7 trăsături cheie ale antreprenorilor de succes

1.Pasiunea și motivația
Daca ar exista un singur cuvânt care să descrie caracteristica esențială a antreprenoriatului,
atunci acesta ar fi “pasiunea”.
 Există ceva la care ai putea să lucrezi în fiecare zi, fără să te plictisești?

 Există un lucru care să te țină treaz atunci când nu l-ai dus la bun sfârșit?

 Există ceva ce ai construit și pe care ai vrea să continui să îl imbunătățești în repetate rânduri?

 Există un lucru care îți place atât de mult și pe care ai vrea să continui să îl fac tot restul
vieții?

Pasiunea pentru acest “lucru” va determina adesea cât succes ai în aventura ta antreprenorială.
2.Asumarea riscurilor
Antreprenorii își asumă riscuri și nu se sperie de necunoscut. Totuși, nu toți cei care își asumă
riscuri sunt și antreprenori de succes.
Care este însă, din punctul de vedere al riscurilor, diferența dintre unii antreprenori de succes și
ceilalți?
Antreprenorii de succes sunt dispuși să își riște timpul și banii, însă își mențin totodată resurse
și spațiu de manevră pentru a putea să își rezolve problemele neprevăzute.
Când evaluează un risc, întrebarea esențială pe care un anteprenor trebuie să și-o pună este:
Merită acest lucru timpul, banii și poate chiar cariera mea?
3.Adaptabilitatea și flexibilitatea
Este bine să fii pasionat și poate chiar încăpățânat, însă să fii inflexibil când vine vorba de
clienți și nevoi din piață, este o conduită care te va duce la eșec.
O aventură antreprenorială nu înseamnă că vei face doar ceea ce crezi că este bine, ci mai
degrabă va trebui să te și adaptezi pentru a pune la punct o afacere de succes.
4.Managementul banilor
Orice aventură antreprenorială are nevoie de timp pentru a deveni profitabilă.
Până la acel moment, capitalul este limitat și trebuie folosit corespunzător.
Antreprenorii de succes sunt conștienți de acest lucru și își plănuiesc finanțele pentru prezent,
dar și pentru necesitățile viitoare, păstrându-și rezerve pentru momentele dificile.
5.Abilitatea de a-și face relații
Mulți antreprenori se limitează la relațiile cu prietenii, colegii sau vecinii și se plâng de “criză”
sau “economia globală” atunci cererea nu este bună, sau când au de înfruntat competiția în
domeniu.
O asemenea gândire nu îmbunătățește profitabilitatea afacerii.
Ce fac antreprenorii de succes? Apelează la mentori cu mai multă experiența și la rețelele de
cunoștinte ale acestora pentru a primi sfaturi.
O trăsătura esențială a antreprenorilor de succes este aceea că își pot face și își pot extinde cu
ușurintă astfel de relații.
6.Sunt pregătiți să renunțe la propria afacere
Nu orice încercare este una de succes în lumea antreprenoriatului. De altfel, rata de eșec a
antreprenorilor este în general una foarte ridicată.
Uneori este chiar recomandat să accepți soluția “practică” de a renunța la o afacere și de începe
una nouă, în loc să continui să arunci bani într-o companie care este doar un “sac fără fund”.
7.Încrederea în sine, munca și disciplina. Antreprenorilor le place ceea ce fac.
Antreprenorii au încredere în ei înșiși și sunt dedicați propriilor proiecte. Uneori dau dovadă de
“încăpățânare”, încercând să își atingă obiectivele, însă partea pozitivă este faptul ca ăn acest
fel dau dovada de disciplina și motivație.

ACT CONSTITUTIV
AL SOCIETATII COMERCIALE
CU RASPUNDERE LIMITATA
S.C. ..…….. S.R.L.
Societatea se constituie din:
A.B., cetatean roman , nascut la data de… in …. jud. , domiciliat in mun. Constanta, str….nr…,
CI serie /nr. SCLEP Constanta………. CNP………,
- C.D., cetatean roman , nascut la data de… in …. jud. , domiciliat in mun. Constanta,
str….nr…, CI serie /nr. SCLEP Constanta………. CNP………,
- E.F., cetatean roman , nascut la data de… in …. jud. , domiciliat in mun. Constanta,
str….nr…, CI serie /nr. SCLEP Constanta………. CNP………,
- G.H., cetatean roman , nascut la data de… in …. jud. , domiciliat in mun. Constanta,
str….nr…, CI serie /nr. SCLEP Constanta………. CNP………,
Art.l. DENUMIREA SOCIETATII
Denumirea societatii este S.C. ……..S.R.L. conform dovezii de anterioritate eliberata de Oficiul
Registrul Comertului de pe langa Tribunalul Constanta. În orice act, scrisoare sau publicatie
emanand de la societate se va mentiöna denumirea si forma juridica a acesteia, sediul, capitalul
social, precum si numarul de înregistrare în Registrul Comertului.
Art.2. FORMA JURIDICA A SOCIETATII
Societatea comerciala S.C. ……..S.R.L. este persoana juridica româna având forma juridica a
unei societati cu raspundere limitata. Societatea îsi va desfasura activitatea în conformitate cu
prevederile legilor române în vigoare si cu prezentul Act constitutiv.
Art.3. SEDIUL SOCIETATII
Sediul societatii va fi în România, judetul Constanta, mun.Constanta, strada… nr….. 2
Sediul poate fi schimbat în orice localitate din România, prin decizia asociatilor cu efectuarea
formalitatilor legale.Societatea poate crea sucursale, filiale, puncte de lucru , reprezentante sau
agentii în localitati din tara sau din strainatate.
Art.4. DURATA SOCIETATII
Sociétatea se constituie pe durata nelimitata, începând cu data înmatricularii ei în Registrul
Comertului. Societatea este persoana juridica de la data înmatricularii ei în Registrul
Comertului.
Art.5. OBIECTUL DE ACTIVITATE
Societatea are drept obiect principal de activitate :
9200 Activitati de jocuri de noroc si pariuri cele permise de lege.
Societatea mai poate desfasura urmatoarele activitati :
3511 Productia de energie electrica
3512 Transportul energiei electrice
3513 Distributia energiei electrice
3514 Comercializarea energiei electrice

3700 Colectarea si epurarea apelor uzate

3811 Colectarea deseurilor nepericuloase
3812 Colectarea deseurilor periculoase
3821 Tratarea si eliminarea deseurilor nepericuloase
3822 Tratarea si eliminarea deseurilor periculoase
3831 Demontarea (dezasamblarea) masinilor si a echipamentelor scoase din uz pentru
recuperarea materialelor
3832 Recuperarea materialelor reciclabile sonate

3900 Activitati si servicii de decontaminare

4110 Dezvoltare (promovare) imobiliara
4120 Lucrari de constructii a cladirilor rezidentiale si nerezidentiale
4211 Lucrari de constructii a drumurilor si autostrazilor
4212 Lucrari de constructii a cailor ferate de suprafata si subterane.
4213 Constructia de poduri si tuneluri
4221 Lucrari de constructii a proiectelor utilitare pentru fluide
4222 Lucrari de constructii a proiectelor utilitare pentru electricitate si telecomunicatii

4291 Constructii hidrotehnice

4299 Lucrari de constructii a altor proiecte ingineresti n.c.a.
4311 Lucrari de demolare a constructiilor
4312 Lucrari de pregatire a terenului
4313 Lucrari de foraj si sondaj pentru constructii
4321 Lucrari de instalatii electrice
4322 Lucrari de instalatii sanitare, de încalzire si de aer conditionat

4329 Alte lucrari de instalatii pentru constructii

4331 Lucrari de ipsoserie
4332 Lucrari de tâmplarie si dulgherie
4333 Lucrari de pardosire si placare a peretilor
4334 Lucrari de vopsitorie, zugraveli si montari de geamuri

4391 Lucrari de învelitori, sárpante si terase la constructii

Activitati de comert inclusiv import export
4511 Comert cu autoturisme si autovehicule usoare (sub 3,5 tone)
4519 Comert cu alte autovehicule
4520 Întretinerea si repararea autovehiculelor
4531 Comert cu ridicata de piese si accesorii pentru autovehicule
4532 Comert cu amanuntul de piese si accesorii pentru autovehicule

4540 Comert cu motociclete, piese si accesorii aferente; întretinerea si repararea motocicletelor

4611 Intermedieri în comertul cu materii prime agricole, animale vii, materii prime textile si cu
semifabricate
4612 Intermedieri în comertul cu combustibili, minereuri, metale si produse chimice pentru
industrie
4613 Intermedieri în comertul cu material lemnos si materiale de constructii
4614 Intermedieri în comertul cu masini, echipamente industriale, nave si avioane
4615 Intermedieri în comertul cu mobila, articole de menaj si de fierarie
4616 Intermedieri în comertul cu textile, confectii din blana, încaltaminte si articole din piele
4617 Intermedieri în comertul cu produse alimentare, bauturi si tutun
4618 Intermedieri în comertul specializat în vânzarea produselor cu caracter specific.
Comert cu ridicata al cerealelor, semintelor, furajelor si tutunului neprelucrat
4621 Comert cu ridicata al florilor si al plantelor
4622 Comert cu ridicata al animalelor vii
4623 Comert cu ridicata al blanurilor, pieilor brute si al pieilor prelucrate
4631 Comert cu ridicata al fructelor si legumelor
4632 Comert cu ridicata al carnii si produselor din carne
4633 Comert cu ridicata al produselor lactate, oualor, uleiurilor si grasimilor comestibile
4634 Comert cu ridicata al bauturilor

4635 Comert cu ridicata al produselor din tutun

4636 Comert cu ridicata al zaharului, ciocolatei si produselor zaharoase
4637 Comert cu ridicata cu cafea, ceai, cacao si condimente
4638 Comert cu ridicata specializat al altor alimente, inclusiv peste, crustaceesi moluste
4639 Comert cu ridicata nespecializat de produse alimentare, bauturi si tutun
4640 Comert cu ridicata al produselor textile
4641 Comert cu ridicata al îmbracamintei si încaltamintei

Art.6. CAPITALUL SOCIAL

Capitalul social al societatii este fixat la suma de 200 LEI impartit in 20 de parti sociale a cate
10 lei fiecare si va fi structurat astfel:
A.B.va detine 8 parti sociale a cate 10 lei fiecare in valoare totala de 80 lei — 40 % din
capitalul social si 40% cota de participare la profit si pierdere
C.D.va detine 8 parti sociale a cate 10 lei fiecare in valoare totala de 80 lei = 40 % din capitalul
social si 40% cota de participare la profit si pierdere
E.F.va detine 2 parti sociale a cate 10 lei fiecare in valoare totala de 20 lei = 10 % din capitalul
social si 10% cota de participare la profit si pierdere
G.H.va detine 2 parti sociale a cate 10 lei fiecare in valoare totala de 20 lei = 10 % din capitalul
social si 10% cota de participare la profit si pierdere
Art.7. MAJORAREA SI REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL
Capitalul social poate fi majorat sau micsorat in baza hotararii asociatilor cu respectarea
prevederilor legale .Majorarea de capital se poate face prin noi aporturi în numerar sau în
natura, prin încorporarea rezervelor, a diferentelor din reevaluarea patrimoniului sau a altor
surse determinate. Partile sociale nou subscrise în totalitatea lor vor fi libere de orice sarcini.
Art.8. PARTILE SOCIALE
Partile sociale nu sunt negociabile si sunt considerate indivizibile fata de societate, care nu
recunoaste decât un proprietar pentru fieèate parte sociala subscrisa.Fiecare parte sociala
subscrisa si varsata de catre fiecare asociat confera fiecaruia in parte , dreptul la distribuirea
profitului si a altor beneficii, conform prevederilor prezentului Act Constitutiv si dispozitiilor
legale, precum si altor drepturi prevazute de Actul Constitutiv. Detinerea de parti sociale
implica adeziunea de drept la Actul Constitutiv. Drepturile si obligatiile aferente partilor sociale
le urmeaza pe acestea în cazul trecerii acestora în proprietatea altor persoane. Obligatiile
societatii sunt garantate cu capitalul social al acesteia.Partile sociale pot fi transmise catre terte
persoane doar in baza hotararii asociatilor. Orice înstrainare de parti sociale facuta cu încalcarea
alineatului precedent este nula.În caz de deces al unuia din asociati, societatea va continua cu
mostenitorii acestuia.
Art.9 , ADMINISTRAREA SOCIETATII
Societatea este administrata de catre asociatul E.F. care are un mandat pe o perioada
nedeterminata
Conform legii si a actului constitutiv , administratorii au în principal urmatoarele atributii:
- angajeaza si concediaza personal, stabileste drepturile si obligatiile acestora ; aprobarea
bilantului si stabilirea profitului net;, a contului de profit si pierderi ; stabileste modul de
organizare al societatii si reglementarile de ordine interioara ; aproba toate obligatiile
comerciale si financiare pe care le desfasoara societatea. Adunarea generala a asociatilor
Adunarea generala a asociatilor decide asupra activitatii acesteia si asigura politica economica
si comerciala , este organul de conducere al societatii avand atributiile prevazute de Lg. 31/1990
Art.10. EXERCITIUL FINANCIAR
Exercitiul financiar începe la 1 ianuarie si se încheie la 31 decembrie ale fiecarui an, cu exceptia
primului an de activitate, când exercitiul financiar începe la data înregistrarii la Registrul
Comertului, Societatea va deschide conturi în lei si în valuta la bancile autorizate din România.

