Bazele contabilităţii

Prof. Busuioceanu

Curs 1
09.03.10

Legea socităţilor comerciale nr. 31

Codul fiscal nr. 3055
Legea contabilităţii

Temă
Ordinul 3055 din 29.10.2009
Monitorul Oficial 766 bis 10 noi. 2009
Secţiunea 7. Principii contabile generale.
Secţiunea 2. Utilizatorii şi caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare anuale
(utilizatorii situaţiilor financiare anuale; caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare
anuale).
Secţiunea 3. Formatul bilanţului.
Secţiunea 5. Formatul contului de profit şi pierdere
 Curs 2
16.03.10
Obiectul şi metoda contabilităţii

Apariţia elementelor de progres în viaţa oamenilor au generat în mod inevitabil şi o

evoluţie în plan contabil. O primă valenţă a contabilităţii a fost aceea de a cunoaşte din punct
de vedere cantitativ averea.
Astfel, în anul 1202 apare lucrarea matematicianului Leonardo Fibonacci intitulată
“Manual de aritmetică” fiind considerat primul manual de calcule şi practici comerciale din
lume în care sunt introduse cifrele arabe în locul celor romane.
Era nevoie de un sistem de reflectare a averii mult mai bine pus la punct. Acesta a
apărut fiind cunoscut sub denumirea “Contabilitatea în partidă simplă”. Potrivit acestui sistem
sunt reflectate doar raporturile dintre întreprindere şi terţi.
Principiul de la baza acestui sistem este cel al înregistrării simple potrivit căreia
primirea unei valori se înregistrează într-o coloană a contului deschis persoanei care primeşte,
iar restituirea valorii în cealaltă parte a acelui cont.
I=V P=C

1) x1 1) y1
2) x2 2) y2
3) x3 3) y3
….. …..
….. …..
….. …..
...... …..

Această formă a fost a fost practicata iniţial în Italia apoi în principalele ţări din
Europa Occidentală în secolele XIII-XIV.
Acest sistem al înregistrării în partidă simplă a continuat să existe şi după apariţia
contabilităţii în partidă dublă, fiind utilizat şi în prezent în cadrul unor entităţi economice
(PFA) pentru care legislaţia nu prevede utilizarea partidei duble. Totuşi acest sistem era
incomplet.
Ideea existenţei unui echilibru între ceea ce deţine o întreprindere şi sursele de
provenienţă a acelor bunuri a fost transpusă în ceea ce este cunoscută în prezent sub
denumirea de contabilitate în partidă dublă.
Cercetările histografice existente până în prezent nu au relevat date cu privire la inventatorii
contabilităţii în partida dublă ci doar cu privire la popularizatorul acesteia.
Prima lucrare publicată ce prezintă arta veneţiană a contabilităţii în partidă dublă este
“Tratatul de contabilitate” al lui Luca Paciolo inclus în lucrarea “Suma de aritmetica,
geometria, proporzioni et proporzionalitat”.
Această lucrare a apărut în 1494.
Sistemul de contabilitate în partidă dublă prezentat de L. Paciolo are la bază egalitatea
AVERE = CAPITAL.
Încercând o definire a contabilităţii L. Paciolo analizează contabilitatea ca fiind un
ansamblu de principii şi reguli privind înregistrarea în partidă dublă a averii şi aparţine unui
negustor precum şi toate afacerile acestuia în ordinea în care au avut loc.
 Observam că iniţial obiectul de studiu al contabilităţii erau averea şi afacerile unui
negustor.
Ulterior această tehnică duală a contabilităţii a cunoscut consacrarea fiind aduse
destule modificări de formă, dar nu şi de fond.
Marea criza economică (1929-1933) a avut repercursiuni foarte importante asupra
contabilităţii în sensul că după aceste momente au început să apară reglementări privind
modul de prezentare a situaţiei afacerilor întreprinderii la un moment dat.
Astfel, au început să se accentueze preocupările legate de prezentarea în mod
organizat pe baza unor reglementări a bilanţului - adică averea şi capitalul întreprinderii la un
moment dat, precum şi a rezultatului sau a performanţelor întreprinderii - adică diferenţa
dintre venituri şi cheltuieli.
Începând cu anii ’70 preocupările privind reglementările contabile la nivel
internaţional au început să se accentueze. În acest sens fiind creat şi un organism care viza
normalizarea contabilităţii la nivel internaţional.
Astfel, în 1973 a fost creat organismul numit IASC (Comitetul Standard Internaţional
de Contabilitate) ca o înţelegere între organizaţiile profesionale din Australia, Canada, Franţa,
Germania, Japonia, Mexic, Olanda, Marea Britanie, SUA.
În prezent IASC a devenit IASB (Consiliul Standard Internaţional de Contabilitate).
Misiunea generică a acestei organizaţii este de a emite standarde internaţionale de
raportare financiară IFRS.
Standardele contabile reprezintă norme ce trebuie aplicate de anumite categorii de
întreprinderi în vederea existenţei unor informaţii comparabile la nivel internaţional.

