Parlamentul European

Introducere. Uniunea Europeana – noul cadru al politicii europene

In literatura de specialitate precum si in mass-media se opereaza in mod
frecvent cu anumite concepte care vin sa evidentieze structura complexa si dinamica
a procesului constructiei europene: institutii comunitare si organe comunitare.
Conceptul de institutii comunitare se caracterizeaza prin urmatoarele
elemente specifice:
• au rolul de a pune in aplicare, in temeiul competentelor lor, regulile
juridice fundamentale de constituire si de functionare a Comunitatilor si a
U.E.
• sunt create prin tratatele de infiintare a Comunitatilor Europene
• in domeniile in care actioneaza sunt dotate cu puterea de a lua decizii
si de a le impune statelor membre; din aceasta perspectiva ele reprezinta o
desprindere de schemele traditionale ale cooperarii internationale, in care
executarea tratatelor este supusa disponibilitatii semnatarilor, suveranitatea
nationala fiind cauza principala a asa-numitei "paralizii a tratatelor"
• prin natura lor, ele reprezinta interesele statelor (Consiliul), interesele
Comunitatilor (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) si interesele
dreptului (Curtea de Justitie)
• beneficiaza de anumita autonomie juridica, administrativa si
financiara, corolar al specificitatii lor functionale
Organele comunitare se diferentiaza prin faptul ca:
• indeplinesc functii consultative, cu caracter tehnic ori financiar,
auxiliar;
• sunt prevazute prin tratate, altele sunt create de catre institutii in
vederea exercitarii atributiilor lor; cele infiintate prin tratate pot avea
personalitate juridica sau o simpla autonomie financiara; cele create de
institutii trebuie sa aiba fundamentul in tratate, sa nu fie dotate cu puteri
proprii de decizie, ci numai cu functii de executie strict controlate, sa nu
modifice echilibrul institutional.
Institutiile comunitare sunt acele organe create prin tratatele de infiintare a
Comunitatilor Europene, care neavând personalitate juridica, reprezinta interesele
statelor, ale comunitatilor si popoarelor, asigura respectarea dreptului si actioneaza
in domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar,
pe care le impune statelor membre.
Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin tratate sau
de catre institutiile comunitare, in vederea indeplinirii unor functii consultative
auxiliare cu caracter tehnic, financiar si de alta natura (Comitetul Regiunilor,
Comitetul Economic si Social).
Institutiile Uniunii Europene se pot imparti in doua categorii: cele care au
orientare supranationala, cum ar fi: Comisia, Parlamentul European si Curtea de
Justie si cele cu orientare interguvernamentala: Consiliul de Ministrii si Consiliul
European.
Comisia este alcatuita din reprezentanti numiti de statele membre pentru o
perioada de 4 ani. Ei nu reprezinta interesele propriilor guverne ci, intruchipeaza
ideea de unitate europeana. Comisia simbolizeaza si asigura functionarea ideii de
integrare supranationala mai mult decat orice organism.
Comisarii nu mai au dupa denumire nici un fel de legatura cu interesele
guvernelor care i-au propus. Avand sediul la Bruxelles, Comisia identifica agenda
de probleme si propune solutii pe care le inainteaza Consiliului de Ministri. Sub
conducerea lui Jacques Delors Comisia si-a sporit personalul, ajungand la circa 13
000 de functionari care asigura din punct de vedere administrativ functionarea
Uniunii Europene
Parlamentul European functioneaza la Strasbourg si este dupa cum spunea
Conway Henderson "primul si singurul experiment in democratia transnationala". A
fost infiintat in 1952 ca parte a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului. El nu
poate adopta legi dar are prerogative in ceea ce priveste supravegherea bugetului
Uniunii, fiind in masura sa blocheze o serie de propuneri executive. Parlamentul are
chiar dreptul de a dizolva Comisia, daca o asemenea hotarare intruneste doua treimi
din voturi.
Din 1979 membrii Parlamentului European sunt alesi direct de catre cetatenii
din statele din care provin. In momentul in care Uniunea avea 12 membrii, numarul
parlamentarilor se ridica la 518, dupa marirea ei la 15 membrii, numarul
parlamentarilor a crescut la 626.
Este de mentionat, pentru aceasta succinta introducere, si faptul ca
parlamentarii sunt alesi proportional cu numarul polulatiei din tara membra din care
provin, iar in forul european nu mai sunt grupati pe blocuri nationale ci pe grupuri
ideologice. In acest fel Parlamentul European ofera o imagine a spectrului politic al
Uniunii Europene.

