1.

Care este importanța practică a cunoașterii simptomelor bolilor plantelor (dezvoltați

ținând cont și de evoluția atacului, de fenofaza în care apar etc.)?

Prin boală se înţelege orice tulburare ce are loc în structura şi funcţiile unui organism
vegetal, care se manifestă prin modificări biochimice, fiziologice, citologice, histologice şi
anatomo-morfologice care afectează capacitatea de producţie şi de reproducere a plantei. După
cauzele care le produc bolile plantelor se împart în două mari categorii:
1. Boli neinfecţioase (fiziologice) provocate de acţiunea nefavorabilă a unor factori
abiotici din mediul extern (umiditate, temperatură, lumină, carenţa de macro- şi microelemente,
etc.).
2. Boli infecţioase (parazitare) provocate de diferiţi patogeni (prioni, virioni, virusuri,
micoplasme, bacterii, ciuperci, antofite parazite).
Casificarea bolilor parazitare a plantelor se face în funcţie de mai multe criterii, utilizarea
cea mai mare având-o clasificarea după natura patogenului. După acest criteriu, bolile infecţioase
se clasifică astfel:
- viroidoze-boli provocate de viroizi;
- viroze - boli provocate de virusuri;
- micoplasmoze - boli provocate de micoplasme;
- richeţioze - boli provocate de riche\ii;
- bacterioze - boli provocate de bacterii;
- micoze - boli provocate de ciuperci;
- antofitoze-boli provocate de antofite (plante superioare parazite cu sau fără clorofilă). În
funcţie de evoluţia procesului patologic în timp, bolile plantelor se împart în două categorii:
-boli acute-cu o evoluţie rapidă a procesului parazitar, producând în scurt timp moartea
plantei, cum sunt bolile produse de: Pythium debaryanum, Corynebacterium michiganense pv.
michiganense, Verticillium sp., etc.
-boli cronice-cu un proces parazitar de lungă durată, ce se desfăşoară de-a lungul mai
multor fenofaze din perioada de vegetaţie a plantelor, stânjenesc dezvoltarea acestora,
influenţează ritmul de creştere încetinindu-l, grăbesc apariţia fenomenului de îmbătrânire a
ţesuturilor, adică apariţia senescenţei, scad capacitatea de producţie şi eventual grăbesc moartea
plantei, dar nu o cauzează. Putem da exemplu bolile produse de: Gnomonia juglandis (sin.
Gnomonia leptostyla), Nectria cinnabarina, etc. Din punct de vedere al ritmului de propagare
bolile plantelor se împart în :
-epifiţii-boli care se răspândesc repede pe suprafeţe mari, producând epidemii (ruginile
grâului produse de speciile genului Puccinia, mana viţei-de vie produsă de Plasmopara viticola).
 -endemii-boli cu un areal limitat (râia neagră a cartofului produsă de Synchytrium
endobioticum). După caracterul infecţiei, bolile plantelor se clasifică astfel:
-localizate:afectează numai o anumită parte a plantei (rădăcina, tulpina sau baza tulpinii,
frunza, inflorescenţa, floarea, fructul, sămânţa) şi reprezintă marea majoritate a bolilor întâlnite.
Ele au în general o acţiune cronică, de lungă durată, procesul parazitar desfăşurându-se de-a
lungul întregii perioade de vegetaţie a plantelor;
-generalizate-provoacă îmbolnăvirea întregii plante, cum ar fi de exemplu: virozele,
traheobacteriozele, traheomicozele; ele reprezintă un număr mai redus de boli, dar mai grave;
-localizate dar cu efect generalizat; acţionează la nivelul sistemului radicular sau al bazei
tulpinii, distrugând în general integritatea vaselor conducătoare sau a măduvei plantelor şi
determină de fiecare dată ofilirea sau moartea plantelor.
Exemple:
traheobacteriozele- nervaţiunea neagră a frunzelor de varză, putregaiurile moi şi cancerul
bacterian sau ofilirea bacteriană a tomatelor
-produse de Xanthomonas campestris pv. campestris, Erwinia sp. şi Corynebacterium
michiganense pv. michiganense sau traheomicozele produse de specii ale genurilor Fusarium,
Verticilium, Diplodia etc.