Evoluţia contabilităţii în România

Prima atestare privind utilizarea partidei duble poate fi considerată o constatare făcută
de Nicolae Angelescu în legătură cu un comerciant, cu socotelile negoţului în anul 1836.
În planul literaturii contabile prima lucrare publicată în limba română în care este
explicată succint partida dublă este o traducere elaborată de Emanoil Ioan Nechifor în 1837
“Pravila comertiala”.
Literatura contabilă din secolul XIX se caracterizează printr-o serie de traduceri, dar şi
lucrări ale unor autori autohtoni printre care şi Teodor Ştefănescu considerat părintele
contabilităţii din România.
Trecerea în secolul XX este caracterizată prin apariţia unor noi preocupări referitoare
la dezbaterea unor probleme tehnice dublate de cele ce vizau normalizarea contabilităţii.
În acest context, s-au ridicat întrebări cu privire la obiectul de studiu al contabilităţii
conturându-se două direcţii/viziuni de abordare a contabilităţii: juridică şi economică.
La începutul secolului XX, profesorul Spiridon Iacobescu, Alexandru Sorescu au
prezentat teoria economico-juridică a contabilităţii susţinând că obiectul de studiu al
contabilităţii este PATRIMONIUL.
Potrivit acestei concepţii, patrimoniul reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii cu
respectivele lor obiecte de drepturi şi obligaţii, viziune ce poate fi sistematizată astfel:
 PATRIMONIU

BUNURI
ECONOMICE DREPTURI ŞI
OBLIGAŢII
PERS.FIZICĂ SAU
JURIDICĂ
EVALUABILE
ÎN BANI EVALUABILE ÎN
BANI

AVERE = CAPITAL
ACTIV = PASIV
BUNURI = DREPTURI + OBLIGAŢII
ACTIV = SURSE DE FINANŢARE – Proprii
- Străine (Atrase)
UTILIZĂRI = RESURSE
Bunurile economice formează substanţele materiale ale patrimoniului.
În funcţie de provenienţă ele îmbracă 2 forme:
- proprii => folosite de un agent economic în baza dreptului de proprietate;
- străine => folosite de un agent economic în urma luării unor angajamente financiare.
Bunurile economice au o latură existenţială şi o latură economică.
Latura existenţială este determinată de faptul că au o formă concretă şi structură
proprie care le determină destinaţia.
Latura economică se concretizează prin valorificarea şi utilitatea bunurilor.
Utilitatea bunurilor este capacitatea acestora de a satisface o cerinţă prin folosirea lui
în producţie sau consum.
Valoarea bunului este exprimată în bani.
 Curs 3
23.03.10

Drepturi şi obligaţii

Exprimă raporturile de proprietate în cadrul cărora se preocupă şi se gestionează

bunurile.
Raporturile de proprietate sunt:
Drepturi: când titularul de patrimoniu are calitatea de proprietar.Obligaţii: când titularul
de patrimoniu trebuie să dea un echivalent valoric sau să îndeplinească o anumită prestaţie.

PATRIMONIUL este totalitatea bunurilor şi a valorilor economice care aparţine unei

persoane fizice sau juridice precum şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică
posesia şi utilizarea acelor bunuri.
Obiectul contabilităţii îl constituie aşadar elaborarea şi aplicarea procedurilor şi
metodelor care să asigure: evident, calculul, controlul şi analiza în expresie valorică a
existenţei stării, mişcării şi transformării patrimoniului.
Pentru a asigura urmărirea şi gestionarea patrimoniului se apelează la următoarele
structuri: ACTIV, PASIV, VENITURI, CHELTUIELI, REZULTATE.
Cheltuielile, veniturile, rezultatele sunt structuri specifice activităţilor economice pe
baza cărora se evidenţiază şi se delimitează rezultatele obţinute ca urmare a desfăşurării
activităţilor.
Ecuaţia de echilibru: C±R=V  V–C=±R
 Curs 4
30.03.10

Contul de profit şi pierdere

Formatul contului de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierdere ne arată dacă rezultatul activităţii este profit sau
pierdere, mărimea acestui rezultat, structura rezultatului.
Conform ordinului 3055/2009, structura contului de profit şi pierdere este
astfel gândită încât prin indicatorii pe care îi cuprinde să reflecte situaţia veniturilor şi
cheltuielilor care au contribuit la rezultatul obţinut. Aceşti indicatori sunt următorii:
1. Cifra de afaceri netă:
- cuprinde sumele rezultate din vânzarea de mărfuri, produse şi furnizarea de
servicii, care reprezintă activitatea curentă a societăţii;
- nu cuprinde taxa pe valoarea adăugată, alte taxe legate direct de cifra de afaceri,
reducerile comerciale primite de societate.
2. Variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie:
- variaţia stocurilor de produse finite sau diferenţa dintre soldul de la început de an
al contului de produse finite şi soldul de la sfârşitul anului al aceluiaşi cont, reprezintă venituri
ale societăţii respective şi deci element al contului de profit şi pierdere; această variaţie a
stocurilor care se concretizează într-un plus de stoc majorează veniturile societăţii care
participă la ecuaţia rezultatului (reprezintă un stocaj).
3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată.
4. Alte venituri în exploatare.
5. Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile.
6. Cheltuieli cu personalul:
a. Cheltuieli cu salarii şi indemnizaţii;
b. Cheltuieli cu asigurări sociale, cheltuieli cu pensii;
7. Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale;
8. Alte cheltuieli de exploatare.
REx (rezultat din exploatare) VE (venit din exploatare) -
CE (cheltuieli din exploatare)

