lichidul solidificat din faţa cristalinului împiedică vederea.

Vechii egipteni cunosc

noţiunea de cataractă din secolul al XVII-lea î.Hr.
Lesnier şi alţii au încercat să combată concepţia de mai sus, susţinând că,
prin cataractă, se înţelege opacifîerea cristalinului şi nu formarea unei membrane.
în 1705, Brisseau demonstrează ştiinţific, pentru prima dată, opacifierea
substanţei cristalinului, constatând cataracta propriu-zisă ca îmbolnăvire a
cristalinului şi având la bază un proces de coagulare care duce la formarea
opacităţii.
Presupunerile lui Brisseau au însemnat începutul cercetărilor care au dus la
dezvoltarea cunoştinţelor despre cristalin şi cataractă. Ca urmare a studiilor
efectuate, s-au constatat următoarele: cristalinul este un factor important în
refracţia oculară; prin cristalin se realizează acomodarea; este înconjurat de o
capsulă fără structură, iar sub artera anterioară a capsulei se situează epiteliul
cristalinului; fibrele cristalinului sunt foarte sensibile la tulburările nutritive şi la
traumatisme; aceste tulburări cauzează reducerea sau chiar pierderea transparenţei
cristalinului: se poate opacifia capsula, cortexul, nucleul sau tot cristalinul.
Denumirea de cataractă a fost acceptată în limbajul medical şi se foloseşte şi
astăzi.
Cauzele formării cataractei nu sunt încă suficient elucidate.
Exista mai multe teorii. Potrivit unor presupuneri, toxinele celulare care se
acumulează în organismul vârstnicilor, în primul rând, lezează cristalinul. După
părerea altora însă, opacifierea este cauzată de absenţa substanţelor necesare
întreţinerii metabolismului cristalinian. Unii caută sediul leziunii în structura
cristalinului susţinând că procesul de sclerozare nu se desfăşoară uniform, nucleul
se sclerozează mai rapid, părţile periferice se relaxează, ceea ce produce
destrămări în ţesutul cristalinului şi duce la descompunerea fibrelor.
Vogt este de părere că opacifîerea cristalinului este un simptom de
îmbătrânire tisulară, ca şi încărunţirea părului. Desigur, această îmbătrânire se
referă doar la suprafaţa cristalinului, astfel explicându-se de ce unii sunt afectaţi
mai curând iar alţii mai târziu de această boala. Cataracta, spun alţii, este
consecinţa efectului luminos.
Când apare cataracta? Cunoaştem, mai multe tipuri ale cataractei, care pot fi
clasificate după formă, vârstă şi grad de dezvoltare. Cataracta poate exista şi la
nou-născut, dacă, de exemplu, mama a avut rujeolă în primele luni ale sarcinii,
deci este bine ca gravida să se ferească de contactarea unei boli contagioase.
Sunt cunoscute şi cataractele congenitale familiare, care apar cumulativ la o
generaţie, sau succesiv la mai multe generaţii.
Cataracta congenitală poate fi parţială, pe o parte circumscrisă a
cristalinului şi nu se extinde pe parcursul vieţii.
Cea mai cunoscută formă de cataractă este cea senilă.
Apare, de obicei, în jurul vârstei de 60 ani; între 40-45 de ani o întâlnim
mai rar. Forma care se instalează la o vârstă mai înaintată, la 80-90 ani, din punct
de vedere clinic nu este identică cu aceea care poartă denumirea de cataractă
senilă. La unele familii întâlnim cataracta senilă ereditară. Este caracteristic faptul
 ca la bunici cataracta apare la 60-70 ani, la copiii lor la 55, iar la
nepoţii lor deja la 40-50 de ani. Se remarcă, deci, aşa-zisul fenomen de
anticipaţie, adică la generaţiile care se succed cataracta apare din ce în ce mai
devreme.
După vârsta de 70 de ani, urme incipiente ale cataractei se prezintă la
90% din populaţie. Aceste urme se observă doar după dilatarea pupilei
uneori, pe lângă opacifierile evidente, vederea rămâne relativ bună, alteori,
pe lângă opacifieri de mici dimensiuni, vederea devine practic nefolosibilă.
Scăderea vederii este, de obicei, lentă, treptată. Ar fi o greşeală ca toate
scăderile de vedere să fie considerate un început de cataractă, pentru ca, la
vârstnici, cauzele pot fi şi altele, în general, cataracta senilă este bilaterală însă
ea nu apare în acelaşi timp la ambii ochi.
Uneori, opacitatea apărută în cortexul cristalinului ajunge în câteva luni
în faza totală a formării cataractei, pe când opacităţile din nucleu ating doar peste
ani de zile această fază. Alteori, la vârstnici, opacifierea cristalinului începe în
nucleu, în acest caz, bolnavul vede mai bine, iar la lumină pupila îngustată este
acoperită de nucleul cristalinului opacifiat.
Un alt simptom este apariţia temporară a miopiei, deoarece cristalinul
înmagazinează mai multă apă şi, în urma acestui fapt, se tumefiază. Prezbitul,
care până acum citea cu ochelari, afirmă fericit că nu-i mai foloseşte, dar i-a
slăbit vederea pentru depărtare. Bucuria este de scurtă durata deoarece, peste
câteva săptămâni sau luni, atât vederea de aproape cât şi cea pentru distanţă vor
slăbi din cauza cataractei.
În faza de tumefiere, a formării cataractei, apare uneori glaucomul cu
unghi închis prin cristalin intumescent, cu durere şi congestia ochiului. Odată
cu opacifîerea cristalinului, cu "maturizarea" cataractei, vederea slăbeşte iar în
locul culorii negre a pupilei, apare cea alb-cenuşie.
Dacă are loc opacifierea completă a cristalinului, vederea practic
încetează. Este bine să ştim că, în toate cazurile în care sensibilitatea la lumină
există, orice cataractă senilă se poate opera cu succes.
Sensibilitatea la lumină este bună dacă bolnavul percepe lumina unei
lumânări într-o cameră obscură, la o distanţă de 5 m., iar de la l m. stabileşte
cu exactitate direcţia ei. Accentuarea opacifîerii substanţei cristalinului duce
la pierderea apei, îi scade volumul, suprafaţa prezintă denivelări. Daca acest
cristalin rămâne şi pe mai departe în ochi, substanţa sa corticală se lichefiază,
iar nucleul, acum de culoare maronie, se scufundă în partea lichefiată, aceasta
se numeşte "cataractă hipermatură". Ea poate fi cauza unei inflamaţii în ochi.
Este indicat să se intervină prin operaţie înainte de instalarea acestei faze. Stadiul
de hipermaturitate se formează însă, doar la 8-10 ani după opacifierea totală a
cristalinului neoperat la vreme.
Cataracta senilă constituie forma cea mai frecventă dintre tulburările de
transparenţă ale cristalinului. Ea apare, în general, după vârsta de 60 ani şi are
o evoluţie progresivă spre opacifiere completă a cristalinului. Boala este
bilaterală. Se disting 3 forme clinice:
1. corticală (opacifierile încep în scoarţă).