Bolile infecţioase constituie obiectul esenţial de studiu şi de cercetare al fitopatologiei.
Reţinem că bolile plantelor întotdeauna au o natură cauzală, ele nu apar din senin şi în funcţie de
acest aspect sunt infecţioase (dacă sunt produse de un patogen infecţios care trăieşte parazit pe
planta gazdă) şi respectiv fiziologice dacă sunt cauzate de condiţii de mediu nefavorabile (factori
perturbatori de nutriţie carenţe sau exces de macro şi microelemente, de apă, arşiţă, secetă,
grindină, îngheţ, brumă, substanţe poluante, radiaţii, valori pH etc.
Simptomele pot fi asemănătoare sau pot fi confundate, dar importantă este natura
cauzală. Se mai cunosc bolile acute şi respectiv bolile cronice, bolile endemice şi respectiv
epidemice, bolile localizate, bolile generalizate şi bolile localizate, dar cu efect generalizat.
Virozele plantelor Stiinţa care se ocupă cu studiul virusurilor şi a bolilor produse de
acestea (viroze), la plante, animale, om, se numeşte virusologie. Virusurile sunt patogeni
infecţioşi ai plantelor, animalelor, omului şi bacteriilor, care se caracterizează prin diferenţe
fundamentale atât din punct de vedere structural, cât şi fiziologic, de microorganismele
procariote şi cu atât mai mult de cele eucariote.
Tipul de organizare la virusuri este acelular, iar posibilitatea de existenţă a virusurilor se
manifestă sub două forme :
- extracelular, virusul este numit virion, particulă virală sau corpuscul elementar şi
corespunde particulei virale mature, complete, infecţioase. Virionul este forma în care virusul se
găseşte la sfârşitul procesului de replicare în celula plantei gazdă şi sub care este eliberat în
mediul exterior.
 - intracelular, în urma pătrunderii virusului într-o celulă prin procesul de infecţie,
structura virionului este profund modificată, în sensul că genomul viral este liber în celula plantei
gazdă şi pregătit să se replice şi să fie transcris; acest stadiu reprezentat de genomul viral liber,
lipsit de învelişul proteic poartă numele de virus vegetativ. Virusurile prezintă proprietăţi fizice,
chimice, biologice.
Proprietăţile fizice principale sunt forma, dimensiunile şi structura particulei virale.
Morfologia şi dimensiunile virusurilor sunt analizate întotdeauna pornind de la virion care este
unitatea morfo-funcţională completă, matriţă infecţioasă reprezentată de stadiul extracelular
viral. Forma virionilor poate fi: sferică, cilindrică, bastonaş rigid sau flexibil (virusul mozaicul
tutunului-VMT) paralelipipedică, piramidală, bipiramidală, filamentoasă, decaedrică,
dodecaedrică, icosaedrică, etc.
Dimensiunile particulelor virale variază de la 17-1720 mµm cele filamentoase putând
ajunge chiar până la 2000 mµm. În funcţie de formă şi dimensiunile sunt diferite. În cazul
virusurilor cu formă globuloasă diametrele particulelor variază de la 25 la 70 nm sau mµm
uneori chiar până la 300 nm ceea ce corespunde cu diferenţe în volum de 10.000 ori, în timp ce
la formele filamentoase, mai mult sau mai puţin flexuaoase lungimile sunt cuprinse între 50 şi
2000 nm sau mµm. Cu toată diversitatea de mărime şi formă a virusurilor, acestea prezintă un
model general de structură, fiind alcătuite din doi constituenţi esenţiali: genomul viral şi capsida
proteică şi un constituent neesenţial care poate lipsi la unele virusuri, reprezentat de învelişul
extern viral (peplos).