VE – CE = REx
RF (rezultat financiar)
RExt (rezultat extraordinar)
9. Venituri din interese de participare (cu indicarea distinctă a celor obţinute de la
entităţile afiliate).
10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate
(cu indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile afiliate).
11. Alte dobânzi de încasat şi venituri similare (cu indicarea distinctă a celor obţinute
de la entităţile afiliate).
12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active
circulante.
13. Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare cu indicare distinctă a celor de la entităţile
afiliate.
9 → 13 = Rezultatul activităţii financiare
REx + RF = RCurent (rezultatul activităţii curente)
14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă.
 15. Venituri extraordinare.
16. Cheltuieli extraordinare.
17. Impozitul pe profit.
18. Alte impozite (nereprezentate în cadrul elementelor de mai sus).
19. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar.

Consideraţii sau precizări privind elementele din contul de profit şi pierdere

Veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau de reduceri ale datoriilor.
Ele se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii altele decât cele rezultate din
contribuţii ale acţionarilor.
Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcurul
perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau sub formă de
creştere a datoriilor. Ele se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele
rezultate din distribuirea acestora către acţionari.
Veniturile şi cheltuielile care apar altfel decât în cursul activităţii curente ale entităţii
trebuie prezentte la venituri extraordinare şi cheltuieli extraordinare. Ele rezultă din
evenimente sau tranzacţii clar diferite de activităţi curente ale societăţii şi care nu se aşteaptă
să se repete în mod frecvent sau regulat.
Activităţile curente reprezintă orice activităţi desfăşurate de entitate ca parte integrantă
a afacerilor sale precum şi activităţi conexe care sunt o continuare a primelor activităţi
menţionate sau rezultă din acestea.
Ex.: cele determinate de calamităţi (cutremure, incendii, inundaţii) sau exproprierea
activelor.
Situaţiile financiare cuprinde înafară de bilanţ, cont de profit şi pierdere, şi aşa
numitele note explicative. Entităţile trebuie să prezinte în notele explicative proporţia în care
impozitul pe profit este reprezentat de profitul sau pierderea din activitatea curentă şi
extraordinară.
 Curs 5
13.04.10
Principii şi convenţii contabile

Principiile contabile au fost formulate în timp ca urmare a confirmării lor şi a utilităţii

acestora în activitatea practică. În ţara noastră reglementările contabile conţin un set de
principii corelate cu cerinţele normelor contabile europene şi internaţionale.
Printre cele mai importante principii contabile enunţăm:
• Principiul continuitaţii activităţii – întreprinderea îşi continuă în mod normal
activitatea într-un viitor previzibil fără a intra în imposibilitatea continuării activităţii sau fără
reducerea semnificatvă a acesteia. În contabilitate se pleacă de la ideea că viaţa unei entităţi
este infinită cu excepţia cazului în care există motive serioase care să dovedească încetarea
activităţii într-un viitor previzibil.
Cu alte cuvinte acest principiu probează că în condiţii normale evaluarea elementelor
din cadrul întreprinderii se face potrivit regulilor normale de evaluare.
Numai în situaţia în care societatea intră în stare de lichiditate, evaluarea elementelor
din patrimoniul său se face la alte valori (de ex: valori lichidative).
• Principiul permanenţei metodelor presupune aplicarea aceloraşi reguli şi procedee
contabile de lucru pentru a asigura comparabilitatea în timp şi între întreprinderi de acelaşi fel
a indicatorilor economico-financiari.
Astfel pentru amortizarea mijloacelor fixe se folosesc, potrivit legislaţiei din ţara
noastră următoarele metode de amortizare: liniară, degresivă, accelerată sau pentru evaluarea
stocurilor la ieşirea din patrimoniu se poate folosi una din urnătoarele metode de ieşire a
stocurilor din gestiune: LIFO, FIFO, CMP (cost mediu ponderat).
Nu putem schimba metodele de la un exerciţiu financiar la altul.
În cazuri excepţionale se foloseşte:
o Principul prudenţei – la întocmirea situaţilor financiare anuale. Evaluarea trebuie
făcută pe o bază prudentă şi anume:
a) În contul de profit şi pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data
bilanţului;
b) Trebuie să ţină cont de toate datoriile apărute în cursul unui exerciţiu financiar
curent sau a unui exerciţiu precedent chiar dacă acestea devin evidenţe numai între data
bilanţului şi data întocmirii acestuia;
c) Trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile potenţiale apărute
în cursul exerciţiului financiar curent sau a unui exerciţiu precedent chiar dacă acestea devin
evidenţe numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia.
d) Trebuie să se ţină cont de toate deprecierile indiferent dacă rezultatul exerciţiului
financiar este pierdere sau profit, ca urmare activele şi veniturile nu trebuie să fie
supraevaluate iar datoriile şi cheltuielile nu trebuie să fie subevaluate.
o Principiul independenţei exerciţiului – pentru întocmirea situaţiilor financiare se
iau în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzatoare exerciţiului financiar pentru
care se face raportarea fără să se ţina cont de data încasării sumelor sau a încasării plăţilor.
o Principiul intangililităţii – cere ca valorile şi structura bilanţului de deschidere al
unui exerciţiu să corespundă cu cele din bilanţul de deschidere al bilanţului precedent. Altfel
spus, chiar dacă ulterior întocmirii situaţiilor financiare pentru perioada încheiată apar
modificări care ar trebui să afecteze elementele din acea perioadă, societatea nu poate face
corecţii ale evaluărilor în situaţia financiară a perioadei curente.
o Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului – informaţiile prezentate în
situaţia financiară trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor nu
numai forma sa juridică.
 o Principiul pragului de semnificaţie – orice element care are o valoare semnificativă
trebuie prezentat distinct în cazul situaţiei financiare. Elementele cu valoare nesemnificativă
care au această natură sau funcţii similare trebuie însemnate nefiind necesară prezentarea lor
separată.