Bilantul contabil si contul de profit si pierderi al societatii vor fi întocmite de catre

administrator. Bilantul contabil si contul de profit si pierderi vor fi depuse de administrator în
termen de 15 zile, la Administratia financiara.Un exemplar al bilantului contabil si al contului
de profit si pierderi, vizat de administratia financiara, va fi depus la Registrul Comertului.
Art.ll. SCHIMBAREA FORMEI JURIDICE A SOCIETATII
Societatea va putea fi transformata în alta forma de societate prin hotararea asociatilor.
Schimbarea formei societatii sau alte modificari ale Actului constitutiv nu atrag crearea unei
persoane juridice noi.
Art.12. DIZOLVAREA SOCIETATII
Societatea se va dizolva în urmatoarele situatii:
a) imposibilitatea realizarii obiectului de activitate sau realizarea acestuia ; b) declararea
nulitatii societatii
c) deschiderea procedurii judiciare ; d) alte cauze prevazute de lege
Dizolvarea societatii va fi înscrisa în Registrul Comertului si publicata în Monitorul Oficial.
Art.13. LICHIDAREA SOCIETATII
Lichidarea societatii se va face de lichidatorii desemati prin hotararea asociatilor. Dupa
terminarea lichidarii, lichidatorii vor putea cere radierea societatii din Registrul Comertului.
Art.14. LITIGII
Litigiile societatii cu persoane fizice sau juridice române sunt de competenta instantelor
judecatoresti din România.
Litigiile de munca cu personalul român angajat de societate se rezolva în conformitate cu
legislatia muncii din România, iar litigiile cu personalul strain în conformitate cu prevederile
contractului de munca.
Art. 15. INTRAREA IN VIGOARE
Prezentul act constitutiv intra in vigoare la data semnarii lui de catre asociati.
Prevederile prezentului act constitutiv se completeaza cu dispozitiile comerciale romane in
vigoare si a fost intocmit in conformitate cu prevederile legii 31/1990 republicata.
Prezentul act constitutiv a fost incheiat astazi ……..in 3 (trei ) exemplare originale cu valoare
egala si semnat sub semnatura privata.
ASOCIATII :
A.B. -----------
C.D. -----------
E.F. ------------
G.H. -----------

FONDUL DE COMERŢ
Noţiunea de fond de comerţ. Toate bunurile destinate realizării activităţii comerciale formează
fondul de comerţ.
Dreptul român nu cuprinde dispoziţii prin care să reglementeze regimul său juridic,
expresia“fond de comerţ” fiind folosită rareori de legiuitor.precum Legea nr.26/1990 privind
registrul comerţului- art.21 prevede că în registrul comerţului,se vor înregistra menţiuni privind
"donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ" şi orice alt act prin care se aduc
modificări înmatriculărilor /menţiunilor,"sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ".
Conceptul “fond de comerţ” este utilizat de legiuitor şi în Legea nr.11/1991 privind combaterea
concurentei neloiale, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.Potrivit
art.11lit.c)“constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile corporale şi
necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţie, vad comercial) utilizate de un
comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale”.
Normele juridice actuale care reglementează activitatea contabilă folosesc expresia “fond de
comerţ”.
În condiţiile unei atare reglementări legale, doctrina a configurat,pe baza principiilor generale,
noţiunea ,natura juridică şi elementele fondului de comerţ.
Definiţia fondului de comerţ
I. fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri. Aceste bunuri sunt mobile şi imobile. Între
bunurile mobile, unele sunt corporale, altele sunt incorporale.
II.Ansamblu de bunuri este afectat de către comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale.
III.Scopul urmărit de comerciant este atragerea clientelei, şi implicit, obţinerea de profit din
activitatea desfăşurată.
Fondul de comerţ - un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale pe
care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii
clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
Delimitarea noţiunii de fond de comerţ
Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de
fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale
afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică;fondul de comerţ nu
cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, care fac parte din patrimoniul acestuia.
Fondul de comerţ mai este desemnat şi prin denumirea de patrimoniu comercial, noţiune care
are o accepţiune exclusiv economică (bunurile destinate desfăşurării activităţii comerciale).
Noţiune nu poate avea o semnificaţie juridică, deoarece, în sistemul nostru de drept,o persoană
nu poate avea două patrimonii, unul civil şi altul comercial, ci un singur patrimoniu.
Potrivit art.2324 C.civ.oricine este obligat personal,este ţinut a răspunde cu toate bunurile sale,
mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Natura juridică a fondului de comerţ
În doctrină au fost emise teorii, privind natura juridică a fondului de comerţ:
Teoria personificării fondului de comerţ. Fondul de comerţ este un subiect de drept
autonom,care are firmă, sediu şi patrimoniu şi drepturi şi obligaţii proprii, iar patronul nu este
decât principalul reprezentant al fondului de comerţ; teoria nu a fost reţinută, întrucât contravine
principiului unităţii patrimoniului consacrat de dreptul civil art. 2324 C.civ.Patrimoniul este
legat în mod indisolubil de titularul său, care poate fi o persoană fizică ori persoană juridică. Nu
există patrimoniu fără să existe titularul său,iar orice persoană răspunde cu întregul său
patrimoniu pentru toate obligaţiile asumate, civile sau comerciale.
Teoria universalităţii de drept.Fondul de comerţ constituie o universalitate juridică (universitas
juris), ce echivalează cu existenţa unui patrimoniu autonom, cu drepturi şi obligaţii distincte de
drepturile şi obligaţiile civile; teoria a fost respinsă pe motiv că efectele sale juridice sunt
aceleaşi ca şi cele ale teoriei personificării fondului de comerţ.Universalităţile juridice sunt
consacrate de lege(patrimoniul succesora)ori,legea nu reglementează o atare universalitate.
Teoria universalităţii de fapt.Fondul de comerţ este o universalitate de fapt (universitas
facti)creată prin voinţa titularului său; fondul de comerţ reprezintă un complex de bunuri
eterogene care, prin voinţa titularului, formează obiectul unui drept distinct de elementele care
îl compun.Teoria constată doar că fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri, fără să explice
natura juridică a acestui bun care este fondul de comerţ; întrucât universalitatea de fapt nu are
un regim juridic propriu, nu este posibilă determinarea naturii juridice a fondului de comerţ.
Teoria patrimoniului de afectaţiune (teorie modernă).Fondul de comerţ a fost calificat ca un
patrimoniu de afectaţiune, adică un patrimoniu afectat realizării unui scop, exerciţiul
comerţului; teorie este în realitate teoria universalităţii.
Teoria proprietăţii incorporale. În prezent, majoritatea autorilor consideră că fondul de comerţ
constituie un drept de proprietate incorporală, ca şi drepturile de creaţie intelectuală.Intrucat în
ansamblul elementelor fondului de comerţ prevalează bunurile mobile,corporale sau
incorporale,fondul de comerţ este un bun mobil.Fiind un bun care îngemănează elementele care
îl compun, preponderente valoric fiind bunurile incorporale,fondul de comerţ este un bun mobil
incorporal.
Din cele arătate, rezultă că fondul de comerţ are următoarele caracteristici:
a) fondul de comerţ este un bun unitar,distinct de elementele care îl compun, în consecinţă, el
poate face obiectul, unei vânzări sau locaţiuni şi poate constitui obiectul unui gaj.Caracterul de
bun unitar al fondului de comerţ nu înlătură individualitatea elementelor componente, care îşi
păstrează regimul lor juridic;
b) fondul de comerţ este un bun mobil supus regimului juridic al bunurilor mobile. Executarea
silită asupra fondului de comerţ urmează regulile C.proc.civ. pentru bunurile mobile; în absenţa
unor dispoziţii legale, dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile,urmărirea lor are loc în
condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a bunurilor imobile;
c) fondul de comerţ este un bun mobil incorporal. Chiar daca are şi bunuri imobile ori
corporale, principala componentă a fondului de comerţ o constituie bunurile mobile incorporale
(clientelă, vadul comercial, mărcile etc.); acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee
reglementată de art. 1909 C.civ. francez (en fait de meuble possession au titre).Deşi este un bun
incorporal, fondul de comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică teoria
accesiunii;
d) fondul de comerţ este un bun în sine, autonom de elementele care îl compun, putând face
obiect al unor acte juridice (vânzare, locaţiune, gaj etc.).
e)fondul de comerţ este o universalitate de fapt creată prin voinţa titularului său care conferă o
afectaţiune specială a bunurilor eterogene din patrimoniu;are o identitate de sine stătătoare şi nu
se reduce la elementele sale componente.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi nu o universalitate juridică.
Fondul de comerţ este un bun mobil incorporal; bun mobil întrucât, deşi poate cuprinde în
componenţa sa şi bunuri imobile, elementele care precumpănesc sunt cele mobile; avem în
vedere un bun sinteză, care înglobează toate bunurile corporale şi drepturile incorporale,
prevalând cele cu caracter incorporal. Pentru că este socotit un bun mobil incorporal,fondul de
comerţ este supus reglementărilor juridice specifice bunurilor mobile şi nu regimului
imobilelor.Deşi calificarea juridică făcută este de “bun mobil”, totuşi, unele reguli ale fondului
de comerţ se inspiră din tehnicile dreptului imobiliar.1 Pentru că este calificat ca un bun mobil
incorporal, fondul de comerţ nu există prin el însuşi, în sine, nu durează decât atât timp cât este
exploatat, fiind mai puţin stabil decât a un bun corporal. 1 Dispoziţiile referitoare la garanţiile constituite asupra
fondului se aseamănă cu ipoteca de imobile (în dreptul francez).În dreptul român legiuitorul foloseşte termenul de gajare a fondului şi
deci îl consideră, din acest punct de vedere, un bun mobil.
Operaţiunile comerciale asupra unor imobile care fac parte din fondul de comerţ sunt operaţii
supuse regimului juridic al dreptului comercial. Disocierea între localul exploatării fondului de
comerţ şi alte active care compun fondul de comerţ şi aparţin aceluiaşi proprietar are
repercusiuni asupra operaţiilor juridice pe care proprietarul doreşte să le facă.
Elementele fondului de comerţ
Clasificare
Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii comerciale
avute în vedere de către comerciant.Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară,ci variată, în
funcţie de specificul activităţii comerciantului, de nevoile comerţului.
Fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri:corporale şi incorporale (bunurile materiale
şi bunurile/drepturile incorporale)care au regim juridic propriu.
Bunurile materiale cuprind în sfera lor imobilul în care se exercită comerţul (dacă este obiect
al dreptului de proprietate al comerciantului); maşini, unelte, instalaţii; mărfurile şi ambalajele
împreună cu dotările care sunt destinate să le păstreze sau să le prezinte, inclusiv mobilierul;
materiile prime, materialele şi stocurile de combustibili.
Bunurile sau drepturile incorporale sunt:drepturile asupra numelui comercial (firma),
emblemei sau altor semne distinctive; drepturile asupra mărcilor de fabrică, de comerţ şi de
serviciu, a brevetelor de invenţii, a denumirilor de origine, a indicaţiilor de provenienţă;
drepturile asupra contractelor de locaţiune pentru spaţiile destinate activităţii de comerţ;
drepturile asupra clientului (vadul comercial); drepturile de autor etc.
Fondul de comerţ poate fi definit ca o universitate de fapt creată prin voinţa titularului
său şi, totodată, ca un bun mobil incorporal.
Elementele corporale ale fondului de comerţ
Categoria elementelor corporale sau materiale cuprinde : bunurile imobile şi bunurile mobile
corporale.
Bunurile imobile. În activitatea sa, comerciantul, se serveşte şi de bunuri imobile;acestea pot fi
imobile prin natura lor(clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau imobile prin destinaţie
(instalaţii, utilaje, maşini).
Referitor la natura juridică a actelor privind bunurile imobile cuprinse în fondul de comerţ
legislaţia în materie a statuat ca actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile sunt de
natură civilă şi nu comercială. Jurisprudenţa a decis însă, că atunci când bunurile imobile
constituie elemente ale fondului de comerţ, contopindu-se în masa fondului, actele de vânzare-
cumpărare referitoare la bunurile imobile sunt acte de comerţ. În absenţa unor reguli speciale,
transmiterea dreptului de proprietate privind bunurile imobile, ca şi executarea silită a acestora,
urmează regulile dreptului comun.
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale:materiile
prime,materialele,destinate a fi prelucrate,precum şi produsele (mărfurile) rezultate din
activitatea comercială.
In aceasta categorie sunt incluse materiale,utilajele,echipamentele, imobilele,bunuri corporale
care servesc comerciantului la exploatarea fondului. Sunt socotite elemente ale fondului de
comerţ, numai în măsura în care pot atrage clientela.Acesta înseamnă că ele trebuie să fie foarte
specializate, să prezinte noutate sau să funcţioneze foarte bine. Materialele,echipamentele nu
sunt întotdeauna în proprietatea titularului fondului de comerţ,fiind, adesea, închiriate sau
utilizate pe baza contractului de “credit-bail”.
Sunt considerate elemente corporale ale fondului de comerţ mărfurile care se află în stoc în
magazinul titularului fondului.(există situaţii când titularul le are doar în păstrare,le deţine în
calitate de custodie pana în momentul în care cumparatorul va avea posibilitatea să le preia şi să
le depoziteze în alt loc,sau mărfurile se mai află la titularul fondului, pentru că vânzarea lor este
afectată de un termen sau o condiţie de care depinde executarea sau desfiinţarea contractului.
Mărfurile se disting de materiale,utilaje,prin natura şi prin destinaţie lor.2
2 Ex,uncomputer va fi considerat “marfă” dacă se vinde ca material de birou. În schimb, dacă cu ajutorul său titularul fondului îşi
desfăşoară activitatea, va fi calificat “material” sau “utilaj” în dotarea biroului comerciantului, în acest caz fiind considerat parte
componentă a fondului de comerţ.

