UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

Facultatea de Studii Europene

GÂNDIREA CRITICĂ
SUPORT DE CURS

Lect. dr. Șerban Văetiși

2021-2022
 Preliminarii

Cursul propune o perspectivă largă asupra conceptului de gândire critică, astfel încât să îl facă util
studenților pentru diverse abordări și aplicații practice, dincolo de aspectele constitutive ale
expunerii logice și argumentării discursului. Pentru aceasta, va fi lărgit domeniul de aplicabilitate
a gândirii critice dinspre elementele de construcție a enunțurilor înspre modalitățile de evaluare a
discursurilor. Astfel, vor fi avute în vedere exemple din ariile de interes ale studenților înscriși la
facultăți de științe sociale, studii politice și culturale, relații internaționale sau diplomație.

În cadrul activităților de seminar studenții vor avea ocazia să discute aplicat aspecte formale și
tehnice ale logicii și argumentării enunțurilor, care sunt, de regulă, incluse în curricula materiei
gândire critică.

Suportul de curs cuprinde două părți:

 o parte teoretică (I) în care vor fi prezentate fundamentele conceptuale și direcțiile de
aplicabilitate ale gândirii critice pentru uzul studenților vizați (Capitolele 1-6); și
 o parte aplicată (II), care are în vedere dezvoltarea gândirii critice, în care vor fi propuse spre
discutare anumite teme din perspectivele expuse în prima parte (Capitolele 7-11).

Pentru desfășurarea cursului profesorul va propune studenților:

- să urmărească expunerile săptămânale (prin intermediul platformei MS Teams)
- să participe la exercițiile propuse la finalul fiecărei întâlniri de curs și seminar
- să verifice periodic documentele PowerPoint postate pe platforma MS Teams
- să răsfoiască și studieze capitole din Bibliografia cursului (pentru aprofundare)

Pentru examen studenții vor primi un TEST pe care îl vor putea lucra acasă și trimite, completat,
prin email, pentru 60% din nota finală. În pregătirea răspunsurilor pentru test este recomandată
consultarea Suportului de Curs de față.

Pentru nota finală se va lua în considerare și evaluarea activității de seminar (40%).

Acest Suport de Curs este însoțit de:

- Fișa cursului, în care vor fi prezentate obiectivele cursului, temele cursului, lista bibliografică și
modalitatea de evaluare a cunoștințelor dobândite
- Bibliografia cursului, arhivată în format PDF și disponibilă pentru downloadat
- Slide-urile cursului, pe baza cărora s-au făcut expunerile săptămânale
- Testul de examen (postat la începutul sesiunii)

Toate aceste materiale vor fi încărcate online, astfel încât să poată fi descărcate sau consultate
oricând pe platforma MS Teams.
CUPRINS

I. FUNDAMENTE TEORETICE ALE GÂNDIRII CRITICE

1. INTRODUCERE p. 4
2. DOMENII ȘI SUBIECTE ALE GÂNDIRI CRITICE p. 8
3. CARACTERISTICI ALE GÂNDIRII CRITICE p. 14
4. TEORII ȘI ȘCOLI TEORETICE CRITICE p. 21
5. PRINCIPII ALE ARGUMENTĂRII ȘI EVALUĂRII UNUI DISCURS p. 27
6. RETORICA ȘI ANALIZA DISCURSULUI p. 34

II. APLICAȚII ALE GÂNDIRII CRITICE

7. DEZBATERI TEORETICO-FILOZOFICE p. 42
8. DEZBATERI ȘTIINȚIFICE p. 47
9. DEZBATERI POLITICO-IDEOLOGICE p. 50
10. DESCRIEREA LUMII ȘI REPREZENTAREA SIMBOLICĂ p. 56
11. INTERPRETAREA EVENIMENTELOR ȘI FENOMENELOR COMPLEXE p. 61
I. FUNDAMENTE TEORETICE ALE GÂNDIRII CRITICE

1. INTRODUCERE

1.1 Ce este gândirea critică?

Gândirea critică este o formă de raționalizare a argumentelor, o formă de receptare a

informațiilor sau de judecare a unor enunțuri care este atentă la construcția discursurilor.

Gândirea critică nu este o caracteristică excepțională a gândirii, ci o atitudine pe care oricine

interesat de aflarea adevărului, de înțelegerea lumii, de interpretarea societății sau analiza
politicii ar trebui să o dezvolte.

Totuși, din comoditate, din inocență sau, pur și simplu, pentru că suntem „amăgiți” de forma
discursurilor, uneori nu sesizăm erorile, exagerările, argumentele false, legăturile forțate dintre
idei sau lipsa de logică a unor afirmații și ajungem să gândim necritic, adică să acceptăm falsuri,
să credem neadevăruri sau să fim înșelați.

1.2. De ce este important să ne dezvoltăm o gândire critică?

Răspuns: pentru a gândi limpede, corect, adecvat, feriți de iluzii sau minciuni, de înșelăciuni și
păcăleli; pentru a afla adevărul.

Există o valoare de adevăr a unor fapte sau enunțuri (care pot fi determinate în virtutea unor
reguli științifice sau evaluări logice), dar există și argumente cărora nu le poate fi stabilit cu
claritate valorile de „adevăr” sau „fals”. Aceasta complică un pic discuția despre gândirea critică.
Gândirea critică nu este perfect sinonimă cu „gândirea logică/științifică” sau cu „aflarea
adevărului”.

Există argumente care cad sub incidența unor opinii, puncte de vedere subiective sau perspective
teoretice concurente. Aceasta este mai ales situația unor discursuri din domeniul social-politic.
În acest caz, gândirea critică nu are rolul de a demonstra adevărul sau falsitatea unui punct de
vedere, ci de a verifica dacă argumentarea sa se face corect, respectiv dacă se bazează pe fapte.
Consecvent, interpretarea faptelor trebuie să ofere argumente acceptabile, care să conducă la
concluzii rezonabile.

Indivizii educați, intelectualii se disting nu neapărat prin cunoștințele acumulate sau specializările
în care s-au format, ci în primul rând prin gândirea critică. Este primul lucru care iese în evidență
într-un discurs intelectual sau academic. Un individ care își exercită spiritul critic este unul care
caută mereu să înțeleagă lucrurile, să remarce conexiunile, să filtreze informațiile, să aibă rezerve
față de ideile primite de-a gata. Aceasta îi conferă avantajul unei perspective mai profunde
asupra faptelor și curajul opiniei diferite de a majorității sau de cultura dominantă.
1.3. Distincția „a gândi critic” / „a critica”

Cei care își dezvoltă gândirea critică își dau seama că realitatea din jur are o logică pe care mintea
lor o poate înțelege. În felul acesta ei capătă putere de discernământ, ei încep să facă diferența
între cunoaștere și opinie. Oricine poate avea o opinie, fără niciun fel de dovezi sau argumente.
E nevoie să gândim critic nu doar pentru a ne construi noi înșine argumente valide, ci și pentru a
putea comunica convingător celorlalți felul în care gândim și a evalua corect ceea ce alții spun.

Oamenii trebuie să-și mențină mintea vie, curioasă, să pună întrebări și să știe cum și ce fel de
întrebări să pună pentru a nu cădea pradă manipulării. Ceea ce numim „gândire critică”
(deprinderea noțiunilor gândirii critice, exersarea gândirii critice) ajută în mod fundamental acest
deziderat.

A gândi critic nu înseamnă a vedea peste tot aspecte criticabile, a suspecta conexiuni oculte, a fi
cârcotaș sau a „căuta nod în papură”. A gândi critic presupune o viziune largă asupra lucrurilor,
sesizarea contextelor și a intențiilor, înțelepciune și umor. Un individ tot timpul nemulțumit, care
„critică” tot ceea ce vede în jur nu se distinge neapărat prin gândire critică. Dimpotrivă, acesta
poate fi naiv, superficial, disprețuitor, bănuitor, repezit sau agresiv, trăsături care nu fac dovada
unui intelect educat.

A gândi critic presupune priceperea cauzelor, consultarea surselor și a dovezilor, o anumită

deschidere și toleranță față de realitate, recunoașterea modurilor în care se produc faptele și se
înlănțuie argumentele, conferită de înțelepciune și înțelegerea ideilor și a lumii.

Exercițiu: verificați dacă înțelegeți următoarele concepte: argumentare, analiză, clarificare,

precauție, gândire eronată, perseverență intelectuală, discuție critică

1.4 Proiecte dedicate gândirii critice

Există o serie complexă de proiecte dedicate gândirii critice, de la programe educaționale

(precum cursul de față), care recunosc explicit rolul rândirii critice în formarea indivizilor educați
până la emisiuni, bloguri, vloguri sau tutoriale de psihologia gândirii sau motivaționale sau care
doar depistează erori de exprimare, de limbaj și de gândire.
Există școli teoretice (filozofice, epistemologice, științifice) care scot în evidență „dimensiunea
critică” a demersului lor sau proiecte editoriale dedicate „edițiilor critice” din operele autorilor
clasici din diferite domenii (de la literatură la științe politice).

Exemple:

Proiecte academice/editoriale/educaționale:

Critical Philosophy (Society for Philosophy in Practice)

http://www.society-for-philosophy-in-practice.org/index.php/key-concepts/cp-description

Critical Theory (Standford Encyclopedia of Philosophy)

https://plato.stanford.edu/entries/critical-theory/
Secțiuni, cursuri din curricula unor universități străine dedicate gândirii critice
https://library.leeds.ac.uk/info/1401/academic_skills/105/critical_thinking (University of Leeds)

Proiectul educațional dedicat elevilor (Politeia)

http://politeia.ro/gandirea-critica

Blog:
How Critical Thinking Can Empower You To Do More And Succeed
https://blog.mindvalley.com/critical-thinking/

Tutorial:
Study Skills – How To Think Critically (BBC Learning)
https://www.youtube.com/watch?v=FMt_RIR_JHo

Proiect de video learning:

Critical Thinking Course (Center for Innovation in Legal Studies)
https://www.youtube.com/watch?v=fRmhB3MW6GE&list=PL3_QmY3oCZZKpsRhHcweCBxWDN
AU3kNKH

1.5. Citate: de reținut, de reflectat

Componenta centrală a gândirii critice o constituie „ disponibilitatea de a argumenta propriile

susțineri și de a cere altora argumente, laolaltă cu priceperea de a cântări pertinența și valoarea
acestor argumente” (D. Stoianovici, Argumentare și gândire critică, p. 27)

„Cuvântul „falacios" derivă din latinul „fallax" („înșelător", „care induce în eroare") și din „fallere"
(„a minți", „a înșela", „a amăgi"). Acest concept este important în viața oamenilor, întrucât o
mare parte a gândirii umane se amăgește singură dar, în același timp, îi înșală și îi amăgește pe
ceilalți. Mintea omenească nu dispune de un factor natural care s-o îndrume spre adevăr, dar ea
nici nu iubește în mod natural adevărul. Ceea ce este pe deplin caracteristic minții umane este
faptul că ea se iubește pe sine, că iubește tot ce îi servește, tot ce o flatează, că iubește acel ceva
care îi oferă ceea ce își dorește și totodată iubește orice lovește și distruge tot ceea ce ar
constitui o „amenințare" la adresa ei. Studiul gândirii falacioase poate fi derulat în două feluri
diferite. Pe de o parte, el poate fi abordat în maniera tradițională: se definesc, se explică și sunt
oferite exemple privind felurile în care pot fi produse argumentele falacioase și modalitățile prin
care se face în așa fel încât ni se pare că ele sunt corecte. Pe de altă parte, studiul gândirii
falacioase poate fi făcut într-o manieră aprofundată care presupune raportarea la construirea
argumentelor eronate în legătură cu scopul urmărit de autorul lor și anume, acela de a-și servi
propriile interese și de a-și satisface propriile dorințe iraționale. În cazul folosirii primei metode
de abordare, cel care studiază argumentele eronate nu câștigă decât o memorare a denumirilor
și a definițiilor erorilor de raționare. Curând, respectivele denumiri și definiții vor fi uitate. Mintea
lui va rămâne complet neatinsă și, ca atare, total neschimbată. Dimpotrivă, cea de a doua
metodă de abordare a erorilor de raționare face posibilă o achiziționare de durată a capacității
de înțelegere a felului în care mintea lui, dar și mintea celorlalți, folosește argumente incorecte,
apelează la „înșelăciuni" sau „minciuni" intelectuale pentru a atinge anumite deziderate.”
(R. Paul, L. Elder, The Art of Mental Trickery, 2006)
1.6. Exerciții

 Gândiți-vă la o temă de politică europeană și relații internaționale, preferabil tema lucrării

voastre de licență. Exersați următoarele abilități ale gândiri critice:
o determinați ce informații sunt pertinente pentru acea temă
o distingeți între argumente raționale și reacții subiective (exemplificați...)
o distingeți între fapte și opinii (exemplificați...)
o identificați tipuri de dovezi care pot fi aduse:
(a) în sprijinul unor argumente;
(b) împotriva acelor argumente

 Comentați:
”Gândirea critică este sistematică deoarece implică proceduri și metode distincte.
Ea presupune evaluări și formulări clare, întrucât este folosită, deopotrivă, în evaluarea opiniilor
existente (ale tale sau ale altora) și în proiectarea altora noi. Ea operează conform standardelor
raționale, prin aceea că opiniile sunt judecate din perspectiva felului în care ele sunt rațional
întemeiate.... Gândirea critică implică, desigur, logica. Logica este studiul bunei raționări sau al
inferențelor bune și a regulilor care le guvernează. Gândirea critică este însă mai cuprinzătoare
decât logica, întrucât presupune nu doar logica, ci și adevărul sau falsitatea declarațiilor,
evaluarea argumentelor și a dovezilor, folosirea analizei și a investigației, aplicarea mai multor
competențe care ne ajută să decidem ce merită să credem sau să facem”. (Lewis Vaughn, The
Power of Critical Thinking, 2005, Oxford University Press)
2. DOMENII ȘI SUBIECTE ALE GÂNDIRI CRITICE

Există domenii foarte diverse în care gândirea critică este aplicată. În unele domenii, precum
„știința”, gândirea critică este o componentă consubstanțială. În domeniul „politicii” critica este
parte componentă a discernământului alegerii politice. Criticăm nu doar politica sau politicienii
care nu ne plac sau pe care îi considerăm nepotriviți, sau care nu corespund orientării noastre
ideologice, dar și anumite politici, discursuri, decizii ale politicienilor pe care i-am ales sau îi
stimăm.

La un nivel mai profund, valorile politice, inclusiv cele încetățenite într-o anumită perioadă
istorică sau care trec drept „fundamente”, „reguli”, „principii” după care ne ghidăm, precum
„democrația” sau „valorile liberale” sau „valorile Uniunii Europene” trebuie și acestea privite
critic, nu pentru a le respinge, sau înlocui cu alte valori (deși și acest lucru poate fi argumentat),
ci, în primul rând, pentru a le îmbunătăți.

A accepta necritic orice principiu socio-politic, rezultă într-o atitudine dogmatică, chiar dacă acele
principii decurg din valori la care aderăm. A adera necritic la anumite valori nu este neapărat o
strategie bună (inclusiv ca strategie de a te raporta la viață sau carieră)… În fapt, toate alegerile
noastre (nu doar cele politice), ci și cele de alegere a unui stil de viață sau loc de muncă, alegeri
privind consumul sau divertismentul etc. sunt supuse unei judecăți (chiar și superficiale) critice
(îmi place o meserie, am un hobby, îmi place un stil muzical, o modă, un actor etc.) și ar trebui,
ideal, să fie subiectul unei gândiri critice de profunzime (cum ar fi: ce valori susține, cu ce mă
ajută, cum îmi îmbunătățește viața, ce efecte sociale poate avea, cum mă poate influența pozitiv
sau afecta negativ pe mine, sau oamenii sau anumite categorii de oameni). Aceste exemple pot
oferi o idee despre cum funcționează evaluarea discursurilor ca atitudine a gândirii critice. Adică
nu doar ca și coerență internă, ci și ca efecte în realitate.

Prezentăm în continuare câteva domenii, respectiv subiecte predilecte de formare, aplicabilitate

sau exersare a gândirii critice, în acest sens larg.

2.1. Metoda științifică

Știința a fost numită „o neîntreruptă căutare a adevărului”; azi, este un truism că nu poți avansa
în cunoașterea științifică fără gândire critică. Discursul științific nu a fost întotdeauna astfel. În
perioade din vechime când gândirea critică nu era văzută drept o componentă a științei sau
cunoașterii și existau opinii (discursuri) precum: „diamantul poate fi sfărâmat cu sânge de țap”
sau „greierii se nasc din scuipatul cucilor” – dovedind că cunoașterea lumii naturale nu se baza pe
ceea ce astăzi recunoaștem drept metode explicative folosite de științe precum fizica, chimia sau
biologia.

La autorii antici totul provine din speculații și raționamente poetice, care nu se bazează pe
aproape nimic, din mărturii neverificabile, precum: cutare povestește că a văzut într-o țară
îndepărtată unicorni și un autor notează imediat în enciclopedia lui această informație. Abia în
secolul XIII un filozof precum Roger Bacon (contrazicând credința împărtășită atât de Augustin
cât și de Isidor din Sevilla): „Diamantul nu poate fi sfărâmat cu sânge de țap. Știu asta pentru că
am văzut cu ochii mei. Diamantul rămâne întreg oricât sânge am turna deasupra-i” sugerând prin
aceasta necesitatea aducerii unor dovezi experimentale pentru cunoaștere – adică, un prim pas
spre metoda științifică.

Oamenii de știință folosesc experimente repetate, se bazează pe metodologii care au fost

îmbunătățite și rafinate de-a lungul a sute de ani, cu contribuția oamenilor de știință din
generațiile anterioare. Teoriile lor se bazează pe ipoteze care sunt verificate, confirmate de alți
oameni de știință care reiau experimentele, le modifică parametrii astfel încât să se ferească de
erori, ca să înțeleagă exact ce se modifică, ce poate da rezultate care nu sunt complet controlate
de experiment etc. O teorie care nu este adevărata este în primul rând amendată, respinsă,
modificată de către oamenii de știință înșiși.

Multe lucruri din științele experimentale sunt atât de complexe încât nu le înțelegem fără o
pregătire temeinică în domeniu, dar putem accepta câteva principii/legi fundamentale (de pildă,
legate de modul în care funcționează lumea naturală): faptul că obiectele cad spre pământ (legea
gravitației), faptul că 1+1=2 (operații matematice primare), faptul că mamiferele nasc pui vii (lege
biologică) etc. Astfel, gândirea noastră critică se poate activa atunci când aflăm că cineva care nu
are o pregătire într-un domeniu sau altul al științei avansează idei hazardate precum faptul că „o
găină (care nu este mamifer) a născut pui vii” etc.

2.2. Propaganda

Colportarea unor idei exagerate și a unor informații neadevărate, care nu se bazează pe dovezi
sau legi științifice confirmate, nu este specifică doar „discursului anti-științific”. Astfel de atitudini
sunt curente în cazul diverselor mesaje pe care diverse canale le folosesc în scop tactic.

Propaganda este un bun exemplu al unui astfel de discurs. Ideea principală a discursului
propagandistic este aceea de a influența gândirea, valorile, alegerile etc. ale unor persoane, în
unele cazuri a întregii populații ale unei societăți sau stat. Societățile cărora le-au fost amorțite
reflexele critice sunt mai ușor de manipulat și, în cele din urmă, vor accepta mai ușor regimuri
totalitare sau conduceri despotice. Din acest motiv propaganda este un element-cheie al
totalitarismului.

2.3. Publicitatea

Publicitatea este o formă „soft” de propagandă. Ea nu are neapărat conotațiile negative ale celei
de dinainte, dar poate avea efecte critice comparabile. De pildă crearea unei sentiment de
inferioritate, frustrare, neputință în rândul celor care nu reușesc să se ridice la standardele de
consum sugerate de industria publicitară.

Prin vehicularea unor imagini nerealiste, distorsionate ale realității și excluderea unor categorii
de cetățeni din imaginarul propus (oameni grași, săraci, minoritari etc.) – publicitatea nu este
informare sau descriere adevărată a realității deși este prezentată ca atare. Dacă în cazul
propagandei publicul își dă repede seama și reacționează cu rezervă la mesajele vehiculate, în
cazul publicității publicul este păcălit datorită unor efecte estetice, retorice și de reciclare a unor
clișee pe care nu le sesizează imediat. Publicitatea e plină de stereotipii, prejudecăți, este fake
news asumat.
2.4. Ideologia

Ideologia are elemente de coerență internă, elemente de relaționare externă, valori, impact și se
bazează pe o teorie a istorie sau societății bine articulată.

Astfel, ideologia nu este criticabila în sine – ci ca efecte pe care le-a produs sau le poate produce
în societate; o rezervă critică pe care trebuie să o menținem când analizăm ideologiile este că,
adesea ceea ce se întâmplă în câmpul politic și în societate nu este doar efectul ideologiilor ci a
unei combinației de factori, printre care și ideologia. Un alt aspect de care trebuie să ținem cont,
este „nominalismul” multor ideologii (îndeosebi ideologii partinice). Adică tendința unor partide
politice de a se numi, în virtutea unor denumiri tradiționale, adică ilustrând ideologii clasice
(exprimând valori naționale, conservatoare, liberale sau sociale), dar, în fapt, în multe aspecte
acestea fiind „naționaliste”, „conservatoriste”, „liberaliste” sau „socialiste” doar cu numele.
În Uniunea European există multe exemple de „partide liberale” care, prin valorile susținute, sunt
mai degrabă conservatoare sau de „partide social-democrate” (cu numele), dar care sunt, la orice
evaluare, fie și superficială a doctrinei și politicilor adoptate, de fapt, liberale etc.