Procedeele şi instrumentele contabilitaţii

1. Documentaţia – se obţine şi se înregistrează în document la locul şi momentul

producerii toate operaţiunile care au loc într-o unitate patrimonială.
2. Evaluarea – constă în cuantificarea monetară a tuturor elementelor dintr-un
patrimoniu, aducerea acestora la aceelaşi numitor ceea ce face posibilă gruparea, sintetizarea
şi compararea lor.
3. Calculaţia – este un ansamblu de operaţii matematice şi algoritmi cu ajutorul cărora
se determină mărirea costurilor şi a rezultatului.
4. Contul – reprezintă procedeul specific al contabilităţii prin intermediul căruia are
loc urmărire stării şi mişcării fiecărui element din întreprindere precum şi gruparea şi
sistematizarea acestuia după diferite criterii.
5. Balanţa de verificare – un instrument de centralizarea a datelor înscrise în sistemul
de conturi şi în acelaşi timp de verificare a exactităţii acestor înregistrări, fiind o rezultantă a
principiului dublei înregistrări. Informaţiile din balanţa de verificare stau la baza întocmirii
bilanţului contabil.
6. Inventarierea – cu ajutorul acestui procedeu se stabileşte situaţia reală a
patrimoniului şi integritatea sa prin compararea informaţiei contabile cu situaţia de fapt.
7. Bilanţul contabil – prin intermediul lui se asigură generalizarea şi sintetizarea
informaţiilor referitoare la situaţia patrimoniului, situaţia financiară şi rezultatele obţinute de
întreprindere la sfârşitul exerciţiului financiar.
 Curs 6
20.04.10
Evaluarea în contabilitate

Evaluarea este procedeul prin care se determină valorile la care vor fi regăsite în
situaţiile financiare bunurile, tranzacţiile şi evenimentele generate de activitatea societăţii.
În mod concret, putem spune că evaluarea constă în exprimarea monetară a fiecărui
element material sau nematerial existent în gestiunea unei întreprinderi în scopul
omogenizarii acestora care să ne permită efectuarea diferitelor operaţii matematice care ne
conduc la aflarea rezultatului.
Şi mai concret, înseamnă înmulţirea elementelor exprimate cantitativ cu elemente
băneşti corespunzatoare, concretizate în preţuri, tarife şi costuri.
Normalizarea contabilă defineşte mai multe baze de evaluare.
1.Costul istoric (CI) reprezintă munca plătită în numerar sau echivalente de numerar
sau valoarea justă a contraprestaţiei efectuate în momentul cumpărării activelor, respectiv
valoarea ce se aşteaptă a fi plătită în numerar sau echivalente de numerar pentru a stinge
datoriile potrivit cursului normal al activelor.
Acesta este costul de origine şi reflectă valoarea elementelor în momentul strict al
recunoaşterii sale iniţiale.
Costul istoric se mai numeşte valoarea contului de înregistrare.
2.Valoarea justă - valoarea la care poate fi tranzacţionat un activ sau poate fi decontată
o datorie de bună voie între părţi aflate în cunoştinţă de cauză în cadrul unei tranzacţii în care
preţul este determinat obiectiv.
3.Alte baze de evaluare sunt:
a.Costul curent;
b.Valoarea actualizată;
c.Valoarea realizabilă a activelor.
Baza de evaluare cel mai des folosită în elaborarea situaţie financiare o reprezintă
costul istoric care în funcţie de momentul evaluării şi de natura elementelor supuse evaluării
poate lua formele:
I. Evaluarea la intrarea în gestiune se întemeiază pe costul istoric, determinat şi
calculat pe baza documentelor justificative.
Costul istoric are statutul de valoare la prima înregistrare, de aceea se mai numeşte
valoare contabilă de intrare.
1.Cost de achiziţie pentru bunurile procurate cu titlul oneros (contra-cost):
- Preţ de vânzare – cumpărare convenit între vânzător şi cumpărător;
- Cheltuieli de transport, aprovizionare;
- Cheltuieli de depozit, manipulare;
- Taxe nedeductibile;
- Orice alte chetuieli necesare pentru aducerea bunului în starea de utilitate propusă
(cheltuieli de punere în funcţiune).
2.Costul de producţie pentru bunurile realizate din producţie proprie:
- Cheltuieli directe: materii prime, salarii, amortizări ataşate direct produselor;
- Cheltuieli indirecte: cele de la nivelul întreprinderii care se referă la mai multe
categorii de produse sau active ale întreprinderii şi ele se repartizează în costul fiecărui produs
pe baza unor coeficienţi de repartizare specifici.
3.Valoarea de utilitate pentru bunurile intrate în gestiune prin una din variantele:
- Aport în natură adus de investitori, obţinute cu titlu gratuit sau prin donaţie;
 - Se stabileşte în funcţie de preţul pieţei, utilitatea bunului pentru întreprindere, starea
şi amplasarea lui.
II. Evaluarea la inventar sau cu ocazia întocmirii bilanţului.
Se întemeiază pe valoarea actuală care se stabileşte de obicei la sfârşitul exerciţiului
financiar, înainte de întocmirea situaţiei financiare.
Necesitatea evaluării activelor şi datoriilor la valoarea de inventar porneşte de la
realitatea potrivit căreia valoarea costului istoric nu surprinde schimbări semnificative care au
loc după intrarea bunurilor în gestiune. Acesta poate să determine luarea unor decizii eronate.
III. Evaluarea cu ocazia ieşirii din gestiune a bunurilor
La data ieşirii din evidenţa contabilă, elementele sistemului financiar se evaluează la
valoarea de intrare.
Există şi excepţii ale evaluării la ieşire: pentru bunurile economice de natura stocurilor
fungibile/interschimbabile se folosesc: CMP, FIFO, LIFO.
 Curs 7
03.05.10