Elementele incorporale ale fondului de comerţ

În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care
privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile de fabrică,
de comerţ şi de serviciu, dreptul de autor etc. Aceste drepturi, denumite şi drepturi privative,
conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în condiţiile stabilite de
lege. Întrucât sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale,drepturile privative au o
valoare economică şi sunt ocrotite de lege.
Firma
Comercianţii sunt persoane fizice sau societăţile comerciale care exercită acte de comerţ în
nume propriu, prin intermediul firmei.
Firma comercială este un element de identificare a comerciantului în câmpul activităţii
comerciale si constă în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este
înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art.30 din
Legea nr. 26/1990).
Firma reprezintă o importantă valoare patrimonială şi face parte din fondul de comerţ împreună
cu celelalte bunuri corporale sau incorporale.
Firma poate fi individuală (pentru comercianţii persoane fizice) sau socială (pentru societăţile
comerciale).Firma poate fi originară (constitutivă) sau derivată (dobândită de la adevăratul
titular).În cazul unei firme derivate,dobânditorul firmei trebuie să înscrie în firma menţiunea
“succesor”.
Natura juridică a dreptului comerciantului asupra firmei
Comerciantul are un veritabil drept de proprietate asupra firmei, chiar dacă în art. 30 alin. 4 din
Legea nr. 26/1990, republicată, legiuitorul foloseşte expresia “drept de folosinţă
exclusivă”,referindu-se la unul din atributele dreptului de proprietate (folosinţa) pentru a
acoperi atât situaţia când fondul de comerţ este exploatat (folosit) de chiar proprietarul lui, cât şi
situaţia când fondul de comerţ este exploatat de o altă persoană pe baza unui contract încheiat
cu proprietarul; din exprimarea legiuitorului rezultă că firma nu poate fi folosită decât din
momentul înregistrării ei în Registrul Comerţului.
Reglementări juridice aplicabile firmei
Firma,ca atribut de identificare a unui comerciant(persoană fizică sau societate comercială) este
reglementată în legislaţia română de art. 30-42 din Legea nr.26/1990 privind Registrul
Comertului, republicată.
Din textul legal de la art. 30 alin.1 din Legea nr.26/1990, care defineşte “firmă” rezultă ce le
două funcţii principale ale acesteia:
-funcţia de identificare a comerciantului,motiv pentru care firma este unică. Un comerciant nu
poate avea decât o singură firmă;
- funcţia economică, având în vedere faptul că firma figurează pe toate înscrisurile
comerciantului, este menită să atragă clientela.
Termenul de firmă şi conţinutul lui juridic este utilizat atât pentru persoane juridice (societăţi
comerciale), cat şi pentru persoane fizice (comercianţi cu formă individuală).Deşi legiuitorul
foloseşte aceeaşi terminologie, în fapt, firma se compune dintr-un nume, dacă este vorba de un
comerciant persoană fizică sau dintr-o denumire, dacă se constituie o societate comercială, cu
anumite excepţii prevăzute de lege (pentru societatea în nume colectiv, societate în comandită
simplă şi societatea cu răspundere limitată).
Reguli privitoare la determinarea conţinutului firmei
Conţinutul firmei poate fi determinat fie pe baza principiului verităţii, potrivit căruia firma
coincide cu numele patronimic al comerciantului (dacă este persoană fizică şi, uneori,chiar
societate comercială), fie pe baza principiului libertăţii, potrivit cărui, comerciantul poate să
aleagă o denumire la liberă fantezie, ori un nume, altul decât numele său.
Potrivit art.31alin.1 din Legea nr.26/1990, “Firma unui comerciant persoană fizică se compune
din numele comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia”.
În cazul firmelor sociale,legiuitorul prevede reguli privind stabilirea lor:
- firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi,menţiunea “Societate în nume colectiv” în întregime (art.32);
- firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, menţiunea “Societate în comandită” în întregime (art.33).În cazul în care
firma conţine şi numele unui asociat comanditar sau a unei terţe persoane (străină de
societate), cu consimţământul ei, persoana în cauza va răspunde solidar şi nelimitat, ca şi
asociaţii comanditaţi (art. 34).
- firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni trebuie să conţină o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, menţiunea,“Societate pe acţiuni”sau“S.A”
ori,“Societate în comandită pe acţiuni”(art.35).Deşi legiuitorul nu prevede în mod expres
posibilitatea includerii în conţinutul firmei societăţilor pe acţiuni a numelui unei persoane
fizice, totuşi, doctrina de specialitate şi practica în materie au acceptat o asemenea soluţie. Sunt
cunoscute societăţi importante în domeniul industrial sau bancar care conţin în firmă numele
acţionarului principal sau al altei persoane.
- firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, a care se
adaugă numele unuia sau a mai multor asociaţi, cu menţiunea scrisă în întregime “Societate cu
răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 36).
Daca o societate străină îşi deschide în România o sucursală, firma acesteia va trebui să
cuprindă şi menţiunea sediului principal din străinătate (art. 37).
Potrivit legii,nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din
sectorul public.
Condiţiile de validitate si de forma a firmei
O firmă individuală sau colectivă poate fi înregistrată în registrul comerţului dacă îndeplineşte
condiţiile de validitate de fond şi de formă din Legea nr. 26/1990.
Condiţiile de validitate de fond privind firma sunt:
a)Disponibilitatea firmei
O firmă este disponibilă dacă numele sau denumirea aleasă nu aparţine deja altui comerciant,
care a înregistrat-o anterior în Registrul Comerţului.
Potrivit art.39 alin.1 din Legea nr.26/1990,republicată,“Oficiul Registrului Comerţului va refuza
înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu
alte firme înregistrate”. Înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a
firmei, Oficiul Registrului Comerţului va verifica disponibilitatea (anterioritatea) firmei care se
realizează în funcţie de firmele înregistrate anterior în acelaşi registru al comerţului sau în
raport cu cele înregistrate în toată ţara.
b)Noutatea firmei
Potrivit art. 38 alin.1 din Legea nr. 26/1990, republicată, “Orice firmă nouă trebuie să se
deosebească de cele existente”şi potrivit art.38 alin.2“când o firmă nouă este asemănătoare cu o
alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai
precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod”. Noutatea
firmei nu trebuie să fie absolută, ci numai relativă. O firmă trebuie să se deosebească de alta
pentru a nu se produce confuzie între ele şi pentru a se înlătura o eventuală concurenţă
neloială.Când o firmă este asemănătoare cu o altă firmă deja înmatriculată, trebuie să se adauge
o menţiune care să o deosebească de aceasta, să se asigure o individualizare, fie prin
desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt
mod.
c)Liceitatea firmei
Firma aleasă de un comerciant trebuie să aibă caracter licit.Potrivit art.40 din Legea nr.
26/1990, “nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din
sectorul public”.
O firmă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi înregistrată dacă, de exemplu, cuprinde
“denumiri care au devenit uzuale, necesare sau generice pentru comerţul care formează
obiectul de activitate al societatii,sau constituie reproducerea, limitarea sau traducerea unor
firme din alt stat, notoriu cunoscute în România, pentru branşe de comerţ identice, similare sau
chiar diferite”.
Condiţiile de validitate de formă privind firma sunt în art.30 alin.3 din Legea nr.
26/1990 :“firmele şi emblemele vor fi scrise în primul rând în limba română” ceea ce înseamnă
că, în mod excepţional pot fi scrise şi într-o limbă străină.
Transmiterea firmei
Potrivit art.42 din Legea nr. 26/1990,“firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ
la care este întrebuinţată”.
Unicitatea firmei folosite de un comerciant şi dreptul de proprietate incorporal pe care acesta îl
are asupra firmei explică motivul pentru care legiuitorul interzice înstrăinarea separată a firmei,
aplicând argumentul de interpretare logică per a contrario, înseamnă că celelalte elemente
incorporale ale fondului de comerţ pot fi transmise şi separat sau în mod individual. Dacă firma
este înstrăinată, împreună cu fondul de comerţ, dobânditorul va putea să utilizeze firma
anterioară care conţine numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat, numai cu
acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi.Există obligaţia pentru
dobânditor de menţionare în cuprinsul firmei a calităţii de succesor (art. 41 alin.1 din Legea
nr.26/1990, republicată).
În cazul societăţilor comerciale, păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de
succesiune (art.41alin.2).Dacă firma cuprinde numele unuia sau mai multor asociaţi, în ipoteza
transmiterii ei, dobânditorul este obligat să menţioneze în firma calitatea lui de “succesor”
(art.41 alin.3).
Prin înregistrarea unei firme, realizată prin înmatricularea comerciantului în registrul
comerţului, comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra ei.
În exercitarea comerţului,firma devine un element de atragere a clientelei. Firma dobândeşte
astfel o valoare economică, confirmând un drept patrimonial. Asupra firmei, comerciantul
dobândeşte un drept de proprietate incorporală,care poate fi transmis în condiţiile legii. Firma
poate fi înstrăinată, dar numai odată cu fondul de comerţ. Art.42 din Legea nr. 26/1990 prevede
că firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată.
În situaţia înstrăinării fondului de comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea să continue
activitatea sub firma anterioară,dacă transmiţătorul (proprietar sau moştenitor) consimte la
aceasta în mod expres.În conţinutul firmei trebuie să se adauge calitatea de succesor a
dobânditorului fondului si pentru societăţi comerciale,cu excepţia societăţii cu răspundere
limitată,pentru care păstrarea firmei anterioare este permisă, chiar fără menţionarea raportului
de succesiune.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea unui comerciant cu aceeaşi firmă,
titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi cere radierea înmatriculării,(art.25
din Legea nr.26/1990). Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere
despăgubiri, potrivit dreptului comun.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma folosită
legitim de alt comerciant constituie obiectul infracţiunii de concurenţă neloială şi se
sancţionează în condiţiile art.5 din Legea nr. 11/1991.
Emblema
Definiţie
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen
sau o întreprindere de alta de acelaşi gen. Temeiul legal se regăseşte în art. 30 alin.2 din
Legea nr. 26/1990, republicată.
Prin “semn” se înţelege o figuraţie grafică care deosebeşte o întreprindere de alta, spre
deosebire de marca de fabrică,care deosebeşte mărfurile unui fabricant sau produsele aceluiaşi
comerciant,sau diferit de firmă,care individualizează persoana comerciantului. Semnul poate fi
o figură grafică având orice obiect, un utilaj, o figură geometrică, un animal etc. El nu poate
consta în reproducerea obiectului unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu, dar nu poate fi o denumire generică, fără
specificitate; emblema trebuie să fie un semn distinctiv, mai sugestiv decât firma, deoarece
numai astfel ar fi apt să atragă clientela. Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în
activitatea comercială.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare, în măsura în care asigură un
supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între comercianţii care exercită
activitatea comercială în acelaşi domeniu;acesta se raportează la comerciant,subiectul
raporturilor comerciale si nu la modul de organizare a activităţii
comerciantului(întreprinderea) .Spre deosebire de firmă,care este un element obligatoriu pentru
individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.
Principiul libertăţii emblemei
În alegerea emblemei predomină principiul libertăţii.Dacă un comerciant are mai multe
întreprinderi comerciale poate folosi mai multe embleme ad libitum.3
3 Ex,un comerciant poate să aibă două companii : o agenţie de turism, cu emblema “Marco Polo”, şi o întreprindere de textile, cu
emblema “Ţesătoarea”. Dacă una dintre aceste companii va avea sucursala în aceeaşi localitate sau judeţ, legea impune obligativitatea
unicităţii emblemei cu societatea-mamă.
Emblema trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de validitate de fond şi de formă prevăzute
de legiuitor şi în cazul firmei. În legătură cu verificarea anteriorităţii şi a disponibilităţii
emblemei, Legea nr. 26/1990, republicată, prevede în art. 43: “Orice emblemă va trebui să se
deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerciantului, pentru acelaşi fel de
comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară
activitatea”.Spre deosebire de firmă, a cărei anterioritate şi disponibilitate se verifică în
Registrul Comerţului din judeţul unde va fi înregistrată, emblema trebuie verificată şi pe piaţa
unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea. Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi
scrisă cu litere de mărimea a cel puţin jumătate literelor cu care este scrisă emblema, spre a nu
se confunda(art.43 alin.3).
Emblema poate fi folosită pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note
de comandă, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod
vizibil de firma comerciantului (art. 43 alin.2).
Pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege, emblema trebuie să aibă caracter de noutate,adica să
se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de
comerţ şi emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea
(art. 43 alin.1din Legea nr. 26/1990).
Legea nu prevede obligaţia oficiului registrului comerţului de a refuză înscrierea unei embleme
care nu are caracter de noutate, aşa cum prevede în cazul firmei, întrucât emblema are caracter
facultativ.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept de
proprietate incorporală asupra acesteia, exercitat în condiţiile legii.
Firma şi emblema fac parte din fondul de comerţ şi au caracter patrimonial recunoscându-li-se
următoarele efecte juridice:
- pot fi înstrăinate, ca orice element al fondului de comerţ, firma numai împreună cu fondul de
comerţ, iar emblema şi separat de fondul căruia i-a aparţinut;
- comerciantul are un veritabil drept de proprietate asupra firmei şi emblemei care se traduce
prin folosinţa lor exclusivă de către proprietar, cu excepţia cazului când folosinţa este
încredinţată altei persoane.
La înstrăinarea emblemei, legea nu a reglementat soluţia consacrată în cazul firmei, potrivit
căreia firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este
întrebuinţată,concluzia este că emblema poate fi înstrăinată nu numai în cadrul fondului de
comerţ, ci şi separat. Având un drept exclusiv de exploatare asupra emblemei, comerciantul
poate dispune de ea dobânditorul va putea folosi emblema numai cu consimţământul
transmiţătorului.
În cazul în care titularul emblemei a fost prejudiciat prin înscrierea în registrul comerţului a
unei menţiuni care aduce atingerea dreptului său, el poate cere instanţei judecătoreşti radierea
acelei menţiuni,(art. 25 din Legea nr. 26/1990).
Pentru prejudiciile cauzate prin folosirea fără drept a emblemei, persoana vinovată va fi obligată
la plata unor despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Dacă întrebuinţarea unei embleme este de natură să producă confuzie cu emblema folosită
legitim de alt comerciant, fapta este considerată infracţiune de concurenţă neloială şi se
sancţionează în condiţiile art. 5 din Legea nr. 11/199
Firma şi emblema pot fi protejate prin intermediul următoarelor acţiuni:
- acţiunea în revendicare- cazuluzurpării firmei sau emblemei de un alt comerciant;
- acţiunea în concurenţă neloială, în cazul defăimării firmei, emblemei şi în alte situaţii
prevăzute de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;
- acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale, pentru prejudiciul cauzat ca urmare a
faptelor de concurenţ ă sau de uzurpare;
- acţiunea penală, în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant privnd firma sau cu emblema
unui comerciant întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Clientela
Noţiune. Clientela are un rol important pentru activitatea unui comerciant; ea determină, prin
număr calitate şi frecvenţă, situaţia economică a comerciantului, succesul sau insuccesul
acestuia. Clientela apare ca un element indispensabil al fondului de comerţ,fiind principalul
element al fondului de comerţ,insa in pofida importantei cientelei, legea nu cuprinde o
reglementare aferentă.
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice cu care comerciantul se află în
raporturi juridice; aceste persoane apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică
la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii. Deşi este o
masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o valoare economică, datorită
relaţiilor stabilite între titularul fondului de comerţ şi aceste persoane care îşi procură mărfurile
şi serviciile de la comerciantul respectiv.
Comerciantul nu are drept asupra clientelei totuşi el se bazează pe o clientelă stabilă pe care o
evaluează în momentul transmiterii fondului de comerţ.
Factorii care influenţează clientela se pot grupa în doua categorii:
1) factori care sunt elemente componente ale fondului de comerţ: firma (reputaţia numelui
comercial);emblema;vadul comercial dr. proprietate industrială.
2) factori interni care nu fac parte din fondul de comerţ, care obiectiv sau subiectiv, contribuie
la atragerea clientelei şi la sporirea valorii fondului transmis. Aceşti factori, fie că fac parte din
conceptul de patrimoniu al întreprinderii, fie că sunt componente ale conceptului de“goodwill”
al întreprinderii şi influenţează clientele, sunt factori interni (obiectivi şi subiectivi) şi factori
externi.

a) Factori interni-obiectivi:
- calitatea imobilizărilor productive (grad de tehnicitate,parametrii funcţionali).
- calitatea construcţiilor,posibilităţi de extindere,amplasarea faţă de căi de acces;
- calitatea produselor fabricate,prestaţiilor furnizate, preţuri competitive de piaţă.
b) Factorii interni-subiectivi sunt legaţi de personalul comerciantului: fidelitatea şi loialitatea
personalului;calitatea prestaţiilor refectuate;dinamismul administraţiei;calitatea serviciilor
administrative; pregătirea şi competenţa personalului din managementul fiscal, contabil şi
juridic.
3) Factorii externi (care influenţează clientela dar şi supravaloarea firmei) sunt: elemente legate
de concurenţă (numărul, calitatea şi poziţia concurenţilor pe piaţă);piaţa deţinută; elemente
legate de furnizorii comerciantului (posibilitatea de a alege furnizorii comerciantului, calitatea
produselor livrate de furnizorii etc.);elemente legate de bancherii comerciantului
(întreprinderii); posibilitatea de a obţine credite pe termen lung.

