Teoria bilanţului dinamic este abordată de profesorul Eugene Schmalenbach in 1916 şi descrisă în

lucrarea sa publicată în 1919 (Grundlagen dynamischer Bilanzlehre). Această teorie consideră că bilnţul
are ca obiectiv principal calcularea şi prezentarea rezultatelor economice şi financiare. Rezultatele sunt
calculate şi prezentate în bilanţ printr-o comparaţie a cheltuielilor şi veniturilor. Potrivit acestei teorii
elementele patrimoniale(mijloacele şi resursele) sunt prezentate nu după ceea ce reprezintă ele la un
moment dat (momentul întocmirii bilanţului), ci în mişcare (în dinamică) din punctul de vedere al
conţinulului şi formei viitoare. Mijloacele şi resursele au un caracter tranzitoriu care în perioada
următoare se vor transforma în cheltuieli, plăţi, încasări şi venituri. Evaluarea elementelor bilanţiere
trebuie efectuată la preţuri constante, pentru a asigura comparabilitatea rezultatelor în timp, iar pe
această bază se apreciază eficienţa activităţii.

Teoria bilanţului eudinamic, se constituie ca o continuare a teoriei bilanţului dinamic, este prezentată de
autorul ei, H. Sommerfeld, în lucrarea Eudynamische Bilanzlehre, aparută în 1936. Este o teorie bazată
pe principiul prudenţei maxime care consideră că pentru determinarea unui rezultat cât mai real,
elementele patrimoniale ce reprezintă substanţa de avere trebuie trecute în bilanţ la o valoare sigură şi
în orice moment realizabilă. Bunurile care ar putea deveni obiectul unor tranzactii se evaluează la
preţurile cele mai scăzute. In calculul rezultatelor se iau in considerare numai veniturile efectiv realizate,
beneficiile viitoare nefiind luate în considerare. Nu este exclusă nici posibilitatea apariţiei unor pierderi
din vânzările pe credit, care nu sunt considerate venituri realizate deoarece acestea nu au fost încasate.

Teoria bilanţului pagatoric elaborată şi dezvoltată de Erich Kasiol (Pagatoriche Bilanz), se sprijină de
asemenea , pe teoria bilaţului dinamic, iar după unii autori, şi pe teoria bilanţului financiar economic.
Potrivit acestei teorii scopul bilanţului este să asigure calculaţia totală a rezutatului financiar, obţinut
prin diferenţa dintre incasarile totate şi plăţile totale. Soldul, sub formă de disponibilităţi bănesti, astfel
obţinut, exprimă rezultatul perioadei. La incasări trebuie cuprinse pe lângă încasările propriu-zise şi cele
generatoare de creanţe sau datorate decontărilor, după cum în totalul plătilor sunt cuprinse, pe lângă
plăţile propriu-zise, şi cele generatoare de obligaţii sau datorate decontărilor. Pentru a permite
determinarea rezultatelor, bilanţul pagatoric utilizează cheltuieli şi venituri anticipate care presupun
plăţi şi încasări viitoare ce dau naştere operaţiilor băneşti de decontare privind drepturile şi obligaţiile
întreprinderii.

Teoria bilanţului nominalist (realist), fundamentată de W Rieger (1928), consideră bilanţul o situaţie
intermediară, având în vedere că în momentul redactării lui, anumite circuite ale procesului de
reproducţie nu sunt încheiate. Anumite cheltuieli şi venituri nu îmbracă forma de bani (vezi cheltuieli
preliminate şi venituri de realizat), ele urmând a fi realizate în perioadele viitoare. Deoarece evaluarea
acestor elemente de cheltuieli şi venituri este inexactă, bilanţul încheiat pe parcursul funcţionării unităţii
asigură o “decontare intermediara” care prezinta utilitate doar in scop de control. Bilantul real al
elementelor patrimoniale este in conceptia acestei teorii bilantul care prezinta situatia intreprinderii in
ipoteza lichidarii sau vanzarii ei, cand se poate vorbi de o “decontare totala” în marime efectivă şi
expresie banescă.

Teoria previzională a fost elaborată de K. Kafer pornind de la teoria nominalistă a lui Rieger. Această
teorie vede în bilanţ o „calculaţie de perspectivă” menită să furnizeze informaţii necesare luării
deciziilor pentru activitatea viitoare a întreprinderii. Pentru realizarea acestui scop este prezentată
situaţia averii şi a capitalului astfel:

Averea – totalul perspectivei de intrări viitoare de valori,

Capital – totalul perspectivei ieşirilor viitoare de bunuri şi servicii.