Parlamentul European

1. Prezentare generala
Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din
1957, "popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană". Aproximativ 375 de
milioane de cetăţeni europeni din 15 ţări sunt în prezent implicaţi în procesul de
integrare, prin cei 626 de reprezentanţi pe care îi au în Parlamentul European.
Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ţinut în iunie 1979,
când, la numai 34 de ani de la terminarea celui de al doilea război mondial,
popoarele naţiunilor Europei, o dată destrămate de război, au mers la urne pentru a
alege membrii unui parlament unic. Europenii nu ar fi putut găsi un simbol mai
puternic al reconcilierii.
Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal
direct, este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant
putere şi influenţă, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la
Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat
Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament
legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor naţionale.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi
îşi ţine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se
publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

2. Presedintia, Biroul şi Conferinta Presedintilor

Presedintele reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale şi în relaţiile
internaţionale, prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului şi Conferinţei
Preşedinţilor.
Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului
şi răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Pe lângă
Preşedinte şi cei paisprezece vicepreşedinţi, acesta mai include cinci chestori care
ocupă o poziţie consultativă în chestiunile administrative şi financiare legate de
Membri şi de Statutul acestora. Membrii Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani
şi jumătate.
Conferinta Presedintilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului.
Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii
organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi
delegaţiilor parlamentare.

3. Comisiiile si secretariatul
Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, Membrii
lucrează în 17 comisii permanente. Pe lângă aceste comisii permanente,
Parlamentul mai poate înfiinţa şi subcomisii, comisii temporare care se ocupă de
probleme specifice, precum şi comisii de anchetă.
Comisiile parlamentare unite întreţin relaţiile cu parlamentele Statelor cu
care Uniunea Europeană are acorduri de asociere. De asemeni, delegaţiile
interparlamentare fac acelaşi lucru pentru parlamentele multor altor ţări şi pentru
organizaţiile internaţionale.
Trebuie mentionat ca activitatea Parlamentului este organizată de un
secretariat, condus de un Secretar General, şi care are un personal de aproximativ
3500 de persoane, pe lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi
asistenţii membrilor.
 Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din
personalul secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi
interpretare). Cu toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi
de cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional al Parlamentului este doar unu la
sută din bugetul Comunităţii, adică un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană
care trăieşte în Uniunea Europeană.

4. Puterile Parlamentului European

Ca toate parlamentele, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:
• puterea legislativă
• puterea administrativă financiară
• puterea de a supraveghea executivul
a. Puterea legislativă
Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel, Parlamentul European
şi Consiliul se află la egalitate, actele fiind adoptate împreună de Consiliu şi de
Parlamentul European. Prin procedura de codecizie, mult mai multe amendamente
ale Parlamentului sunt introduse în legile comunitare; de asemenea, nici un text nu
poate fi adoptat fără acordul oficial al Parlamentului European şi al Consiliului
European.
Codecizia este la ora actuală una dintre puterile cele mai importante ale
Parlamentului. Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de
mişcarea liberă a forţei de muncă, de crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie,
cultură şi sănătate. Această procedură s-a folosit, spre exemplu, atunci când
Parlamentul European a adoptat directiva "televiziunii fără graniţe", care interzicea
transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis
de asemenea Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la
calitatea combustibililor şi a uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un
mijloc de a micşora considerabil poluarea atmosferică.
Deşi codecizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi
problemele fiscale, sau revizuirea anuală a preţurilor agricole, în care parlamentul
pur şi simplu îşi exprimă părerea.