Trăsăturile clientelei
Un fond de comerţ nu poate exista decât dacă are o clientelă, care trebuie să reunească două
condiţii:
a) Clientela trebuie să existe, deci trebuie să fie reală şi sigură. O clientelă virtuală sau
potenţială,ipotetică,nu poate fi avută în vedere.În mod normal,clientela se “cristalizează” după
apariţia stabilimentului (magazinului), dar există şi situaţia în care unele magazine au în public
un incontestabil renume, sunt “puncte de trecere” care a priori au clientela reală şi sigură.
b) Clientela să fie personală a celui care o exploatează. Cu privire la această condiţie,
problemele apar când două întreprinderi,în stare de dependenţă comercială sau juridică sunt
susceptibile de a se prevala de dreptul asupra lor. Dependenţa comercială apare atunci când un
comerţ este exploatat în cadrul altei întreprinderi (micile comerţuri exploatate în incinta marilor
magazine, restaurante instalate într-o întreprindere mai mare)4.Clientela depinde de competenţa,
notorietatea şi elemente ale fondului de comerţ ce aparţin celui care îl exploatează.
4 Plenul Curţii de Casaţie a Franţei -clientela aparţine marii intreprinderi în care îşi desfăşoară activitatea, în cadrul unui hipodrom,în
zilele şi orele de program ale hipodromului.Activitatea restaurantului se desfăşoară sub dependenţa totală a societăţii de curse. O
decizie a aceleaşi instanţe a considerat că, un comerţ situat în exteriorul unui mare magazin lipit de zidul ei are o clientela proprie, în
schimb, în cazul micilor magazine amplasate în incinta unui asemenea supermarket, aceeaşi instanţă nu mai consideră că micile
magazine ar avea o clientelă proprie.
5 Practica jurisdicţională nu este uniformă; în unele cazuri, clientela se consideră că aparţine persoanei dependentă juridic, respectiv
franchises; în schimb într-un contract de concesiune în care concesiona renumita companie Honda, s-a considerat că în calitate de
concedent aceasta are dreptul asupra clientelei şi, în nici un caz, concesionarul.
Dependenţa juridică. Aceeaşi soluţie poate fi aplicată şi în cazul dependenţei juridice bazata pe
un contract de distribuţie,franchising, concesiune5.
Indiferent de dependenţa (comercială/juridică), clientela aparţine aceluia care are un renume, o
marcă de comerţ sau de fabricaţie cunoscută, ceea ce denotă , clientela există numai în strânsă
corelaţie cu alte elemente ale fondului de comerţ.
Clientela contribuie la reputaţia comerciantului, la creşterea valorii intregului fond de comerţ,
putand fi calificată drept factor extern, exterior fondului de comerţ. Clientela poate fi calificată
mai degrabă un scop al exploatării fondului. Această valoare, denumită “fond comercial”
(goodwill) este formată din toţi factorii interni şi externi care contribuie la supravaloarea
fondului de comerţ.
Vadul comercial (Achallenge)
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este o aptitudine a fondului de
comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de comerţ este rezultatul unor
factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui comerciant : locul amplasarii
localul, calitatea mărfurilor oferite clienţilor,preţurile practicate,comportarea personalului în
raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale, influenţa modei etc.
Vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ,ci numai împreună cu
clientela.Întrucât clientela este legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu poate fi
transmis separat, ci numai în cadrul fondului de comerţ.
Vadul comercial reprezintă capacitatea, posibilitatea firmei sau a fondului de comerţ în
totalitatea lui de a atrage clientela.
Factorii care influenţează vadul comercial:
-factori obiectivi: locul amplasarii magazinului comerciantul, locul unde se află uzina, fabrica
sau depozitul producătorului ori intermediarului;
-factorii subiectivi:calitatea personalului de vânzare, modul de comportament faţă de clienţi,
publicitatea pe care comerciantul şi-o face în aşa fel încât să fie cunoscut pe piaţa şi sa aibă
capacitatea de a atrage clientela.
Dreptul de bail
În dreptul francez, dreptul de folosinţă asupra spaţiului comercial în care se exploatează fondul
de comerţ este supus unei legislaţii speciale (Decretul din 30.09.1953) şi este element
incorporal al fondului de comerţ, protejat.
În fapt, practica judecătorească recunoaşte că dreptul de folosinţă pe care îl are comerciantul
asupra imobilului în care îşi desfăşoară activitatea face parte din fondul de comerţ dar, care este
supus reglementărilor de drept comun.
Drepturile de proprietate industrială şi intelectuală (de autor)
Fondul de comerţ poate cuprinde şi drepturi de proprietate industrială.Obiectul dreptului de
proprietate industrială se împart în două categorii:
Creaţii noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi modelele de
utilitate.
Semne noi intră: mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile
de provenienţă.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie eliberat de
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de
invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a
acestuia.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege. În
scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în
registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi
de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă (art.21 lit.c) din Legea nr.
26/1990).
Fondul de comerţ conţine elemente incorporale: mărci de fabrică, de comerţ sau alte servicii;
brevete de invenţie; desenele şi modelele produselor; know-how-ul (savoir-faire);programele
din domeniul informaticii (drepturile de autor).
Mărci de fabrică şi de comerţ.
Mărcile de fabrică şi de comerţ îndeplinesc o funcţie asemănătoare numelui comercial şi
emblemei, cu deosebirea că au un domeniu de aplicaţie diferit.
Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distinctive folosite de agenţii
economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau
similare ale altor agenţi economici.
Mărcile sunt elemente exterioare, publice având ca scop să individualizeze produsele sau
mărfurile unui producător sau comerciant,deosebindu-le de produsele ce aparţin altui
comerciant. Raţiunea existentei mărcilor da fabrică şi de comerţ constă în faptul că unele
produse nu pot fi verificate direct şi nemijlocit de consumator, aşa încât garanţia privitoare la
calitatea acestora rămâne totuşi marca producătorului (medicamente “Bayer”, parfum
“Chanel”).
Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă şi
dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
Condiţiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească o marcă de fabrică sau de comerţ
pentru a se bucura de protecţie legală sunt:
Condiţii de fond:
- Noutatea mărcii, însuşirea marcii de a deosebi produsele unui comerciant de ale altora, deci să
se deosebească de mărcile legitim dobândite de alţii. Condiţia noutăţii este relativă şi nu
absolută, ca în cazul brevetelor de invenţie.
Noutatea mărcii se apreciază în raport de toate elementele componente, în ansamblul ei, fără a
discuta elementele sale constitutive considerate în mod izolat, pentru că o marcă de fabrică sau
de comerţ poate fi confundată cu alta, în privinţa aspectelor de detaliu;interesează impresia
generală lăsată de privirea de o mărca. Aprecierea posibilităţii “confuziunii” mărcilor aparţine
instanţei dar soluţia trebuie motivată sub aspectul îndeplinirii condiţiei de fond, adică noutatea
mărcii.
- Specializarea mărcii constă în calitatea mărcii de a individualiza şi de a distinge mărfurile unui
comerciant. Nu este suficient ca o marcă să fie nouă, originală, faţă de toate celelalte înscrise şi
folosite în această ramură de comerţ sau de industrie, că trebuie ca marca să distingă
provenienţa mărfurilor sau produselor unui anumit comerciant.
Condiţii de formă:
Marca trebuie înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci), înregistrarea
având efect constitutiv cu privire la dreptul de proprietate asupra ei.
Compoziţia mărcii. Principiul libertăţii alegerii
Comerciantul care doreşte să-si protejeze produsele prin intermediul unei mărci are deplina
libertate în alegerea semnelor, cu unica limitare că nu poate face obiectul unei mărci private
denumirile generice sau necesare ale produselor, adică cuvintele cu care, în general, sunt
denumite produsele. Pot fi adoptate ca mărci:
a) numele-cu condiţia întrebuinţarii lui ca marcă, sub formă deosebită, cu caracter de noutate şi
de specialitate, condiţii necesare îndeplinirii de către marcă a funcţiilor sale.Numele poate să
capete acest caracter dacă literele sunt aranjate într-o altă ordine decât cea obişnuită;
b) denumirile pot forma obiectul unei mărci cu condiţia să întrunească calitatea de a fi originale.
Există limitări în sensul că nu pot fi adoptate denumirile necesare ale produsului respectiv sau
denumirile cu caracter geografic;
c) culoarea pentru unele produse lichide poate fi un semn distinctiv, rămâne la libera apreciere a
instanţelor de a considera culoarea ca un element al mărcii.
Transmiterea mărcii
Dreptul asupra mărcii este de natură patrimonială; fiind un element al fondului de comerţ poate
face obiectul transmisiunii prin acte juridice ca: vânzare-cumpărare, donaţie, testament etc.
Transmiterea poate fi cu efect total sau parţial. Stingerea dreptului asupra mărcii intervine în
situaţia dizolvării sau reorganizării întreprinderii ale cărei produse au fost ocrotite.
Protecţia mărcii
Dreptul asupra mărcii poate fi ocrotit prin:
- sancţiuni civile:dreptul de a cere distrugerea, atât a produselor care poartă o marcă
contrafăcută sau imitată, cât şi a instrumentelor folosite pentru comiterea contrafacerii, dreptul
de a distruge mărcile contrafăcute;
- sancţiuni penale aplicabile persoanelor care săvârşesc infracţiuni de contrafacere a unei mărci
sau de întrebuinţare a unei mărci contrafăcute.
Brevetele de invenţie.
Brevetele de invenţie reprezintă alături de firmă, emblemă, mărcile de fabrică şi de comerţ,
drepturi, bunuri incorporale componente ale fondului de comerţ. Ca celelalte elemente (firma,
emblema, marca de fabrică sau de comerţ), brevetul de invenţie trebuie să îndeplinească unele
condiţii de fond şi de formă:
- Condiţii de fond
Noutatea, ca o condiţie de fond, trebuie să fie absolută (spre deosebire de marcă, emblemă),
trebuie să fie originală în sensul că prezintă ceva nou, necunoscut şi neexploatat în momentul
obţinerii brevetului sau să reprezinte perfecţionarea unei descoperiri tehnice mai vechi care să
aibă aceleaşi calităţi.
Brevetele se disting în două categorii: principale şi de perfecţionare.
- Condiţii de formă
Invenţia trebuie să fie susceptibilă de a fi exploatată în industrie sau în comerţ. Brevetul de
invenţie trebuie înregistrat la autoritatea de stat competentă, O.S.I.M., unde se va depune un
exemplar al brevetului şi chiar al obiectului brevetat, indicându-se titlul invenţiei şi numărul de
ani pentru care se cere brevetul.
Brevetul de invenţie conferă posesorului sau succesorilor sai legali dreptul:
- de a exploata în folosul său obiectul brevetat sau de a-l da în exploatare unei persoane
autorizate de el, căreia i-a transmis brevetul;
- de a urmări în instanţă pe acela care ar uzurpa dreptul derivând din brevet, fie prin fabricarea
de produse sau prin folosirea procedeelor prevăzute în brevet, fie prin deţinerea, vânzarea ori
expunerea pentru vânzare a obiectelor contrafăcute.
Dreptul exclusiv asupra brevetului se obţine prin înregistrarea lui la OSIM. În caz de conflict se
va stabili prioritatea înregistrării pe care o va dovedi partea interesată. Drepturile rezultate din
brevet pot fi transmise prin diverse acte juridice: vânzare-cumpărare,donaţie,licenţă, testament.
Drepturile de autor.
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia ştiinţifică,
literară şi artistică. Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau de dobânditor al
drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau
folosire în alt mod a operei şi, în consecinţă, dreptul ia foloasele patrimoniale corespunzătoare.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor are loc în condiţiile prevăzute de lege.
Regimul creanţelor şi datoriile. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de
comerţ. Fondul de comerţ, deşi cuprinde un ansamblu de elemente corporale şi incorporale
totuşi el nu constituie o universalitate juridică, un patrimoniu în sens juridic.
Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, ele nu se transmit
dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite totuşi că anumite drepturi şi
obligaţii izvorâte din contractele de muncă, contractele de asigurare a fondului de comerţ şi
contractele de furnitură (apă, gaz,electricitate, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă
aceste contracte nu au fost reziliate.
În toate cazurile, cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului, potrivit dispoziţiilor legale
conţinute în art. 1573 C.civ. Întrucât Codul civil nu permite cesiunea de datorie,transmiterea
datoriilor se poate face numai prin novaţie, în condiţiile art. 1609 C.civ., cu acordul creditorului.
Apărarea fondului de comerţ
În cazul în care dreptul asupra fondului de comerţ este încălcat trebuie apărat în condiţiile legii .
Fiind un bun mobil incorporal, fondul de comerţ nu poate fi apărat prin acţiunea în revendicare,
deoarece această acţiune este specifică apărării dreptului de proprietate asupra bunurilor
corporale.Ca orice drept de proprietate incorporală, fondul de comerţ conferă titularului său un
drept exclusiv de exploatare care priveşte fondul de comerţ, ca bun unitar şi elementele sale.
În cazul încălcării acestui drept de exploatare, titularul are la dispoziţie anumite acţiuni prin
care se asigură înlăturarea tulburărilor aduse şi repararea eventualelor prejudicii cauzate.
Atingerile aduse fondului de comerţ sau a unora dintre elementele sale componente pot fi
considerate, în lumina dispoziţiilor legale, ca fapte de concurenţă neloială. Legea
nr.11/29.01.1991, privind combaterea concurenţei neloiale, constituie o măsură necesară de
protecţie a comerciantului persoană fizică şi a societăţii comerciale, persoană juridică, ambii
subiecţi de drept comercial .Legea impune aceloraşi subiecţi un mod de comportare corect faţă
de orice alt subiect de drept comercial, indiferent că este persoană fizică sau juridică.
Concurenţa între diverşii subiecţi de drept constituie o componenţă a comerţului liber şi face
parte din legile obiective ale pieţei. Aceasta încurajează iniţiativa particulară, fixarea preţului,
stimularea modului de prezentare a produsului spre vânzare sau îmbunătăţirea calităţii
lui.Concurenţa este astfel un element al progresului economic, la polul opus situându-se
monopolul de stat sau cartelul producătorilor. Cât timp concurenţa se situează în limita unor
scopuri benefice pentru societate, pentru consumator, pentru echilibrul pieţii, ea este licită, fiind
o componentă a comerţului.
Concurenţa devine neloială când sunt încălcate regulile de normalitate a exercitării acestei
profesii, când lupta pentru dobândirea şi menţinerea clientelei este pornită din maliţiozitate
(malitis non est indulgendum).
În concepţia noii legi constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite
în activitatea comercială sau industrială. În articolele 4-9 sunt declarate ca fapte de concurenţă
neloială mai multe activităţi care, în concepţia legiuitorului, reprezintă acţiuni contrare
uzanţelor cinstite. Cum aceste fapte sunt tratate şi din punct de vedere penal drept contravenţii
sau infracţiuni, s-ar părea că limitele „uzanţelor cinstite” au fost fixate.
Tot ceea ce nu a fost declarat ilicit este licit. Potrivit art.5 din Legea nr. 11/1991 constituie
infracţiune de concurenţă neloială întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări
speciale de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
În toate cazurile de săvârşire a unor fapte de concurenţă neloială, titularul fondului de comerţ
poate obţine, pe calea acţiunii în justiţie, încetarea sau înlăturarea actelor păgubitoare, precum şi
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate (art. 6 din Legea nr. 11/1991).
Actele juridice privind fondul de comerţ
Fondul de comerţ, bun unitar,precum şi elementele sale componente pot face obiectul unor acte
juridice. Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ se poate transmite pe cale
succesorală, în condiţiile codului civil. Exploatarea fondului de comerţ de către moştenitori se
poate face prin constituirea unei societăţi comerciale, în condiţiile Legii nr. 31/1990.
Actele juridice privind fondul de comerţ sunt guvernate de principiile generale ale dreptului
civil, cu luarea în considerare a specificului obiectului acestor acte juridice.
În legislaţia română există în prezent două dispoziţii care se referă în mod expres la operaţiile
juridice care se pot face asupra fondului de comerţ.
În primul rând, dispoziţia cuprinsă în art. 21 din Legea nr. 26/1990, republicată, text în care sunt
prevăzute actele juridice “inter vivos” asupra fondului de comerţ: “în registrul comerţului se
vor înregistra menţiuni referitoare la donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ
şi la orice alt act prin care se aduc modificări înmatriculării sau menţiunilor, sau care fac să
înceteze firma sau fondul de comerţ”. Aşadar, operaţiunile juridice care pot fi făcute asupra
fondului de comerţ sunt, în principal: vânzarea, donaţia, locaţiunea, gajul. Deşi legea nu o
prevede în mod expres, există şi o altă operaţiune juridică, respectiv, aportul în societate al
fondului de comerţ (ca o vânzare de tip particular).
În al doilea rând, transmiterea fondului de comerţ,se mai poate face prin testament sau
moştenire legală iar “dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue
activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant, persoană fizică,sau al
unui asociat, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu
obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor”(art.41 alin.1).
Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni
sau a societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de
succesiune”.Dispoziţia conţine nu numai o obligaţie de publicitate, ci şi unele condiţii pe care
trebuie să le îndeplinească dobânditorul fondului de comerţ: a) o condiţie de formă,de
publicitate; b) două condiţii de fond, una relativă la numele commercial (firma) care trebuie să
cuprindă menţiunea“succesor” a dobânditorului fondului de comerţ şi alta privind
consimţământul expres al proprietarului precedent sau al moştenitorilor săi.
Formalitatea publicităţii este cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţele persoane
şi, pentru protejarea drepturilor creditorilor fondului de comerţ.
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun unitar, sau
elemente componente ale acestuia.
În principiu, vânzarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar, cu toate elementele care îl
compun. Acest lucru trebuie subînţeles, chiar dacă nu există o stipulaţie expresă în acest sens.
Soluţia se justifică prin aceea că fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de elemente legate
între ele prin destinaţia lor, de a servi la desfăşurarea comerţului. Astfel, vânzarea fondului de
comerţ, fără nici o rezervă, cuprinde şi vânzarea bunurilor imobile componente ale fondului.
În lipsa unor reglementari cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, vânzarea este
supusa regulilor care guvernează vânzarea bunurilor mobile, cu condiţia îndeplinirii publicităţii,
prevăzută de Legea nr. 26/1990 . Dacă o dată cu fondul de comerţ se înstrăinează şi imobilul în
care se exploatează fondul, desigur acesta va fi supus regulilor privind vânzarea imobilelor,
inclusiv publicitatea în registrul de carte funciară care se află la grefa tribunalului în a cărui rază
teritorială se află imobilul (potrivit Legii nr. 7/1996).
În lipsa unor reglementări cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, vânzarea este
supusă regulilor care guvernează vânzarea bunurilor mobile, cu condiţia îndeplinirii
publicităţii,prevăzută de Legea nr. 26/1990 .Dacă vânzarea cuprinde şi terenul aferent clădirii
unde se exploatează fondul de comerţ,potrivit legii,actul de vânzare-cumpărare trebuie să se
încheie în formă autentică.
Vânzarea fondului de comerţ constituie un act care trebuie înregistrat în registrul comerţului.
Potrivit art.21 lit.a din Legea nr.26/1990,comerciantul are obligaţia să facă menţiune în registrul
comerţului despre vânzarea fondului de comerţ. Menţiunea opozabilă terţilor de la data
efectuării ei în registrul comerţului.
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect şi înstrăinarea separată a unora dintre
elementele fondului de comerţ. O atare vânzare trebuie să ţină seama de specificul elementelor
în cauză şi de prevederile legale.
Potrivit legii, firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată,
ci numai odată cu fondul de comerţ (art.42 din Legea nr. 26/1990). Tot astfel, clientela şi vadul
comercial sunt elemente indispensabile activităţii comerciale şi ele sunt indisolubil legate de
fondul de comerţ. În consecinţă, ele nu pot fi înstrăinate decât odată cu fondul de comerţ.Cât
priveşte emblema, ea constituie un element care poate fi înstrăinat separat de fondul de comerţ,
cu obligaţia pentru comerciant de a face menţiune despre acest act în registrul comerţului.
Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în privinţa drepturilor de proprietate industrială (brevete de
invenţii, mărci etc.) şi a drepturilor de autor.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului, aceea de
a nu face concurenţă cumpărătorului. Obligaţia există chiar dacă nu a fost stipulată în contract,
fiind considerată o formă de manifestare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului.
Într-adevăr,vânzarea fondului de comerţ înseamnă o înstrăinare a tuturor elementelor fondului
de comerţ, inclusiv clientela ataşată fondului de comerţ. Începerea de către vânzător a unui
comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de cumpărător, are semnificaţia unei tulburări a
folosinţei obiectului vânzării care angajează răspunderea vânzătorului. În acest caz, pentru a
obţine eventuale despăgubiri, cumpărătorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, ci este
suficient să probeze desfăşurarea de către vânzător a unei activităţi comerciale de acelaşi gen,
care este de natură să atragă clientela fondului de comerţ înstrăinat.
Obligaţiile vânzătorului, respectiv de predare a bunului vândut şi de garanţie contra evicţiunii
se concretizează în predarea titlurilor referitoare la elemente corporale şi necorporale ale
fondului de comerţ şi în obligaţia pe care şi-o asumă vânzătorul de a nu-l “tulbura” pe
cumpărător, printr-un fapt personal de concurenţă calificată neloială.
-Obligaţia de garanţie pentru evicţiune (dacă o terţă persoană pretinde că are un drept asupra
fondului de comerţ), obligaţia ce îi revine oricărui vânzător există şi în cazul fondului de
comerţ, evicţiune care poate să provină dintr-un fapt personal al celui care pretinde că are un
drept asupra fondului de comerţ (în totalitatea lui) sau numai cu privire la anumite elemente ale
acestuia.
- Vânzătorul are şi obligaţia de garanţie pentru “utilă” folosinţă a lucrurilor, dacă în fondul de
comerţ ce face obiectul vânzării există bunuri corporale.
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către vânzător, răspunderea operează în condiţiile
dreptului comun, cumpărătorul are următoarele posibilităţi:
- să ceară executarea silita a obligaţiilor de către vânzător, în natură sau, după caz, prin
echivalent (despăgubiri);
- să ceară rezoluţiunea (desfiinţarea) contractului plus daune-interese (despăgubiri) pentru
prejudiciul cauzat;
- să invoce excepţia de neexecutare în cazul când cumparatorul nu şi-a executat încă obligaţiile
proprii.
Cumpărătorul, la rândul lui, este obligat: să plătească preţul; să preia fondul de comerţ; să
suporte cheltuielile vânzării dacă nu s-a prevăzut altfel.
În privinţa creanţelor şi datoriilor titularului fondului de comerţ, trebuie arătat că, în lipsa unei
stipulaţii contractuale în acest sens, ele nu se transmit ca urmare a înstrăinării fondului de
comerţ. Fondul de comerţ nu este o universalitate juridică şi deci creanţele şi datoriile nu fac
parte din fondul de comerţ.
Fondul de comerţ este strâns legat de persoana comerciantului, ceea ce înseamnă că înstrăinarea
întregului fond sau cea mai mare parte a lui este permisă doar comerciantului-persoană fizică.
În condiţiile în care, de lege lata, actele de dispoziţie asupra fondului de comerţ sunt permise,
rămâne la latitudinea asociaţilor unei societăţi comerciale să hotărască dizolvarea societăţii
rămase fără fond de comerţ, fără ca acest lucru să excludă dreptul creditorilor sociali de a
exercita acţiunea pauliană împotriva actului de înstrăinare a fondului de comerţ sau de a cere
falimentul, fiind greu de crezut că societatea poate continua să funcţioneze, plătindu-şi datoriile
(considerând că acestea nu intră în fondul de comerţ), în condiţiile în care va fi obligată, ulterior
înstrăinării fondului, să îşi schimbe radical domeniul comerţului.
Transmiterea fondului de comerţ ca aport la capitalul social
Fondul de comerţ poate face obiectul unui aport într-o societate comercială la a cărei constituire
participă titularul fondului. Acesta reprezintă un aport la capitalul social al unei societăţi
comerciale, aport în natură de bun incorporal.
Titularul fondului de comerţ, dorind să devină asociat într-o societate comercială, se obligă, prin
actele constitutive să contribuie la formarea capitalului social al societăţii prin transmiterea
(predarea) către societate a fondului de comerţ. Potrivit legii, titularul poate transmite dreptul de
proprietate ori numai dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ.
Aportul în societate al fondului de comerţ se deosebeşte de vânzarea-cumpărarea acestuia
întrucât, în cazul aportului, în locul fondului de comerţ asociatul primeşte părţi sociale sau
acţiuni, pe câtă vreme în cazul vânzării, cedentul (vânzătorul) primeşte de la cumpărător
(dobânditorul) preţul fondului de comerţ vândut. Nefiind vânzare,transmiterii fondului de
comerţ ca aport în societate i se aplica regulile speciale privind constituirea societăţilor
comerciale.
Locaţiunea fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de locaţiune (închiriere).
În temeiul contractului de locaţiune, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite
locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.
În lipsa unei stipulaţii contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării, toate
elementele fondului de comerţ. Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue
exercitarea comerţului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerţ. Locatarul va putea să
continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei calitatea de succesor,
dacă locatorul a consimţit expres (art.41 din Legea nr. 26/1990).
În aplicarea dispoziţiilor Codului civil privind contractul de locaţiune, locatarul are obligaţia să
respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ dată de locator.
Locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ, prin
modificarea destinaţiei unor bunuri ori prin înstrăinarea lor.Orice modificare este condiţionată
de acordul locatorului. În cazul consumării, în cadrul folosinţei normale, a unor bunuri cuprinse
în fondul de comerţ, locatarul este obligat să restituie contravaloarea lor, dacă în contract nu s-a
prevăzut altfel. Locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin desfăşurarea unui
comerţ de acelaşi gen,la mică distanţă de locatar.
Conform dreptului comun, principalele obligaţii ale părţilor sunt:
Obligaţiile locatorului
În primul rând, potrivit art.1786 (a) şi art.1787 C.civ., ocatorul are obligaţia de a preda lucrul
dat în locaţiune, împreună cu accesoriile sale, în stare corespunzătoare folosinţei. În al doilea
rând, locatorul are obligaţia efectuării reparaţiilor necesare pentru ca bunul închiriat să poată fi
folosit, cu excepţia cazului când părţile contractante au convenit ca aceste reparaţii să fie
efectuate de locatar (1788 C.civ). În al treilea rând, locatorul are obligaţia, potrivit art. 1790 şi
art. 1791 C.Civ., să-l garanteze pe locatar împotriva evicţiunii care provine atât din fapta
proprie cât şi din fapta terţei persoane.
În cazul evicţiunii (tulburarea folosinţei) care provine de la o terţă persoană legea distinge între
tulburarea de fapt şi tulburarea de drept. În cazul neîndeplinirii obligaţiei de garanţie pentru
viciile lucrului, locatarul are, ca şi în cazul precedent, două posibilităţi: fie să ceară rezilierea
contractului, cu plata de daune-interese; fie să pretindă reducerea corespunzătoare a chiriei,
potrivit gradului de folosinţă a bunului închiriat.
Obligaţiile locatarului
În primul rând, potrivit art.1796 (c) C.Civ., locatarul are obligaţia de a se folosi de bunul
închiriat, ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei determinată prin contract. Aşadar, în cazul
închirierii fondului de comerţ, acesta trebuie folosit conform “specializării” sale (comerţ,
producţie etc.) în caz contrar, locatorul având posibilitatea rezilierii contractului.
Obligaţia locatarului de a se comporta ca un “bun proprietar” implică efectuarea de către locatar
a tuturor cheltuielilor necesare întreţinerii bunului pentru a fi restituit locatorului, în starea în
care a fost predat.
În al doilea rând, locatarul are obligaţia să plătească chiria stabilită la termenele prevăzute în
contract (art. 1796 (b) C.Civ). În cazul neexecutării obligaţiei de plată a chiriei, locatorul poate
să ceară fie executarea silită a obligaţiilor, fie rezilierea contractului cu plata daunelor interese
cuvenite pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.
În al treilea rând, locatarul are obligaţia restituirii lucrului, la încetarea locaţiunii, în starea în
care a fost predat. (art. 1796 (d) C.Civ.) Restituirea lucrului închiriat poate fi cerută de locator
fie pe baza contractului încheiat, deci a unei acţiuni personale, fie printr-o acţiune în
revendicare, evident dacă locatorul este proprietarul bunului (fondului de comerţ) închiriat.
O altă obligaţie corelativă a locatarului este aceea de a apăra lucrul (fondul de comerţ)
împotriva uzurpărilor de tot felul ce provin de la terţe persoane. Locatarul are obligaţia de a-l
înştiinţa pe locator, pentru a se putea înlătura orice tentativă de uzurpare (folosire fără drept) din
partea terţelor persoane. În caz contrar, locatarul va răspunde faţă de locator pentru prejudiciul
ce i s-a cauzat (de exmplu, prin prescripţia extinctivă a dreptului la acţiunile posesorii dacă a
pierdut termenul legal privind introducerea acţiunilor posesorii).
Potrivit dreptului comun, există posibilitatea sublocaţiunii şi cesiunii contractului de locaţiune.
Sublocaţiunea bunului închiriat se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
- să nu se fi interzis, prin contractul de locaţiune, posibilitatea sublocaţiunii;
- să se fi cerut, în prealabil,consimţământul locatorului;
- sublocaţiunea să nu contravină prevederilor contractului de locaţiune (mai cu seamă cu privire
la destinaţia bunului închiriat).
Efectele contractului de sublocaţiune
Contractul de sublocaţiune produce efecte între părţile contractante.
Locatorul (proprietar) este terţ faţă de contractul de sublocaţiune şi, deci, nu există acţiune
directă între acesta şi sublocatar. Cu toate acestea, locatorul beneficiază de o garanţie specială
(privilegiu)şi în virtutea acestei garanţii el poate sechestra bunurile mobile corporale (de
ex.,mărfurile-componente ale fondului de comerţ- în limita chiriei datorate pentru trecut şi
pentru chiria viitoare).
Cesiunea contractului de locaţiune
Din punct de vedere al naturii juridice, cesiunea este, de fapt, o vânzare a dreptului de
folosinţă. Cesiunea contractului de locaţiune este admisibilă în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
sublocaţiunii şi, în plus, fiind vorba despre o cesiune de creanţă trebuie să fie îndeplinite
condiţiile de formă prevăzute de art. 1805 C.civ. necesare opozabilităţii cesiunii faţă de terţele
persoane (în principal faţă de locator) respectiv, cesiunea trebuie să fie notificată locatorului
(debitorul cedat) sau acceptată în formă autentică de către acesta.
Locaţiunea fondului de comerţ constituie un act despre care comerciantul are obligaţia să facă
menţiune în registrul comerţului (art.21 lit.a Legea nr. 26/1990).
4.5 Gajul asupra fondului de comerţ
Fiind bun mobil, fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de gaj.
Reglementările legale în materie sunt cuprinse în art. 2480-2494 C.civ. Aceste dispoziţii nu
vizează în mod special, fondul de comerţ, aşa cum există în dreptul francez (le nantissement du
fonds de commerce).
Gajul reprezintă garanţia pe care o dă creditorul, cu privire la un bun al său, cu scopul ca la
scadenţă, în cazul neachitării datoriei, creditorul să îşi îndestuleze creanţa din bunul dat în gaj
sau din vânzarea lui.
Contractul de gaj este un contract real, aşa încât pentru formarea lui este nevoie de remiterea
materială a bunului gajat; De regulă, gajul este cu deposedare.
O condiţie a constituirii gajului o reprezintă, aşa cum prevede Codul civil, remiterea lucrului
către creditor. Această remitere materială a bunului este menită să confere creditorului
posibilitatea de a-şi exercita drepturile sale asupra bunului (dreptul de retenţie, dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă), precum şi ca mijloc de publicitate.
Pentru a stimula desfăşurarea activităţii comerciale cu ajutorul creditului, prin lege a fost
consacrat şi gajul fără deposedare.În condiţiile gajării fondului de comerţ, remiterea acestuia
către creditor ar avea drept consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de către
comerciantul debitor, în cazul în care creditorul nu ar putea ori nu ar voi să continue comerţul,
remiterea fondului de comerţ ar echivala cu încetarea activităţii comerciale a debitorului.
Întrucât interesul economic pledează pentru continuarea comerţului de către comerciantul
debitor, doctrina şi jurisprudenţa au imaginat procedeul tehnic al remiterii simbolice a
detenţiunii fondului de comerţ. Acest lucru se realizează prin predarea către creditor a titlurilor
şi documentelor privind fondul de comerţ; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare ori
contractul de locaţiune a fondului de comerţ, brevetul de invenţie etc.Remiterea simbolică a
titlurilor fondului de comerţ realizează şi o anumită publicitate gajului. Pentru terţi însă, această
publicitate are un caracter ocult şi, de aceea, trebuie completată prin publicitatea impusă de
legea registrului comerţului.
Gajul produce efecte juridice şi este opozabil terţilor dacă s-au respectat dispoziţiile legale,
referitoare la forma şi mai cu seama la condiţiile privind publicitatea. Astfel, gajul se va
constata într-un înscris care trebuie înregistrat la grefa tribunalului, unde se păstrează un
exemplar al acestuia şi, de asemenea, potrivit art. 21 din Legea nr. 26/1990, republicată, gajul
fondului de comerţ trebuie înregistrat în registrul comerţului..
Garanţia reală mobiliară se constituie numai pe baza unui contract de garanţie în formă
autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de debitor. Pe durata
contractului de garanţie debitorul poate administra sau poate dispune de bunul care face
obiectul garanţiei şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau
vânzare .
Bunul care face obiectul garanţiei poate fi pus sub sechestru în favoarea unui creditor. Dacă
bunul care face obiectul garanţiei este înlocuit cu un alt bun, acesta din urmă este considerat
produsul primului şi va constitui obiectul garanţiei respective, cu excepţia cazului în care
debitorul face proba contrarie.
Orice creditor care,fără a fi parte într-un contract de garanţie are un privilegiu prin simplul efect
al legii, are prioritate asupra garanţiei reale a creditorului asupra bunului în cauza numai în
momentul în care privilegiul îndeplineşte condiţiile legale sau prin posesia bunului.Astfel, în
cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi satisface
creanţa cu bunul afectat garanţiei.
În acest scop,creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau
produsele rezultate din valorificarea acestuia precum şi titlurile sau înscrisurile care constată de
proprietate al debitorului asupra bunului fără să fie nevoie de vreo autorizaţie sau notificare
prealabilă. Dacă luarea în posesie a bunului de către creditor nu se poate face în mod paşnic,
creditorul garantat poate să intre în posesia bunului prin intermediul executorului judecătoresc
sau, după caz, al oricărui alt organ de executare.
Dreptul creditorului de a lua în posesie bunul care face obiectul garanţiei trebuie să se fi
prevăzut în mod expres în contract. Creditorul poate solicita bunul afectat garanţiei oricărei terţe
persoane care îl deţine, dacă obligaţia garanţiei a ajuns la scadenţă. Evident, acest drept poate fi
exercitat numai dacă garanţia reală are un grad de prioritate mai mar.
Creditorul poate vinde orice bun afectat garanţiei chiar în cazul când acesta se află în posesia
debitorului. Cumpărătorul bunului are acelaşi drept de a intra în posesia acestuia ca şi
creditorul garantat. Vânzarea bunului care face obiectul garanţiei se face,fie potrivit
contractului de garanţie, fie în lipsa unei prevederi exprese.
1