Teoria bilanţului aur a fost elaborată de E. Schmalenbnach, ca soluţie la probleme generate de

deprecierea monetară din perioada interbelică. În aceste condiţii se introduce începând cu anul 1923,
intr-o serie de ţări precum: Germania, Ungaria, Polonia s.a. obligativitatea încheierii bilanţurilor în două
valori, respectiv, în monedă hârtie şi în monedă aur, pentru a le face comparabile cu cele încheiate în
perioadele anterioare. În bilanţul aur posturile sunt reevaluate pe baza raportului dintre moneda
curentă şi etalonul aur, fără a se avea în vedere că puterea de cumpărare şi preţul aurului pot să
înregistreze fluctuaţiile de la o perioadă la alta.

Între teoriile cu mai multe scopuri se numără:

Teoria bilanţului organic a fost elaborată de profesorul Fritz Schimidt, fiind prezentată în lucrarea Die
organische Bilanz im Rahmen der Wirtschaft(1921). Este considerată o teorie dualistă deoarece atribuie
bilanţului două scopuri: pe de o parte calcularea şi prezentarea sub cele două laturi caracteristice –
mijloacele şi resursele- a patrimoniului întreprinderii şi, pe de altă parte, calcularea şi prezentarea
rezultatului financiar al întreprinderii. Bilanţul organic trebuie să garanteze valoarea relativă a
întreprinderii. Profesorul Schmidt consideră că la întocmirea bilnţului şi la calcularea rezultatelor trebuie
să se pornescă de la valoarea de piaţă a bunurilor. Evaluarea în bilanţ a structurilor patrimoniale se face,
deci, la preţul zilei, iar câştigul este determinat ca diferenţă între preţul de vânzare şi preţul de
reaprovizionare a aceloraşi bunuri din ziua vânzării. Câştigul astfel calculat este considerat un câştig
organic-real.

Teoria bilanţului integral sau total, elaborată de Walter le Coutre deşi este o dezvoltare a teoriei
bilanţului static s-a transformat dintr-o teorie monistă intr-o teorie dualistă. În concepţia acestei teorii,
bilanţul reprezintă un mijloc auxiliar, de ordin tehnic, care ilustrează, pe de o parte, relaţiile
întreprinderii cu terţele persoane şi cu întreprinzătorii, în legătură cu capitalul adus de aceştia şi, pe de
altă parte, averea procurată de capital şi pusă în exploatare. Fiind o sinteză ce caracterizează în
totalitate activitatea economică a întreprinderii, bilanţul este considerat un mijloc de fundamentare a
deciziilor care să asigure desfăşurarea în condiţii optime a activităţii.

Teoria bilanţului financiar-economic, elaborată de Ernst Walb, în 1966, este o dezvoltare a teoriei
bilanţului dinamic. Ea atribuie bilanţului mai multe funcţii, principala fiind aceea de instrument de
control şi de elaborare a deciziilor. Accentul cade pe reflectarea existentului de capital, care trebuie să
fie un capital real. Evaluarea capitalului se face la valoarea de procurare, tinându-se cont şi de oscilaţiile
valorilor baneşti. Bilanţul şi contul de profit şi pierdere se consideră că au funcţii distincte în gestiunea
întreprinderii: bilanţul reflectă soldul fluxurilor financiare din conturile de plăţi, iar contul de beneficii şi
pierderi reflectă soldul fluxurilor reale (materiale) preluate din conturile de producţie.

Teoria bilanţului de perspectivă (de prognoză), fundamentată de W. Engels şi expusă în lucrarea Teoria
valorificării economice în lumina teoriei luării deciziilor(1962) atribuie bilanţului mai multe funcţii, între
care cea mai importantă este considerată a fi aceea de prognoză teoretică cu scop de îndrumare.

Teoria calculului rentabilităţii elaborată de M.R. Lehmann, consideră teoriile bilanţului static şi a
bilanţului dinamic ca fiind teorii formale, în opoziţie cu teoria sa considerată materialistă. Pentru
elaborarea acestei teorii autorul a preluat de la predecesorii săi o serie de elemente, precum:
comparabilitarea datelor, în special, a celor privind rentabilitatea (teoria bilanţuli dinamic a lui E.
Schmalenbach), evaluarea la preţul zilei (teoria bilanţului organic a lui F.Schmidt), evaluarea capitalului
la valoarea de procurare, luând în considerare şi oscilaţiile monetare (teoria bilanţului financiar
economic a lui E. Walb).

Teoria bilanţului sintetic, elaborată de H. Albach în 1965, consideră că bilanţul are, pe lângă scopurile
cunoscute, rolul de instrument de decontare a plăţilor planificate şi a profitului planificat care se
compară cu realizările esfective din perioada bilanţieră. Ca urmare, bilanţul este considerat un calcul
periodic de control inclusuv al activităţii viitoare.
Teoria funcţiei analitice a bilanţului, elaborată de W. Stutzel în 1967, abordează problema evaluării într-
un mod aparte. Negând concepţia tradiţională potrivit căreia bilanţul realizează calculaţia averii şi a
rezultatului, autorul presupune o “teorie a măsurii”.