Critica ideologiei este în profunzime aceeași pe care o aplicăm propagandei sau publicității (care
pot servi drept exemplu sau modele pe care putem „exersa” critica ideologiei), adică o critică a
discursului. În cazul ideologiei avem un câmp discursiv dual: doctrina (ceea ce e scris în manifeste
și programele ideologice) și modul în care este explicată realitatea socio-politică prin intermediul
grilei ideologice. Dacă doctrina este ceva de natură filozofică, adesea formulat de clasicii
ideologiei respective, interpretarea prezentului prin grila ideologiei este activitatea unor subiecți
diverși, de la specialiști în știința și teoria politică la oamenii obișnuiți, de la politicieni la alegători.
Ideologiile transgresează domeniul restrâns al politicului înspre cultură, simboluri, valori sociale,
diverse mecanisme de conformare sau reînnoire a unor clișee, stereotipii sau prejudecăți. Există,
prin urmare, mai multe nivele critice ale ideologiei, adică, aspecte pe care le putem viza când
desfășurăm critica ideologiei.

Orice respingere de plano1 a unei ideologii, doar pentru că este „ideologie” sau doar pentru că
este „acea ideologie” (adică, o ideologie anume față de care nu avem simpatii din start) nu
constituie o abordare critică. Abordarea critică a ideologiei presupune în primul rând decelarea
argumentelor istorice, teoretice și practice care au propus-o ca validă, au constituit-o ca eșafodaj
de valori și au căutat să o impună politic, dimpreună cu evaluarea efectelor sale în societatea
reală.

Oarecum gândirea ideologică se opune gândirii critice, în sensul în care a gândi ideologic
înseamnă a impune o viziune asupra alteia, fără argumente, deci fără a lăsa loc dezbaterii și
spiritului critic. De aceea, gândirea ideologică are aparența (și poate lua forma unei politici)
violente, în sensul în care nu ascultă argumentele celuilalt și dorește să-și impună cu forța
punctul de vedere în formele sale extreme de acțiune politică, precum este cazul implementării
ideologiilor totalitare.

1
Adică „într-un mod sumar”, fără multe argumente”, „în ansamblu”, „fără precauții”.
2.5. Analiza social-politică

Orice analiză socio-politică, precum probabil și cea pe care o veți dezvolta în lucrarea voastră de
licență trebuie să fie critică. Aceasta nu înseamnă doar critica ideologiei, ci exersarea unei
perspective critice asupra oricăror componente ale socio-politicului pe care îl analizați. Există, de
pildă, în analiza politică curentă un relativ consens asupra faptului că populismul este criticabil.
Nu e suficient, însă, să afirmăm că „populismul este criticabil”, trebui să și înțelegem ce anume îl
face astfel, și eventual să înțelegem ce anume îl face popular și, poate, nu chiar atât de criticabil
în unele aspecte, cum am avea tendința să îl judecăm (=prejudecată) în cazul în care l-am
respinge de plano adică fără o abordare critică.

Astfel, populismul nu este criticabil pentru că este populist (argument circular) sau „întrucât este
pentru popor” (acest lucru nu este criticabil în sine). Populismul poate fi criticat, de exemplu,
atunci când prin discurs sau politici implementate exclude anumite categorii din noțiunea de
„popor”, îndepărtându-se de principiile politice moderne ale cetățeniei (când îl analizăm critic din
această perspectivă) sau când înșală cu bună știință așteptările populației făcând promisiuni
nerealiste economic sau strategic (când îl analizăm critic din această altă perspectivă).

Analiza social-politică nu se apleacă însă doar asupra unor mesaje politice, programe de
guvernare sau conținuturi ideologizabile (precum putem considera populismul), ci și asupra unor
evenimente, evoluții sau schimbări sociale cu relevanță politică. Din acest punct de vedere,
analiza critică trebuie să identifice actorii, motivațiile și contextele evenimentelor, precum și
perspectivele diferite prin care aceste evenimente au fost receptate (comentatori, electorat,
public, experți, canale de informație etc.). După cum vedem, analiza socio-politică se poate
reduce, în cele din urmă, la analiza unor discursuri, în sens larg (adică nu strict cu referire la
metoda, mai tehnică, numită „analiză de discurs”, care este o operațiune textual-semantică.)

2.6. Edițiile critice

Un bun exemplu de gândire critică îl constituie edițiile critice din opere clasice. Edițiile critice
prezintă nu doar „textul” operei, ci și „contextul” în care a fost creată, respectiv receptată o
operă, adică ideologia, influențele, variantele unei opere. Modul în care au fost re-editate texte
ale unor autori interbelici români, precum Mircea Eliade sau Emil Cioran, imediat după 1989 a
fost criticat tocmai pentru că nu relevau anumite angajamente ideologice (în acest caz: cu
ideologia legionară) pe care aceștia le aveau la data în care își redactau acele texte. Aceasta este
relevant pentru că idei, afirmații, argumente pot fi mai bine înțelese în acest context, evitând a fi
receptate azi la modul „inocent”, ca „exerciții de admirație”, adică necritic, ca și cum acele texte
ar avea valoare absolută, indiferent de epoca în care au fost scrise și cărora le-a fost dedicată. Pe
de altă parte, evidențierea unui angajament ideologic în cazul unor autori precum Mihail
Sadoveanu sau George Călinescu (în acest caz: cu ideologia comunistă) este, în mod similar, utilă
(pentru receptarea critică a acestor autori azi), dar nu neapărat decisivă în evaluarea operei și
valorii literare a acestora (vorbim, în cazul lor de scriitori, nu de filozofi sau specialiști în științe
sociale, precum în cazul anterior). Astfel, o critică pentru, de pildă, opere redactate de către
Sadoveanu și Călinescu înainte de instalarea regimului comunist în România, nu pate respinge
valoarea acestora invocând argumentul „autorul avea să pactizeze cu regimul comunist”.

Edițiile critice sunt necesare nu doar pentru operele literare. Lucrările clasice ale științei politice
sau opere care au impus idei și analize politice clasice trebuie preluate astăzi, de asemenea critic.
Alexis de Tocqueville, Democrația în America – o lectură critică a acestei opere trebuie să aibă în
vedere că se referă la America începutului de secol XIX, că e perspectiva unui francez, format în
Franța, în fine, că e perspectiva unui autor care a fost descris de unii comentatori drept
conservator, iar de către alții liberal: ce înseamnă astea pentru viziunea sa este în sine subiectul
unei astfel de ediții critice care devine importantă tocmai pentru că clarifică aceste coordonate
istorice ale scrierii, receptării și relevanței sale astăzi a unei opere.

2.7. Știrile false

O operațiune tip gândire critică ar părea foarte simplu de aplicat în cazul știrilor: verificarea lor.
Acest lucru se poate face consultând anumite canale informatice de prestigiu (care nu transmit
știri false, de regulă, tip Euronews, BBC News, Associated Press, Reuters sau France Press) sau
verificând acuratețea faptelor pe site-uri dedicate tip factcheck (https://www.factcheck.org/fake-
news/) sau factual (https://www.factual.ro)

Atenție însă, uneori nu este suficient să verificăm facticitatea informațiilor (adică dacă se bazează
pe fapte reale sau inventate) ci și modul în care sunt prezentate. Există câteva tehnici de
prezentare a știrilor care le denaturează, deși ele pleacă de la fapte reale: exagerarea
consecințelor, neprecizarea contextului, dimpotrivă, scoaterea din context a unor declarații,
trunchierea voită a unor declarații etc. (pentru analiza mai detaliată a acestora vezi Cap. 7)

2.8. Teoriile conspirației

Teorii ale unor evenimente/schimbări majore în lume, istorie sau societate („apariția vieții”,
„dispariția dinozaurilor”, „Revoluția Franceză”, „Holocaustul”, „mersul lumii”, „globalizarea”,
„pandemia”, „alegerea unui președinte”, „algoritmul folosit de Google”, „cardul de identitate cu
chip” etc. constituie interesul uni public larg. Ele devin teme de succes ale unor site-uri, emisiuni,
cărți sau discuții între cunoscuți.

Alături de acestă pasiune pentru „teorii secrete” oamenii ajung să creadă că anumite lucruri sau
toate lucrurile care se întâmplă sunt controlate dintr-un centru ascuns al puterii absolute de
către „extratereștrii”, „reptilieni”, „Banca Mondială”, „Oculta mondială”, „Soros” etc. care
ascund realități precum că „pământul este plat”, că „dacii au fost cea mai avansată civilizație a
lumii antice”, sau că „bara metalică a măștilor de protecție sunt atente prin care Bill Gates vrea
să ne controleze gândurile” etc.

Teoriile conspirației își trag numele de la faptul că există bănuiala că tot timpul cineva conspiră
pentru ca lucrurile să meargă într-un anumit fel (de regulă, prost). Este anti-științifică, temătoare,
suspicioasă, sumbră, magică, paranoică. În cele din urmă este totalitară și simplistă: este mai
simplu să spui că toate lucrurile funcționează pentru că le controlează extratereștrii sau Banca
Mondială și să nu mai trebuiască să cauți alte explicații pentru mersul lumii. Teoriile conspirației
sunt, astfel, simplificări facile ale explicării lumii, pe care oricine le poate invoca (chiar și un copil)
și prin aceasta „dovedi” cum sta lucrurile. Ele se viralizează, par a primi „dovezi” și astfel oamenii
le percep drept adevărate.

Ca și în cazul „știrilor false”, „teoriile conspirației” pot crea senzația atingerii unor adevăruri,
esențe, cunoașteri superioare și astfel plasarea subiectivă a celor care le emit sau le transmit într-
un orizont de „superioritate” cognitivă sau chiar morală față de cei care nu le cunosc sau nu le
împărtășesc . De aceea acestea ajung să preocupe activitățile curente ale oamenilor, să ajungă
hobby-uri și preocupări febrile. Evenimentele, fie acestea banale sau excepționale, sunt vânate și
atrase în fascinația interpretativă a teoriilor conspirației. Datorită caracterului lor totalizant orice
se potrivește cu teoria consiprației… Cu cât este mai ciudată știința (adică, pseudoștiința) sau
ezoterică cunoașterea (adesea livrată prin tehnici oculte) din spatele teoriei cu atât „prinde” mai
bine la adepții conspirațiilor.

Aceste mecanisme sunt interesante pentru că par a se baza o atitudine critică (într-un fel, ele par
preocupate de aflarea adevărului, ele critică cunoașterea comună), dar în fapt atitudinea e doar
suspectă (exagerat de suspectă), paranoică și bazată pe explicații fără dovezi și interpretări
hazardate, științifico-fantastice, chiar comice.

2.9 Citat: de reținut, de reflectat

„Dacă gândirea corupe limbajul, limbajul poate la rândul lui să corupă gândirea, pentru care
limbajul lipsit de viață al politicienilor, stereotip și împănat de cuvinte străine «la modă», dar care
nu spun, de fapt, nimic, metaforizant și pompos, obscur și imprecis, are o singură menire: să
mascheze, să ascundă minciuni repetate ad nauseam2, pe principiul că orice minciună va putea
trece drept adevăr dacă e reluată de un cor de voci.” (G. Orwell, „Politica și limba engleză”, 1949)

2.10 Exerciții:

 De ce sunt teoriile conspirației precum „finanțat de Soros” sau „implantat cu cipuri”

pretabile gândirii critice? Ce anume poate scoate în evidență critica lor?

 Verificați acuratețea unor fapte despre care aflații la știri pe site-uri dedicate tip
o factcheck: https://www.factcheck.org/fake-news
o factual: https://www.factual.ro

 Gândiți-vă la o reclamă pe care ați văzut-o recent (la TV, pe internet sau ca panou publicitar)
o analizați elemente retorice (text, imagine) din care este compusă
o gândiți-vă: în ce fel este construit mesajul publicitar
o gândiți-vă: ce aspecte critice depistați în construirea mesajului publicitar

 Comentați următorul fragment:

„În toată această perioadă, a crescut puternic bogăția națională. Ca rezultat al marilor realizări
obținute în dezvoltarea forțelor de producție, al creșterii susținute a potențialului economic, al
abnegației de care au dat dovadă toți cei care contribuie la propășirea țării, realizându-se un ritm
de dezvoltare anual de circa 5%”.
o ce context politic / perioadă istorică identificați?
o ce fel de discurs este acesta?
o ce elemente retorice critice identificați (cuvinte/termeni; referințe)?

2
ad nauseaum (expresie latină) = (literal) „până la greață”, adică: în exces; repetat și inutil.
3. CARACTERISTICI ALE GÂNDIRII CRITICE

Gândirea critică are drept obiect al analizei discursul. Orice enunț, text, teorie, explicare a unui
fapt, justificare a unei acțiuni, orice formă descriptivă sau imagistică poate fi, analitic vorbind,
văzută ca un discurs.

În evaluarea discursurilor este invocată adesea valoarea critică a unui demers, a unei opere, a
unei poziționări etc. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că nu doar creația „spiritului” are
valoare, ci și evaluarea condițiilor „materiale” care au făcut posibilă producerea unui discurs.
În termenii antropologilor James Clifford și George Marcus, este valoroasă nu doar „poetica”
textului (adică producerea unui discurs), ci și „politica” sa, adică evaluarea condițiilor producerii
sale. Este vorba despre posibilitatea unui discurs; despre autoritatea celui care produce discursul
față de ceea ce este spus; despre raporturile de putere între autorii unui discurs și cei care sunt
descriși în discurs.

Ce înseamnă, așadar, o „abordare critică”? Înseamnă orice demers care indică condițiile de
posibilitate a unui discurs (logice, retorice, artistice, socio-istorice, ideologice etc.). Astfel, o ediție
critică din scrieri politice clasice nu este mai valoroasă sub raportul gândirii critice decât un
studiu critic despre societatea de azi, de exemplu, o lucrare despre inegalitatea de șanse. Atâta
timp cât ambele oferă o prezentare a contextului (istoric, cultural, social); a surselor, autorilor și
destinatarilor unor discursuri; a formei, sensurilor și modalităților de argumentare și justificare
ale unor idei; a scopului și efectelor discursurilor, acestea sunt „critice” și, deci, „valoroase” ca
abordări critice.

Analiza critică a discursului trebuie să înțeleagă natura, situația și circumstanțele acestor

caracteristici: ce înseamnă acestea, ce consecințe decurg din acestea, ce așteptări, ce intenții, ce
impact etc. au discursurile. Astfel, cei care dezvoltă o gândire critică reușesc să observe orice
exagerare, nepotrivire, eroare etc. tocmai pentru că pot aprecia ce este rezonabil, potrivit,
demonstrabil sau argumentat.

3.1. Gândirea critică este atentă la contextul discursului

Altfel spus, gândirea critică observă unde se află discursul. Ce instituție, ce stil discursiv, ce tip de
comunicare, ce domeniu al cunoașterii, ce instanță îl produce și găzduiește.

Exemplu: Dacă într-o poezie găsim versul „ploua de jos în sus” ne putem gândi că este vorba
despre o metaforă (pe care o putem judeca drept reușită sau nereușită, în cadrul textului poetic),
dar pe care nu trebuie să o criticăm pentru valoarea sa de neadevăr, tocmai pentru că vorbim
despre un context (discursul poetic, o carte de poezie etc.) pentru care legile fizicii nu constituie
criteriul de evaluare. Pentru poezie, criteriul de evaluare este valoarea poetică a textului (numit
în critica literară „adevărul poetic”). O astfel de contrariere a legilor fizicii (și a simțului comun),
precum imaginea unei „ploi inverse” produce un efect poetic. Este chiar ceea ce a urmărit poetul,
nu este o greșeală, dimpotrivă, este ceva căutat! Acesta este contextul înțelegerii acestui enunț.
Desigur, într-un alt context, de exemplu, la prezentarea buletinului meteo la televizor, dacă am
auzi această afirmație ar trebui imediat să o privim cu rezervă, chiar să ne indignăm, prin urmare
să o receptăm critic. Aceasta demonstrează însă, din nou, că aprecierea contextului în care ceva
este afirmat este parte (adică o caracteristică) a gândiri critice.

Ce putem remarca după acest exemplu? A critica această imagine poetica într-o poezie, pe
principiul că „nu e adevărată”, este la fel de lipsit de gândire critică ca și cum ai accepta-o ca
informație într-o știre despre fenomene meteorologice! Concluziv, aceasta demonstrează nu
doar importanța contextului în gândirea critică, ci și faptul că gândirea critică lucrează cu nuanțe
subtile de adevăr.

3.2. Gândirea critică este atentă la emițătorul enunțului

Când evaluăm un discurs trebuie să fim atenți cine îl emite: în calitate de ce, reprezentând ce,
având ce expertiză, pregătire, competență în domeniul în care reperăm conținutul său.

În contextul pandemiei recente am putut vedea cântăreți sau actori vorbind despre
epidemiologie și dând sfaturi despre cum să (nu) ne protejăm de boală. Experiența subiectivă sau
experiența de viață, nici măcar competența într-un alt domeniu decât cel exprimat prin discurs
nu poate fi ridicată la rang de sfat universal, e nevoie de specializare și chiar de combinarea unor
specializări diverse, consens al specialiștilor în diverse domenii pentru a accepta un sfat, atunci
când domeniul este unul complex.

Un mesaj despre un domeniu de specializare tehnică venit din partea unui nespecialist ar trebui
imediat să ne semnalizeze că trebuie să fim rezervați, prin urmare să-l receptăm cu un efort critic
mai accentuat. Și reversul este valabil: când primim un mesaj despre fizica universului de la un
specialist în fizica universului nu ar trebui sa fim suspicioși (sau mai suspicioși decât în cazul în
care acel mesaj ar fi formulat de un chelner – chiar dacă ceea ce primul afirmă pare
contraintuitiv: de pildă faptul că pământul are o formă sferoidă, deși noi îl percepem plat).
Gândirea suspicioasă sau paranoică este la fel de lipsită de atitudine critică, informația privind
specializarea emitentului unui discurs fiind ceva ce putem consulta transparent sau solicita direct
prin comunicare cu acesta.

3.3. Gândirea critică este atentă la destinatarii enunțului

Când evaluăm un discurs trebuie să fim atenți cui i se adresează cel care îl emite; pe cine are în
vedere, pe cine interpelează. De ce? Pentru că atât emițătorul discursului, despre care am vorbit
anterior, cât și forma și semantica discursului, despre care vom vorbi imediat, țin cont de
aceasta. Prin urmare, evaluarea a „ceea ce se spune” este parte a acestei analize a receptării.

Receptorii sunt identificați sau imaginați; în ambele situații ei sunt clasificați prin mijlocirea unor
convenții. De pildă un scriitor care își publică o carte nu își poate controla tipurile de cititori ce
vârstă, de exemplu, ce educație, ce preferințe estetice au aceștia; nici un politician care susține
un discurs public, nu poate controla toate așteptările publicului.
Din acest motiv ei vor ține cont de anumite convenții discursive general acceptate: de exemplu,
publicare unei cărții într-o colecție dedicată copiilor, dacă este o carte de povești pentru copii sau
o colecție de proză scurtă, dacă este vorba despre un astfel de text – în primul caz, respectiv va
căuta să facă trimitere la anumite așteptări sau caracteristici ale grupului de persoane pe care îl
are în vedere (public aflat la un congres politic, populație dintr-o anumită zonă geografică etc.) –
în cel de-al doilea caz.

3.4. Gândirea critică este atentă la forma și semantica enunțului

Un discurs comunică atât prin forma sa (lungimea unor fraze, repetiția unor cuvinte), cât și prin
sensul cuvintelor folosite. Cuvinte goale, cuvinte bombastice, figuri de stil presărate obositor și
fără a fi cerute de stilul discursului, cuvinte folosite fără sens, nepotrivite în asocieri cu alte
cuvinte, non-sensuri sunt aspecte ale discursului pe care ar trebui să le privim cu rezervă, adică
critic.

Expresiile clare, fără ambiguități, chiar frazele scurte, fără elemente stilistice sunt preferabile
atunci când vrem să comunicăm eficient. Totuși, din rațiuni estetice și de persuadare discursurile
se „împănează” de forme retorice, precum metaforizări, comparații, paranteze digresive etc. – pe
care de asemenea trebuie să le înțelegem, potrivit atenției pe care o acordăm contextului,
emițătorului sau destinatarului unui discurs, după cum am văzut mai sus.

Cuvintele pot avea sensuri de bază, proprii semanticii lor și sensuri figurate, derivate prin figuri
de stil pe care le adoptăm. Este ceea ce în lexicologie și retorică se numește sens denotativ și
sens conotativ. Spre exemplu cuvântul marionetă are sensul denotativ „personaj din teatrul de
păpuși, mânuită cu sfori”. În schimb, când spunem despre cineva că este „marioneta cuiva”, cu
sensul de „se lăsa condus, dirijat de cineva, este la discreția cuiva” sensul devine conotativ,
apărut în urma unei asemănări subiective, între acea persoană și modul în care o marionetă este
manipulată.

3.5. Gândirea critică este atentă la logica și argumentarea enunțului

Un argument este un raționament în care un enunț (premiză) susține un alt enunț (concluzie).
Există argumente solide și argumente slabe. Un argument este considerat puternic atunci când
nu mai putem descoperi nimic legat de premise pentru a-i slăbi concluzia. Astfel, pentru a evalua
un argument, trebuie să urmărim cum se înlănțuie ideile. Nu putem afirma „nu te cred, pentru că
umbli cu pantofi ieftini”.