CURS I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Etimologic, termenul „comerţ” este o juxtapunere a cuvintelor cum=cu şi merx=marfă, -
commercium (operaţiuni legate de marfă sau activitate ce poartă asupra mărfii). Funcţia
principală a comerţului este aceea de a procura consumatorului bunurile de care are nevoie.
Comerţul se situează la mijlocul ciclului economic între producţie şi consum,facilitând
circulaţia bunurilor, în scopul satisfacerii integrale a necesităţilor şi cerinţelor consumatorilor.
Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care cuprinde ansamblul unitar al
normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal-
nepatrimoniale din sfera activităţii economice,încheiate între persoane se află pe poziţie de
egalitate juridică.
Obiectul dreptului commercial -normele juridice care reglementează activitatea comercială şi
normele juridice aplicabile profesioniştilor-comercianţi. Normele juridice de drept comercial au
ca obiect de reglementare: 1) relaţiile sociale patrimonial-comercial 2) relaţiile personal-
nepatrimoniale.1
1Ex.numele comercial (firma),sediul,emblema sunt elemente dobândesc natură patrimonială,iar încălcarea lor este
apărată printr-o acţiune patrimonială,în concurenţa neloială,în contrafacere sau în daune; şi relaţiile personal-
nepatrimoniale sunt reglementate de normele juridice de drept comercial (dreptul de a alege şi de a fi ales în organe
de conducere ale societăţii).
Trăsăturile dreptului comercial
A) Comercialitatea. Noţiunea de comercialitate aparţine dreptului intern iar determinarea sa
cunoaşte în diferite sisteme de drept două concepţii:
a) concepţia subiectiva (proprie legislaţiei germane)-comercialitatea raportului juridic depinde
de calitatea autorului, a subiectului participant. Calitatea de comerciant o au toate persoanele
care exercită permanent o activitate comercială cu titlu de profesie sau care au firma(denumirea)
înmatriculată în registrul comerţului urmărind prin exploatarea comerţului său, obţinerea unui
profit. b)concepţia obiectiva (sistem adoptat de legislaţia franceză), comercialitatea unui raport
juridic este detaşată de profesiunea de comerciant fiind exercitată de o persoană care a săvârşit
activitatea respectivă.
B) Egalitatea juridică a părţilor şi specificul normelor juridice. În relaţiile economice-
comerciale contractuale voinţa unui partener nu este subordonată 2 voinţei celuilalt, situandu-se
pe pozitii de egalitate,fiecare fiind liber să negocieze clauzele contractuale, posibilitate
consacrată de principiul libertăţii de voinţă.
C) Rapiditatea (celeritatea), simplitatea, securitatea şi creditul.Normele juridice de drept
comercial conţin mecanisme care facilitează circulaţia rapidă a bunurilor(ex.circulaţia valorilor
mobiliare-acţiuni,obligaţiuni,efecte de comerţ), conţine dispoziţii accesibile,corespunzătoare
ritmului dinamic al afacerilor, recunoscând orice mijloc de probă,pentru dovedirea obligaţiilor
comerciale sau acceptând forme simplificate de contractare (oferta scrisă urmată de acceptare
sau oferta scrisă sau verbală urmată de executare).
Sistemele clasice de reglementare a dreptului comercial
În istoria modernă a dreptului comercial -practicate două sisteme de reglementare:
1. Sistemul autonomiei dreptului comercial. Dezvoltarea comerţului şi apărarea intereselor
comercianţilor au dus la recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial, ca un drept special
faţă de dreptul civil. Prin adoptarea Codului comercial francez în 1807 anumite acte şi fapte
juridice sau operaţiuni economice-denumite acte de comerţ-au ieşit de sub incidenţa Codului
civil francez 1804 primind o reglementare nouă corespunzatoare exigenţelor activităţii
comerciale.Prin Codul comercial francez s-a consacrat dualismul dreptului privat şi,
implicit,autonomia dreptului comercial, ca ramura distinctă a dreptului privat.