b. Puterea administrativă financiară

Aceasta este o putere importantă, care permite Parlamentului European să îşi
stabilească priorităţile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare lună
decembrie bugetul Uniunii pe anul următor. Bugetul nu intră în vigoare până ce nu
este semnat de Preşedintele Parlamentului European, punând astfel la dispoziţia
Uniunii resursele financiare necesare pentru anul următor.
Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de Statele
Membre după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la
ora actuală la 1.27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii
cuprind:
• Taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii;
• Taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt
membre ale Uniunii;
• 1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse şi servicii în
cadrul Uniunii;
• o "a patra resursă", calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui
Stat Membru (produsul intern brut al acestor state).
De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975, care au creat resursele
proprii ale Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European au devenit cele
două braţe ale autorităţii bugetare - cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativă
financiară.
Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuielile pe
regiuni (Fondul European pentru Dezvoltare Regională), lupta împotriva şomajului,
mai ales în rândurile tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni
legate de programe culturale şi educaţionale, cum ar fi programele Erasmus şi
Socrates; Parlamentul poate mări bugetul de cheltuieli în limitele unui plafon
acceptat de Consiliul European şi de Comisia Europeană.
De asemenea, trebuie mentionat ca Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a
mări fondurile pentru ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi. În ceea ce
priveşte cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune modificări, dar
Consiliul European are ultimul cuvânt în acest sens.
În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul European nu reuşesc să
ajungă la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturări ale
proiectului de buget, între mai şi decembrie, Parlamentul are dreptul să respingă
bugetul, şi întreaga procedură se reia. Semnătura Preşedintelui Parlamentului este
cea care face posibilă punerea în aplicare a bugetului.
După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea
corespunzătoare a fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar. Mai
precis, aceasta înseamnă controlul asupra administrării fondurilor şi acţiuni
permanente pentru îmbunătăţirea procedurilor de împiedicare, detectare şi pedepsire
a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au dat cele mai bune rezultate
posibile. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii fondurilor de
către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de "îndeplinire" a
implementării bugetului. În 1999, Parlamentul a refuzat să acorde Comisiei o
apreciere de îndeplinire pentru 1996, din motive de administrare improprie a
fondurilor şi lipsă de transparenţă.
De asemeni, in cadrul procesului de luare a deciziilor in Uniunii Europene
Monetare, Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea
democratica a Bancii Centrale Europene (BCE), a carei independenta este garantata
prin Tratat. Parlamentul este consultat in problema nominalizarilor pentru
presedintie si pentru Comitetul executiv al Bancii. In plus, in afara dezbaterilor
periodice asupra situatiei economice si financiare, Parlamentul intervine si in
adoptarea legislatiei referitoare la UEM, si este consultat de catre Consiliu atunci
cand se pune problema acceptarii unei cereri de adeziune la euro

c. Puterea de supraveghere democratica

Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităţilor
comunitare. Această putere, care iniţial se aplica numai asupra activităţilor Comisiei
Europene, a fost extinsă şi asupra Consiliului de Miniştri, asupra Consiliului
European şi a organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa
Parlamentului.
Parlamentul European poate, de asemenea, constitui comisii de anchetă.
Acest lucru a fost făcut de câteva ori - spre exemplu, în chestiunea "bolii vacii
nebune", care a dus la constituirea unei Agenţii Veterinare Europene la Dublin. Tot
Parlamentul a asigurat şi crearea Oficiului European împotriva Fraudei (OLAF) în
chestiuni bugetare.

5. Parlamentul si Comisia Europeana

Parlamentul European joacă un rol important în procesul numirii Comisiei
Europene. După ce aprobă nominalizarea pentru Preşedintele Comisiei, Parlamentul
audiază membrii nominalizaţi pentru Comisiei, numind apoi Comisia printr-un vot
de încredere.
Această putere vine să completeze dreptul Parlamentului de a cenzura
Comisia - o armă politică puternică, de vreme ce adoptarea unei moţiuni de cenzură
ar obliga Comisia să demisioneze.
Până acum, Parlamentul European nu a adoptat nici o moţiune de cenzură.
Adoptarea unei moţiuni de cenzură ar necesita susţinerea unei majorităţi absolute a
membrilor, precum şi votul a două treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui
raport asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experţi
independenţi împuterniciţi de Parlament, Comisia a ales să demisioneze, mai
degrabă decât să se supună unei cenzuri oficiale a Parlamentului.
Parlamentul îşi exercită puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare
număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le
prezinte (spre exemplu, raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la
implementarea bugetului).
În plus, Membrii Parlamentului European pot adresa întrebări Comisiei
Europene, oral sau în scris. În timpul şedinţelor în plen, "Secţiunea de întrebări"
devine un forum pe chestiuni specifice între membrii Parlamentului şi membrii
Comisiei. Membrii independenţi ai Parlamentului şi grupurile politice adresează
anual peste 5000 de întrebări Comisiei.

6. Parlamentul si Consiliul European

 Puterile bugetare şi legislative extinse ale Parlamentului au mărit influenţa
acestuia asupra Consiliului European. În special procedura de codecizie a ajutat la
crearea unui echilibru al puterii legislative între Consiliul European şi Parlamentul
European.