Un discurs trebuie să se constituie din înlănțuiri logice și să evite erori logice. În enunțul anterior
avem o înlănțuire logică (adică o frazare cu sens) „nu te cred, pentru că…”, dar avem o eroare
logică (numită sofism): „purta pantofi ieftini” nu este un argument pentru credibilitatea a ceea ce
spune o persoană. Premiza sa este extrem de slabă.

Există o serie lungă de sofisme care descriu o tipologie complexă a erorilor de logică sau
argumentare pe care le folosesc discursurile intenționat, pentru a păcăli, influența, manipula,
impune un punct de vedere etc., sau neintenționat, dintr-o eroare de argumentare, pe care
emitentul unui discurs nu o sesizează.
Una dintre cele mai importante erori logice o constituie eroarea non sequitur („fără legătură”),
exprimă faptul că concluzia nu decurge din premiză, adică că nu există o legătură logică între
ceea ce se afirmă și ceea ce se deduce din acea afirmație. În sens larg toate erorile logice sunt
non sequitur.

Exemple:
„Mii de oameni au văzut noaptea lumini neidentificate pe cer ! Existența vieții extraterestre este
tot mai certă !"
„S-a hotărât sistarea finanțărilor publice către partide, vom reveni la partidul unic.”

În aceste exemple, precum și în cel cu pantofii menționat anterior, concluzia este non sequitur :
adică nu decurge cu necesitate. Deși în multe situații aceste erori de raționament sunt ușor de
recunoscut, ele pot fi mai greu de identificat atunci când unele premise nu sunt enunțate explicit
sau se eludează o informație sau premiză intermediară, care este presupusă tacit fără a fi
afirmată.

Alte erori logice precum argumentul la persoană (ad hominem), argumentul la opinia populara
(ad populum), argumentul la autoritate (ad verecundiam), argumentul la milă (ad misericordiam)
sau argumentul la forță (ad baculum) etc. vor fi discutate cu altă ocazie (vezi Cap.5) .

3.6. Gândirea critică este atentă la veridicitatea și valoarea de adevăr a faptelor invocate

Adesea într-o argumentare se aduc dovezi empirice. Dacă afirmăm la începutul unei declarații:
„Mexicul, care are focoase nucleare îndreptate spre SUA …”, chiar dacă tot ceea ce urmează apoi
este adevărat și construit logic, discursul este fals, pentru că faptul menționat este neadevărat.
Cum faptul empiric este fals, a-l invoca într-o afirmație pe baza căreia îți construiești întregul
discurs, adică tot ce urmează după această afirmație, rezultă drept neadevărat și inutil.

Uneori dovezile pot fi adevărate dar invocate fără a susține propriu-zis argumentarea. În acest fel
se produce o eroare de argumentare, care este criticabilă și pentru că este dublată de insistența
retorică asupra faptului că „faptele sunt adevărate, pot fi verificate”.

De exemplu, când spunem ceva precum „rata de participare la vot a crescut, prin urmare și
prețurile vor crește” chiar dacă invocăm un fapt real, să zicem că „rata de participare la vot a
crescut” este adevărat, veridicitatea singură a acestuia nu constituie garanția faptului că
argumentul e corect. Din acest exemplu se observă că gândirea critică trebuie să fie concomitent
atentă la corectitudinea logica (discutată anterior) și veridicitatea faptelor. A spune, „uitați, rata
de participare la vot este mai mare, priviți datele oficiale, prin urmare am dreptate”, este o
formă retorică bazată pe un sofism non sequitur pentru că ceea ce spune apoi „faptul că prețurile
cresc” nu decurge din aceasta (premiză).

3.7. Gândirea critică este atentă la scopul discursului

Adesea discursurile urmăresc scopuri care nu sunt imediat evidente. Ele pot să urmărească
comunicarea unor neadevăruri nu cu scopul de a înșela, ci de a produce anumite efecte retorice.
Aceasta se întâmplă frecvent în discursuri de persuadare (precum reclamele comerciale),
propagandă (precum propaganda politică), metaforă, ironie, sarcasm (precum în discursurile
conotative).

intenția unor astfel de discursuri trebuie atent decelată și ține atât de sesizarea contextului
discursului (3.1), cât și de sesizarea formei și semanticii discursului (3.4). Totuși, sub această
caracteristică, în analiza critică, focalizarea va fi păstrată asupra intenției discursului.

Uneori scopul poate distorsiona discursul. Poți spune: „scopul meu este să fac bani, deci pot să
păcălesc oamenii din vorbe”. Aici intrăm în sfera moralei, deci se pare că logica enunțului,
argumentarea nu mai pot fi invocate. În gândirea critică vorbim însă despre evaluarea
discursului, vizând toate condițiile de producere a discursului, inclusiv aspectele etice. Prin
urmare, gândirea critică va cuprinde și „efectele discursului”.

3.8 . Gândirea critică este atentă la efectul discursului

Dacă un discurs nu este argumentat corect, conține erori logice sau se bazează pe fapte
neadevărate atunci poate avea un impact negativ asupra celui care receptează discursul, care
poate fi chiar întreaga societate sau opinia publică internațională.

Mesajul unui discurs poate înșela, dar și invita la încălcarea legii, genera ură, incita la violență,
prin urmare efectul poate aduce neplăceri și prejudicii, unele grave, celorlalți, unor terți sau
societății sau umanității. Din nou, se observă că evaluarea discursului în gândirea critică nu ține
doar de criterii de coerență internă, ci și de apreciere a efectului în realitate, adică de un criteriu
extern, și prin urmare este un demers mai complex decât logica și argumentarea.

3.9. Gândirea critică este atentă la părtiniri teoretice

În sine părtinirile teoretice pot fi regăsite pe lista erorilor logice tip sofisme. Ele merită o tratare
separată pentru că interferează cu probleme ale gândirii critice și de altă natură precum
prejudecățile, stereotipiile sau teoriile conspirațiilor.

De pildă, dacă aflăm despre un proiect că nu a avut succesul scontat și spunem „era de așteptat,
treabă făcută de politicieni” sau citim un text și spunem „păi autorul e evreu, deci se explică” – ce
se explică?, singurul lucru care poate explica astfel de „interpretări” este prejudecățile sau
antisemitismul celor care le enunță!. Ce mecanism detectăm aici?: prezumtiv, altfel spus,
teoretic, noi presupunem că există o corelație ascunsă între ceva ce se întâmplă sau se spune și
natura teoretică (caracteristici ideologice, naționale, etnice, profesionale, culturale – de regulă
judecate negativ) ale instanței care face sau emite ceva. „A fi ceva”, ,,a avea o profesie” nu
înseamnă automat că cineva face sau spune lucrurile doar într-un anumit fel. Aceasta este o
eroare de judecată, teoretică, la fel de gravă ca erorile logice. În plus, poate genera (ca efect al
discursului), prejudicii, discriminări, rasism ori ură.
3.10. Gândirea critică este atentă la părtiniri subiective

Părtinirile subiective sunt o subcategorie a părtinirilor teoretice, în sensul în care ceea ce se

prezumează sau afirmă eronat despre ceva sau cineva se bazează pe „propria experiență”, pe
propriile păreri despre ceva, care nu lasă loc unei judecăți obiective a faptelor. „Știu eu că e așa”,
este criteriul explicativ central al acestei judecăți false. Ele interferează cu aspecte de evaluare a
critică a discursului dintre cele menționate anterior precum erorile logice, dar și atenția acordată
contextului, emițătorului și destinatarului unui discurs.

Părtinirile subiective, de regulă, favorizează o categorie care este categoria căreia și subiectul
părtinitor îi aparține. „Îl cred pentru că este de-al meu” este un astfel de exemplu. Este ghidată
de propriul interes, de propria valorizare sau expertiză, care tinde să favorizeze această
apartenență în dauna înțelegerii altor categorii și deci, a unei aprecieri obiective a unor puncte
de vedere, afirmații sau fapte.

3.11 Exerciții

 Comentați:
„Multe studii demonstrează efectul așteptărilor și al prejudecăților asupra percepțiilor noastre,
dar unul din studiile clasice este de-a dreptul șocant. Cu ani în urmă, cercetătorii au cerut unor
elevi să examineze cu atenție o fotografie și să descrie ce văd în ea. Fotografia prezenta doi
bărbați așezați alături într-un vagon de metrou. Unul era un alb, celălalt un negru. Bărbatul alb
ținea în mână un cuțit cu lamă lungă. După câteva zile, s-a cerut acelorași elevi să-și reamintească
ce au văzut în fotografie. Jumătate din ei au declarat că cuțitul se afla în mâna bărbatului de
culoare. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, 2005, Oxford University Press, New York).
o ce aspecte ale gândirii critice identificați?
o cum vă explicați eroarea pe care elevii o fac când își reamintesc acea imagine?

 Comentați următoarea caricatură. Ce aspecte critice identificați?:

 Comentați următoarele citate din presa politică. Identificați caracteristici ale gândirii critice
care pot fi exersate în analiza acestor fragmente:
o „Cinic, vechii rechini ai dezastrului românesc întind din nou brațele tentaculare,
paralizând tot ce ating“ (Dreptatea, 1990)
o „O.N.U. are 181 de membri (în urma despărțirii de către Francmasonerie a Cehiei de
Slovacia)“ (România Mare, 1993)
4. TEORII ȘI ȘCOLI TEORETICE CRITICE

Gândirea critică nu are neapărat nevoie de teorii științifice, filozofice, sociale sau politice
articulate ca „teorii critice”. Așa cum am văzut, ceea ce numim gândire critică e mai mult o
atitudine utilă pe care e bine să o dezvoltăm față de orice discurs cu scopul de a-l înțelege mai
bine și, eventual, a-i amenda falsitatea, exagerările, părtinirile etc. Totuși, diverse teorii
dezvoltate în istoria gândirii și interpretării lumii, articulate drept demersuri „critice”, ne pot
ajuta, în sensul în care acestea sunt explicit preocupate de aspecte precum: construirea și
demonstrarea adevărului, indicarea unor structuri retorice sau mecanisme discursive din spatele
unor enunțuri, indicarea unor structuri de putere sau interese ascunse din spatele unor discursuri
sau ideologii, indicarea unor părtiniri neechitabile din spatele unor atitudini sau ideologii etc.

Cu toate că unele dintre teoriile și școlile teoretice ilustrate în continuare pot trece și drept
ideologii (de exemplu: iluminismul, marxismul, feminismul), acestea pot fi descrise și ca „teorii
critice” în accepțiunea lor de teorii care descriu critic – în câmpul socio-politic – mecanisme de
construire sau menținere a unor structuri de putere (monarhia absolutistă, inegalitatea de clasă,
patriarhalismul), respectiv – în câmp discursiv – retorici care ocultează interese de putere sau
dominare. De altfel, ceea ce se numește „stânga intelectuală” a produs cele mai fertile analize
critice ale politicii, societății, culturii – astfel încât aceasta a putut fi apreciată drept mai
apropiată de spiritul și argumentația gândirii critice, în timp ce ceea ce s-ar numi „dreapta
intelectuală” a putut fi văzută drept mai mult interesată de justificarea și menținerea structurilor
de putere, inclusiv în sens discursiv.

Una dintre cele mai cunoscute teoretizări critice clasice a fost propusă de filozoful David Hume.
Acesta a observat în secolul al XVIII-lea faptul că, deși noi gândim în chip inductiv, inducția nu este
un raționament valid. Inducția este raționamentul pe baza căruia formulăm o lege generală pe
baza cazurilor particulare. Dar este suficient ca un caz particular sa se desfășoare altcumva și
legea sa nu mai fie validă. Pe de altă parte s-ar putea, cum se întâmplă adesea, ca noi să
cunoaștem doar o parte infimă din cazuri și să generalizăm greșit că toate lucrurile ar sta
asemănător.

Manualele de logică amintesc cazul unui englez care, debarcând la Calais în Franța și remarcând
trei franțuzoaice roșcate, trage concluzia că toate franțuzoaicele sunt roșcate. Evident, fals.
Raționamentele inductive, chiar dacă nu sunt valide, sunt necesare însă; ele constituie
raționalizări utile în formularea unor opinii, ale unor ipoteze prin care cunoașterea științifică
bazată pe experimente avansează. Gândirea critică, sub forma analizei empirice, poate porni de
la aceste cazuri particulare, dar trebuie să se bazeze în primul rând pe raționamentul (invers) prin
care cazurile particulare sunt deduse din legi generale, numit deducție, ca singur raționament
valid.

Ca să înțelegem mai exact cum funcționează aceste raționamente, atât ca indicare a unor
raporturi de putere (impunere a unui discurs) , cât și ca derivare a unor raționamente (deducere
a adevărului discursiv) să detaliem o listă de 7 teorii și școli teoretice critice.
4.1. Maieutica

Maieutica, numită și metoda socratică, de la numele filozofului antic, implică ideea că oricine
poate afla adevărul prin întrebări succesive legate de un subiect. Prin întrebări repetate, care
chestionează diferite aspecte ale unui caz particular, Socrate îl pune pe interlocutor în situația de
a descoperi, aparent singur, adevărul. Prin imboldurile sale, de fapt, Socrate îl ajută să scoată la
lumină după anumite eforturi (acesta este sensul cuvântului grecesc care a dat maieutica)
adevărul. Socrate este cel care sugerează întrebările, exprimă rezerve față de răspunsuri care par
potrivite, se miră, atrage atenția asupra unor inconsecvențe ale interlocutorului, îl provoacă pe
acesta să reevalueze ceea ce știa, în fine, îl determină să analizeze și să-și clarifice ceea ce dorea
să afle.

Ideea acestor chestionări repetate, din diferite puncte de vedere, asupra a ceea ce se studiază,
respectiv ideea reevaluării a ceea ce se știe deja sunt două dintre primele și cele mai importante
elemente teoretice din istoria gândirii critice.

4.2. Cartezianismul

Cartezianismul este legat de numele unui alt filozof, Descartes, și constituie baza a ceea ce în
câmpul epistemologiei moderne s-a numit „metoda științifică”. Pe scurt, Descartes enunță 4
reguli, care pot fi rezumate succint astfel:
- îndoiește-te de toate – este un îndemn adresat cercetătorului de a avea rezerve față de orice
opinii sau cunoașteri preexistente (ceea ce și maieutica sugera) și de nevoia sa de a se baza
doar pe ceea ce îi este clar
- descompune fiecare problemă în părți mai mici – este vorba despre necesitatea de a separa o
problemă în tipologii; de nevoia de a a sesiza tipologii sau cazuri particulare care apar
cercetătorului ca rezolvabile în cel mai bun mod posibil
- rezolvă mai întâi problemele simple – este vorba despre necesitatea de a separa o problemă
în etape; de necesitatea de a avea abordare eficientă și de a urma o succesiune firească a
rezolvării unei probleme; de a porni de la lucrurile deja demonstrate sau care sunt mai ușor
de rezolvat sau înțeles și apoi de a trece la problemele cu un grad mai mare de dificultate
- fii minuțios – este vorba despre necesitatea de a urmări cu atenție toate elementele
componente și aspectele specifice care apar în rezolvarea unei probleme; este vorba, cum
spune Descartes, ca, „în toate cazurile, să fac enumerările atât de complete și revizuirile atât
de generale încât să fiu sigur că nu omit nimic.”

4.3. Empirismul

Empirismul adaugă o condiție suplimentară față de chestionarea repetată (maieutica) și

urmărirea unei metode (cartezianismul) în aflarea adevărului, și anume bazarea pe experimente.
Dacă primele două abordări pot fi menționate ca exemple de teoretizări ideale (adică vehiculând
idei), empirismul adaugă componenta senzorială, a contactului cercetătorului cu realitatea
investigată. De numele acestei alte contribuții la gândirea critică se leagă opera unor filozofi
precum Francis Bacon, John Locke sau, deja amintitul, David Hume. Abia prin contribuția
acestora metoda științifică se coagulează ca o metodă experimentală, adică una care descoperă
adevărul prin experimente, fie acestea observarea planetelor, combinarea unor substanțe sau
urmărirea comportamentului unor animale.

Metoda științifică avea să culmineze în secolele XVII-XIX prin operele unor savanți precum Galileo
Galilei, Isaac Newton sau Charles Darwin, a căror demonstrații nu erau doar „științifice”, ci
implicit critice față de modul în care era înțeleasă lumea în vremea lor. De exemplu concluziile la
care ajunge Darwin studiind evoluția lumii naturale, nu constituie doar o explicație științifică a
originilor speciilor, ci și o critică implicită a modului în care era considerată anterior această
temă, fie acesta de extracție religioasă sau nu.

Teoria rotației eliptice a planetelor, teoria gravitației sau teoria evoluționistă, formulate de cei
trei savanți menționați anterior, constituie corpusuri explicative complexe bazate atât pe
argumente și raționamente teoretice, cât și pe experimente și dovezi empirice. Mai mult decât
atât, de la data formulării lor, ele au fost validate de mii de alte experimente separate, unele din
domenii foarte îndepărtate de cele pe care cei trei le reprezentau, și au fost utilizate la noi
descoperiri științifice în secolele următoare.

Medicina, genetica, agronomia sau antropologia fizică ca științe moderne se bazează pe teoria
evoluționistă în nenumărate cercetări și explicații științifice pe care le propun și pe baza cărora
cunoașterea din cadrul acestor științe evoluează. Dacă teoria evoluționistă nu ar fi validă, o serie
de progrese pe care aceste științe le-au făcut în ultimul secol s-ar nărui și avansul științific
(printre care descoperirea unor medicamente noi, a secvențierii genomului uman, a unor metode
noi de cultivare a plantelor sau a unor metode noi de muncă în criminalistică) ar fi fost imposibil.
Chiar dacă teoria darwinistă a originii speciilor (1860) a primit unele ajustări de la momentul în
care a fost formulată, evoluția speciilor este incontestabilă și nu poate fi infirmată prin
argumente, dovezi sau alte teorii științifice. Există mii de confirmări aduse de oameni de știință
din diferite domenii (precum cele citate mai sus), există sute de alte teorii dezvoltate în cadrul
acestor științe care nu s-ar fi putut confirma dacă evoluționismul n-ar fi fost un fapt valid etc.

4.4. Iluminismul

Iluminismul se coagulează într-un context de emancipare de puterea absolutistă monarhică

(Revoluția Franceză). Trebuie înțeles însă, în primul rând ca o emancipare de gândirea dogmatică,
o gândire care lega interpretarea lumii de adevăruri absolute (precum faptul că textele religioase
sau regele au întotdeauna dreptate), translate în cunoaștere de imposibilitatea afirmării libere a
adevărului. „Iluminarea” provine din descoperirea adevărului (pe calea științei, prin întrebări,
metodă și experiment – după cum s-a văzut), nu din afirmarea sa ca „ceva” nechestionabil
(precum o expune o dogmă).

Este evident că teorii științifice care răstoarnă radical viziunile asupra lumii, precum teoria
evoluționistă a făcut-o, nu puteau apărea doar prin simpla dezvoltare a gândirii critice a unui
savant izolat, era nevoie și de un cadru cultural și socio-politic favorizant, de un context în care
publicul larg a început să pună mai multe întrebări, să chestioneze adevărurile și autoritatea.
Iluminismul a constituit un astfel de curent care a coagulat tendințe exprimate în secolele
anterioare de filozofia rațională și teologia protestantă, dar și de tendințele sociale
antimonarhice și anticlericale, în general anti-autoritare. Din acest motiv, perioada iluministă,
simbolizată politic de Revoluțiile Franceză și Americană constituite cadrul în care se formează nu
doar gândirea critică modernă, ci și referința temporală modernă a dezvoltării unor valori politice
precum libertatea, egalitatea sau democrația.

Astfel, gândirea critică va fi asociată începând cu această epocă drept „gândire liberă” sau
„gândire democratică”, formule care, cel puțin în câmp politic au trecut ca variante ale gândirii
critice. Acum este elaborată Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului și tot acum, Immanuel
Kant, filozof reprezentativ al Iluminismului observă că „logica nu ne spune nimic despre lumea
reală”, ceea ce va deschide calea teoriei spre critica social-politică.

4.5. Marxismul

Filozofia marxistă este tot o formă de emancipare, de data aceasta de ceea ce Karl Marx a numit
„ideologia burgheză”, o formulă care cuprinde nu dogmatismul monarhic, ci interesele de clasă
ale celor care dețin puterea economică și deci pot decide cine are dreptate.

Influența marxismului în științele socio-umane este decisivă. Dacă disciplinele experimentale

adoptau o perspectivă critică prin experimentarea realității, în științele sociale, care se formau
acum, perspectiva nu era evidentă. Chestionarea realității sociale (adică ceea ce propune Karl
Marx) devine această metodă critică, prin simpla observație că societățile se fundează pe aspecte
critice precum: inegalități economice, rasism, discriminare, monopoluri și dezechilibre de alt fel.

Principala metodă critică propusă de marxism constă în evaluarea condițiilor de posibilitate a

unui discurs (adică a ceea ce în limbajul economic folosit de Karl Marx se numea „mod de
producție”). Pornind de la observația că clasele conducătoare și-au impus (adică: au avut
posibilitatea să-și impună) propriile moduri de producție (în ocurență: producție discursivă),
adică puncte de vedere, propriile „adevăruri”, pentru a-și menține privilegiile, această metodă
devine una deosebit de fertilă în investigarea tuturor construcțiilor discursive ca regimuri de
putere, chiar și acelea pe care Marx nu le avuse în vedere sau nu le putea anticipa la mijlocul
anilor 1800 când și-a elaborat opera.

Știm că marxismul a fost văzut drept aflat la baza unuia dintre totalitarismele secolului XX,
comunismul. Aceasta ține însă de un alt corpus al operei marxiste, și anume interpretarea și
aplicarea politică a doctrinei revoluționare pe care Marx a propus-o, interpretare și aplicare care
nu s-au făcut în spirit critic, ci prin metode și în contexte pe care Marx însuși nu le avea în vedere.
Că teoria critică marxistă rămâne în picioare, în ciuda acestor deviații istorice, o dovedește
importanta sa influență în secolul XX la ceea ce s-a numit simplu teoria critică.