2. Sistemul unităţii dreptului privat. Pe de alta parte in reglementarea dreptului comercial italian
din Codul civil se abandoneză sistemul actelor de comerţ,consacrat în Codul comercial din
1882,în favoarea sistemului întreprinderii, care a devenit fundamentul economiei organizate;
actul de comerţ nu mai intră în noţiunea de comerciant sau de comerţ, în prim plan fiind ideea
de întreprindere.
Renunţarea la sistemul autonomiei dreptului comercial şi la sistemul obiectiv de reglementare
comercială a însemnat abandonarea unei instituţii juridice fundamentale a dreptului comercial
vechi, respectiv, actele şi faptele de comerţ.
Sistemul unitatii dreptului privat. Teoria monistă
În concepţia Codului civil român se promoveaza concepţia monistă de reglementare a
raporturilor de drept privat într-un singur cod prin încorporarea reglementărilor privitoare la
persoane, familie şi relaţii comerciale.
Teoria monistă a unităţii dreptului privat susţine înglobarea dreptului comercial, în dreptul civil
şi asigurarea unei reglementări unice şi unitare şi comune, aplicabilă, în mod egal, general şi
fără nicio distincţie, tuturor subiectelor 3 de drept privat (persoane fizice sau juridice şi
profesionişti/comercianţi sau nonprofesionişti/necomercianţi ) avand caracterul de drept comun.
În privinţa domeniului comercial s-a intenţionat instaurarea unui sistem unitar de reglementare,
o singură ramură de drept, în locul dihotomiei drept comercial-drept civil, dar noul Cod civil nu
realizează o reglementare unică a dreptului privat ci, eşuiazac în transpunerea teoriei moniste
cantitativ si calitativ.
Codul civil actual nu constituie dreptul comun pentru întreaga materie comercială întrucât nu a
fost încorporată „totalitatea reglementărilor privitoare la relaţii comerciale”, ci doar unele
domenii ale materiei comerciale la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, limitându-
se la regimul general a persoanei juridice,în timp ce numeroase componente aparţinând materiei
comerciale au rămas în continuare guvernate de dispoziţii comerciale speciale,în afara
reglementării C.civ.:dreptul societăţilor comerciale,dreptul insolvenţei,dreptul bancar, dreptul
asigurărilor, dreptul transporturilor,dreptul cambial etc.
Concretizarea teoriei moniste a unităţii dreptului privat se situează pe linia trasată de Codul civil
italian, elveţian,Codul civil al provinciei canadiene Québec) care au constituit surse de
documentare la elaborarea proiectului noului Cod civil.
Reglementarea unitară a raporturilor de drept privat are ca semnificaţie”ordonarea” raporturilor
juridice comerciale şi,implicit, subsumarea lor dispoziţiilor dreptului comercial. Codul evită
folosirea oricărei noţiuni care ar aminti de raporturile juridice comerciale (fapte de
comerţ,comerciant), iar legea de punere în aplicare a Codului civil suprimă orice dispoziţie din
actele normative în vigoare,care se referă la raporturile comerciale.
În sistemul dualist,delimitarea raporturilor comerciale de raporturile civile se realiza pe baza
conceptele de “fapte de comerţ” şi de “comerciant” (art. 3 şi 7 C.com.).În prezent,în sistemul
unitar,delimitarea raporturilor comerciale de cele civile are la baza conceptul de “întreprindere”
şi cel de “profesionist”(art.3 C.civ.)2
2 Potrivitart.3 C.civ.„(1)Dispoziţiile prezentului Cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre
aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.(2)Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”.
În favoarea unităţii dreptului privat pledează următoarele argumente:
a) Unitatea regulilor dreptului privat asigură protecţia necomercianţilor;prin recunoaşterea
caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii ar fi nedreptăţiţi în relaţiile lor cu
comercianţii,deoarece li s-ar aplica legea comercială, care este o lege profesională, adoptată în
interesul unei categorii profesionale. 4
b)Divizarea drept civil-drept comercial da naştere unor dificultăţi de interpretare, deoarece
aceleiaşi instituţii juridice (de ex.contractul de vânzare-cumpărare) i s-ar aplica reguli diferite,
impunându-se astfel instanţelor judecătoreşti să se pronunţe atât asupra caracterului civil cât şi a
celui comercial al litigiului.
c) Deoarece enumerarea faptelor de comerţ (art. 3 Cod comercial /abrogat) nu este
limitativă,apare pericolul aplicării legii comerciale şi necomercianţilor pentru diverse contracte
nenumite sau pentru alte activităţi ale lor, care ar putea fi privite drept comerciale.
d) Dreptul commercial şi dreptul civil folosesc aceleaşi principii şi, mai ales, aceleaşi noţiuni
(contract, obligaţie, prescripţie etc.).
e) Dacă regulile dreptului comercial sunt mai bune, trebuie aplicate şi necomercianţilor.
f) În unele tări (Italia, Elveţia) s-a ajuns la o „comercializare” a dreptului civil, simplificându-se
astfel raporturile juridice.
g)Recunoscându-se rolul uzurilor (obiceiurilor) ca izvor de drept comercial se ajunge la o
delegare a atribuţiilor legislative către comercianţi, din a căror practică se nasc aceste uzuri;
până la intrarea în vigoare a noului cod civil, uzurile nu erau recunoscute, ca izvor ,decât
excepţional, atunci când părţile nu dispuneau altfel şi, totodată, nu constituiau izvor normativ de
drept în dreptul nostru comercial 3
3Codulcivil arată în art.1„(1)Sunt izvoare ale dreptului legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului”.
4“Afacere”are dublu înţeles :1)viaţa unei întreprinderi de la constituire până la desfinţare;2) investire a unei sume de bani pentru a
cumpăra acţiuni la o S.C. sau încheierea unui contract ce este o afacere în sensul strict al termenului.
Dreptul civil comercial- concept de natură mixtă
Dreptul civil comercial este o specie a dreptului civil, dar el domină dreptul civil prin volum şi
prin valoare, inducându-i propriile reguli şi uzanţe. Prin noul cadrul legal al raporturilor de
drept privat, dreptul civil devine un drept civil comercial, iar noul Cod civil este, de fapt, un nou
Cod comercial.
Deplina egalitate a părţilor a fost înlocuită în dreptul afacerilor cu interesul de a încheia
contractul, trend manifestat plenar în Codul civil. Acest concept nu acoperă, însa, intregul areal
tradiţional de “drept comercial”. Părţi consistente ale dreptului comercial rezidă în Codul
comercial (neabrogat integral,precum partea privind Dreptul maritim, spre exemplu) şi în legile
speciale care reglementează statutul organic al profesionistului-comerciant sau obligaţiile sale
profesionale.
Dreptul afacerilor”4constituie un ansamblu tematic care cuprinde mai multe materii:
dreptulcomercial, dreptulfiscal, dreptulmuncii;proprietatea intelectuala; 5
dreptul societăţilor comerciale,al contractelor, dreptul insolvenţei si al concurenţei, dreptul
bancar, al asigurarilor, protectia consumatorului, dreptul transporturilor5.
5 Profesorul Yves Guyon remarca, că, „în timp ce dreptul civil se preocupă mai ales de persoane şi de patrimonii (averi stagnante),
dreptul afacerilor reglementează producţia şi distribuţia bogăţiilor”
6În privinţa noilor abordări terminologice,St.D. Cărpenaru distinge între întreprinderea economică sau comercială ( scopul este
obţinerea profitului) şi întreprinderea civilă (lipsită de scopul obţinerii profitului). Întreprinderea comercială reprezintă criteriul pentru
determinarea calităţii de comerciant si a sferei dreptului comercial.( actele juridice comerciale sunt cele săvârşite în scopul exploatării
unei întreprinderi comerciale.În noua delimitare conceptuală, sunt acte juridice comerciale numai acele acte juridice,fapte juridice şi
operaţiuni economice aferente exploatării unei întreprinderi comerciale realizate de o persoana fizică sau juridică.
Sintagma dreptul civil comercial are un caracter confuz, hibrid între civil şi comercial, dreptul
afacerilor are un caracter prea vast, dreptul contractelor profesionale prezintă dimensiuni prea
restrictive, astfel că drept comercial are continutul cel mai concret6. Dorind să realizeze o
reformă în domeniul dreptului privat, legruitorul a fost preocupat de a înlătura noţiunea de
“comerţ", derivatele sale şi toate "urmelor" fostei reglementări dualiste. De aceea, exceptând
sintagma de ,,registrul comerţului",morfemul “comerţ” nu apare în cod decât în zona
contractelor civile speciale prin exprimări clasice(,,circulă în comerţ”).Această strategie este
eronată,de plano.Comerţul şi comercianţii sunt noţiuni puternic înrădăcinate în conştiinţa
subiectelor de drept,noţiuni folosite de altfel în tot sistemul normativ rămas în afara operei
unificatoare a dreptului privat.
Legiuitorul a tins,prin reglementare ,la ostracizarea noţiunii de “comerciant” sau de
“comercial”,noţiuni ocolite cu obstinaţie în toate opera legislativă pentru a face loc creaţiilor
favorite ale legiuitorului:“profesionist”,”întreprindere”. Alegerea este nefericita, deoarece
niciun sistem de drept european nu are în vocabularul de concepte fundamentale, termenul de
profesionist. Sistemele de drept de referinţă ale dreptului european (francez şi german) rămân
ancorate în abordarea autonomă a dreptului comercial în care noţiunile de “comerciant” şi
“fapte de comerţ” reprezintă conceptele de bază. Invenţia autonomă, de “profesionist,”ne abate
de la limbajul jurdic european, fixând un obstacol artificial faţă de dreptul european.
Autonomia dreptului comercial
Modul de reglementare a raporturilor de drept privat în Cod civil exprimă caracterul autonom al
dreptului comercial faţă de dreptul civil.Dreptul comercial, ca drept autonom, face parte din
dreptul privat român, alături de dreptul civil,care constituie dreptul comun şi cuprinde
reglementări speciale cu caracter comercial.
În acest context, dreptul comercial se află sub dominaţia dreptului civil,dar, la rândul
său,exercită o influenţă puternică şi benefică asupra dreptului civil, 6 împrumutându-i (şi în
Codul civil) o serie de reguli care, prin noutatea şi dinamica lor, îi permit dreptului civil să
satisfacă mai bine nevoile actuale ale societăţii7.
7 Uniiautori susţin că dreptul civil s-a „comercializat” pe măsură ce bogăţia a devenit mobiliară, respectiv pe măsură ce averea
mobiliară a înlocuit-o ( ca pondere) pe cea imobiliară.
8 Dreptul comercial ca ramură de drept şi ca obiect de studiu în universităţi continuă să existe în ţările ce au adoptat un cod unic,
precum Italia în ciuda adoptării Codului civil din 1942.
Dreptul comercial modern, a avut o evoluţie mult mai rapidă şi mai profundă decât a dreptului
civil, a dobândit un caracter diferit de cel al vechiului drept comercial, păstrându-şi însă
dinamismul, inventivitatea şi adaptabilitatea la nevoile imediate ale progresului social, în
comparaţie cu structurile mai clare,dar mai rigide, ale dreptului civil.
Specificitatea dreptului comercial nu poate fi ştirbită, iar dovada vitalităţii sale o constituie chiar
experienţa din statele ce au realizat formal unificarea dreptului privat.În privinţa autonomiei
dreptului comercial distingem între autonomia legislativă şi autonomia ştiinţifică. Ştiinţa
dreptului comercial este necesară având raţiuni de existenţă proprie.8Mare parte din instituţiile
juridice ale ştiinţei dreptului comercial vor continua să fie reglementate de legislaţia specială.
Specificitatea dreptului comercial, implicit a obligaţiilor comerciale, rezultă din :
a) rolul diminuat al persoanei contractanţilor în raporturile de drept comercial.
b)celeritatea operaţiunilor comerciale a imprimat multor instituţii din dreptul comercial un
caracter aparte, adaptate la această necesitate, prin folosirea unor noi tehnici (informatica pentru
încheierea contractelor, efectuarea de plăţi etc).
c) importanţa aparenţei în dreptul comercial(conditiile exterioare ca fiind reale)
d) importanţa creditului şi a securităţii operaţiunilor comerciale.
In comparaţie cu dreptul civil,pragmatismul dreptului comercial, se observă în lipsa de
preocupare pentru conturarea unei teorii generale şi prevalenţa interesului pentru a oferi
comercianţilor tehnici suple,rapide, eficace, sigure,bazate pe urmatoarele fundamente:
- Constitutia declară că statul asigură libertatea comerţului şi protejează concurenţa loiala
(art.134 alin.2 lit.a);libertatea comerţului înseamna nu doar eliminarea barierelor în exercitarea
comertului,ci implica şi libertatea profesionistului-comerciant de a-şi alege profesia,de a
contracta sau nu, ori de a-şi alege partenerul contractual.
-Sunt în vigoare legi speciale care conţin în denumire particula „comercial” sau se referă
la„comercianţi”:legea societăţilor comerciale,legislatia concurentei
a protecţiei consumatorilor,bancară, a asigurărilor,transporturilor,insolvenţei; 7
-Registrul comerţului este constituit pentru comercianti, care sunt obligaţi să se înscrie în
registru pentru valabila constituire(persoane juridice), pentru autorizarea exerciţiului
comerţului(persoane fizice),pentru functionarea întreprinderii.
-Contractele încheiate de comercianţi în activitatea curentă, în exploatarea unei
întreprinderi(art.3 C.civ), denumite „contracte profesionale”,au specificul de a fi sporadice,
ocazionale, faţă de contractele civile clasice, care presupun continuitate.
-În activitatea profesioniştilor sunt aplicabile, ca norme contractuale sau norme similare
legilor,- uzanţele comerciale sau profesionale.9
9 Uzanţele cinstite ale comercianţilor sunt limite la activităţile lor, dincolo de care comercianţii pot fi sancţionaţi pentru concurenţa
neloială sau încălcarea drepturilor consumatorilor;inclusiv cu nulitatea absolută acontractele;
10Regula prevazută de art.1 alin.1 Cod civil;uzanţele sunt obiceiul locului sau uzul profesional.