Contabilitatea de angajamente

Potrivit legislaţiei din ţara noastră în contabilitate se practică înregistrarea

operaţiunilor potrivit contabilităţii de angajamente =>> plata nu este obligatoriu chetuiala
înregistrată în contabilitate şi încasarea contravalorii unor bunuri sau servicii nu înseamna
obligatoriu înregistrarea de venituri în contabilitate.
Datorită acesteia rezultă 4 momente ale venitului si cheltuielilor. În procesul efectuării
cheltuielilor se întâlnesc următoarele 4 momente care pot fi derulate succesiv sau simultan:
1. Angajarea - apare în momentul cumpărării, când se crează obligaţia bănească faţă
de furnizori (de a plăti bunurile primite de la aceştia);
2. Consumul - este momentul utilizării efective a resurselor cadrului activ desfăşurat
de întreprindere;
3. Plăţile - reprezintă achitarea unei sume de bani ca echivalent în cadrul relaţiilor
financiare;
4. Încorporarea - este o etapa strict contabilă când cheltuielile sunt decontate asupra
rezultatelor exerciţiului.
Şi în cazul procesului de realizare a venitului se delimitează 4 momente care pot fi
succesive sau simultane:
1. Producţia - momentul în care se creaza rezultatul ca produs al activităţii
consumatoare de resurse;
2. Facturarea - constă în transferul dreptului de proprietate de la vânzător la client;
3. Încasarea - este momentul în care rezultatul vândut se transformă în bani;
4. Încorporarea - etapa strict contabilă prin care venitul se încorporeaza în rezultate în
vederea acoperirii cheltuielilor.

Contul
rolul, forma şi structura sa

Deoarece prin intermediul bilanţului contabil (BC) se asigură prezentarea activelor,

datoriilor şi capitalurilor proprii ale unei entităţi precum şi rezultatul (cu profit sau pierdere)
obţinut de aceasta la un moment dat, bilanţul este un instrument de sinteză şi cu un pronunţat
caracter statistic.
Apare astfel necesitatea utilizării unui alt procedeu contabil cu ajutorul căruia să se
asigure urmărirea stării şi mişcării fiecărui bun sau element valoric din cadrul unei entităţi sau
întreprinderi. Acest procedeu se numeşte CONT.
El a fost astfel conceput încât să asigure legătura cu BC atât prin preluarea soldurilor
iniţiale din bilanţ (la începutul perioadei de gestiune), cât şi prin furnizarea la sfârşitul
perioadei de gestiune a modificărilor suferite de bunurile şi elementele valorice din
întreprindere ca urmare a operaţiunilor care au avut loc.
Contul este instrumentul operativ de lucru între două bilanţuri.
În aceste condiţii un cont are forma balanţiera, adică de tablou cu două serii de
calcule. Pe de o parte starea iniţială şi creşterea, iar pe de altă parte starea finală şi micşorările.
SI + C = M + SF
Se cunosc două forme grafice ale contului:
a) forma grafică bilaterală;
b) forma grafică unilaterală.
 Practicienii preferă şi utilizează o formă simplificată a contului care este foarte
sugestivă şi utilă şi în scop didactic. Se reprezinta sub forma literei T.
Structura unui cont este dată de următoarele elemente:
a) Titlul contului:
- trebuie să fie cât mai apropiat şi chiar să se identifice cu elementele pe care le
urmăreşte;
- este de foarte multe ori însoţit (înlocuit) de simbolul lui (de exemplu: mărfuri,
furnizori).
b) Data înregistrării operaţiei:
- se stabileşte pe baza documentelor justificative şi ne indică momentul când a avut loc
operaţiunea economică sau financiară care face obiectul înregistrării contului;
c) Debitul şi creditul contului:
- sunt cele două părţi ale contului care definesc forma sa bilanţieră;
- indiferent de natura contului, debitul se află în stângă şi creditul în dreapta.
D C