Două ilustrări ale acestei teorii critice de inspirație marxistă vor fi oferite în continuare.

4.5.1 Școala de la Frankfurt

Sensul „teoriei critice” impus de Școala de la Frankfurt, prin filozofi precum Theodor Adorno sau
Mark Horkheimer, este acela de „critică socială” adusă mecanismelor care orchestrează
cunoașterea și societatea, adică ideologia dominantă a unei epoci. Aspectul emancipator al
acestei metode, de eliberare de forme opresive tradiționale sunt explicit de extracție marxistă,
dar aplicate într-un context de secol XX, când, de pildă, rolul culturii de masă este mai
semnificativ, sau relațiile interetnice/interrasiale au alte coordonate.
Un concept-cheie propus de această gândire critică este cel de hegemonie culturală, care
reprezintă acele norme pe care cei care controlează producția discursivă într-o cultură, în
societate, în cele din urmă, în teorie îl impun tuturor.

4.5.2 Studiile culturale critice

Această idee este preluată și aplicată pe studii concrete ale culturii și societății contemporane de
ceea ce s-au numit studii culturale (cultural studies), uneori denumite și studii culturale critice.
Acestea își îndreaptă atenția explicit, în studiul lor, spre acele zone sau categorii de producție
culturală care sunt oprimate sau marginalizate de cultura dominantă, și prin urmare nu au
reprezentare discursivă recunoscută public.

Din acest motiv studiile culturale vor fi studii despre cultura muncitorilor, cultura marginalilor sau
a tinerilor, a grupurilor neoficiale sau contraculturale, în care spațiul domestic, cultura fabricilor,
cultura de consum, filmul și moda, grupurile de fani ai unor genuri muzicale sau jocuri pe
computer devin temele de studiu. Prin aceste studii se va arăta nu doar că aceste forme culturale
au însemnătate estetică și valoare expresivă, ci și că acestea dezvoltă modalități de reacție la
cultura oficială și prin aceasta o critică a ideologiei dominante.

4.6. Feminismul

Feminismul propune într-un mod similar o critică a unui discurs dominant și anume critica
discursurilor tradiționale impuse de bărbați pentru o societate și o lume gândită drept masculină.
Critica feministă nu aduce în vedere doar faptul că jumătate din populația lumii este
nereprezentată prin această părtinire discursivă, dar și că femeile, atunci când sunt reprezentate
în aceste discursuri, sunt privite drept inferioare, subalterne, incapabile să participe la mersul
lumii, societății și culturii.

Astfel, gândirea critică pe care o articulează feminismul va propune nu doar demonstrarea rolului
important pe care contribuția feminină o are în societate, cultură și teorie ci și modurile
ideologic-discursive prin care dominația masculină ascunde, adică oprimă, această realitate și
potențialitate.

4.7. Postcolonialismul

Postcolonialismul ca teorie critică scoate la iveală modalitățile prin care cuceritorii și-au impus
propriile discursuri și, deci, versiuni ale istoriei și politicii și viziunile lumii, inclusiv asupra lumilor
cucerite. Prin aceasta, ei i-au deposedat pe nativi nu doar de resurse, ci și de posibilitatea de a-și
exprima și cunoaște propria istorie și cultură din perspectiva lor. Le-au impus limba și gândirea
colonizatorului.

Proiectul critic postcolonial nu este, prin urmare doar unul de reconstrucție politică sau
economică a fostelor colonii, ci și de reconstrucție a cunoașterii despre trecut și prezent, de
fundare a unei gândiri critice despre ce li s-a întâmplat. Acest efort teoretic, numit postcolonial
sau decolonial (pentru a evidenția modul prin care încearcă să se desprindă de paradigma
colonială) este, de asemenea, emancipator și inerent critic la adresa discursurilor de putere
impuse de colonizatori și perpetuate și după eliberarea fostelor colonii.

4.7.1 Studiile minoritare

Ceea ce se numește, în sens larg, studii minoritare, sunt asemănătoare studiilor postcoloniale,
dar dezvoltate de minoritari trăitori în culturile europene sau nord-americane, nu în fostele
colonii. Aceste studii aplică, în mod similar, o critică a discursurilor impuse de majoritate, de data
aceasta ca și cultură oficială a majorității în propria societate. Aceste studii reclamă
marginalizarea și rasismul discursurilor la adresa minorităților de diverse feluri, de la minoritățile
etnice (uneori produse prin conexiuni coloniale) până la minorități sexuale și au generat o serie
de studii precum racial studies, Afro-american studies, Latino studies sau queer studies.

Acestea s-au articulat ca studii critice nu doar prin critica discursivă orientată față de discursurile
normative majoritare, ci și prin articularea de teorii critice specifice (precum critical race theory)
care au dezvoltat substanțial abordarea critică în științele sociale și politice, dar și la nivelul
gândirii critice în general.

4.8 Exerciții
 Analizați componentele (etapele) „cercului empiric” ilustrat mai jos:

Care credeți că este primul element

(cu ce ar trebui să începem)
într-o cercetare empirică ?
• dați un exemplu de inducție
• dați un exemplu de deducție
• dați un exemplu de testare
• dați un exemplu de evaluare

Gândiți-vă la aceste componente (etape)

în cazul unei cercetări pe o temă de
științe politice

 Citiți următorul fragment:

„Această metodă pune întrebări legate o societate echitabilă și despre corectitudinea modului în
care membrii unei societăți pot alege cum să fie societatea lor. Astfel, emanciparea este
concepută nu cu referire la o idee universală abstractă, ci bazată pe un proces de discuție
deschisă despre cine poate fi exclus în mod legitim din aranjamente politice specifice și ce tipuri
de particularități (gen, rasă, limbă) îndreptățesc oamenii la seturi speciale de drepturi.”
(M. Ferreira, Introducing Critical Theory in International Relations)
o ce aspecte ale teoriei critice identificați aici?

 Comentați citatul:
„Cei care te pot face să crezi absurdități; te pot face să comiți atrocități.” (Voltaire)
o cum înțelegeți legătura dintre argumentare și efect al unui discurs în acest citat?
5. PRINCIPII ALE ARGUMENTĂRII ȘI EVALUĂRII UNUI DISCURS

Un discurs ar trebui să fie construit prin înlănțuiri logice, să coreleze ceea ce afirmă cu ceea ce
deduce, să fie argumentat, să aducă dovezi, să invoce și să aplice corect presupuneri sau teorii,
să evite acele presupuneri părtinitoare sau care distorsionează realitatea faptelor.

Am văzut din o serie de exemple de până acum că multe discursuri nu respectă neapărat aceste
trăsături. Intenționat sau din eroare. Totodată am sugerat deja cum putem să fim atenți și să
amendăm aceste greșeli de discurs, adică cum să gândim critic.

Una dintre formele fundmentale de aplicare a gândirii critice o constituie respectarea unor
principii de logică și argumentare a unui discurs, care pot fi văzute ca reguli. Modalitatea prin
care poate fi detectată sau dezvăluită încălcarea acestor reguli ține de evaluarea argumentării.

Un argument este o afirmație utilizată pentru a motiva o altă afirmație. O regulă a argumentării
corecte o constituie derivarea logică a unei afirmații din cealaltă, numite în acest caz premiză și
concluzie. Într-un argument putem avea una sau mai multe premize cum ar fi:

Două premize: 1. Parcurile sunt locuri cu copaci și verdeață. 2.Vrem mai mulți copaci și verdeață
în oraș. Concluzia: 3. Deci trebuie să construim mai multe parcuri în oraș. Pare simplu!

5.1. Logica și argumentarea

Concluziile non sequitur sunt des anunțate de folosirea greșită a lui „deci” și „prin urmare”
(numiți conectori logici), dar contextul unui enunț poate de asemenea sugera că este vorba de o
concluzie derivată din cele spuse mai înainte, chiar dacă nici un cuvânt nu indică asta.

Erorile formale sunt prin definiție forme de raționare nevalide, cu alte cuvinte, concluzia lor nu
decurge din premise. Unele enunțuri pot părea la prima vedere non sequitur, dar la o privire mai
atentă se dovedesc a fi derivate din niște asumpții neenunțate. Ar putea părea de exemplu că
cineva care spune „Acest autobuz merge pe motorină, deci n-ar trebui să circuli cu el” s-ar face
vinovat de faptul că trage o concluzie care nu decurge din premisa dată, căci concluzia „n-ar
trebui să circuli” nu decurge din faptul că el merge pe motorină.

Cu toate astea, vorbitorul poate să fi asumat în acest caz premisa neenunțată „ești împotriva
mijloacelor de transport poluante” sau „ești ecologist”. În acest context subînțeles, concluzia nu
este non sequitur, ci este concluzia unei entimeme, un argument cu o premisă suprimată, care nu
este enunțată, dar presupusă „ești suporterul mijloacelor de transport în comun nepoluante”.
Discuțiile obișnuite sunt presărate cu asemenea aparente non sequitur.

La o exprimare mai atentă, multe din ele se vor dovedi concluzii trase pe baza unor astfel de
asumpții presupuse sau împărtășite. Totuși, gradul de împărtășire ale unor astfel de premise nu
este foarte clar. Atâta timp cât ecologismul este o ideologie cu unele principii vagi, atâta timp cât
autobuzele nepoluante electrice sunt un fenomen relativ recent, ele neavând acoperire pe toată
rețeaua de transport, acea presupoziție poate să nu fie complet recunoscută drept presupusă
tacit în discurs.

Pentru a clarifica modul în care se poate desfășura critic evaluarea discursurilor ținând cont de
această dublă circumstanță vom distinge între erorile de argumentare și retorica discursurilor.
În acest capitol ne vom opri asupra primului aspect, urmând ca în capitolul următor să discutăm
despre cel de al doilea.

Pentru evitarea erorilor de argumentare trebuie să ținem cont de anumite principii formale și
neformale. Aceasta, pentru că erorile pot fi separate între erori formale și erori neformale.

A. Principii formale

O eroare formală este orice formă nevalidă de argument, adică în care premisele pot fi adevărate
fără ca și concluzia să fie în mod necesar adevărată.

Spre deosebire de argumentele valide, erorile formale nu conservă adevărul: structura lor nu
garantează o concluzie adevărată din premise adevărate. Chiar dacă se dovedește adevărată
concluzia, ea tot nu a fost derivată printr-o metodă sigură.

De exemplu:
Toate A, x
B, x
Deci B, A

Ca în:
Toate vrăjitoarele au pisici negre.
Vecina mea are o pisică neagră.
Deci vecina mea este vrăjitoare.

Acesta este un raționament incorect, căci structura sa este nevalidă. Din faptul că vecina are o
pisică neagră nu decurge că ea este vrăjitoare, chiar dacă premisa este adevărată. Prima premisă
nu ne spune că toate posesoarele de pisici negre sunt vrăjitoare, ci doar că toate vrăjitoarele au
pisici negre, ceea ce nu este deloc același lucru. Pentru ca această concluzie să decurgă
din premise, prima premisă ar trebui să enunțe că toate vrăjitoarele și numai ele posedă pisici
negre, altfel lasă deschisă posibilitatea ca vecina celui ce argumentează să nu fie vrăjitoare.

Deși atunci când este enunțat în acest fel este relativ ușor de stabilit ce este greșit în acest mod
de argumentare, la prima vedere raționamentul poate fi totuși corect.

5.1.1 Concluzia trebuie să fie în mod necesar adevărată

Există concluzii care nu sunt în mod necesar adevărate. Dacă nu respectăm acest principiu putem
produce un tip de eroare formală care poate părea, la o privire superficială, un argument valid.

Are următoarea formă de bază:

Dacă x, atunci A.
A.___________
Prin urmare, x.
Ceea ce este greșit în acest argument este că, și dacă cele două premise sunt adevărate,
concluzia nu este în mod necesar adevărată: poate să fie adevărată sau poate să nu fie
adevărată – deci nu este o deducție sigură. Concluzia este non sequitur: nu decurge cu
necesitate.

Ca în exemplul:
Dacă plouă, atunci se fac bălți pe stradă.
Văd bălți pe stradă.___________ _____
Prin urmare, a plouat.

Gândirea critică poate remarca faptul că concluzia nu este necesar adevărată: bălțile pot să fi
apărut din alte circumstanțe: să fi rămas de la o țeavă spartă sau de pe urma serviciului public de
spălare a străzilor.

5.1.2 Într-un argument negarea antecedentului nu duce întotdeauna la negarea concluziei

Eroarea pe care o putem produce dacă nu ținem cont de acest principiu este de forma:
Dacă x, atunci y.
Dar nu x._________
Prin urmare nu y.

Și poate fi exemplificat astfel:

Dacă prețul acțiunilor crește, atunci te vei îmbogăți.
Dar prețul acțiunilor a scăzut.
Deci nu te vei îmbogăți

Este evident că te poți îmbogăți prin alte mijloace, creșterea prețului acțiunilor nu este singurul
mod prin care se pot îmbogăți oamenii, deci argumentul nu este valid.

Eroarea se produce, asemănător din punct de vedere formal cu exemplul anterior, pentru că
conectorul logic „dacă” este luat cu sensul de „dacă și numai dacă”

5.1.3 Formal, o concluzie poate fi adevărată chiar dacă premizele sunt false

Există concluzii care sunt adevărate chiar dacă pot fi aduse temeiuri false. Ca să înțelegem mai
bine acest principiu trebuie să înțelegem ce sunt temeiurile.

Eroarea de a presupune că dacă temeiurile oferite pentru o concluzie sunt false, atunci concluzia
trebuie să fie și ea falsă. Aceasta este o eroare formală. Doar din faptul că temeiurile pentru care
cineva crede un anumit lucru sunt temeiuri proaste, nu rezultă că ceea ce crede acea persoană
este neadevărat. Se pot deriva concluzii adevărate din premise
false, dar prin intermediul unui raționament incorect.

Chiar și așa, poate fi tentant să credem că argumentele incorecte sau premisele false nu produc
niciodată adevăr. De fapt, ele produc câteodată adevăr; doar că nu-l produc în mod sigur.
Forma sa poate fi transcrisă drept:
Toți A, x
a este un tip de A
Deci a, x

De exemplu, să considerăm următorul argument:

Toate partidele politice își aleg un președinte.
Academia Română este un partid politic._____
Deci Academia Română își alege președintele.

Acesta este un argument valid cu două premise false și o concluzie adevărată. Prima premisă este
falsă pentru că unele partide își numesc președinții, nu organizează alegeri. Și a doua premiză
este falsă, pentru că Academia Română nu este partid politic. Concluzia, totuși, este adevărată
pentru că Academia Română își alege președintele.

Deci, în unele cazuri poate decurge o concluzie adevărată, în ciuda faptului că premisele sunt
false, ceea ce înseamnă că nu se poate dovedi că o concluzie este falsă doar demonstrând că ea a
fost derivată din premise false.

Ceea ce se poate arăta prin această metodă este că o persoană care susține o opinie pe baza
unor premise false sau a unei forme de raționament nevalide nu și-a întemeiat în mod adecvat
opinia. Raționamentul greșit nu garantează neapărat concluzii false. Deci, pentru a respinge o
concluzie nu este suficient doar să arătăm că ea a fost derivată prin mijloace nesigure; trebuie să
producem un argument suplimentar care să demonstreze că ea este falsă.

B. Principii neformale

În evaluarea unui discurs trebuie avute în vedere și criteriile non-formale de construcție a unui
argument. Acesta este un tip de analiză și interpretare care vizează erorile de raționare care apar
în argumentare.

Orice tip de argument greșit sau nesigur, diferit de eroarea formală, este o eroare neformală.
Erorile neformale pot fi forme de argument perfect valide din punct de vedere al structurii lor
logice, dar să ducă la concluzii false, datorită unor relaționări greșite pe care le facem între
premize și concluzii, respectiv datorită caracterului construit și multisemantic, nu doar formal, al
limbajului.

5.1.4 Evitarea argumentului circular

Un argument circular apare atunci când se susține atât:

A pentru că B
cât și
B pentru că A.

Când nu există temeiuri independente pentru a susține pe A sau B, acest lucru este descris ca
cerc vicios și ar trebui respins ca formă a erorii numită petitio principii (asumarea premisei sau
invocarea concluziei în premiză).
De exemplu:
De ce este organizația noastră cea mai bună? Pentru că are cei mai buni specialiști.
De ce sunt considerați aceștia cei mai buni specialiști? Pentru că lucrează în organizația noastră.

5.1.5 Evitarea legăturii cauzale datorate succesiunii

Un argument de acest tip, numit post hoc, sau post hoc ergo propter hoc („după asta, deci din
cauza asta”) susține că:
Întrucât A s-a întâmplat înaintea lui B
A este cauza lui B.

Evident, o eroare. Faptul că un eveniment s-a produs înaintea altuia, nu înseamnă obligatoriu că
a fost cauza sa. Aceasta este o corelație din coincidență. Ordinea corelației este nesemnificativă,
altele pot fi cauzele celui de-al doilea eveniment.

De exemplu:
Marți s-a semnat acordul pentru construirea Reactorului Nuclear
și miercuri s-a produs cutremurul, ar trebui să renunțăm la astfel de acorduri.

5.1.6 Evitarea prezentării opțiunilor ca falsă dilemă

Un argument de acest tip poate prezenta, în mod eronat, doar două opțiuni reciproc exclusive în
legătură cu o situație, când în realitate există mai multe opțiuni. Se mai numește și alegerea falsă
sau falsa alternativă.

Forma sa este:
Ori A, ori B este adevărat.

De exemplu:
Doriți să donați 20 de lei pentru Organizația Salvați Copiii
sau sunteți împotriva copiilor?

Să sintetizăm principiile expuse până acum, sub forma unor reguli:

 un argument trebuie să stabilească o legătură între premise și concluzie, altfel spus într-
un argument trebuie să existe o relație de cauzalitate – acestei reguli i se supune logica
inductivă (generalizarea) sau deductivă (particularizarea)
 un argument trebuie să fie valid din punct de vedere formal (logica formală) – altfel spus
într-un argument deducția trebuie să fie sigură:
- să tragă concluzia necesară [5.1.1]
- să nu deducă negativul din negarea antecedentului [5.1.2]
- să aibă grijă că o concluzie poate fi adevărată și dacă premizele sunt false [5.1.3]
 un argument trebuie să fie valid din punct de vedere al raționării (logica neformală) –
altfel spus, să evite raționamentele falacioase, precum:
- argumentul circular [5.1.4]
- corelația nesemnificativă [5.1.5] sau
- falsa dilemă [5.1.6]

Vom adăuga în capitolul următor la această listă câteva alte erori informale folosite cu scopul de
a persuada, precum cele folosite în propagandă sau dezbateri.
5.2. Erori de relevanță

Aceste erori, care din punct de vedere tipologic sunt tot erori neformale, sunt mai greu de
exprimat printr-o formulă logică tip „dacă A, atunci B”. De fapt, ele nu sunt structuri de
raționament, sunt mai curând invocate în discuții, în dispute sau impuse cu efortul de a convinge,
adică într-un dialog. Ele sunt erori pe care le facem când dorim să argumentăm ceva și dorim să
impunem un punct de vedere dincolo de puterea argumentativă a structurii logice. De exemplu:

5.2.1 Argumentul la persoană (Argumentum ad hominem) este întrebuințat foarte frecvent. Se

invocă caracteristici ale persoanei, pentru a justifica sau respinge o teză. De exemplu, într-o
situație de creditare a cuiva, se spune că „este un om citit, foarte deștept, deci are dreptate”.
A avea dreptate într-o chestiune ține de evaluarea punctuală a ceea ce respectivul are de zis, nu
de caracteristici personale ale aceluia. Dimpotrivă, a spune despre altcineva, „nu-l cred, pentru
că e obraznic” ține de aprecierea morală a aceluia nu de ce fel de argumente aduce.

5.2.2 Argumentul la majoritate (Argumentum ad populum), acordă credit, sau dimpotrivă

discreditează un argument spunând „toată lumea știe asta” sau „nimeni nu va crede”. Acest
argument respinge de fapt verificarea sa și intenționează, oarecum să îl impună sau să-l respingă
fără o evaluare a sa.

5.2.3 Argumentul forței (Argumentum ad baculum) dorește, similar să impună un punct de

vedere, recurgând la puterea fizică, psihologică sau constrângătoare dată de o autoritate. „E
adevărat pentru că zic eu” sau „dacă nu ești de acord cu asta, vei vedea tu / vei suporta
consecințele”.

5.2.4 Argumentul emoțional (Argumentum ad misericordiam) dorește să manipuleze emoțiile

(precum mila) celor din audiență, în loc să se folosească de raționamente valide. „Am voie să trec
pe roșu, pentru că mă duc la spital”.

5.2.5 Argumentul irelevant (Ignoratio elenchi) prezintă un argument care susține validitatea unei
afirmații diferite de cea care se presupune a fi susținută. Se mai numește concluzia irelevantă sau
„heringul roșu” – legat de faptul că se introduce un argument complet scos din context, fără
legătură cu tema discuției. Precum în exemplul: Nu sunt de acord cu noua măsură fiscală
adoptată de către premier, să nu uităm că Guvernul nu a fost în stare să facă față pandemiei.

5.2.6 Selecția observațională este o eroare informală în care sunt prezentate dovezi selectate
care susțin poziția argumentului, în timp ce dovezile contrare sunt ocultate. Acest lucru se face
într-o încercare de a face argumentul mai convingător. Argumentarea este greșită, deoarece este
prezentată o viziune incompletă, ceea ce nu permite să se ajungă la o concluzie exactă. Celelalte
dovezi (care nu sunt menționate) ar putea modifica sau chiar răsturna concluziile.