-În activităţile profesioniştilor multe contracte sunt nenumite (nereglementate prin lege sau
uzuri normative);acestor contracte li se aplica numai uzanţele, iar in lipsă, dispoziţiile legale
relative la situaţii juridice similare ori,în lipsa lor, principiile generale ale dreptului10.
Raporturile juridice care rezultă din activităţile de producţie, de comerţ sau de prestări de
servicii sunt raporturi juridice civile,ca gen, dar comerciale (de afaceri), ca specie.
În favoarea autonomiei dreptului comercial s-au adus o serie de argumente :
- Aplicarea legii comerciale şi necomercianţilor este impusă de necesitatea ca raportul juridic să
fie reglementat unitar;legea comercială se aplică numai raportului juridic dintre comerciant şi
necomerciant, nu şi statutului juridic al necomerciantului.
- Dificultăţile de interpretare nu sunt un argument hotărâtor, deoarece aceste dificultăţi există şi
în alte ramuri de drept (dreptul muncii, dreptul maritim).
- Dificultăţile privind determinarea sferei de aplicare a dreptului comercial se pot elimina prin
formularea limitativă a faptelor de comerţ-art.3 al Codului comercial.
- Un statut juridic propriu, principii specifice,competenţe şi proceduri speciale sunt necesare
pentru material dreptului comercial.
Autonomia dreptului comercial e reclamată de anumite cerinţe :lipsa formalismului, celeritatea
relaţiilor comerciale, seriozitatea, punctualitatea etc.
Codul civil consacră prevederi aplicabile numai comerciantilor- profesionisti,in cazul
instituţiilor:fiducia,determinarea pretului între profesionisti,locatiunea spatiilor destinate
activitatii profesionistilor,contractul de cont curent încheiat între profesionisti,răspunderea
profesionistului pentru fapta sa,remunerarea intermediarului profesionist,obligatiile
depozitarului profesionist,creditorii profesionistilor care îsi divid patrimoniul afectat exercitării
profesiunii.
Reglementarea unitară a raporturilor de drept privat, realizată de Codul civil, nu înseamna
dispariţia dreptului comercial, ci numai o schimbare a fundamentelor sale legale, dreptul
comercial ramannd ramura cea mai dinamică a dreptului privat.
Izvoarele dreptului comercial
Noţiune. Prin izvor de drept se înţelege forma generatoare prin intermediul căreia dreptul se
realizează potrivit normelor juridice pozitive,obligatorii. Normele juridice care acţionează
asupra materiei comerciale sunt exprimate prin legi scrise11 şi prin uzuri (obiceiuri ale
comercianţilor).Formal,izvoarele dreptului comercial: Constituţia,Codul civil,legile comerciale
speciale, uzurile şi uzanţele comerciale.
11 Primul izvor de drept scris comercial este Codul comercial din 10 mai 1887.( art.1 alin.1 Codul com. a reprezintat o culegere de
norme de drept aplicabile în comerţ, fiind un izvor specific de drept în materie comercială care a creat dreptul numai în funcţie de
specificul activităţii comerciale, integrand norma de drept în sistemul dreptului comun.
12Codul de procedură civilă reglementează dispoziţii privind probele şi măsurile asiguratorii în materie comercială.