7. Parlamentul si politica comuna externa de securitate (CFSP)

Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor '70, era
să depăşească un cadru economic şi social stabilit de Tratatele comunitare, şi să
ajungă la o strategie comună originală a Statelor Membre în domeniul politicii
externe.
Dupa cum este cunoscut, Tratatul Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a
încorpora în politica externă o dimensiune de securitate comună. Această cooperare
se extinde în principiu în toate domeniile de politică internaţională care implică
interesele Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire firească a activităţii
Comunităţii.
Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă CFSP este reflectată
în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politică Externă,
Drepturile Omului, Securitate Comună şi Politici de Apărare.
Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul European asupra
principalelor aspecte de politică externă şi de securitate, şi asigură luarea în
considerare a punctelor de vedere ale Parlamentului.
In plus, Parlamentul este informat în mod regulat de Preşedinţie şi de
Comisia Europeană despre dezvoltarea strategiilor de politică externă şi de
securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat biroul Reprezentantului pentru politică
externă şi de securitate comună. Primul deţinător al acestei funcţii este Xavier
Solana, care a fost numit de Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări
Consiliului European. Anual, Parlamentul ţine dezbateri asupra progresului în
implementarea CFSP.

8. Parlamentul si cooperarea in domeniul justitiei si politicii interne

Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în domenii de
interes comun, cum ar fi politicile de azil şi emigrare, lupta împotriva dependenţei
de droguri, fraudei şi criminalităţii internaţionale.
Parlamentul este consultat şi informat cu regularitate asupra cooperării între
autorităţile juridice şi de politică internă ale Statelor Membre ale Uniunii. Acesta
poate pune întrebări sau poate face recomandări Consiliului în acest sens. De
asemenea, Parlamentul ţine dezbateri anuale asupra progresului înregistrat în aceste
domenii.

9. Parlamentul si supravegherea democratica a Uniunii Economice si

Monetare
 Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală Europeană
(BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare şi Economice).
Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică monetară. Ea are
autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea
instrumentelor monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii monedei euro.
Cu toate acestea, independenţa operaţională a Băncii Centrale Europene este
contrabalansată de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului
European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta
îl are în numirea Preşedintelui, Vicepreşedintelui şi a altor membri ai Biroul
Executiv al Băncii. După audierile comisiei, nominalizaţii trebuie să fie aprobaţi de
Parlament înainte de a putea fi numiţi de Consiliu.
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport anual în
şedinţa plenară a Parlamentului. În plus, Preşedintele Băncii Centrale şi alţi membri
ai Biroului Executiv se prezintă în faţa comisiei pe probleme monetare a
Parlamentului la intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia
din părţi. Cel puţin patru asemenea întâlniri trebuie ţinute în fiecare an.

10. Membrii Parlamentului European

Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct,
într-un sistem de reprezentare proporţională - fie pe bază regională, cum este cazul
în Italia, în Marea Britanie şi în Belgia, fie pe bază naţională, cum se întâmplă în
Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau într-un sistem
mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în special
dreptul de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi, şi votul secret. În
unele state membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia, participarea la vot este
obligatoriu.
Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite activităţi
profesionale sau să deţină anumite funcţii (spre exemplu, funcţia de judecător,
ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei trebuie să se supună
legilor naţionale care restricţionează sau interzic mandatele duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetăţean
al unui Stat Membru al Uniunii Europene care trăieşte în altă ţară a Uniunii poate
vota sau candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.
De aseemenea, membrii Parlamentului European primesc aceleaşi alocaţii ca
parlamentari, ca şi membrii parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită
de fiecare Stat Membru şi completată de Parlamentul European cu o sumă care să
acopere cheltuielile Membrilor Parlamentului European, apărute ca urmare a
îndeplinirii îndatoririlor lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate
dacă Membrii nu participă regulat la şedinţele plenare.
La cererea Parlamentului, în Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere
referitoare la un statut comun pentru toţi Membrii Parlamentului European. Acest
statut va fi adoptat în curând şi va elimina discrepanţele între salariile Membrilor de
diferite naţionalităţi, asigurând în acelaşi timp o transparenţă mai mare.