De exemplu: Demonstrarea faptului că infracționalitatea a scăzut într-un oraș prin arătarea acelor
informații care prezintă doar un tip de infracționalitate (de pildă „numărul furturilor din
locuințe”, care într-adevăr au scăzut), omițând arătarea altora (de pildă, incidența „actelor de
vandalizare a mobilierului stradal”, care nu ar mai permite formularea acestei concluzii).
Alături de acestea, există zeci de alte forme, unele foarte asemănătoare, sau derivate, cu
particularizări ale emoțiilor sau ale mecanismelor prin care se produc. De exemplu: apelul la
autoritate, apelul la tradiție, apelul la ignoranță, argumentul geografic („nu-i de aici”),
argumentul din noutate, argumentul din jargon, eroarea de diviziune, denaturarea opiniei,
generalizarea pripită etc. Este important însă să înțelegem cum se produce eroarea, nu să
tipologizăm exhaustiv aceste erori, căutând apoi să le identificăm exact, cu numele lor. În fond,
pentru gândirea critică este mai important să sesizeze mecanismul erorii, nu să numească
eroarea.

5.3 Exerciții

• Comentați următorul fragment. Ce eroare de argumentare este invocată la început? Ce alt

fel de evaluare a uni discurs se propune aici, alături de logica argumentării?

„Majoritatea oamenilor cred în diverse superstiții, precum faptul că a trece pe sub o scară
sau a-ți tăia calea o pisică neagră îți va aduce ghinion. Deci trebuie să fie ceva adevăr în
superstițiile astea”
În acest argument, concluzia că trebuie să existe ceva adevăr în superstiții se bazează doar pe
dovada că majoritatea oamenilor cred în ele. Nu există alte raționamente. Dar avem nevoie
de mult mai multe dovezi decât credința majorității oamenilor în superstiții înainte de a
ajunge la concluzia că „există ceva adevăr” în ele. (Brink-Budgen, Critical Thinking for
Students)
6. RETORICA ȘI ANALIZA DISCURSULUI

Am văzut în capitolul precedent modul în care gândirea critică evaluează logica argumentării
enunțurilor. Când enunțurile sunt parte ale unui discurs mai larg elementele de construcție
discursivă (să le numim elemente logice) se combină cu elemente de exprimare discursivă.
Acestea sunt elemente retorice, cărora le vom dedica discuția de față.

Să pornim această discuție, însă, de la un model general al evaluării unui discurs, care să permită
înțelegerea modului în care diversele elemente constitutive ale construcției unui discurs pot fi
evaluate.

Un model clasic al evaluării discursului îl constituie verificarea unei teorii. Acest model este
influențat de argumentarea științifică complexă, în care argumentația logică trebuie să fie
susținută de dovezi empirice. Modelul științei a fost impus, oarecum, pentru că cel care emite un
discurs dorește să demonstreze ceva; la fel ca în procesul cunoașterii științifice (unde avem:
teorie, demonstrație, experiment). Prin urmare, la fel ca acolo, trebuie să înțelegem erorile care
se pot produce pentru a fi siguri că discursul nu vrea să ne păcălească.

6.1 Verificarea unei teorii

Modelul epistemic de bază al evaluării unui discurs îl constituie verificarea unei teorii. „Metoda
constă în a pune la încercare teoriile într-un spirit critic și a le selecționa conform cu rezultatele
unor teste” după cum propune Karl Popper. Aceste teste pot fi teste logice, teste empirice, teste
de control sau care urmăresc criteriul falsificabilității.

Astfel, testele logice prevăd că este necesar să deducem consecințele teoriilor pe care le testăm
(și ar corespunde logicii și argumentării – pe care le-am discutat anterior), iar testele empirice
verifică dacă teoria rezistă experimentelor (și ar corespunde verificării dovezilor aduse pentru
argumentarea discursurilor). Dovezile pot fi factuale (și ar corespunde faptelor realității invocate
în discurs) sau retorice (adică corespunzând formelor textuale de persuadare a receptorului
discursului).

În ceea ce privește testele de control, acestea verifică dacă o teorie poate fi alterată într-un mod
anume (de pildă, falsificată) și ce dovedește prin aceasta, astfel încât să avem certitudinea că în
lipsa acestor alterări ea va ajuta la aflarea adevărului. Aceasta corespunde dezbaterii, adică
dialogului care oferă argumente sub forma unor raționamente și obiecții înlănțuite, care încearcă
concomitent să convingă și să dezvăluie adevărul.

Să luăm exemplul unui experiment științific ca să vedem mai clar cum apar acestea drept modele
comprehensive pentru înțelegerea evaluării unui discurs. În unele manuale de logică este
amintită următoarea anecdotă: se spune că un cercetător dorea să observe la modul
experimental ce se întâmplă unei broaște dacă i se taie pe rând picioarele. Într-un laborator
cercetătorul îi taie unei broaște primul picior și îi cere să sară, broasca reușește să sară și
cercetătorul notează: o broască cu trei picioare poate să sară; îi mai taie un picior și îi cere, din
nou, să sară, broasca reușește, mai greu, să sară și cercetătorul notează: o broască cu două
picioare poate să sară; îi taie al treilea picior, îi cere din nou să sară și notează: o broască chiar cu
un singur picior poate să sară; în fine, îi taie și ultimul picior…, îi cere să sară și apoi notează: o
broască fără picioare nu mai aude!

Această anecdotă surprinde la modul comic modul în care putem opera greșit cu teorii atunci
când interpretăm lumea. Dar și cum putem construi un discurs greșit despre ceva, chiar dacă
aparent logic nu greșim. Avem nevoie nu doar de a verifica o teorie (de pildă, repetând
experimentul prin modificarea unor parametri – cum ar fi, în exemplul de mai sus, indicarea cu
degetul broaștei să sară – situație care nu ar mai permite concluzionarea faptului că broasca
încetează să audă, eventual, că încetează să mai vadă, dar asta ar atrage imediat atenția
experimentatorului că ceva nu e în regulă cu raționamentul său), dar și de a face teste de control
sau de falsificare a teoriei. Un astfel de test, în exemplul de mai sus, ar urma să verifice dacă o
broască cu patru picioare aude, adică, mai exact spus, dacă înțelege comenzile
experimentatorului sau ea de fapt sare doar pentru a fugi de pe masa de laborator, dintr-un
reflex natural.

Acest exemplu demonstrează că trebuie să fim atenți și cum anume este gândit ceea ce se
dorește a se argumenta sau demonstra, adică la semnificația sa. Anecdota în sine este presărată
de elemente retorice (a vorbi cu o broască având pretenția că ea te înțelege ține de domeniul
basmului, nu al științei).

În concluzie, putem spune că orice discurs poate fi supus unor criterii interne (de construcție
argumentativă a ideilor) și externe (de corespondență cu alte teorii, cu faptele și cu construcția
textuală a sa). Astfel, atunci când desfășurăm interpretări, de pildă ale lumii socio-politice
suntem atenți, de fapt, la 3 niveluri de sens: la sensul enunțurilor, la mesajul intențional și la
semnificația sa. Vom reveni la această idee.

6.2 Principii ale evaluării discursului

Astfel, putem aprecia faptul că, în sens mai larg, în evaluarea unui discurs ținem cont și de
urmărirea modului în care anumite conținuturi retorice sunt corelate, dincolo de validitatea
logică a enunțurilor. La fel ca în unele argumente în care lipsesc enunțuri, și în practica discursivă
unele părți sunt presupuse tacit, sunt bănuite a fi înțelese de la sine de către participanții la
discurs sau recunoscute drept forme expresive. De multe ori intenția de persuadare aduce
elemente de stil (precum metafore, comparații etc.) care trebuie înțelese în logica lor, nu
neapărat translate în procese de invalidare logică.

Evaluarea unui discurs este, prin urmare, mai complexă decât verificarea regulilor enunțate în
cursul anterior. Așa cum am văzut la tema 3 (caracteristicile gândirii critice), gândirea critică
evaluează și contextul, calitatea emițătorului, semantica, intenția sau consecințele unui discurs,
adică referințele sale la realitatea exterioară și forma textuală a construcțiilor argumentative.

Pentru a reveni la un exemplu invocat la tema precedentă și a ilustra acum cu un subiect politic:

Marți s-a semnat acordul pentru construirea Reactorului Nuclear și miercuri s-a produs
cutremurul, ar trebui să renunțăm la astfel de acorduri.
Aici nu avem doar o eroare logică informală (post hoc sau corelația nerelevantă) ci și un discurs
care poate fi plasat în diverse contexte de semnificație. Adică, cum interpretăm ceea ce vrem să
argumentăm. Prin afirmația de mai sus se sugerează nu doar că un fapt este cauza altui fapt doar
pentru că temporal este înaintea lui (eroare de argumentare), ci și faptul că anumite acorduri
(politice) ar aduce necazuri (naturale). Alături de mecanismul argumentării avem și o interpretare
pe care emitentul argumentului o sugerează. Aceasta ține de forma retorică, adică de modul în
care noi exprimăm ceea ce gândim. Am văzut, din exemplul cu broasca, că și acesta poate
conduce la falsuri.

Putem formula, astfel câteva niveluri de evaluare a unui discursului ca reguli:

Reguli:
 un discurs trebuie evaluat în ceea ce privește sensul afirmațiilor sale
 un discurs trebuie evaluat în ceea ce privește intenția sa de comunicare
γ. un discurs trebuie evaluat în ceea ce privește semnificațiile sale dincolo de comunicare
(metadiscursive)

Cu alte cuvinte, (α) Un discurs poate fi înțeles din semnificația cuvintelor și înlănțuirile logice
dintre părțile argumentative. Evaluarea sa critică poate amenda eventualele erori logice, precum
am discutat data trecută. Discursul poate avea și (β) o intenție de comunicare secundară, sau cel
puțin un efect de comunicare pe care îl putem analiza la rându-i. Indiferent de corectitudinea
logică a argumentării acest efect poate fi dedus prin operații de contextualizare și urmărire a
unor intenționalități.

Astfel, când un discurs afirmă: Marți s-a semnat acordul pentru construirea Reactorului Nuclear și
miercuri s-a produs cutremurul, ar trebui să renunțăm la astfel de acorduri nu avem doar eroarea
logică numită post hoc, ci și o încercare de persuadare a auditoriului folosindu-se de un
eveniment real (un cutremur) pentru a influența decizia politică. Se face apel și la emoții (ceea ce
ar însemna că se pot evidenția și alte erori de argumentare, precum apelul la emoții), dar în
primul rând se sugerează o interpretare mai complexă. Chiar dacă nu este afirmată, există o
intenție de comunicare (respingerea unei hotărâri politice), care în accepțiunea acestei analize
aproape că nici nu mai contează dacă a fost exprimată respectând logica sau nu. Acesta este
nivelul intenției de comunicare.

În fine, un al treilea nivel al analizei o presupune (γ) interpretarea acestor semnificații dincolo de
producerea discursului. Ce impact vor avea aceste afirmații? (de exemplu: asupra publicului),
cum îl vor primi o anumită categorie de receptori ai discursului? (de pildă, semnatarii acordului),
ce posibile răspunsuri sau consecințe vor atrage după sine? (de pildă, cum vor explica autoritățile
faptul că populația nu ar trebui să-și facă griji în acest sens) etc.

După cum remarcați, aceste efecte de comunicare și conținuturi aflate dincolo de discurs sunt
foarte fertile în analiza socio-politică, dar și în evaluarea caracteristicilor unei dezbateri.

Ele vor fi introduse în continuare și exemplificate multiplu în capitolele viitoare, în partea aplicata
(Partea a II-a) a cursului.
6.3. Retorică și persuadare

Alături de erorile logice care pot fi identificate într-un enunț, discursurile conțin frecvent forme
de persuadare. Adică, așa cum s-a exemplificat în cazul propagandei sau publicității într-unul din
cursurile introductive (tema 2), elemente care exagerează voit prezentarea faptelor. Analiza
discursului trebuie să fie atentă la aceste elemente retorice (adică de construcție formală a
discursurilor) pentru a indica erorile de interpretare a unor mesaje.

Găsiți o prezentare extensivă a temei retoricii și persuadării în Moore și Parker (în bibliografia
cursului), cu multe exemple din lume politicii americane. În cele ce urmează voi prelua câteva
exemple de aici, dar și alte exemple. În Moore și Parker la p. 159 există o prezentare sintetică a
lor.

Eufemismul este o expresie neutră sau pozitivă utilizată în locul exprimării unui fapt neplăcut,
care are conotații negative. A spune despre cineva că i s-a oferit posibilitatea să-și schimbe
cariera sună mai bine decât a spune că a fost concediat. Sau a zice „oferim îngrijire și întreținere
pentru seniori” în loc de „bătrâni”, sau că „avem haine pentru persoane plinuțe” în loc de „grași”,
este un mod mai atractiv de a prezenta o ofertă.

Disfemisul este o expresie cu conotații defavorabile despre ceva sau cineva. Scopul ei, opus
eufemismului, este de a produce un efect negativ asupra opiniei cuiva, de a deprecia, chiar jigni.
A spune despre cineva că e „extremist” când de fapt poziționările sale nu pot fi considerate chiar
astfel, constituie o formă de a-l plasa într-o zonă nefrecventabilă a politicii.

Expresii vagi (eng. weasel words), divagații, inexactității. Sunt expresii precum „unii oameni”, „se
spune că”, „s-ar părea că” sau adverbe care slăbesc sensurile: „probabil”, „deseori”. Le găsim, de
exemplu, în unele reclame la reduceri sau oferte: „prețuri mai mici cu până la 70%”, când, de
fapt, doar foarte puține produse au reduceri atât de semnificative, majoritatea fiind reduse cu
5%.

Stereotipurile sunt idei generalizatoare care atribuie unui anumit grup caracteristici unice,
pozitive sau negative, prin care sunt portretizați. „Germanii sunt serioși”, „Italienii sunt veseli”. În
discursul și analiza politică simplificatoare, săracii votează cu un anumit partid, oamenii educați
cu un alt partid etc.

Insinuările, aluziile (eng. innuendo) sunt forme retorice prin care se sugerează o caracteristică, o
realitate și se încearcă a fi impusă drept adevărată fără a fi probată, dovedită sau exemplificată.
Când spui „Doamnelor și domnilor știu că în această sală există un candidat care nu îndeplinește
criteriile de selecție” scopul este de a crea suspiciuni între candidații aflați într-o sală și de a
pregăti bagatelizarea spuselor cuiva, de a intimida intervenția cuiva sau a putea mai ușor
respinge un candidat pentru o funcție anume. Sau când spui „mă întreb dacă X a avut vreodată
dreptate”, similar, cu scopul de a respinge mai ușor opiniile cuiva sau de a pregăti o confruntare
prin argumente, intenționezi, de fapt, să refuzi orice ar propune respectivul.

Hiperbolizările constituie prezentarea unor fapte, a unor evenimente sau a calităților unor
oameni în termeni ultralaudativi sau exagerați. Descrierea unui fapt banal drept o „performanță
extraordinară” sau a unei persoane drept „un om cu calități deosebite” reprezintă astfel de
exemple, când, de fapt, realitatea este departe de a fi astfel.
Întrebările retorice sau întrebările cu subînțeles (eng. loaded questions) sunt acele interogații
care nu așteaptă răspuns, sugerând răspunsul prin simpla, nesolicitata, întrebare. „Așa-i că nu
ești de aici?” – nu se așteaptă răspunsul: „nu” sau „ba da” – ci de fapt se sugerează că nu înțelegi
anumite lucruri. Adesea intonația întrebării sau circumstanța în care este formulată joacă un rol-
cheie în modul în care este semnalată retorica. Alte exemple: „câți ani ai?”, când nu așteaptă de
fapt un răspuns (tip: „20 de ani”), ci se sugerează că „nu te pricepi”, adică ești prea tânăr pentru
a înțelege niște lucruri, sau, dimpotrivă, deja matur, dar totuși fără a-ți fi dezvoltat priceperea să
le înțelegi, în funcție de context; sau: „mă întreb dacă domnul X a citit legea cu pricina?”
(înțelegând de fapt: sunt convins sau sugerez că nu a citit-o).

Explicațiile retorice sunt false explicații, care mizează pe efectul lor plastic, precum în „A pierdut
avionul pentru că și-a pierdut mințile”. Aici avem simetria și repetarea verbului „a pierde”, a
doua oară într-o expresie populară însemnând „a înnebuni”. Este puțin probabil ca cineva să
piardă avionul pentru că a înnebunit – a înnebuni este un proces, nu poate surveni brusc și
determina evenimente în acest fel. Mult mai probabil este că emitentul acestei expresii mizează
pe simetria și efectul stilistic al repetării verbului a pierde, a doua oară în sens figurat. Similar, „și-
a terminat treaba pentru că este un băiat de treabă” – nu este propriu-zis o explicație, dar este
invocată expresia „băiat de treabă” cu efect retoric, apreciativ în acest caz.

Analogiile retorice se folosesc pentru a pune în relație două elemente: evenimente, fapte sau
persoane cu scopul de a pune în lumină mai bună sau mai proastă unul dintre ele, despre celălalt
știindu-se deja că este într-un anumit fel. Dacă în exemplul de sus aveam repetiții, simetrii, aici
avem comparații sau antiteză: „Doctorul investighează o boală la fel ca un detectiv care
investighează o crimă” este o imagine plastică, care sugerează ce anume face un doctor, dar de
fapt nu explică exact modul în care investigația medicală se desfășoară. Analogiile au o mare
putere persuasivă și se întâlnesc și la nivel vizual, nu doar textual, în reclame de pildă, precum în
exemplul: se prezintă o vedetă, cineva faimos sau un personaj cu calități pozitive care consumă
produsele publicitate, sugestia este: dacă cumperi produsele noastre vei fi ca Y.

Toate aceste elemente retorice se suprapun peste mecanismele argumentării, care la rândul lor
pot fi valide sau nu. Scopul lor nu este atât de a comunica un adevăr (precum o face
argumentarea), cât de a persuada (adică de a influența, de a face pe receptorul mesajului să
adopte un punct de vedere, o atitudine, un comportament).

Discursul publicitar sau propagandistic este plin de forme de persuadare, care la o analiză critică
pot fi relativ ușor de identificat. Totuși trebuie să distingem între persuadare și propagandă, în
sensul în care putem să vedem persuadarea ca o formă legitimă (chiar dacă utilizând anumite
trucuri discursive), în comparație cu propaganda care este mai agresivă, bazată pe distorsionări și
neadevăruri ocultate și cu impact în realitate mai evident critic.

Pentru aceasta ar trebui să ținem cont de următoarele distincții:

Argument Persuadare Propagandă

Scop - descoperirea - promovează un - publicitate pentru o anumită

„adevărului” anumit punct de vedere idee/ideologie care poate
distorsiona adevărul sau include
informații false
 Argument Persuadare Propagandă

Tehnică - oferă raționamente - folosește argumente - se bazează în primul rând pe

generală și dovezi valide personale, emoționale emoții și valori pentru a convinge
pentru a convinge sau morale pentru audiența
audiența/receptorul a convinge audiența
argumentului

Metode - argumentează logic - argumentează logic - se focalizează pe propriul mesaj,

- invocă fapte care sau eronat fără a lua în considerare punctele
sprijină raționamentul - amestecă fapte cu de vedere diferite
emoții pentru a-și - se bazează pe părtiniri și
susține punctul de presupuneri, adesea
vedere, se bazează distorsionează faptele pentru
adesea pe opinii a-și impune punctul de vedere

6.4 Modelul unei dezbateri

Cu aceasta ajungem la dezbatere. Dezbaterea este o confruntare în legătură cu o temă asupra

căreia nu există un consens sau este controversată. Principala miză, similar cu persuadarea, este
convingerea preopinentului sau al auditoriului asupra unei opinii. Ceea ce o distinge este faptul
că opinia (numită teză) este susținută de argumente și elemente retorice care sunt evaluate
(adică receptate critic) imediat după ce sunt afirmate, ca într-un dialog.

Principala preocupare a unei dezbateri este respingerea argumentului celuilalt și, eventual,
transformarea opiniei (tezei) aceluia astfel încât să ajungă să accepte argumentarea ta.
Respingerea unui argument constă, în primul rând, în afirmarea explicită a dezacordului cu
afirmația respectivului argument și prezentarea unor motive convingătoare pentru care teza
argumentului nu poate fi luată în considerare.

Respingerea argumentului poate fi înțeleasă în 4 pași:

1. „spui că...” (reiei argumentul)
2. „însă eu nu sunt de acord”
3. „pentru că...”
• „folosești următoarea eroare de argumentare”
• „nu aduci dovezi potrivite”
• „folosești următoarele forme de persuadare”
4. „prin urmare teza ta nu poate fi susținută”!

Încercarea de a face să-și accepte o altă opinie, următorul nivel, este formularea unui alt
argument. Acesta poate fi înțeles tot în 4 pași, astfel:
1. „eu consider că...” (formulezi argumentul)
2. „și pot să susțin aceasta”
3. „pentru că...”
• „folosesc raționamente valide”
• „aduc dovezi potrivite”
• „evit folosirea unor elemente retorice care pot fi respinse drept forme de
persuadare”
4. „prin urmare teza mea poate fi susținută mai bine”!
Observați că modelul unei dezbateri este modelul unei demonstrații. Aceasta înseamnă că chiar și
când nu avem o dezbatere propriu-zisă – între doi participanți la dezbatere, indivizi sau echipe –
e bine să înțelegem cum funcționează dezbaterea, pentru că unele părți ale unui articol sau ale
unei lucrări științifice se redactează ca și cum ar prezenta o dezbatere. O înlănțuire de
argumente, teze, teorii, cercetări, studii care își răspund unul altuia și construiesc o concluzie.

