (en), permițând
transmiterea sunetului prin modulație de amplitudine (AM). Spre deosebire
de receptoarele cu cristal (en), care trebuiau ascultate în căști, triodele aveau puterea de
a acționa difuzoare, care permiteau ascultarea emisiunilor de către întreaga familie. Asta
a dus la trecerea radioului în 1920 de la comunicații simple la radiodifuziune. Triodele au
permis și comunicațiile telefonice intercontinentale. Alte aplicații au
fost televiziunea, megafoanele, fonograful și filmul sonor.

Din triodă s-au dezvoltat celelalte tuburi: tetroda (Walter Schottky, 1916)
și pentoda (Gilles Holst și Bernardus Dominicus Hubertus Tellegen, 1926), care au
remediat unele deficiențe ale triodelor.

Triodele au fost mult folosite în aparatele electronice casnice, ca radiouri,

televizoare și sisteme audio, unde, începând din 1960, au fost înlocuite de tranzistori.
Astăzi triodele se mai folosesc în locuri unde elementele bazate pe semiconductori au
rezultate mai slabe, cum ar fi în etajele de mare putere ale emițătoarelor,
la încălzirea prin microunde și la înregistrările sonore de înaltă fidelitate.

Construcție

Triodă cu încălzire indirectă a catodului (cu filament separat).

Triodă cu încălzire indirectă a catodului (filamentul nu este figurat)

Triodă cu încălzire directă a catodului (filamentul este și catodul).

(F) filament, (C) catod, (G) grilă, (P) anod (engleză plate)

Triodele au un catod încălzit electric de un filament. În urma încălzirii catodul

emite electroni prin emisie termionică. Electronii sunt atrași de anod, aflat la un potențial
pozitiv față de catod. Între catod și anod este plasată grila, formată dintr-o plasă prin care
electrozii pot trece mai mult sau mai puțin, în funcție de potențialul ei. Ca urmare, grila
joacă rolul de element de comandă al fluxului de electroni prin tub. Electrozii sunt închiși
ermetic într-un balon de sticlă vidat, unde presiunea remanentă este foarte mică, de
ordinul 10−9 atm.
Deoarece filamentul se poate arde, tubul are o durată de viață limitată. Ca urmare, el este
construit ca piesă care poate fi înlocuită, electrozii fiind legați la piciorușe care ies din
balon și pot fi inserate într-un soclu. Durata de viață a triodelor de mică putere este de
circa 2000 de ore, iar a celor de mare putere de circa 10 000 de ore.

Triode de putere mică

Structura unei triode moderne de mică putere. Balonul şi electrozii sunt secţionaţi pentru
a se putea vedea structura.

Triodele de putere mică au o construcție concentrică, cu grila și anodul ca niște cilindri

circulari sau ovali care înconjoară catodul. Catodul este un tub metalic aflat în centru. Prin
interiorul lui trece filamentul, format dintr-o spirală de wolfram cu rezistență mare.
Filamentul încălzește catodul „la roșu”, adică la 800–1000 °C. Acest sistem, în care
filamentul este separat de catod se numește cu încălzire indirectă.

Separarea filamentului de catod permite încălzirea filamentului cu curent alternativ, ușor

de obținut din sursa de alimentare cu curent alternativ a montajului. Însă dacă încălzirea
ar fi directă, adică catodul ar fi chiar filamentul, variația potențialului său față de grilă ar
comanda tubul cu frecvența sursei, normal de 50/60 Hz, semnalul util fiind parazitat de
un „brum”.

Catodul este acoperit cu un amestec de oxizi ai metalelor alcalino-

pământoase (calciu, stronțiu, bariu) și thoriu, care facilitează emisia electronilor. Grila
este formată dintr-o spirală sau o plasă. Anodul poate fi și pătrat, cu aripioare de răcire
prin radiație. Pentru mărirea emisivității sale, este înnegrit. Electrozii sunt menținuți în
poziție de piese făcute din materiale izolatoare, ca mică sau ceramică și sunt susținuți de
sârmele de conexiune la piciorușe. Pe o porțiune din partea interioară a balonului se
realizează o oglindă prin evaporarea unei mici cantități de bariu, cu rolul de absorbant
(getter) a urmelor de gaz din balon.