Genomul viral este constituit numai dintr-un singur acid nucleic (ARN sau ADN),
niciodată ambii acizi nucleici esenţiali la acelaşi virus. Majoritatea 16 virusurilor fitopatogene au
genomul viral constituit din ARN, acestea fiind ribovirusuri, existând şi câteva excepţii la care
genomul este reprezentat de ADN (geminivirusurileşi caulimovirusurile). Genomul viral este
responsabil de infecţiozitatea virionului, conţine toată informaţia genetică necesară pentru a
asigura atât replicarea sa, cât şi pentru devierea activităţiilor metabolice ale celulei gazdă spre
sinteza tuturor constituenţiilor virali. Capsida virală este alcătuită din una sau câteva tipuri de
molecule proteice şi reprezintă învelişul proteic care acoperă de jur împrejur genomul viral, ce
favorizează fixarea şi pătrunderea virusului în celula gazdă. Proteinele capsidale împreună cu
genomul viral alcătuiesc nucleocapsida virală.
Proprietăţi chimice sunt reprezentate de compoziţia chimică a capsidei, a acidului nucleic
şi a altor constituenţi. Ca elemente chimice, particulele virale conţin carbon, oxigen, hidrogen,
azot, fosfor, glucide şi puţină cenuşă. Biotropismul pozitiv este proprietatea virusurilor de a se
multiplica numai în celulele vii atât vegetale, cât şi animale. Elecronomicroscopicitatea este
însuşirea virusurilor de a putea fi observate, studiate, măsurate doar cu ajutorul microscopului
electronic. Ultrafiltrabilitatea este determinată de dimensiunile submicroscopice ale virionilor,
aceştia putând trece prin porii filtrelor bacteriene dacă au dimensiuni până la 700 mµm sau nm.
Cristalinitatea.
Virusurile sferice, se prezintă sub formă de cristale adevărate: virusul piticirii şi îndesirii
tomatelor poate fi obţinut sub formă de cristale rombice dodecaedrice, iar virusul mozaicului
galben al napului sub formă de octaedri bipiramidali. Masa moleculară a genomului diferitelor
virusuri variază de la 1,2- 1,8x106 daltoni până la 200x106 daltoni (1 dalton-1D=1,672649x10-
24g). După numărul de nucleotide existente în molecula de acid nucleic, mărimea genomului
viral ARN exprimată în kb, variază între 7-20 kb (1kb=103 pb; pb=nr. de nucleotide sau de
perechi de nucleotide). Diluţia limită indică gradul de diluţie pe care-l poate suporta sucul extras
din plantele bolnave până ce îşi pierd capacitatea de infecţie. La virusul Y al cartofului diluţia
limită este de 1:100, iar la mozaicul comun al tutunului poate ajunge până la 1:1.000.000.
Influenţa pH–ului.
Virusurile rămân stabile numai între anumite limite ale concentraţiei ionilor de H şi se
inactivează la anumite valori pH. Temperatura de inactivare este valoarea minimă la care sucul
infecţios păstrat timp de 10 minute, îşi pierde total capacitatea de infecţie. Această temperatură ,
denumită punct de inactivare termică variază de la 42 o C până la 93 o C, majoritatea virusurilor
având punctul limită la 55- 57 o C. Rezistenţa la presiune a virusurilor este foarte mare. Virusul
ozaicului tutunului îşi pierde capacitatea de infecţiozitate şi proprietăţile serologice la 8000 de
atmosfere. Sarcina elactrică a virusurilor este în general negativă, la electroforeză virusurile se
îndreptă spre anod (+).
Inhibarea infecţiozităţii reprezintă fenomenul de pierdere ievesibilă a infecţiozităţii. În
cazul extractelor din plante viroticeinhibarea se obţine prin folosirea unor produse proteice de
origine animalăca laptele, zerul, precum şi tripsina sau ribonucleza care formează cu virusurile
complexe neinfecţioase. Stabilitatea în suc celular reprezintă timpul scurs de la extragerea
sucului cu particule virale până la pierderea capacităţii de infecţie şi poartă denumirea de
rezistenţă sau longevitate in vitro. Acestă însuşire variază în funcţie de virus, de la câteva ore
până la mai mulţi ani.