Voi reveni pentru prezentarea și ilustrarea acestor modalități de argumentare/respingere a

argumentelor la un exemplu din cursul anterior. Una dintre exemplificări se referea la utilizarea
mijloacelor de transport nepoluante. Spuneam acolo că afirmația că „ar trebui să utilizăm” sau
„n-ar trebui să utilizăm” un anumit mijloc de transport ține de anumite presupoziții pe care le
facem în legătură cu, pe de o parte, valorile la care aderăm și, pe de altă parte, cu caracteristicile
tehnologice ale mijloacelor de transport. Acestea pot fi argumentate, respectiv susținute prin
dovezi, corelații argumentative tip „raționament care se bazează pe”, respectiv respinse:
„raționament contrazis de”.

Să presupunem următoarea afirmație principală (eng. main claim) sau teză care trebuie
susținută: „Ar trebui să utilizăm mai mult mijloacele de transport în comun”. Un model de
argumentare într-o dezbatere poate fi reprezentat vizual astfel:

Exista o serie de moduri diferite în care puteți arăta de ce un argument nu poate fi luat în
considerare. Uneori o singură tehnică poate funcționa, alteori este util dacă acționați atât la
nivelul raționamentului, cât și al dovezilor sau al retoricii după cum am sugerat. Iată aici o listă de
modalități sugerat de portalul Debatepedia:
- raționamentul conține erori de argumentare: este foarte posibil ca întregul argument să
se bazeze pe o legătura cauzală inexistentă, pe un apel la majoritate nedocumentat, sau
pe o generalizare pripita; încercați sa identificați aceste erori acolo unde este cazul și
scoateți-le în evidență
 - nu există suficiente dovezi în sprijinul argumentului: fie că argumentul celeilalte echipe
nu este susținut prin dovezi convingătoare, fie credibilitatea surselor poate fi pusă la
îndoială, sau uneori pur și simplu aveți dovezi mai noi sau din surse mai credibile care
susțin contrariul
- nu este demonstrat factual: argumentul se bazează doar pe speculații, fără să facă
trimitere la dovezi, exemple istorice sau studii de caz; chiar dacă este plauzibil, nu poate
fi considerat demonstrat dincolo de orice urmă de îndoială
- prezintă o situație care este inclusă într-un argument propriu: poate că argumentul lor
nu este decât o excepție a unui caz general prezentat într-unul din argumentele voastre ;
în acest caz, impactul argumentului lor în cadrul dezbaterii este mult diminuat sau îți
pierde total relevanța
- impactul este minor prin comparație cu argumentele voastre: deși argumentul poate fi
corect construit din punct de vedere logic, implicațiile acestuia sunt valabile pe o arie
foarte restrânsă (din punct de vedere geografic, temporal, al efectelor, al populației
afectate etc.)

Pentru mai multe detalii vezi: http://debatepedia.idebate.org/ro

6.5 Exerciții

 Ce forme retorice recunoașteți în următoarea replică din cadrul unei discuții/analize

politice?:
„Mă întreb dacă domnul X înțelege ceva din lumea de azi? Punctul său de vedere e dubios,
chiar periculos și dovedește că ne aflăm în fața unui bolșevic. De fapt, ce poți să te aștepți de
la un asistat social?"…

 Presupuneți următoarea teză: „Orașele ar trebui împânzite cu sisteme de supraveghere”

Răspundeți:
• este această afirmație potrivită pentru subiectul unei dezbateri, de ce?
• propuneți un raționament care să susțină teza
• aduceți un raționament care să contrazică teza (obiecție)
• propuneți un raționament (pro sau contra) care să conțină o eroare de argumentare
• propuneți un raționament (pro sau contra) care să conțină o formă de persuadare
• propuneți un raționament (pro sau contra) care să invoce dovezi discutabile/rejectabile

 Interpretați următorul fragment în ceea ce privește:

• sensul afirmațiilor sale
• intenția sa de comunicare
• semnificațiile sale dincolo de comunicare
„Se știe că relațiile dintre cele țările A și B nu sunt foarte bune. Mulți analiști declară că ar
trebui să rupă unele acorduri. Dar nu o fac. Cine știe ce alte interese au?”
II. APLICAȚII ALE GÂNDIRII CRITICE

Începând cu partea aceasta a cursului vom dedica cel mai mult timp al fiecărei teme
exemplificării și exersării unor aplicații ale gândirii critice. Adică: situații, modelări, ghiduri de
lucru pe care voi înșivă le veți putea întâlni sau adopta în lucrările voastre de studii, în diverse
situații de înțelegere, argumentare și explicare, respectiv în activitatea profesională de după
terminarea facultății.

Prin urmare, ceea ce vom înțelege începând cu acest curs drept „dezbateri teoretico-filozofice”,
și apoi „dezbateri științifice” și „dezbateri politice” nu va insista pe teoretizarea dezbaterii ci pe
forma aplicată a unor dezbateri – precum în modelul exemplificat la tema precedentă, urmând ca
în partea a doua a fiecărei întâlniri să discutăm câteva aspecte filozofice, științifice, politice
privind gândirea critică într-un mod mai teoretic.

Fiecare astfel de temă va fi însoțită de scheme grafice și sinteze rezumative ale principalelor
modele, tipuri și problematizări discutate în cadrul lecțiilor.

7. DEZBATERI TEORETICO-FILOZOFICE

Vom sistematiza, mai întâi, rezumativ abilitățile gândirii critice, așa cum le-am identificat în
discuțiile de până acum, prin câteva caracteristici majore pe care le vom puncta.
Apoi vom reaminti unele aplicații ale gândirii critice, unele discutate data trecută, dar pe care nu
le-am aprofundat suficient atunci. Vom reaminti întrebările și nivelurile sau succesiunea de
adresare a lor în exemple de interpretare a mesajelor publice, a participării în dezbateri, respectiv
de elaborare a unui articol științific.

Cu aceasta vom configura ceea ce în partea finală a discuției de aici vom numi modelul generativ
al gândirii criticii – ca grilă eficientă de abordare a unor teme în mod critic, inclusiv a redactării
unor studii academice.

Privind aceste considerații teoretice ne vom referi în cuprinsul cursului de azi la gândirea
filozofică ca gândire critică și la importanța definirii termenilor; acest punct va fi continuat,
practic cu expunerea modelul generativ al gândirii criticii.

Sa reamintim care ar fi abilitățile gândirii critice înainte de a începe discuția de azi

o înțelegerea legăturilor logice dintre idei
o identificarea, construirea și evaluarea argumentelor
o depistarea inconsecvențelor și greșelilor frecvente în raționament
o identificarea relevanței și importanței ideilor
o capacitatea de a oferi răspunsuri la diverse întrebări sau de a participa la dezbateri
o reflecția asupra propriilor credințe și valori

Vom ilustra aceste puncte în toate exemplele și aplicațiile din acest capitol.
7.1 Aplicație 1: interpretarea mesajelor publice

Să reluăm următorul fragment și să încercăm să-l interpretăm în ceea ce privește: sensul

afirmațiilor sale; intenția sa de comunicare, semnificațiile sale dincolo de comunicare
„Se știe că relațiile dintre țările A și B nu sunt foarte bune. Mulți analiști declară că ar trebui să
rupă unele acorduri. Dar nu o fac.”

Gândirea critică ca gândire filosofică:

Cele 3 niveluri de analiză exemplificate anterior pot fi identificate în cele 3 perspective filozofice:
 pozitivistă - realitatea este obiectivă și testabilă
 interpretativă - „realitatea” este un construct al limbajului, care trebuie interpretat
 critică - limbajul produce consecințe în realitate, care trebuie evaluate critic

7.2 Aplicație 2: dezbaterea

A. Presupuneți următoarea teză: „Toți copiii ar trebui să învețe să cânte la un instrument

muzical” Răspundeți:
• este această afirmație potrivită pentru subiectul unei dezbateri, de ce?
• propuneți un raționament care să susțină teza
• aduceți un raționament care să contrazică teza
• propuneți un alt raționament care să susțină teza
• aduceți un alt raționament care să contrazică teza

B. Presupuneți următoarea teză: „arta ar trebui să reflecte valorile culturii naționale”

Răspundeți:
• este această afirmație potrivită pentru subiectul unei dezbateri, de ce?
• identificați elemente de raționament care conțin erori de argumentare sau forme de
persuadare
• identificați elemente de raționament care conțin dovezi discutabile/rejectabile

Din acest al doilea exemplu putem înțelege cât de importantă este definirea termenilor pentru
participarea la dezbatere și deci la gândirea critică. Uneori dezbaterea înseși se poartă în jurul
unei definiri, aceasta fiind în sine un exemplu de dezbatere filozofică.

7.3. Considerații filosofice 1: definirea termenilor

Calea cea mai eficientă de evitare a ambiguității din discurs este de a defini termenii folosiți:
aceasta ne dezvăluie natura exactă a obiectelor la care facem referință

Din păcate definițiile nu sunt totdeauna posibile:

- de pildă, când noi nu suntem încă suficient de familiarizați cu un obiect pentru a fi capabili
să-i determinăm exact natura → necesită cercetare suplimentară
- deseori, trebuie să oferim justificări definițiilor noastre, fie pentru că există o îndoială larg
răspândită referitoare la ele, fie că există perspec ve divergente → dezbatere
- fie că încercăm a-i stabili o semnificație particulară într-un context dat → analiză critică
Despre dezbatere am vorbit, vom mai invoca și alte exemple, vom mai propune și ale exerciții.
Despre analiza critică cu ocazia unei alte întâlniri. Să zăbovim acum un pic asupra acestei
chestiuni în legătură cu definițiile – o preocupare filozofică prin excelență.

Exercițiu: Comentați următoarele citate:

« Calea cea mai eficientă de evitare a vaguității și a ambiguității din discursul logic este de a
defini termenii folosiți. Vorbim de definirea termenilor, dar de fapt ceea ce definim sunt
obiectele la care se referă termenii sau cuvintele.
Procesul definirii, mecanismul său este felul în care legăm un obiect particular (obiectul ce
urmează a fi definit) de alte obiecte și prin aceasta îi oferim o „localizare" precisă. În definirea
unui termen sau a unui cuvânt îl legăm pe acesta cât mai precis cu putință de obiectele la care el
se referă.
Există două beneficii practice imediate ale definirii cu grijă a termenilor. Propriile noastre idei
sunt clarificate și, ca rezultat, le putem comunica mai eficient altora. Termeni precum „justiție",
„frumusețe" și „înțelepciune", care tind spre vaguitate, au nevoie imediat de definiție. »
(D. Q. McInerny, Being Logical. A Guide to Good Thinking)

« O definiție supraîncărcată este aceea care nu explică doar înțelesul unui cuvânt, ci merge mai
departe făcând diferite evaluări gratuite. Pentru a ne exprima figurat, asemenea definiții nu
redau un simplu raport asupra semnificației cuvântului, ci sunt o descriere a acestuia. O astfel de
„încărcătură" inutilă este evidentă în următoarea „definiție":
Câinele este un mamifer, varietate a genului canin și cel mai bun prieten al omului.
O importantă clasă de definiții supraîncărcate sunt așa-numitele definiții retorice sau persuasive,
ceea ce înseamnă că astfel de definiții nu sunt date doar pentru a explica sensul unui cuvânt, ci
mai ales pentru a ne afecta emotivitatea sau ca figuri de stil. De exemplu: Leul este regele
animalelor » (N. Rescher, Introduction to Logic)

7.4. Considerații filosofice 2: rolul chestionării repetate și diferențiate

A gândi critic presupune a ridica întrebări. În loc de a accepta neproblematic ceea ce aflăm sau
citim, când gândim critic chestionăm modalitățile prin care este construit și comunicat mesajul.

Vocabulele obișnuite prin care punem întrebări:

ce (cf. mai sus definiția), cine, unde, când, cum și de ce ne ajută să structurăm această
interogație, împreună cu sintagmele interogative: ce dacă?, cu ce efect? și ce urmează?.

Încercarea de a răspunde la aceste întrebări ne ajută să îndeplinim, în mod sistematic, trei

funcțiuni: descrierea, analiza și evaluarea, după cum este sugerat în următorul model generativ
al gândirii critice:
Ne putem gândi să adresăm majoritatea, dar nu neapărat toate, dintre aceste întrebări atunci
când ne gândim la un subiect. Întrebările-cheie pentru aproape orice subiect sunt: „ce”, care
identifică problema; „de ce”, care o explorează în profunzime, abordând cauzele și diverse teorii
despre acesta; „cum”, care ne ajută să vedem cum funcționează lucrurile; și „și ce dacă”, care ne
ajută să facem judecăți sau să tragem concluzii, arătând că am reflectat asupra implicațiilor.

Modelul poate fi utilizat în mai multe moduri în diferite etape de aplicare a gândirii critice. Se
poate folosi înainte și în timpul lecturării unui mesaj sau discurs, pentru planificarea structurii
unui studiu; și, de asemenea, la structurarea etapelor unei cercetări, inclusiv în lucrarea voastră
de licență.

7.5. Modelul generativ al gândirii critice. Aplicație: articolul științific

1. Identifică un subiect. Acesta poate fi titlul unui studiu sau o temă pe care doriți să o explorați
într-un articol sau un capitol dintr-o lucrare mai amplă.

2. Încercați să răspundeți la întrebările de pe diagramă începând cu întrebarea „ce”. Răspunsurile

la această întrebare pot deveni parte a unei introduceri, ajută la definirea termenilor sau chiar
identificarea problemelor relaționate cu tema.

3. Folosind întrebările „cine”, „când” și „unde” generați informații descriptive de context. Acest
lucru va introduce autorii, cadrul, circumstanțele temei, utili a fi menționați în secțiunea
introductivă.

4. „Cum” necesită luarea în considerare a modurilor în care funcționează ceva legat de temă - de
exemplu procese sau proceduri. Încercarea de a răspunde la această întrebare este un prim pas
spre o abordare mai mai analitică.

5. „De ce” te mută și mai adânc pe teritoriul analitic. Te face să găsești motive, explicații sau
cauze. Gândiți-vă la toate întrebările posibile legate de „de ce” (o să vedem imediat câteva
sugestii). Răspunsurile la astfel de întrebări pot apărea chestionând diferite aspecte, la diferite
momente ale cercetării (citind ceva despre subiect, chestionând modul în care anumite teorii sau
rapoarte specifice se referă la tema ta etc.)

6. Întrebarea „ce se întâmplă dacă” vă mută într-o fază mai avansată a gândirii. Vă ajută să luați
în considerare posibilele implicații sau rezultate ale unei anumite acțiuni. Această întrebare este,
de asemenea, utilă pentru a lua în considerare predicții realizate de alții sau pentru a vă angaja în
prognoze proprii.

7. „Cu ce efecte?” este întrebarea cheie pentru orice evaluare. Te invită să te gândești la valori,
sensuri și semnificații. Este vorba și despre stabilirea ierarhiei factorilor: care sunt mai importanți
și care sunt mai puțin importanți legați de evoluții, procese, consecințe ale temei. Vă ajută să vă
gândiți și să vă justificați propria poziție și să discutați despre implicațiile sale.

8. „Ce urmează?” se referă la recomandări și previziuni pe care argumentele tale le-au adus la
lumină. Vă invită să luați în considerare și să sugerați cercetări următoare care ar putea fi
necesare pentru clarificarea unor aspecte adiacente sau subsecvente pe care cercetarea ta nu le-
a putut avea în vedere.
Sursa: John Hilsdon, “Critical Thinking”, Learning Development, University of Plymouth, 2009.
8. DEZBATERI ȘTIINȚIFICE

Metoda științifică se desfășoară urmând câțiva pași simplu, precum în schema de mai jos. În
articularea acestor etape, pe care un cercetător le parcurge când dorește să studieze ceva, acesta
adoptă gândirea critică. Aspectele gândirii critice sunt evidențiate în metoda științifică prin
terminologia utilizată în cursurile trecute. Ideea unei „dezbateri de idei” ca dezbatere științifică
este marcată prin modul în care experimentul, analiza, concluzia pe care le fac oamenii de știință
pot fi văzute ca evaluări ale dovezilor, argumentării și tezei din gândirea critică.

Exemplu de dezbatere științifică

Un exemplu de dezbatere științifică clasică este cea dintre geocentrism și heliocentrism. Aceasta
este o controversă privind modelul cosmologic al Universului, legată de ce corp astronomic se
considera că se află în centrul Universului.

Geocentrismul considera că planetele sunt Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn - precum și
Luna și Soarele și că Pământul se afla în centrul tuturora. Aceasta era o descriere curentă a
Universului în Antichitate. În secolul l XVI-lea diverși oameni de știință au sugerat că nu
Pământul, ci Soarele se află în centrul Universului, și toate celelalte planete (corpuri cerești),
inclusiv Pământul, se învârt în jurul său.
Pe ce se bazau cele două modele? pe observații, deducții, calcule, date și diverse metode de
colectare a datelor, respectiv tradiție culturală (mituri, religii, astrologie). Adevărul științific
probat ulterior afirmă că nici unul din cele două modele cosmologice nu corespunde realității!

În ce sens este acesta un exemplu de dezbatere științifică? În ce sens este acesta un exemplu de
dezbatere critică?

Modelul heliocentric a fost abandonat în secolul al XVII-lea. De ce? A fost descoperit faptul că
Soarele este o stea, ca multe altele în Univers și că este la rândul său în mișcare (nu are poziție
fixă). Pe ce se baza această respingere: pe noi observații, deducții, calcule și noi metode de
colectare a datelor. Gândirea acestei realități a fost determinată de progresul tehnic și paradigma
teoretică în care a fot gândită. Acest fapt (că Soarele este o stea, că nu are nicio centralitate la
scara universului) a fost acceptat de comunitatea științifică (consens) fără a fi nevoie de o
dezbatere propriu-zisă.

Alt exemplu de dezbatere științifică: temperaturile atmosferice în creștere din ultimul secol se
datorează activității umane sau este vorba despre un ciclu natural de creștere? Cum se
desfășoară dezbaterea? Răspuns: Se aduc argumente științifice care susțin primul punct de
vedere, se aduc argumente științifice care susțin cel de-al doilea punct de vedere. Se evaluează
aceste argumente și se formulează o concluzie. O dată cu apariția de noi date, de efectuarea de
noi măsurători și prin rafinarea analizei se poate reevalua această concluzie etc.

Exemplu de cercetare științifică

În exemplul de cercetare științifică propus mai jos vom evidenția modalitatea prin care gândirea
critică (inclusiv aspectul dezbaterii de argumente) este aplicată. Exemplu este ales dintr-un
domeniu de graniță între știința experimentală (tehnică) și cea socială (socio-umană) pentru a
evidenția ceea ce le aseamănă ca științe.

Arheologia este o astfel de știință transdisciplinară, aflată la granița științelor socio-umane cu

științele fizico-naturale, articulată prin metode preluate din: istorie; geografie umană; artă,
arhitectură și urbanism; sociologie și antropologie culturală; biologie și antropologie fizică;
geografie fizică; tehnologie; chimie.

Să luăm pentru această exemplificare un obiect (de pildă un vas antic) pe care arheologii îl
descoperă într-un stil arheologic anume (pe care îl considerăm cadrul sau contextul în care
obiectul a fost descoperit).

Obiectul de cercetare Contextul descoperirii

Dacă aplicăm modelul generativ al gândirii critice expus în cursul trecut putem identifica mai
întâi, pentru aceste exemplu, vasul drept obiectul acestei științe ca obiect al gândirii critice.
Apoi, prin intermediul întrebărilor ce, unde, când, cine îl putem descrie; prin intermediul
întrebărilor care, cum, de ce îl putem analiza; iar prin intermediul întrebărilor ce dacă, ce
urmează evaluăm concluziv cunoașterea științifică asupra sa.
Rezultatul cercetării științifice, în acest caz, poate fi reconstrucția vasului (imagistică), respectiv,
prin procedee similare aplicate întregului sit, reconstrucția unei ville romane, inclusiv ca
reconstrucție virtuală prin intermediul unui software pe calculator. În ceea ce privește
comunicarea acestei cunoașteri, ea poate fi făcută prin intermediul unui articol științific (care
indică explicit întrebările și discursul exemplificat în tabelul de mai sus) sau ca exponat în muzeu,
însoțit de un scurt text explicativ privind unele informații (datare, context, utilizare etc.).

Într-un sens teoretic mai abstract relația dintre gândirea științifică și gândirea științifică poate fi
sintetizată prin intermediul următoarei diagrame:
9. DEZBATERI POLITICO-IDEOLOGICE

Ne referim în continuare, precum în cursurile de dinainte, la dezbaterea ideilor politice, ca formă

a gândirii critice prin care diverse perspective, argumente sunt evaluate etc., într-un fel
asemănător cu modul în care se desfășoară cercetarea științifică (aici: a unui subiect politic).
Se poate observa că ceea ce numim dezbatere aici nu este totuna cu show-ul media numit
”dezbatere politică”

Metoda științei politice nu este fundamental diferită de metoda științei, în genere, chiar dacă
modelul cercetării științifice este derivat din științele natural-experimentale. Știința politică ca
parte a științelor socio-umane este mai puțin pretabilă experimentului (deși există metode
experimentale și aici, dar nu sunt tipice). Ceea ce în modelul standard al cercetării științifice
apare ca experiment, constituie, de fapt, modalitatea prin care se obțin informațiile sau datele
despre ceea ce este studiat. Astfel în științele socio-umane putem înlocui „experiment”, cu
„culegere de date”, schema rămânâd aceea. Ceea ce este mai important, însă, în ordinea cursului
de față este că paralelismul dintre cercetarea și dezbatere se articulează identic și în cazul studiul
temelor politice.