12. Componenta Parlamentului European

Numărul de Membri pentru fiecare stat este specificat în Tratate.
În Cameră, Membrii se adună în grupuri politice, nu în delegaţii naţionale. În
prezent, Parlamentul are opt grupuri politice, plus câţiva membri "independenţi".
Aceste grupuri politice cuprind membri din peste o sută de partide politice naţionale.
(Anexa nr 2)

13. Activitatea Membrilor Parlamentului European

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în şedinţă plenară, timp de o
săptămână, la Strasbourg, unde este sediul Parlamentului European.
Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la
Bruxelles, pentru a uşura contactul cu Comisia şi Consiliul European. Cea de a treia
săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru
şedinţa plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are şi întâlniri plenare
suplimentare la Bruxelles. Secretariatul se află la Luxemburg.
Deşi îşi are sediul la Strasbourg, Parlamentul European are trei puncte de
lucru, din motive istorice. Cele trei Comunităţi nu au fost constituite în acelaşi
moment. Comunitatea Europeană pentru Cărbune şi Oţel (ECSC) a fost constituită
la Luxemburg în 1952, iar Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, adesea
numită EURATOM, şi Comunitatea Economică Europeană (EEC) au fost
constituite în principal în Bruxelles, în 1958.
Strasbourg a devenit mai întâi sediul Consiliului European, iar apoi, în 1952,
sediul Parlamentului European, pentru a simboliza reconcilierea franco-germană.
Întâlnirea Consiliului European de la Edinburgh (1992) şi Tratatul de la Amsterdam
(1997) au oficializat amplasarea Instituţiilor în cele trei locuri.
Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare şi discuţiilor
comisiilor este asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză,
olandeză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, portugheză,
spaniolă şi suedeză. De asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse şi
publicate în toate aceste unsprezece limbi.
Activitatea Parlamentului este organizată în general pe următoarele principii:
• comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul
Înconjurător pe probleme de legislaţie a poluării) numeşte un membru ca
"raportor", pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei
Europene spre analiză;
• raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
• după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este cazul,
amendat;
• raportul se discuta apoi in sedinta plenara, amendat si supus la vot.
Parlamentul adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
 Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei, care necesită două
lecturări, ca în cazul procedurii de codecizie.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, Membrii
Parlamentului European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a
Consiliului European, punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice
Membrilor Comisiei şi Consiliului, în cadrul şedinţelor în plen.

14. Relatiile cu tarile in curs de dezvoltare

Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi
cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate ţările în curs de dezvoltare din
lume, prin Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin
activitatea Adunării Comune AC-EU.
Prin procedura bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile pentru
priorităţile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zone rurale,
chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi persoane
strămutate şi susţinerea activităţii organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul
acordă de asemenea o mare importanţă furnizării de ajutoare umanitare.
În special prin Adunarea Comună, instituţia democratică a convenţiei AC-EU
care uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africană, a Insulelor
Caraibe şi a Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui
parteneriat bazat pe comerţ şi dezvoltare economică, pentru lupta împotriva sărăciei
şi respectarea drepturilor omului şi a principiilor democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/EU include acum o
"clauză de democraţie" - opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac
vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului.

15. Apararea drepturilor omului

În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii
referitoare la acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu ţările care
nu sunt membre ale Uniunii şi la încheierea de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că în prezent Parlamentul are dreptul să ratifice şi puterea
să respingă acorduri internaţionale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor
omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre
ale Uniunii să îşi imbunătăţească practicile în domeniul respectării drepturilor
omului.
In acest sens, se poate mentiona faptul ca Parlamentul nu a ezitat să respingă
o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe
baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze
deţinuţii politici sau să accepte angajamente internaţionale pentru respectarea
drepturilor omului.
În 1998 Parlamentul a decis să creeze PREMIUL SAHAROV, oferit anual
unor persoane care s-au distins în lupta pentru apărarea drepturilor omului. Nu este
un lucru neobişnuit ca deţinătorii Premiului Saharov să primească ulterior Premiul
Nobel pentru Pace. In Anexa nr 3 este prezentata lista detinatorilor premiului
Saharov, incepand cu anul infiintarii acestui premiu, si pana in prezent.
Puterile considerabile ale Parlamentului în domeniul relaţiilor externe fac din
acesta un adevărat forum internaţional. În timpul sesiunilor plenare, şefii statelor
care nu sunt membre ale Uniunii sunt adesea invitaţi să se adreseze Parlamentului în
şedinţe oficiale.
De asemenea, Preşedintele Parlamentului European este adesea invitat să
facă vizite oficiale în diferite părţi ale lumii, reflectând astfel poziţia internaţională a
Parlamentului.

III. Consideratii finale

Uniunea Europeana este construita într-un sistem institutional unic în lume.