- prin intermediul celor două părţi se sistematizează modelul de sens contrar, măriri şi
micşorări, soldul inţial şi soldul final; a debita un cont înseamna A ÎNREGISTRA;
e) Explicaţia contului:
- prezintă pe scurt conţinutul operaţiei înregistrării în cont;
- atunci când explicaţia este dată în cuvinte este DESCRIPTIVĂ;
- dacă explicaţia este dată prin înscrierea contului corespondent;
f) Rulajul contului:
- este datorat de suma mişcărilor care au loc într-o perioadă de timp, pe debitul unui
cont, respectiv pe contul acestuia;
- conţinutul economic al rulajului contului este diferit în funcţie de conţinutul
economic al contului;
- la anumite conturi rulajul debitor poate să însemne suma creşterilor în timp ce la
altele poate să însemne suma micşorărilor;
g) Totalul sumelor debitoare şi creditoare:
- se obţine prin cumularea rulajelor cu solduri iniţiale; astfel, în cazul conturilor
deschise pentru active, totalul sumelor debitoare se obţine adunând la soldul iniţial debitorul
şi rulajul debitor; în cazul conturilor deschise pentru pasiv, totalul conturilor creditoare se
obţin adunând la existentele iniţiale rulajului creditor.
- dacă sumele iniţiale lipsesc, totalul sumelor se identifică cu rulajele.
 Curs 8
11.05.10

Soldul contului reprezintă mărimea elementului patrimonial urmărit de contul

respectiv la un moment dat.
În funcţie de moementul în care se calculează soldul poate fi iniţial, la zi, final.
Soldul poate iniţial este cel de la începutul perioadei de gestiune şi se preia de obicei
din bilanţul contabil al exerciţiului financiar încheiat.
Soldul la zi se determină în mod curent prin adunarea la soldul iniţial a creşterilor şi
scăderea în mod corespunzător a micşorărilor structurilor patrimoniale.
Soldul final se determină la sfârşitul perioadei de gestiune cu ocazia lucrărilor
contabile de închidere a exerciţiului financiar.

Clasificarea conturilor

Există mai multe criterii de clasificare a conturilor printre care mai importante sunt:
1. După funcţia contabilă:
- conturi de activ care urmăresc elementele patrimoniale de activ;
- conturi de pasiv care urmăresc elementele patrimoniale de pasiv.
Deşi structura conturilor de activ şi pasiv este aceeaşi, debitul şi creditul au structuri
opuse în ceea ce priveşte cele două categorii de conturi.
2. După conţinutul economic:
- conturi deschise pentru active;
- conturi deschise pentru pasive;
- conturi de cheltuieli;
- conturi de venituri.
Acesta este un criteriu de bază în clasificarea conturilor, fiecare cont având un
conţinut economice determinat de natura elementelor patrimoniale pe care îl urmăreşte şi care
poate să fie un bun economic, o sursă de finanţare, o cheltuială sau un venit.
3. După sfera de cuprindere:
- conturi sintetice;
- conturi analitice.
Conturile sintetice sunt utilizate pentru grupe sau categorii omogene de elemente
patrimoniale. Pentru agenţii economici din ţara noastră există conturi sintetice de gradul 1
simbolizate cu 3 cifre şi conturi sintetice de gradul 2 simbolizate cu 4 cifre.
Conturile sintetice de grad 1 sunt utilizate de unităţile patrimoniale mici şi mijlocii, iar
cele de gradul 2 obligatoriu de agenţi mari.
Conturile analitice nu au caracter de obligativitate. Se apelează la ele în funcţie de
nevoile de informare ale factorilor de decizie şi sunt create în funcţie de specificul activităţii
fiecărei entităţi.
D Cont de activ C
SiD

+ E

I -
D Cont de pasiv C
SiC

E +

- I

D Cont de activ C
SiD
I1 E1
I2 E2
RD . . RC
. .
. .
In En
RD = I1 + ... + In RC = E1 + ... + En
TSD = SiD + RD TSC = RC
SFD = TSD - TSC

D Cont de pasiv C
SiC
E1 I1
E2 I2
RD . . RC
. .
. .
En In
RD = E1 + ... + En RC = I1 + ... + In
TSD = RD TSC = SiC + RC
SFC = TSC – TSD

Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor

Dubla înregistrare este consecinţa directă a dublei reprezentări astfel orice operaţiune
care produce modificări în masa patrimoniului afectează simultan şi cu aceeaşi valoare cel
puţin două elemente.
Aceste modificări suferite de elementele patrimoniale sunt urmărite cu ajutorul
conturilor. Orice înregistrare contabilă se realizează prin debitarea unui cont şi creditarea altui
cont.
Reflectarea simultană a unei operaţii economico-financiare în debitul unui cont şi în
creditul altui cont poartă denumirea de corespondenţa conturilor.
Legătura care se stabileşte între cele două conturi reprezintă corespondenţa conturilor,
iar conturile utilizate în înregistrare se numesc conturi corespondente. Ecuaţia generală
ACTIV = PASIV capătă în condiţiile dublei înregistrări forma DEBIT = CREDIT.

Analiza contabilă şi formula contabilă

Analiza contabilă nu este un scop în sine. Ea presupune cercetarea fiecărei operaţii

care determină modificarea elementelor din cadrul patrimoniului în vederea scrierii
formulei contabile.
 Analiza contabilă presupune parcurgerea următoarelor etape:
a. determinarea naturii operaţiei economice – presupune să se stabilească conţinutul
operaţiei economice în funcţie de elementele patrimoniale implicate (aprovizionare cu materii
prime, plăţi, încasări, dare în consum de materii prime etc.);
b. stabilirea influenţei pe care o are operaţia economică asupra patrioniului – se
determină elementele de activ şi pasiv care suferă modificări precum şi sensul modificărilor
acestora (creştere, micşorare); tot în această etapă se stabileşte şi tipul economic în care se
încadrează modificarea;
c. stabilirea conturilor corespondente – conturile corespondente vor fi conturile care
urmăresc elementele patrimoniale afectate de operaţiunea respectivă;
d. aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor – în această etapă, pe baza regulilor
de funcţionare a conturilor se stabilesc conturile care se vor debita şi conturile care se vor
credita în vederea scrierii formulei contabile;
e. întocmirea formulei contabile – formula contabişă este egalizarea valorică a
sumelor înscrice în conturile corespondente pe baza dublei înregistrări a operaţiilor economice
şi financiare; ea cuprinde următoarele părţi: contul corespondent debitor scris întotdeauna în
partea stângă a egalităţii, contul corespondent creditor scris întotdeauna în partea dreaptă a
egalităţii, semnu egal scris ca expresie a raportului de echivalenţă existent între conturi,
sumele înscrise în conturile corespondente.
Dacă la formula contabişă se mai adaugă următoarele elemente: data operaţiei
economice, documentul care stă la baza operaţiei economice, explicaţia descriptivă a operaţiei
atunci se obţine articolul contabil.
Formulele contabile se pot clasifica după următoarele criterii:
1. după numărul conturilor corespondente:
- formulă contabilă simplă: se scrie atunci când operaţia economică determină
modificarea numai a două elemente patrimoniale (un singur cont care se creditează, un singur
cont care se debitează);
- formulă contabilă complexă: se scrie atunci când operaţia economică generează
modificări în mai mult de două elemente patrimoniale; în acest caz avem mun cont care şi
debitează şi mai multe conturi care se creditează sau un cont care se creditează şi mai multe
conturi care se debitează;
- formula contabilă paralelă (compusă): două sau mai multe conturi debitoare şi
două sau mai multe conturi creditoare; se mai numeşte şi compusă sau recapitulativă şi se
întocmeşte pentru operaţiile economice şi financiare legte între ele prin acelaşi document
justificativ.
2. după scopul pentru care se întocmesc:
- formule contabile curente – se întocmesc pentru a evidenţia operaţiile economice
şi financiare normale sau obişnuite;
- formule contabile de corectare (stornare) – se întocmesc pentru a corecta anumite
operaţiuni înregistrate în mod eronat anterior în contabilitate.
Formulele contabile de stornare se împarte în formule de stornare în negru şi formule
de stornare în roşu.
Formulele de stornare în negru se întocmesc prin inversarea formulei scrisă eronat.
Formula de stornare în roşu constă în scrierea încă o dată a formulei contabile, dar cu
suma scrisă cu culoare roşie sau în chenar.
OBS.! În contabilitate o sumă scrisă cu roşu sau în chenar are semnul – minus.
Ambele modalităţi sunt corecte, dar în practică este de preferat să se folosească
stornarea în roşu deoarece stornarea în negru denaturează rulajele.
 Curs 9
25.05.2010
Caracterizarea planului de conturi

PLANUL DE CONTURI GENERAL este un tablou al intregului sistem de conturi în

cadrul căruia fiecare cont este delimitat printr-o denumire şi simbol cifric fiind încadrat într-o
altă clasă şi grupă.
Planul de conturi a fost conceput astfel încât să se asigure utilizarea întregului
ansamblu de conturi organizate într-un sistem coerent prin intermediul căruia să se
urmărească toate operaţiile care determină modificări în masa şi structura unui patrimoniu.
Astfel, se asigură uniformitate şi unitate de conţinut, denumire, simbolizare a conturilor.
Planul de conturi conţine 9 clase de conturi simbolizate cu o cifră; la rândul lor clasele
sunt împărţite în grupe de conturi simbolizate cu 2 cifre; urmează apoi conturile sintetice de
grad 1, simbolizate cu 3 cifre şi conturi sintetice de grad 2 simbolizate cu 4 cifre.
XXXX - clasa