Etapele cercetării din perspectiva gândirii critice în metoda de cercetare a subiectelor politice pot
fi reținute astfel:
1. formularea unei întrebări de cercetare
2. selectarea elementelor care ajută la avansarea unor răspunsuri
3. dezbaterea (analiza) răspunsurilor
4. deciderea asupra celui mai potrivit răspuns

Să le detaliem:

9.1 Formularea unei întrebări de cercetare

Când formulăm o întrebare de cercetare trebuie să identificăm natura temei, să stabilim cărui
domeniu îi aparține și în ce contexte se manifestă. Trebuie să înțelegem aspectul general
(teoretic) al temei pentru a stabili ce tip de analiză este mai potrivit și să înțelegem aspectul
particular al temei (concret) pentru a decide ce studiu de caz (sau studii de caz) sunt potrivit a fi
analizate.

Totodată trebuie să identificăm obiectul temei, adică la ce anume se referă (categorie, regiune
etc.) și subiectului temei, adică cine o utilizează (normează, implementează etc.).

Forma întrebării este determinantă pentru modul în care vom aborda cercetarea. Întrebarea de
cercetare poate fi formulată ca ipoteză (ex: vrem să verificăm dacă...), întrebare relațională (ex:
ce se întâmplă când...?), ca întrebare concretă (ex: ce înseamnă asta pentru X?; de ce se
manifestă asta aici?) sau drept chestionare a unui aspect asupra căreia nu există consens (ceea
ce are, desigur aspectul cel mai apropiat al unei dezbatere).
Observații:
A. Dacă lansăm o ipoteză atunci va trebui să determinăm dacă ea se confirmă sau nu. Indiferent
dacă se confirmă sau nu, cercetarea este utilă pentru că am demonstrat că ceea am anticipat
este corect sau nu, prin urmare am produs un plus de cunoaștere supra temei.
B. Întrebarea de cercetare nu se adresează subiecților cercetați (ci temei)!

Astfel, întrebarea de cercetare presupune că urmează să facem o cercetare (= un proces care

implică anumite etape), nu este o întrebare a cărei răspuns îl putem afla imediat (de ex:
consultând o enciclopedie sau întrebând direct o persoană) !

Prin urmare, trebuie să avem în vedere să nu lansăm false întrebări de cercetare precum:
- care sunt principalele ideologii politice?
- ce partide politice există în țara X?
- care sunt instituțiile Uniunii Europene?
- ce țări participă la reuniunile G8?
- care sunt politicile privind piața muncii?
- care este punctul de vedere al politicianului Y în privința
unei teme anume?
- cu ce partid intenționezi să votezi?

Desigur, putem să dezvoltăm un interes de cercetare legate de acest subiecte, dar întrebările de
cercetare trebuie formulată diferit, posibil astfel:
- prin ce forme discursive este exprimată ideologia cutare în țara X?
- ce factori a contribuit la evoluția principalelor partide politice din țara Y privind
preferințele electorale în ultimele două decenii?
- care a fost rolul instituțiilor europene în criza refugiaților?
- care a fost poziția țărilor G8 în politica privind încălzirea climatică exprimată la întrunirea
din 2009?
- prin ce mecanisme reglează politicile muncii la nivelul UE egalitatea de șanse în cazul
angajaților în sectorul agricol pentru muncitorii proveniți din țările Europei de Est?
- cum a influențat punctul de vedere al politicianului Y privind cutare temă scindarea
partidului B și reorganizarea forțelor parlamentare în legislatura 2015-2020?
- care este intenția de vot pentru partidele înscrise în cursa electorală pentru alegerile
parlamentare din 2020, în funcție de vârstă, gen, nivel de educație și regiune a țării?

Se observă că întrebările de cercetare vizează înțelegerea unor legături, efecte, impact, corelații
etc. între aspecte concrete (studii de caz) privind chestiunea mai generală supusă interogației.
Prin această proiectare, totodată se schimbă accentul de categorii generale sau teoretice spre
cele particulare sau concrete ale investigației,așa cum este firesc.

9.2 Selectarea elementelor care ajută la avansarea unor răspunsuri

În procesul de selectare a temelor trebuie avute în vedere și anticipate modalitățile efective prin
care se va putea desfășura documentarea temei (sursele de documentare, accesibilitatea
informațiilor) și posibilitatea furnizării anumitor informații de ordin empiric-descriptiv (elemente
informative generale privind natura, caracteristicile sau contextele temei). Apoi, sunt necesare
adoptarea unor definiții, selectarea unor metode (precum: metode cantitative sau metode
calitative).
Modalități de selectare se fac potrivit unor criterii analitice (elemente teoretice, elemente de
metodă, elemente factuale), respectiv potrivit unor evaluări ale pertinenței, relevanței,
argumentelor elementelor selectate.

Observații:
- putem observa că în selectarea acestor opțiuni procedăm ca în procesele de „evaluare a
celor mai bune argumente pentru…”, potrivit schemei tip „gândire critică” discutate anterior.
- teoriile și metodele adoptate sunt determinate de natura temei: teoriile folosite pot fi
plurale, iar metodele se pot combina; astfel, folosirea ai multor teorii sau metode trebuie și
poate fi argumentată prin natura temei

Tabelul de mai jos poate fi de folos atunci când decidem care dintre metodele (cantitativă sau
calitativă) sunt potrivite pentru o temă de cercetare:

Cercetare cantitativă Cercetare calitativă

Obiectiv Testarea unor ipoteze sau a unor Descoperirea unor idei privind tema,
întrebări de cercetare specifice pornind de la întrebarea de cercetare

Procedeu Cuantificarea unor date și Înțelegerea unor motivații și

generalizarea rezultatelor dintr- interpretarea lor pentru explicarea
un eșantion unor fenomene

Abordare Chestionare, măsurare, testare Observare, discuție, interpretare

Exemplu tip Cercetare bazată pe utilizarea de Cercetare bazată pe utilizarea unui

chestionar cu întrebări standard ghid de observație/de interviu cu
întrebări libere
Reprezentativitate Eșantion reprezentativ, de obicei Cazuri reprezentative, de obicei un
un număr mare de cazuri număr mic de cazuri

Rol al cercetătorului Neutru, distant Implicat, participant

Analiză Statistică Non-statistică

Tip de informații Răspunsuri scurte, exacte Răspunsuri detaliate, discursive

Formă de expunere Tabele, grafice, corelații Descrieri, interpretări, explicații

a datelor/analizei

Observații:
Cel mai adesea metodele de cercetare ale unei teme politice sunt calitative (cercetarea
cantitativă este un tip de cercetare foarte specializat care necesită timp și eforturi mai mari decât
cele disponibile, de regulă, studenților absolvenți). De aceea, o distincție mai utilă ar fi cea în
interiorul metodei calitative între cercetare calitativă tip „muncă de teren” și cercetare calitativă
tip „analiză de discurs”, cu observația că cea pe care de regulă o adoptă studenții, fiind mai
abordabilă, este cea de-a doua.

Principala contribuție pe care metoda calitativă tip analiză de discurs o aduce este tocmai
abordarea critică pe care o poate articula. Astfel, importanța sa nu este dată de descoperirea
unor corelații între categorii analitice (precum în cazul cercetării cantitative), respectiv de a
produce discursuri (precum în cazul cercetării calitative tip muncă de teren), ci de a analiza critic
discursuri deja existente:

Cercetare calitativă Cercetare calitativă

tip „muncă de teren” tip „analiză de discurs”

Obiectiv Descoperirea unor idei privind Descoperirea unor idei privind tema,
tema, pornind de la întrebarea de pornind de la întrebarea de cercetare
cercetare

Procedeu Înțelegerea unor motivații și Înțelegerea unor motivații și

interpretarea lor pentru interpretarea lor pentru explicarea
explicarea unor fenomene unor fenomene

Abordare Observare, discuție, interpretare Lectură critică, interpretare

Exemplu tip Cercetare bazată pe utilizarea Cercetare bazată pe utilizarea unor

unui ghid de interviu cu întrebări teorii critice
libere

Reprezentativitate Cazuri reprezentative, de obicei Exemple reprezentative de discurs

un număr mic de cazuri

Rol al cercetătorului Implicat, participant Critic

Analiză Non-statistică Critică

Tip de informații Răspunsuri detaliate, discursive Textual-discursive

Formă de expunere Descrieri, interpretări, explicații Analiză critică, interpretări

a datelor/analizei

9.3 Dezbaterea (analiza) răspunsurilor

În această secțiune expunem câteva aspecte și principii ale modului în care decidem asupra ceea
ce este util și relevant în cercetarea noastră.

Această analiză vizează expunerea unor puncte de vedere distincte asupra temei, acestea pot fi:
opinii sau puncte de vedere ale unor actori sociali, politici; argumente privind decizii, preferințe,
mesaje, acțiuni; teorii privind interpretarea temei (unor aspecte ale temei).

Analiza propriu-zisă presupune: selectarea acestora potrivit unor criterii analitice (pe categorii,
comparativ), respectiv confruntarea acestora cu date, informații (ale altor răspunsuri).

Modalitățile de evaluare a dezbaterilor/analizelor includ:

- verificarea ipotezei
- răspunsul la întrebarea de cercetare
- evaluarea argumentelor prin care au fost propuse alte răspunsuri
- crearea unor unelte analitice (diagrame, tabele, scheme de interpretare)

În sensul celor adăugate de acest alt aspect al proiectării/desfășurării/efectuării cercetării, putem

identifica 3 niveluri: tematic, teoretic și metodologic ale cercetării, care pot fi rezumate în tabelul
următor:
 „Răspunsuri” Observații
nivel tematic
• cercetătorul stabilește • pot fi alese mai multe
• întrebarea de întrebarea de cercetare și studii de caz, dacă este
cercetare studiul de caz potrivite nevoie
• studiul de caz
nivel teoretic
• cercetătorul alege definiții, • sunt aduse argumente
• definiții teorii, metode pe care le pentru aceste opțiuni
• teorii consideră potrivite temei de
cercetare
• metode
nivel metodologic
• cercetătorul aplică definițiile, • sunt adoptate strategii
• date factuale teoriile, metodele alese de analiză și generate
(informații, cifre) asupra întrebării de cercetare grile de analiză
și studiului de caz și produce
• date interpretative analize asupra temei
(texte, imagini)

• date ipotetice
(pentru previziuni)

Exemplu/Exercițiu:

Să ne imaginăm că vrem să facem o cercetare despre populism. Identificați posibile opțiuni:

Ce vrem să cercetăm? (NIVEL TEMATIC)
- întrebare de cercetare
- studiu de caz
De ce avem nevoie? (NIVEL TEORETIC)
- stabilirea unei definiții de lucru
- teorii care explică populismul (în alte cercetări)
- metode de cercetare a datelor pe care urmează să le obținem, producem sau analizăm noi
(în cercetarea noastră)
Ce facem? (NIVEL METODOLOGIC)
- producem date despre populism (cercetare de teren) sau identificăm conținuturi care
exprimă populismul (analiză de discurs)
- analizăm aceste informații urmărind întrebarea de cercetare, cu ajutorul definițiilor, teoriilor,
metodelor de analiză alese

9.4 Deciderea asupra celui mai potrivit răspuns (formularea concluziilor)

Concluzia presupune formularea unui răspuns final la întrebarea de cercetare. Răspunsul trebuie
să fie argumentat teoretic și prin desfășurarea cercetării. Concluziile pot sugera cercetări viitoare
care sunt necesare a mai fi făcute, pentru clarificarea tuturor aspectelor.

Prin formularea concluziilor rezumăm pașii cercetării, insistând pe rezultatele cercetării.

Concluziile trebuie să ofere un răspuns clar, neambiguu la întrebarea de cercetare

Observație: concluziile nu rezumă structura lucrării – ci doar cercetarea; structura lucrării este
rezumată în Introducere!
Exerciții

1. Identificați următoarele în cercetarea despre populism „Studiu: populiști din întreaga lume,
atrași de teorii ale conspirației” prezentată de ziarul Adevărul (2 mai 2019):
- care a fost întrebarea de cercetare?
- ce fel de (metode de) cercetare a presupus? (cantitative, calitative)
- cum au fost făcute analizele (cum au fost identificate unele cauze sau efecte, ce asocieri de
idei, comparații, corelații s-au făcut)
- ce ar înseamna evaluarea critică a acestei cercetări

2. Gândiți-vă la tema voastră de licență și aplicați (verificați cum apar) aceste etape
ale construcției critice a cercetării:
- alegerea întrebării de cercetare
- alegerea studiului de caz
- alegerea unor definiții, teorii, metode potrivite
- desfășurarea cercetării (tip de cercetare, modalități de producere / analiză a informațiilor)
- reflectarea critică asupra unor aspecte privind studierea temei
10. DESCRIEREA LUMII ȘI REPREZENTAREA SIMBOLICĂ

Putem aprecia din cele expuse până acum că un „domeniu” fundamental de aplicare a gândirii
critice vizează modul în care gândirea noastră descrie și își reprezintă lumea. Vom dedica acest
capitol acestor dimensiuni încercând, prin aceasta, să stabilim câteva aspecte fundamentale ale
analizei critice.

10.1 Descrierea lumii

În sensul cel mai larg teoretic, descrierea lumii poate fi văzută drept un principiu filozofic,
științific, ideologic prin care sunt comunicate aspecte privind condițiile de existență cauzale,
empirice, materiale, valorice, fenomenale etc. ale unui aspect al lumii (naturale, sociale).
Procedurile incluse în această definire se supun, evident, unei evaluări critice.

În următoarele exemple simple de descriere:

- Aleile se înșiră de-a lungul parcului, din 50 în 50 de metri sunt postate bănci, în spatele
fiecărei bănci este plantat un copac matur
- Aparatul conține 30 de piese de tip A, 20 de piese de tip B și 5 piese de tip C. Piesele C se
asamblează folosind mecanismul inclus potrivit schemei X
- Pisica aparține genului felis, subfamiliei felinae, familiei felidae, ordinului carnivora, clasei
mammalia, regnului animalia
- Evenimentul a avut loc în seara zilei de..., la ora..., în curtea familiei XY. Martorii au declarat
că....
- Summitul s-a desfășurat la Geneva cu participarea liderilor celor mai dezvoltate țări ale lumii,
plus alte trei țări invitate

se poate observa cum condițiile de posibilitate ale descrierii au diferite naturi: factuale, lexicale,
gramaticale, logice, semantice, simbolice, contextuale, spațio-temporale, imaginative, ideatice,
ideologice.

Gândirea critică trebuie să distingă în primul rând natura acestora și să utilizeze/să se refere
consecvent la specificul acestora. Ca metodă, ceea ce numim analiza critică este atentă la
elemente care pot fi identificate în următoarele exemple luate din discursul publicitar:

Exemplul nr. 1
„Toată lumea folosește detergentul X, deci trebuie să-l folosești și tu!”
Analiza poate pornește de la identificarea următoarelor aspecte:
- este aceasta o descriere adecvată a lumii?
- este acesta un argument valid?

Exemplul nr. 2
„Ai văzut ce s-a întâmplat cu clădirea X din centrul orașului? A luat foc și nici măcar nu a fost
asigurată. Vei păți la fel dacă nu îți iei niște precauții din timp. Deci, vino la Asigurări SA, te vom
scuti de neplăceri.”

Analiza poate porni de la identificarea următoarelor aspecte:

- este aceasta o descriere?
- care este argumentul aici?
10.2 Reprezentarea simbolică

În sens larg, reprezentarea simbolică poate fi văzută drept o formă retorică complexă prin care
condițiile de existență ale unui aspect al lumii (naturale, sociale) sunt făcute inteligibile:
formalizate, estetizate, sunt făcute acceptabile sau dezirabile, manipulate etc.
Procedurile incluse în acest proces se supun unei evaluări critice (gândire critică).

Există o varietate foarte mare de tipuri de reprezentări simbolice, de la cifre și operațiuni

matematice și simboluri folosite pentru a indica noțiuni abstracte, până la convenții iconice sau
materializate și simbolizări grafice/imagistice ale unor evenimente, valori, stări etc.

Este important de remarcat modul în care condițiile de posibilitate ale reprezentării au naturi
diferite, așa cum s-a văzut și în cazul descrierii și că, drept consecință, un prim nivel al aplicării
gândirii critice trebuie să distingă natura acestora și să utilizeze/să se refere consecvent la
specificul acestora.

Analiza critică, propriu-zisă dedicată reprezentării lumii ține de identificarea realității care este
reprezentată. Cel mai simplu poate fi înțeles și exersat acest lucru prin invocarea unei
reprezentări simbolice pentru un grup de oameni, precum aceasta:

Reprezentare simbolică

Chiar dacă la nivel imagistic în această reprezentare simbolică s-au făcut eforturi pentru a
surprinde diversitatea (rasială, de gen, de vârstă), problema critică rămâne la nivelul utilizării
acestei reprezentări, și, de fapt, sugerarea diversității (de pildă ca diversitate reprezentativă)
poate fi, în fapt, înșelătoare și adoptabilă eronat.

Astfel, dacă avem în vedere această reprezentare (grafică, arătând ca în exemplul de mai sus, sau
mentală, reprezentând „un grup de oameni”), trebuie să ne întrebăm ce/dacă reprezintă: toți
oamenii, majoritatea oamenilor, un grup reprezentativ pentru ceva, dacă reprezintă unanimitate,
diversitate, omogenitate etc. pentru că utilizând neclar reprezentarea am putea produce erori de
interpretare, corelații greșite sau trage concluzii nepotrivite în cadrul unor cercetări etc.

Exercițiu-exemplu

Identificați următoarele:
- în imaginea de alături avem o descriere sau o reprezentare?
- ce este descris / ce este reprezentat aici? cercetați
- dacă este vorba despre o reprezentare, ce ar însemna descrierea sa?
- dacă este vorba despre o descriere, ce ar însemna reprezentarea sa?
Observație:
Folosirea descrierii în locul reprezentării simbolice, sau a reprezentării simbolice în locul descrierii
în comunicarea, analiza, explicarea unor fapte, evenimente sau fenomene poate distorsiona
expunerea discursului și sensurile interpretărilor

10.3 Aplicație a descrierii și reprezentării în analiza critică a unei teme socio-politice

Să presupunem tema sărăciei și să analizăm modalitatea în care aceasta este descrisă și analizată
prin intermediul următoarelor procede imagistice:

Descriere a sărăciei

Analiză critică:
 aspecte critice ale descrierii identificate în imagine:
- scena nu descrie neapărat sărăcia
o oamenii nu au haine rupte sau murdare
o oamenii par veseli
o faptul că cei fotografiați poartă alimente, apă sau copiii în acel mod nu
înseamnă sărăcie
o implicarea copiilor în acele activități ține de cultura locală
- scena descrie, totuși, sărăcia
o elementele descriptive identificate anterior nu sunt
relevante/ilustrative pentru caracterizarea acelor oameni drept săraci
o alte aspecte, care nu pot fi surprinse în fotografie conduc, de fapt, la o
astfel de concluzie
- scena contribuie descriptiv la rasializarea sărăciei
o prezentarea oamenilor de culoare drept săraci pentru că sunt de
culoare
- scena contribuie descriptiv la generarea de stereotipii despre regiunea (presupus a
fi) ilustrată
o prezentarea Africii drept o zonă dominată de sărăcie
o prezentarea oamenilor din Africa drept săraci
 Reprezentare a sărăciei

Analiză critică:
 aspecte critice ale reprezentării identificate în imagine:
- reprezentarea corelează sărăcia („sărăcia extremă”) cu dezvoltarea („țările cele mai
puțin dezvoltate”)
o din punct de vedere teoretic această corelație poate fi supusă unor
obiecții critice: teorii care resping această corelații sau care nu
consideră acestă relație drept relevantă
- harta reprezintă sărăcia extremă
o nu este reprezentativă pentru sărăcie
- harta sugerează că sărăcia (extremă) ar fi prezentă doar în acele țări (continente) și
nu ar exista în celelalte
- o reprezentare mai potrivită ar trebui să aibă în vedere regiuni, orașe, cartiere nu
țări
- sursa indicată (UNCTAD, organism interguvernamental al ONU) ne-ar putea indica că
este vorba despre un studiu foarte riguros, care nu poate fi combătut, dar
metodologia aplicată este neclară
o dacă metodologia a presupus preluarea unor date statistice privind
produsul intern brut al țărilor lumii atunci definiția sărăciei cu care s-a
operat este foarte generală
o ar fi fost necesară o operaționalizare a unor definiții (și chiar teorii) ale
sărăciei mai aplicate, relative la modalitățile prin care țările și populația
țărilor înțeleg sărăcia
- metodologic, modalitatea de reprezentare (hartă, procente) sugerează că cercetarea
a fost una cantitativă și că a lucrat cu populație reprezentativă și ajustări
proporționale
o ar fi fost necesară completarea cu cercetări calitative la temă
- o formă mai potrivită de reprezentare (care ar fi putut rezulta din aplicarea unor
definiții, teorii și metode mai rafinate, precum cele sugerate anterior) ar fi putut
evidenția zone de sărăcie și în alte regiuni ale lumii
o astfel, am fi putut reprezenta sărăcia și în alte țări și continente, în
anumite zone, orașe sau cartiere ale acestora
Exemplu de conceptualizare (și alternare) a descrierii și reprezentării în tratarea unei teme
într-un articol științific:

Sursa textului: A. Chauhan, J. Foster, “Representations of Poverty in British Newspapers”,

Journal of Community & Applied Social Psychology, nr. 5, 2014, pp. 390-405
11. INTERPRETAREA EVENIMENTELOR ȘI FENOMENELOR COMPLEXE

Una dintre principalele metode de analiză, incluzând analiza evenimentelor internaționale

globale și a fenomenelor socio-politice, este interpretarea. Interpretarea este o formă de
evaluare a sensului, inclusiv a relevanței, argumetelor sau adevărului unui enunț sau discurs, deci
face parte din mecansimul prin care se articulează gândirea critică. În mare, interpretarea poate
fi văzută ca o metodă analitică prin care sunt relevate semnificațiile unui obiect, eveniment,
fenomen, concept sau discurs al/privind un aspect al lumii naturale sau sociale. Procedeurile
interpretării se supun și ele unei evaluări critice (gândirii critice).