Triode de putere mare

La triodele de putere mare catodul este „cu încălzire directă”, adică filamentul este chiar
catodul, deoarece la puteri mari un catod cu încălzire indirectă nu rezistă. Se folosește un
filament de wolfram acoperit cu thoriu. Temperatura de lucru este mai înaltă decât la
încălzirea indirectă. Balonul este realizat adesea din ceramică în loc de sticlă, toate
materialele folosite având puncte de topire cât mai ridicate. Tuburile la care anozii
disipează puteri mai mari de 350 W trebuie răcite forțat, sau anozii trebuie puși în contact
termic cu balonul prin straturi de cuarț, deoarece anozii se pot încălzi la temperaturi peste
900 ºC.[16] Altă soluție este realizarea anozilor din blocuri de cupru cu aripioare care ies
în afara balonului și sunt răcite cu aer sau cu apă.

Funcționare

Funcționarea unei triode este foarte asemănătoare cu a unui tranzistor cu efect de

câmp (en) cu canal negativ.

Trioda ca amplificator[modificare | modificare sursă]

Schema tensiunilor la o triodă lucrând ca amplificator

În triodă electronii sunt emiși de catod. Datorită vidului din balon ei se pot mișca liberi.
Având o sarcină electrică negativă ei sunt atrași de anod, care este legat la un potențial
pozitiv și „curg” spre acesta prin spațiile grilei. Grila, fiind plasată la un potențial negativ
față de catod, respinge electronii emiși de catod, împiedicând mai mult sau mai puțin
trecerea lor în funcție de tensiunea dintre ea și catod. La o tensiune mai negativă va
respinge mai mulți electroni, diminuând fluxul lor spre anod, adică curentul anodic, iar la
o tensiune mai pozitivă va atrage electroni, mărind curentul anodic. Astfel grila acționează
ca un element care comandă curentul anodic în funcție de tensiunea grilei. La un semnal
alternativ, chiar un semnal de mică putere (Vi) poate varia tensiunea pe grilă. Curentul
anodic va varia la fel, însă, el fiind mult mai puternic, va rezulta o amplificare de putere.
Prin plasarea în circuitul anodic a unui rezistor de sarcină RL, variațiile de curent vor
determina variații de tensiune pe rezistor, mult mai mari decât variațiile tensiunii
semnalului aplicat pe grilă, rezultând o amplificare în tensiune (Vo).

Montaj clasic cu triodă lucrând ca amplificator

La o diferență de tensiune zero între grilă și catod trioda este deschisă, permițând
trecerea curentului. Pentru a opri curentul grila trebuie să aibă un potențial ( tensiune de
prag) mai negativ decât catodul, actual câțiva volți fiind suficienți, dar la începuturi era
nevoie de tensiuni mai mari, chiar peste 100 V. Deoarece sub tensiunea de prag curentul
nu circulă prin triodă, tensiunea de grilă trebuie să fie mai mare ca cea de prag. Într-un
etaj de amplificare (v. fig. alăturată) tensiunea negativă a grilei față de catod se obține
prin rezistențe adecvate plasate în circuitul grilei, respectiv al catodului. Curentul de grilă,
practic inexistent, va determina ca potențialul grilei să fie cel al masei (practic potențialul
polului negativ al sursei de alimentare), iar valoarea rezistenței rezistorului de grilă Rc nu
contează (ea poate fi foarte mare), în timp ce rezistorul de la catod Rk parcurs de curentul
prin triodă va determina la catod un potențial mai pozitiv decât al masei. Diferența de
potențial dorită între catod–grilă se obține dimensionând rezistorul Rk.
Condensatorii C separă componenta continuă dintre etaje, permițând trecerea
componentei alternative, iar condensatorul Ck (cu capacitate mare) „șuntează” rezistorul
de la catod pentru componenta alternativă, pe care în lipsa lui rezistorul ar diminua-o.[15][17]