Statele membre delega anumite atribute de suveranitate unor institutii independente,
care reprezinta interesele Uniunii în ansamblul ei, ale statelor ei membre si ale
cetatenilor sai.
În mod traditional, Comisia apara interesele uniunii în ansamblul sau, în timp
ce fiecare guvern national este reprezentat în Consiliu, iar Parlamentul European
este ales în mod direct de catre cetatenii statelor membre. Democratia si suprematia
legilor sunt asadar pilonii structurii.
Acest "triunghi institutional" este flancat de alte doua institutii: Curtea de
Justitie si Curtea de Conturi. Alte cinci institutii completeaza sistemul, si printre ele
se numara si Parlamentul European.
Dupa cum am aratat pe parcursul acestui referat, Parlamentul European are
un rol activ in procesul legislativ, privind multe domenii: piata interna, protectia
consumatorului, transporturi, educatie, sanatate.
La fiecare 5 ani prin sufragiu universal, Parlamentul European reprezinta
expresia vointei democratice a celor 374 milioane de cetateni ai Uniunii Europene.
Principalele partide politice din statele membre sunt reprezentate în Parlament, unde
activeaza în grupuri politice pan-europene.
În 1965, la Bruxelles, s-a făcut un pas important în aplicarea proiectului
comunitar: s-a realizat unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi europene
(Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, EuroAtom, Comunitatea
Economică Europeană).
Democraţia, insa, ca formă de guvernământ bazată pe sufragiu universal şi
drepturi politice fundamentale (libertatea cuvântului, a adunării, a asocierii etc.), are
ca regulă cheie alegerile competitive şi regulate, completată de răspunsul
instituţiilor alese, transparenţa luării deciziilor, acţiunea grupurilor de interes faţă de
putere, responsabilitatea liderilor politici. Ceea ce înseamnă că legitimitatea unei
democraţii ţine în mare măsură de componenta participare, ca formă a susţinerii pe
care indivizii, aparţinând unui grup, o acordă instituţiilor.
Astfel, se poate spune ca democraţia reala, înregistrat un câştig, in privinta
Parlamentului European abia în 1979, în momentul în care au avut loc primele
alegeri parlamentare europene prin sufragiu universal. S-a mers totodată şi
către o extindere a atribuţiilor Parlamentului, care, în noul context, urma să
reprezinte pilonul democraţiei în Uniune şi fundamentul legitimării acesteia.
Se pare însă că nici alegerile directe şi nici creşterea graduală, dar
considerabilă, a puterilor Parlamentului (începând cu 1979) nu au rezolvat problema
legitimităţii în Uniune. Participarea la alegeri este un indicator ce ne atrage atenţia
asupra acestui fapt. Astfel, cele patru alegeri pentru Parlamentul european, care au
avut loc între 1979 şi 1994, par să confirme îndoielile şi îngrijorarea cu privire la
democraţie şi legitimitate în Uniunea europeană: participarea a fost întotdeauna
scăzută şi chiar s-a micşorat între 1979 şi 1994, de la 66% la 59%.
În multe dintre ţările membre există o diferenţă de 20 până la 40 de procente
între participarea la scrutinul naţional şi cel european. Această rată crescută a
absenteismului la alegerile pentru Parlamentul european pare să indice că mulţi
europeni sunt destul de confuzi cu privire la Uniunea europeană.
O posibilă soluţie a acestei probleme ar putea fi studierea atentă a cauzelor
absenteismului la alegerile pentru Parlamentul european, cât şi măsura în care ele
sunt legate de ceea ce înseamnă participare la jocul democratic în general. O alta ar
putea avea în vedere procesul de socializare politică - înţeles ca rezervor al
legitimării, prin popularizarea ideii de „Uniune europeană" - strâns legat de cel de
„democraţie".
In plus sistemul de partide rămâne tributar condiţiilor de la nivel naţional,
nefiind adaptat cerinţelor europene. Ar trebui să existe o legătură directă între
alegerile naţionale şi cele europene, iar acestea din urmă să reprezinte un apendice
al primelor în situaţia în care partidele ar avea aceeaşi reprezentare la ambele
niveluri; de asemenea, ar trebui să existe o distincţie clară între partidele
guvernamentale, cele tradiţionale şi cele de opoziţie/protestatare, astfel încât
alegătorii să poată face distincţie între opoziţie şi putere, dând naştere unui sistem
competiţional.
Procesul de socializare, prin rezervele de legitimitate pe care le pune la
dispoziţie şi prin atitudinile prefabricate, învăţate şi preluate ca atare, ar putea
constitui o soluţie pentru absenteismul alegătorilor europeni. Cât priveşte explicarea
beneficiilor procesului democratic, în Uniune sau oriunde, ea face parte din
„proiectul educării maselor", de care vorbea Ortega Y Gasset, proces ce presupune
atât timp cât şi elite dispuse să şi-l asume.