În următoarele enunțuri avem niște interpretări, în sensul că emitenții acestora se bazează pe

anumite presupoziți, cunoașteri, asocieri de informații și idei etc. pe care le articulează în
semnificațiile pe care fiecare din urmatoarele conținuturi le produc:

1. Toți oamenii vor fi afectați de ceea ce s-a întâmplat la alegeri

2. Unii oameni nu sunt reprezentați în Parlament
3. Pandemia continuă, deci libertățile civile vor fi pe mai departe încălcate
4. Summitul s-a desfășurat cu ușile închise, deci au vrut să ascundă ceva
5. Încălzirea climatică îi va afecta doar pe cei din țările calde, nouă ne va fi mai bine
6. Încălzirea climatică va afecta pe toată lumea pentru că clima e un sistem global
7. Toate studiile despre încălzirea climatică sunt dubioase

Câteva aspecte privind forma și modalitatea de argumentare a acestora:

- se observă că operatorii propozițiilor logice tip „toți”, „unii”, „deci” etc. sau mecanismele
de excludere-includere și generalizare tind să își piardă valoarea argumentativă în
detrimentul forței interpretării, altfel spus trecerea de la presupoziție la concluzie se face
imediat, în virtutea creditării capacității interpretative a emitentului
- totuși interpretările trebuie argumentate (ele nu sunt doar opinii), de unde necesitatea
articulării gândirii critice și în cazul (emiterii și evaluării) interpretărilor

Să comentăm critic interpretările de mai sus: în cazul primelor două se observă imediat că acele
presupuneri invocând pe „toți”, respectiv pe „unii” sunt inexacte (imprecise și vagi). Ne putem
întreba: în ce sens vor fi afectați oamenii, respectiv în ce sens nu sunt reprezentați; sau, de ce ar
fi aceasta ceva semnificativ: întotdeauna niște alegeri produc anumite efecte (deci oamenii „sunt
afectați”), respectiv privind parlamentele, unele categorii sau indivizi vor putea declara ca nu se
simt reprezentați – prin urmare interpretarea nu aduce ceva nou, nu produce o înțelegere
suplimentară a lucrurilor. În schimb, daca cele două interpretări vor să sugereze ceva concret,
criticabil în ceea ce privește evoluția/viața politică a unui context dat, din nou, interpretarea
oferită de aceste enunțuri este insuficientă, atâta timp cât aceste aspecte critice sunt doar
sugerate fără a fi explicitate în ce fel sunt afectați oamenii, respectiv în ce fel o reprezentativitate
mai potrivită este posibilă etc. Deja aceste comentarii sugerează că o interpretare bună trebuie
să fie consistentă sau reluată asupra aceluiași obiect de mai multe ori. Vom dezvolta această idee
imediat.

Legat de celelalte interpretări, în mod asemănător, trebuie să avem în vedere semnificațiile

sugerate (ca mesaj al interpretării), începând cu semnificațiile unor expresii, chiar cuvinte.
Interpretarea fiind o operațiune de relevare a sensurilor, este important ca acestea să fie clare (în
primul rând pentru emitent) și să fie articulate consistent, menținându-se aceleași semnificații în
fiecare punct al articulării mesajului. Astfel, în cazul eunțului nr. 3 din lista de mai sus trebuie
specificat la ce anume libertăți civile se referă, pentru că formulată în acest fel, interpretarea nu
doar sugerează, ci lasă recepeptorul enunțului să creadă că toate libertățile civile sunt încălcate,
prin urmare manipulează. Acestă putere manipulativă este produsă și de utilizarea conectorului
logic „deci”, care aici nu are valoare argumentativă demonstrabilă și este utilizat retoric: există
posibilitatea (pentru că există situații de țări) în care pandemia contină, și libertățile civile nu sunt
suprimate. De fapt, în nicio democrație pandemia nu a adus cu sine suprimarea libertăților civle
fundamentale (precum libertatea de conștiință, libertatea de exprimare, libertatea religioasă,
dreptul la proprietate,dreptul la tratament egal etc., ci cel mult a restricționat temporar anumite
facilități, precum posibilitatea de a ieși din casă după o anumită oră etc.). Pe de altă parte,
renunțarea la anumite aspecte ale libertărilor civile pentru o perioadă de timp cu scopul
combaterii răspândirii pandemiei poate fi preferabil și, în fapt, un act de responsabilitate civică,
idee care este exlusă din formularea interpretării.

La interpretrea nr. 4, „summitul s-a desfășurat cu ușile închise, deci au vrut să ascundă ceva”,
trebuie, asemănător, evaluate atât sensurile unor expresii foloite, cât și mesajul acestui enunț.
Legat de mesaj, intenția interpretării poate fi aceea de a sugera faptul că o întâlnire politică
importantă a vrut să ascundă publicului anumite informații. Relevând această idee, însă,
interpretarea omite faptul că acesta poate fi parte a unui protocol standard, sau că acest lucru
(ferirea de public) s-a desfășurat doar într-un moment (nu pe durata întregului summit) când au
avut loc dezbateri privind formularea unor decizii care nu aveau o formă finală, prin urmare nu
aveau un rol informativ public. În sine, expresia „cu ușile închise” trebuie chestionată: ce
înseamnă aceasta? Dacă ea are în vedere o procedură, în sine frecventă și banală, de a invita
presa să părăsească încăperea unde urmează să se discute ceva ce nu are importanță pentru
public în acel moment (fiind vorba despre aspecte neoficiale sau oficial secrete), atunci nu este
vorba despre nicio „dezvăluire”, iar interpretarea, deși sugerează un scenariu tip „conspirație”
sau „decizii oculte” își ratează obiectul.

În ceea ce privește enunțurile nr 5 și 6 se poate observa că viziunea (sau cunoștințele) privind

încălzirea climatică poate conduce interpretul spre versiuni diferite de înțelegere a realității și
efectelor unui fenomen. Dincolo de acuratețea științifică a interpretării apare evident în aceste
enunțuri capacitatea diferită de a înțelege realitatea și de a sugera că ar sta lucrurile. Ceea ce
atrage atenția în mod critic la ceste enunțuri este, în cele din urmă, impunerea la nivel discursiv a
unui punct de vedere prin afirmații radicale (introduse prin conectorii „doar”, „toată”) care ar
trebui să activeze rezerva critică a celor care receptează acest tip de mesaj.

În fine, valoarea acestor conectori apare cu și mai mare evidență în ultimul enunț. Când se suține
că „toate studiile despre încălzirea climatică sunt dubioase” este suficient ca un singur studiu să
fie acreditat de comunitatea oamenilor de știință pentru a infirma acea interpretare. Care nu
doar învirtutea unui punct de vedere al interpretului, ci și din punct de vedere logic, astfel, nu
s-ar mai putea susține. Forța interpretării, însă, tinde să desconsidere logica argumentării, și de
aceea este importantă „gândirea critică”.

Relația dintre reprezentare și interpretare

Reprezentările sau descrierile lumii sunt construite ca interpretării. Este important să înțelegem
nu doar cum sunt formulate interpretările ci și cum anume se produc, prin ce mecanisme.
Există două mari modele de interpretare:
(A) adoptarea unui format discursiv de interpretare (a unui pattern recognoscibil prin care
sensurile sunt generate în virtutatea capacității interpretative a contextului original sau a
prestigiului simbolic al modelului) și
(B) urmărirea unei semnificații totalizante prin integrarea aspectelor circumscrise contextului în
care semnificația este relevantă (numită și metoda „cercului hermeneutic”).

Să exemplificăm și detaliem cele două modele în cadrul analizei socio-politice:

A. Formatul discursiv-interpretativ

De exemplu, în discursul crizelor întâlnim adesea preluată o idee de interpretare care

reformulează discursul apocaliptic. Acesta este adânc încetățenit în modul nostru de gândire
întrucât este un mod cultural de a vedea lucrurile și generează sensurile prin simpla sa referință,
întrucât recunoaștem similitudinea circumstanțelor.

Astfel, în pasajul „Molimele, neînțelegerile între popoare, seceta, sărăcia și pribegiile sunt semne
care arată că sfârșitul lumii este aproape” avem un topos descriptiv-interpretativ de natură
religioasă (discurs apocaliptic). Fiind la origine un discurs religios (mitic, cultural, spiritual) el este
recunoscut imediat de auditor și invesit cu putere interpretativă, fiind preluat, în diverse
variante, în fromulări precum: „Ați văzut că lumea e afectată de pandemie, de conflicte între
națiuni, de schimbări climaterice, de inegalități sociale și valuri de imigranți. Este clar că asistăm
la sfârșitul ordinii mondiale așa cum am cunoscut-o, poate chiar la declinul Occidentului”.

Se observă că între cele două pasaje există, pe de o parte, asemănări izbitoare de semnificație a
termenilor (și realităților) invocate, iar pe de altă parte un mecanism similar de a produce un
verdict (de a trage o concluzie), chiar dacă realitatea fenomenală diferă. Astfel, limbajul
trdițional, arhaic din pasajul de tip biblic este înlocuit cu o terminologie modernă a vocabularului
științei socio-poli ce: molimă → pandemie, neînțelegeri între popoare → conflicte între națiuni,
secetă → schimbări climaterice, sărăcie → inegalități socială, pribegie → imigrație, dar în fapt,
scenariul descris prin aceste componente ale unui întreg semnificativ rămânând același. Dacă în
primul caz acest scenariu pregătește la modul discursiv interpretarea privind sfârșitul lumii, în
limbajul interpretării politice moderne, verdictul vizează sfârșitul ordinii mondiale sau declinul
Occdentului.

Aceste interpretări (și altele similare dedicate unor diverse fenomene globale și realități socio-
politice) se repetă în diferite versiuni ușor modificate și își extrag capacitatea interpretativă din
înseși existența modelului (discursului) cultural la care apelează. De aceea aceste interpretări au
nevoie de o „critică secundară” care vizează reinterpretarea unor aserțiuni, idei, presupuneri în
contexte care reintegrează unele elemente, uneori prin filtre de analiză diferite, pentru a evita
producerea de interpretări hazardate. Pentru aceasta, este utilă cea de-a doua metodă
interpretativă, și anume „cercul hermeneutic”

B. Cercul hermeneutic

Modelul cercului hermeneutic a fost impus de teoreticieni precum William Dilthey sau Hans
Gadamer, în primul rând pentru înțelegerea textelor, ca un proces iterativ prin care sunt aduse
înțelegeri suplimentare (repetate) ale unui întreg. Ideea de „cerc”, prin urmare, vizează reluarea
unui proces (circularitate) prin care diverse componente (părți) ale unui întreg sunt integrate
înțelegerii. Acest lucru necesită, mai întâi, „decuparea” unui fenomen și identificarea acelor
componente care îi adaugă semnificație. Celmai ușor acest lucru poate fi ilustrat nu prin
interpretarea unui text, ci a unei fotografii. O fotografie conține deja un decupaj al realității (dat
de marginile generate tehnic de producerea sa); interpretarea conținutul său se produce prin
integrarea diverselor „scene” care pot fi identificate în imagine. Acestea se integreaza repetat,
reluând procesul (ca într-un cerc) și adăugând noi sensuri care converg spre interpretarea finală.

În exemplul de mai jos, utilizat în discuția din capitolul precedent, doar după ce identificăm și
analizăm diverse componente ale realității fotografiate putem decide „ce reprezintă” acea
fotografie și decide, dacă, de exemplu este ilustrativă pentru ceea ce interpretăm ca „sărăcie”
sau, dimpotrivă, dacă nu este ilustrativă pentru aceasta întrucât înțelegerea sa nu ne-ar permite
să avansăm o astfel de interpretare.

Schematic, metoda cercului hermeneutic poate fi reprodusă astfel:

Pe această diagramă gândirea interpretativă reia procesul circular pentru fiecare parte
componentă, sporind înțelegerea întregului astfel:
 , ,
etc.

Altfel spus, interpretarea se desfășoară printr-o operațiune mentală care integrează repetat
diverse părți semnificative dintr-un întreg, până când acest întreg capătă o coerență de
ansamblu.

După cum se poate observa această a doua metodă este mai riguroasă decât prima,motiv pentru
care poate fi apelată în producerea unor interpretări suplimeyare,alternative sau pentru ceea ce
am numit critica secundară a unor interpretări primare, superficiale.

Astfel, reluând primul exemplu (de la modelul A), putem observa că aplicarea patternului
discursiv-interpretativ ne spune, de fapt, foarte puțin despre „lume” și diversele fenomene care
o afectează azi:

La acest prim nivel al interpretării putem afirma că „lumea este afectată”: un scenariu care
pregătește concluzia privind declinul. Dar raționamentul este aproape tautologic: diverse
fenomene negative se petrec în lume, prin urmare lumea este afectată de ele. Înțelegem prea
puțin. Sugestia celei de-a doua metode (B) este că reluarea cercului hermeneutic privind fiecare
componentă integrată ne-ar putea oferi interpretări mai bogate, mai subtile ceea ce în cele din
urmăr ar conduce la rafinarea interpretării.

Astfel concluzia ar putea să nu se îndrepte, neapărat spre verdictul biblic, ci spre alte
potențialități, precum în varianta de interpretare următoare: „Fenomene recente precum
pandemia, neînțelegerile între națiuni, schimbările climaterice, inegalitățile sociale, valurile de
imigranți ne dau posibilitatea de a regândi relațiile pe care lumea le stabilește cu diverse sisteme
ale sale.”

În această interpretare „secundară”, componentele care permit contextualizarea întregului sunt

integrate în specificul lor (nu împreună, indistinct) astfel:
 interpretare primară interpretare secundară

pandemia lumea este afectată posibilitate a lumii de a regândi relația cu

natura, cu societățile, cu instituțiile de
sănătate și cercetare

migrații de populație lumea este afectată posibilitate a lumii de a regândi relația cu

societățile, cu sistemele culturale,
politice și de securitate

schimbări climatice lumea este afectată posibilitate a lumii de a regândi relația cu

natura, cu sistemele economice, politice
și legale

… … …

MODELE DE (A) formatul discursiv- (B) metoda

INTERPRETARE interpretativ cercului hermeneutic

Se observă că ceea ce vizează interpretarea primară, în acestexemplu, sunt „efectele” (adică

consecințele) unor fenomene, pe când interpretarea secundară e preocupată mai mult de
„circumstanțe”, adică de condiții de posibilitate. Acest lucru face ca, uneori, cele două modele de
interpretare să poată fi articulate împreună. Ca remarcă, însă, cel de al doilea model are evident
un potențial critic mai aplicat.

Comentarii finale privind interpretarea

Ceea ce se interpretează, în cele din urmă, este un întreg (adică „fenomenul”). Acesta trebuie
avut în vedere (prevăzut) de către interpret și circumscris (decupat) din realitatea fenomenelor.
Asupra acestui fenomen se aplică apoi un model de interpretare care, fie identifică un format
discursiv-interpretativ potrivit semnificației propuse (A), fie identifică acele componente pe care
le integrează unui întreg semnificativ după metoda cercului hermeneutic (B).

Primul model este formal-structural, și, din acest motiv riscă să producă doar interpretări „de
suprafață”; cel de al doilea este relațional-constructivist și poate rafina interpretarea. Totuși, nici
acesta din urmă nu este lipsit de puncte slabe, atâta timp cât poate produce interpretări mai
speculative comparativ cu primul, care este mai rigid.

Indiferent de metoda adoptată sau de posibilitatea combinării celor două, trebuie avut în vedere
că scopul interpretării nu este acela de a „justifica” un punct de vedere, ci de a înțelege un
fenomen, în sine și ca potențialitate, cu cât mai contextualizat, cu atât mai profund. Pentru
aceasta, în măura în care este necesar și posibil, cea de a doua metodă (cercul hermeneutic) se
poate relua,chiar de mai multe ori, urmărind diverse contexte ale părților componente.

Exerciții

Citiți următoarele exemple de interpretări ale lumii socio-politice și identificați: (i) ce anume se
interpretează, (ii) care sunt aspectele propuse interpretării pentru a oferi o mai bună înțelegere a
întregului.
Aplicați una dintre metodele de interpretare sugerate. Decideți dacă aduce prima interpretare o
mai bună înțelegere a ceea ce se interpretează sau este nevoie de reluarea „cercului
hermeneutic”.

1. Argumentul islamiștilor este că acoperirea capului este o opțiune inofensivă pe care unele
femei aleg să o pună in practică nesilite de nimeni. Vălul, spun ei, este o formă oarecare de
îmbrăcăminte feminină, care se găsește în magazinele din Istanbul în toate variantele și
culorile, însă realitatea este că promovarea vălului face parte dintr-un program mai amplu de
limitare a drepturilor femeilor prin introducerea legii sharia in Turcia și de obținere treptată
a ceea ce in Iran s-a obținut dintr-un foc, prin revoluția din 1979. Pe străzile din Istanbul a
apărut deja burka, acoperind tot corpul purtătoarelor, din cap pană in picioare, cu o singură
deschizătură in dreptul ochilor, ca să poată vedea, și ascunzandu-le identitatea. Nu
întâmplător, schimbarea vestimentară a fost insoțită de o schimbare în politica externă a
Turciei. Fost sprijin de nădejde, pro-american, al NATO și candidat la aderarea la Uniunea
Europeană, Turcia se intoarce tot mai mult spre Orient, concurând cu Republica Islamică
Iraniană pentru postul de lider al lumii musulmane.
(Niall Ferguson, Civilizația. Vestul și restul)

Sugestii pentru răspuns:

- se interpretează un fenomen, nu o țară sau regiune geopolitică
- se poate aplica metoda cercului hermeneutic
- fenomen interpretat: „îndepărtarea Turciei de valorile occidentale”
- părți componente: „încurajarea purtării vălului islamic”, „limitarea drepturilor
femeilor”, „distanțarea de NATO”, „similitudini cu Iranul”
- reluarea cercului hermeneutic poate produce interpretări mai profunde (de exemplu
legate de contextele în care purtarea vălului este încurajată, de semnificația
drepturilor femeilor în cultura islamică, de strategiile geopolitice ale Turciei și
opțiunile contextual-politice și tacticile discursive ale acesteia etc.)

Figurarea modelului cercului hermeneutic în cazul interpretării propuse în acest text:

2. Există posibilitatea ca investițiile scăzute în armamente să creeze vulnerabilități în toate
sectoarele, pentru o putere mondială supraextinsă, cum sunt Statele Unite; dar investițiile
masive în armament, în timp ce ar crește securitatea pe termen scurt, ar putea să erodeze
competitivitatea comercială a economiei americane astfel încât națiunea să fie mai puțin
sigură pe termen lung. Și în acest caz, precedentele istorice nu sunt încurajatoare. Țările
foste „numărul unu” din trecut s-au confruntat cu o dilemă comună, în sensul că, în timp ce
forța lor economică relativă se diminua, provocările externe la adresa poziției lor le-au
constrâns să aloce tot mai multe resurse în sectorul militar, ceea ce acaparează investițiile în
producție și, în timp, duce la spirala descendentă a impozitelor mai mari, a scindărilor
interne tot mai profunde în privința priorităților bugetare, precum și la slăbirea capacității de
a duce povara apărării.
(Paul Kennedy, Ascensiunea și decăderea marilor puteri)
BIBLIOGRAFIE

Bassham, G. Critical Thinking. A Student’s Introduction. McGraw-Hill, 2011.

Bieltz, P. Logică și gândire critică. Editura Universității Titu Maiorescu, f.a.
Cazacu, A. Teoria argumentării. România Press, 2007.
Clitan, G. Gândire critică. Eurobit, 2003.
Gadamer, H. Elogiul teoriei. Moștenirea Europei. Polirom, 1999.
Gherghel, V. Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile. Polirom, 2018.
Freeley, A; Steinberg, D. Argumentation and Debate. Wadsworth, 2012.
Hilsdon, J. Critical Thinking, Learning Development. Plymouth University, 2009.
Mattelart, A. Istoria teoriilor comunicării. Polirom, 2001.
Moore, B; Parker, R. Critical Thinking. McGraw Hill, 2019.
Nagel, J. Cunoașterea. O foarte scurtă introducere. Litera, 2020.
Ornea, L. Bifurcații. Curtea Veche, 2016.
Park, R. Știința Voodoo. Drumul de la prostie la fraudă. Humanitas, 2001.
Philipps, T. Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul. Editura Trei, 2018.
Priest, G. Logica. O foarte scurtă introducere. Litera, 2000.
Quine , W.; Ullian, J. Țesătura opiniilor. Polirom, 2020.
Rescher, N. Introduction to Logic. Routledge, 2017.
Rovența-Frumușani, D. Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze. Tritonic, 2004.
Stoianovici, D. Argumentare și gândire critică. Editura Universității București, 2005.
Zafiu, R. Diversitatea stilistică în româna actuală. Editura Universității București, 2001.

Debatepedia (în limba română). http://debatepedia.idebate.org/ro

Lexicologia Limbii Române. https://lexicologialimbiiromane.ro