Trioda ca oscilator[modificare | modificare sursă]

O triodă într-un oscilator Clapp

În electronică principiul producerii oscilațiilor întreținute constă în compensarea

pierderilor dintr-un circuit oscilant, în lipsa compensării oscilația fiind amortizată. De obicei
circuitul oscilant este format din bobine și condensatori. Din circuit se extrage o mică
parte din energia oscilației, care formează semnalul de comandă al unui element activ,
aici trioda. Trioda amplifică acest semnal și restituie circuitului oscilant partea extrasă,
compensând și pierderile circuitului. Pentru a funcționa, semnalul amplificat trebuie să fie
în fază cu tensiunile din circuitul oscilant (reacție pozitivă).

În figura alăturată este un exemplu de oscilator electronic de tip Clapp (en). Circuitul
oscilant este format de bobina L1 și de condensatorii C1, C2 și C3, în serie. Condensatorul
variabil C1 permite reglarea frecvenței oscilatorului, iar condensatorii C2 și C3 formează
un divizor de tensiune care stabilește nivelul semnalului extras, aplicat pe catod.
Semnalul este amplificat de triodă, tensiunea anodică variază conform semnalului și
alimentează circuitul oscilant, întreținând oscilația lui.

Trioda în comutație
Bistabil cu triode

Bistabil pentru MECIPT-1 realizat cu două triode

Bistabil pentru XYZ (pl) realizat cu o dublă triodă

Un exemplu de funcționare a triodelor în comutație sunt circuitele logice, cum ar

fi bistabilii (en) calculatoarelor din prima generație. În figura alăturată este prezentată
schema unui bistabil Eccles–Jordan de tip SR (Set-Reset). În montajul respectiv
întotdeauna una dintre triode este în stare de conducție, iar cealaltă este blocată. Pentru
a putea fi blocate, grilele triodelor trebuie să poată fi polarizate puternic negativ față de
catozi. Pentru a evita o sursă separată de alimentare a grilelor, tensiunea la catozi este
ridicată cu ajutorul rezistenței RK. Datorită simetriei montajului, tensiunea la catozi este
constantă, indiferent care dintre triode conduce. Condensatorul C asigură menținerea
tensiunii la catozi în regimurile tranzitorii care apar la bascularea bistabilului.
Dacă în starea inițială trioda T1 este în conducție iar trioda T2 este blocată, tensiunea

la ieșirea normală va fi „jos”. Ca urmare prin divizorul de tensiune format din R 1 și

R2 pe grila T2 este aplicată o tensiune mai joasă, care menține T2 blocată. Deci tensiunea

la ieșirea complementară este „sus”. Prin divizorul de tensiune format din R3 și R4 pe

grila T1 este aplicată o tensiune mai înaltă, care menține T1 în conducție. Această stare

este menținută până când la intrarea (set) se aplică un puls negativ. Acesta

blochează T1, ceea ce face ca tensiunea să fie „sus”. Prin divizorul de tensiune
format din R1 și R2 pe grila T2 este aplicată o tensiune mai înaltă, care deschide T2.

Tensiunea va deveni „jos”, iar prin divizorul de tensiune format din R 3 și R4 pe grila
T1 se va aplica o tensiune mai joasă, care menține T1 blocată. În urma impulsului negativ

la intrarea bistabilul a trecut în cealaltă stare a sa, iar tensiunile de la

ieșirile și au comutat. Pentru a aduce bistabilul în starea inițială se aplică un

puls negativ la intrarea (reset), care determină în mod similar bascularea

circuitului.[21]

Caracteristici

Caracteristica de curent a triodei ECC83

În documentația triodelor se dă caracteristica de curent anodic (Ia) în funcție de tensiunea

anodică (Va), având tensiunea de grilă (Vg) drept parametru. Cunoscând această
caracteristică proiectantul unui circuit poate alege punctul de funcționare al triodei
respective.
În exemplul din figura alăturată, pentru o tensiune anodică de Va = 200 V și o tensiune de
grilă de Vg = –1 V, curentul anodic va fi Ia = 2,2 mA (pe curba galbenă din grafic).