Grupa
5121 Conturi la banci in lei
51 - conturi la banci (gr)
512 - cont sintetic de grad 1, conturi curente la bănci
5121 - conturi la bănci în lei
Conturi analitice
5121.01 la BRD
5121.02 la ITALO ROMENA
Sunt cuprinse 9 clase de conturi în planul de conturi:
Clasa 1 - Conturi de capitaluri
Cuprinde conturi prin care se înregistrează capitalurile proprii şi împrumutate ale
societăţii şi în general conturile au funcţie contabilă de pasiv.
Clasa 2 - Conturi de imobilizări
Cuprinde conturi de activ şi înregistrează imobilizările necorporale, corporale şi
financiare de care dispune societatea.
Clasa 3 - Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie
Sunt conturi cu funcţie de activ şi urmăresc bunurile de natura stocurilor, începând cu
materiile prime până la ambalaje.
Clasa 4 - Conturi de terţi
Având în vedere faptul că orice entitate pe parcursul desfăşurării activităţii intră în
relaţii atât de datorii şi creanţe şi conturile din această clasă vor avea deopotrivă funcţie
contabilă de activ şi pasiv.
De exemplu: conturile de evidenţă a datorilor faţă de terţi (furnizori, bugete ale
statului, angajaţi) sunt conturi cu funcţie contabilă de pasiv, iar conturile de evidenţă a
creanţelor faţă de terţi (clienţi, furnizori debitori) sunt cu funcţie de activ.
Clasa 5 - Conturi de trezonerie
În general sunt conturi cu funcţie de activ şi evidenţiază atât disponibilul în bani cât şi
acţiunile şi obligaţiunile deţinute de întreprindere cu scopul de a fi valorificate pe termen scurt
speculativ.
NOTA: Actiunile şi obligaţiunile pe termen lung (>1an) în scopul de a obtine pe baza
lor dividente si dobanzi sunt inregistrate in clasa 2
Clasa 6 – Conturi de cheltuieli:
 Cheltuielile prin definiţie generează diminuari ale capitalurilor proprii sau ele sunt un
efect al utilizării resurselor, de aceea şi funcţia lor contabilă va fi asociată elementelor de
activ.
Clasa 7 – Conturi de venituri:
Veniturile prin definiţie generează majorari ale capitalurilor proprii şi totodată ele
reprezintă resurse de finanţare ale activităţiilor societăţiilor fiind asimilate ca funcţie contabilă
conturilor de pasiv.
Clasa 8 – Conturi (în afara bilanţului) speciale
Care urmăresc bunuri, valori sau alte elemente care nu aparţin acelui patrimoniu, dar
sunt utilizate sau se regăsesc în activitatea sa precum şi bunuri ale întreprinderii, care potrivit
legislaţiei nu se reflectă în balanţa de verificare şi în bilanţul contabil.
Exemple: imobilizări corporale luate cu chirie, debitori scoşi din activ urmăriţi în
continuare, stocuri de natura obiectelor de inventar date în folosinţă.

Clasa 9 - Conturi de gestiune

Cuprinde 3 grupe de conturi ce pot constitui punvtul de plecare pentru orice profesionist
contabil care doreşte să construiasă un plan contabil propriu contabilităţii sale de gestiune care
să deservească în mod cât mai eficient scopului său determinat de specificul activităţii.
Contabilitatea de gestiune este practic construită de fiecare specialist contabil al unei
întreprinderi pentru că ea trebuie să răspundă particularităţiilor fiecăruia.
Conturile din clasele 1-7 sunt utilizate de contabilitatea financiară şi sunt obligatorii.
Conturile din clasele 1-5 sunt conturi bilanţiere.
Conturile 6 şi 7 sunt conturi de rezultate (CPP).
Criteriul de baza utilizat in schema de clasificare a conturilor pe care se bazeaza planul
de conturi general il constitue continutul economico financiar. De asemenea, pentru a asigura
o mai mare capacitate de informare si o mai mare usurinta in lucrul cu planul de conturi atat
in ceea ce priveste denumirea si simbolul conturilor cs-au creat o serie de paralelisme intre
conturile cu aceleasi clase sau unor clase diferite.
In cadrul clasei 3 ,apar mai multe conturi de diferente al caror simbol se termina cu
cifra „8” iar primele 2 cifre reprezinta grupa conturilor pentru care se urmaresc diferentele.
Conturile care au la sfârşit cifra 9 ne comunică faptul că acel cont funcţionează invers
ca funţie contabilă faţă de conturile din grupa din care face parte.
Exemplu: în grupa 40 Furnizori şi conturi asimilate avem umătoarele conturi:
401 Fz
403 Efecte de plătit(cecuri ,bilete...)
404 Fz de imobilizări funcţii de pasiv
405...
406...