Legi scrise.Codul civil -cadru general de reglementare a dreptului comercial

Primul izvor de drept comercial scris este actualmente Codul civil.
Codul Civil răspunde nevoilor concrete ale societăţii româneşti actuale şi realităţilor europene
contemporane. Principalele reglementări preluate în parte de cod sunt cuprinse în Codul Civil al
Provinciei Quebec din Canada, Codurile civile din
Franţa,Italia,Olanda,Spania,Elveţia,Germania,etc.Prin intrarea în vigoare a noului cod civil12 a
fost abrogat Codul Comercial (excepţia Cartea a II-a a Codului Comercial”Despre comerţul
maritim şi despre navigaţie”care se va menţine până la adoptarea Codului Maritim), marcând
intrarea in istorie a Codului de Comerţ dela 1887 şi, odata cu acesta, a dualismului dreptului
privat (dr.civil/dr.comercial)
Codul civil,izvor principal si originar creează dreptul în funcţie de specificul relaţiilor
patrimoniale din cadrul activităţii comerciale, dar nu poate izola norma de drept, care, în mod
necesar, se integrează în sistemul dreptului comun.
Dreptul civil nu va mai fi fost ceea ce în mod tradiţional înţelegem prin acest termen (un drept
al particularilor şi al averilor statice), ci un drept privat unitar, care vizează şi activităţile
profesioniştilor de creare a bunurilor sau valorilor şi de circularizare a acestora, concepţie
denumită „monistă”, întrucât spiritul noii reglementări este acela de a refuza pluralitatea în
sistemul dreptului privat.
Codul civil a preluat diverse prevederi din acte normative ce s-au abrogat, unificând normele de
drept comercial cu cele de drept civil. În structura Codului civil există dispoziţii privitoare la
contractele comerciale, cum ar fi: contractul de mandat, contractul de comision, contractul de
consignaţie, contractul de expediţie, contractul de agent, contractul antrepriză, contracte care au
în conţinutul lor operaţiuni de intermediere, interpunere în schimb.
Cod civil defineşte profesioniştii ca fiind toţi cei care exploatează o întreprindere,o arie de
aplicare mult mai largă decât cea a "comerciantului"din reglementarea actuală. Legea nr.
71/2011 privind punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede expres
faptul ca noţiunea de "profesionist" va include categoriile de comerciant, întreprinzator,operator
economic,precum şi orice alte persoane autorizate sa desfăşoare activităţi economice sau
profesionale.Prin urmare, şi profesiile liberale (avocaţi, practicieni în insolventă, evaluatori,
executori etc.) vor intra în sfera noţiunii de profesionist13. Din noţiunile de
“profesionist”şi“intreprindere”se desprinde specia profesionistului care exploatează o
întreprindere economică . Raporturile juridice care se nasc sau care se pot naşte în legatură cu
această persoana dau conţinutul noului drept comercial.
13 Legea nr. 71/2011 privind punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil substituie noţiunea de "comerciant" cu cea de
persoane fizice sau, dupa caz, juridice supuse inregistrarii in Registrul Comertului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr.26/1990
privind registrul comerţului. Noţiunea de "comerciant" supravieţuieşte în sistemul juridic românesc întrucat este menţionată în norme
speciale care conţin un sens propriu al acestei noţiuni,precum şi într-o serie de acte normative(Legea nr.84/1998 privind mărcile şi
indicăţiile geografice; O.G. nr.130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă; Legea
nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori; Legea nr. 296/2004 privind Codul
consumului; Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.
Dreptul comercial este ramura de drept civil care cuprinde totalitatea normelor juridice
care reglementează raporturile juridice în care unul sau ambii subiecţi sunt profesionişti
ce exploatează întreprinderi economice.
În privinta instituţiei societăţilor comerciale, în analiza dispoziţiilor legii speciale, trebuie avute
în vedere reglementările Codului civil privind contractul de societate şi cele referitoare la
statutul persoanelor juridice.
Instituţia obligaţiilor comerciale si-a schimbat sistemul de reglementare a dreptului comercial.
Unitatea de reglementare a dreptului privat se refera, in special, la materia
obligaţiilor(obligaţiile civile şi obligaţiile comerciale).
Instituţia titlurilor comerciale de valoare are la baza o lege specială,care se completează cu
principiile generale ale Codului civil.
Instituţia procedurii insolvenţei are la baza o lege speciala cu un pronuntat caracter tehnic.
În analiza dispoziţiilor legii speciale, trebuie să se ţină seama de principiile generale consacrate
de Codul civil si Codul de procedura civilă.
Art.1 C.civ. prevede ca dispoziţiile Codului civil reglementează raporturile patrimoniale si pe
cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
Regulile stabilite de Codul civil constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale (art. 2).Consacrând aplicarea generală a Codului civil,
unitatea de reglementare a raporturilor juridice patrimoniale si nepatrimoniale,art.3 prevede că
dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia
şi orice alte subiecte de drept civil.În concepţia Codului civil, profesioniştii sunt toţi “cei care
exploatează o întreprindere”(art.3alin.2).
Codul civil nu cuprinde dispoziţii care să consacre în mod direct un sistem de reglementare al
dreptului comercial (de ex. nu se regăsesc noţiunile de “acte de comerţ” sau ”comerciant”.
Codul civil promovează concepţia monistă de reglementare a raporturilor de drept privat,
încorporand quasi-totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relaţii de familie şi relaţii
comerciale, precum şi dispoziţiile de drept internaţional privat (care privesc raporturile juridice
având un element de extraneitate).
Art.3 alin.1 C.civil, prevede ca acesta se aplică nu doar simplilor particulari, ci şi
profesioniştilor.Obligaţiile profesioniştilor, atât cele care rezultă din relaţiile dintre ei (business
to business -B2B), cât şi cele care rezultă din relaţiile dintre ei şi simpli particulari(business to
consumer-B2C) sunt reglementate direct de Codul civil.
Noutăţi aduse de Codul civil
Codul civil aduce multe noutăţi în reglementarea raporturilor juridice civile; domeniul de
aplicare a normelor Codului civil vizând raporturile juridice dintre profesionişti(comercianţii şi
ceilalţi participanţi la raporturile juridice de afaceri).
Printre instituţiile juridice de referinţă comercială preluate în Codul civil se pot evidenţia
exemplificativ: profesioniştii şi întreprinderea (art.3), asocierea în participaţie (art. 1.949-1954),
contractul de comision (art. 2043-2053), contractul de consignaţie (art. 2054-2063),contractul
de expediţie (art.2064-2071),contractul de agenţie (art.2072-2095), contractul de intermediere
(art.2096-2102), contractul de cont curent (art. 2171-2183), garanţiile autonome de tipul
scrisorii de garanţie şi scrisorii de confort (art. 2321-2322), titlurile de valoare (art. 2647-2658).
În materia obligaţiilor,prevederile Codului civil conturează modificări substanţiale.Reguli
derogatorii al obligaţiilor comerciale faţă de obligaţiile civile, prevăzute anterior în Codul
comercial (art.40-45,art.59),au fost preluate în noua reglementare:solidaritatea
codebitorilor;curgerea de drept a dobânzilor,interdicţia de a se acorda termenul de graţie,
neadmiterea de către instanţă a retractului litigios;locul executării obligaţiilor comerciale;
determinarea preţului.
Referitor la domeniul dreptului comercial, codul civil operează cu noi noţiuni,concepte şi
calificări juridice asupra unor categorii şi instituţii integrate anterior reglementării dreptului
comercial: persoanele comerciante, întreprinderile comerciale, institutia administrării societăţii
comerciale,contractele comerciale şi bancare;obligaţiile solidare între debitori;formarea
contractului între absenţi etc.
Codul creează instituţii juridice care privesc în mod direct domeniul de activitate al
profesioniştilor-comercianţi:administrarea bunurilor altuia (art.792-857);nulitatea persoanei
juridice(art.187-251);proprietatea periodică(art.687-692); actul juridic unilateral (art.1324-
1329);cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ,la ordin sau la
purtator(art.1587-1592),coasigurarea şi retrocesiune(art.2239 şi 2241), fiducia (art.773-791).
Legi speciale şi alte acte normative aplicabile în comerţ
Deşi normele esenţiale de drept privat au fost unificate în noul cod, totuşi dreptul comercial îşi
păstreaza substanţa proprie, reflectată în legi speciale. Principalele legi speciale aplicabile în
materie comercială, sunt: Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr.26/1990
privind registrul comerţului; Legea nr. 58/1998-Legea bancară;Legea nr.82/1991 a
contabilităţii;Legea nr.85/2006 şi Legea nr.85/2014 privind procedura insolvenţei;Legea
nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, toate modificate şi republicate.
Uzul, cutuma sau obiceiul juridic. Noţiune şi caractere
Uzul reprezintă o practică îndelungată (ansamblu de atitudini,comportări), care are un anumit
grad de vechime,repetabilitate şi stabilitate,aplicată unui număr nedefinit de comercianţi,care
poate avea sau nu,caracter de izvor de drept.Indiferent de terminologia folosită, uzurile prezintă
urmatoarele caractere:
a)caracter general, colectiv,impersonal,repetabil, aplicându-se unui număr nedeterminat de
comercianţi, pe un anumit teritoriu sau cu privire la o anumită categorie de produse; prin acest
caracter uzurile se aseamănă cu normele juridice dar, spre deosebire de ele, nu sunt edictate sau
sancţionate de stat. 12
Uzurile sunt reguli de conduită create de comercianţi în practica lor comercială:
b) caracter obiectiv,în sensul că se concretizează în acte juridice şi fapte
materiale(pozitive,negative)aplicate în mod repetat într-o perioadă lungă de timp14.
14 Vechimea, continuitatea constituie esenţa uzurilor.
Clasificarea uzurilor
Cea mai importantă clasificare a uzurilor comerciale se realizează în funcţie de forţa lor
juridică,putând distinge în acest sens între : uzuri normative (legale, de drept, cutume) şi uzuri
convenţionale (interpretative, de fapt).
a)Uzurile normative.Particularităţile uzurilor normative se exprimă în:
generalitate,impersonalitate şi obligativitate.Aceste uzuri constituie izvor de drept şi se aplică
întocmai ca o normă juridică.Ele determină drepturile şi obligaţiile părţilor,fie reglementând
raporturile sociale încă neprevăzute de lege,fie interpretând dispoziţiile legii.În unele cazuri
uzurile se aplică împotriva unei dispoziţii legale care nu este de ordine publică.
b) Uzurile convenţionale
Uzurile convenţionale au forţă juridică asemănătoare clauzelor contractuale, iar fundamentul
lor constă în principiul libertăţii de voinţă a părţilor. Uzurile convenţionale se aplică cu titlu de
clauză contractuală şi reprezintă voinţa expresă sau tacită (prezumată) a părţilor. Prezumţia
este simplă şi relativă, în sensul că părţile o pot înlătura făcând dovada contrară. Ca şi în cazul
uzurilor normative, uzurile convenţionale pot fi înlăturate, prin voinţa expresă sau tacită a
părţilor. În dreptul nostru, uzurile comerciale apar sub forma „obiceiului" juridic, vorbindu-se
despre „obiceiul locului" sau „obiceiul din partea locului”.

ÎNTREPRINDEREA
Activităţile economice şi de comert- Legea anteriora - Codul comercial
Tradiţional, dreptul comercial este acea ramură de drept privat care reglementează „materia
comercială”,ansamblu de norme juridice aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea
faptelor (actelor) de comerţ şi la care participa persoanele care le realizează, comercianţii.
În sistemul Codului comercial,autonomia dreptului comercial era realizată prin reglementarea
faptelor de comerţ obiective. După obiectul şi funcţia lor economică pe care o îndeplineau,
faptele de comerţ obiective erau clasificate în operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie
(cumpararea şi vânzarea de bunuri, operaţiunile de bancă şi schimb), întreprinderi (activităţile
de producere de mărfuri,executarea de lucrări şi prestarea de servicii),acte şi operaţiuni conexe
(aflate în conexiune cu acte şi operaţiuni calificate de lege ca fapte de comerţ).
În concepţia Codului comercial, întreprinderea reprezenta o categorie de fapte de comerţ
obiective.Prin stabilirea acestora se realiza şi determinarea calităţii de comerciant(“orice
persoană care săvârseşte cu caracter profesional una dintre faptele de comerţ”) şi,implicit, se
circumstanţia domeniul dreptului comercial.
Cadrul legal actual al activităţilor economice şi comerciale
Cod civil actual configurează noul domeniu de aplicare a normelor de drept civil în cadrul
sistemului dreptului roman. Din dispoziţiile art.3 alin.1 Cod civil nu rezultă în mod concret
definiţia profesionistului. În alin.2 al acestui articol sunt calificaţi drept profesionişti toţi cei
care exploatează o întreprindere.
Faptele şi actele de comerţ ce constituiau obiectul propriu de reglementare al dreptului
comercial, nu mai există în structura noului Cod civil şi a LPA1.
1Legiuitorul dispune în art. 6 alin.2 a Legii de punere în aplicare a Codului civil că „ În toate actele normative în vigoare expresiile
„acte de comerţ” sau „fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz”.
Deşi nu mai există o consacrare legislativă a faptelor (actelor) de comerţ, totuşi, legiuitorul foloseşte termenul de„comercial”,atât în
Codul civil,(art.1363-divulgarea secretului comercial) cât şi în legea de aplicare a sa- art. 6 alin.2 (activitate de „comerţ”). Expresiile
faptele şi actele de comerţ sunt înlocuite cu operaţiuni, activităţi concretizate în acte juridice care pot fi săvârşite atât de comercianţi,
cât şi de alţi profesionişti, fie că aceştia sunt agenţi economici, întreprinzători etc.
Art.3 C.civ. prevede că dispoziţiile Codului civil se aplică şi raporturilor dintre profesionişti,
precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. In concepţia codului,
desfăşurarea unei activităţi organizate şi sistematizate califică această activitate ca având
caracter profesional, iar persoana care o realizează are calitatea de profesionist; deci,exploatarea
unei întreprinderi constituie forma juridică de desfăşurare a oricărei activităţi cu caracter
profesional.
În caracterizarea unei întreprinderi, trebuie avute în vedere obiectul şi scopul acestei activităţi.O
întreprindere al cărei obiect este activitatea economică, desfăşurată în scopul obţinerii unui
profit este o întreprindere economică (comercială) şi,dimpotrivă,întreprinderea al cărei obiect
este neeconomic şi nu urmareşte obşinerea profitului este o întreprindere civilă.
Art. 3 alin.2 C.civ. prevede că persoana care exploatează o întreprindere are calitatea de
profesionist.Având în vedere că întreprinderea poate fi o întreprindere economică (comercială)
sau o întreprindere civiă, profesionistul care exploatează o întreprindere economică
(comercială) are calitatea de comerciant. În acest sens, art. 8 din Legea de aplicare a Codului
civil prevede că noţiunea de profesionist prevazută la art.3 C.civ. include categoriile de
comerciant, întreprinzător,operator economic şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, cum aceste noţiuni sunt prevazute de
lege.
Exploatarea unei întreprinderi economice(comerciale) de către profesionistul comerciant
implica săvârşirea unor acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice.Întrucât privesc o
întreprindere economică(comercială),aceste acte,fapte juridice şi operaţiuni economice pot fi
calificate drept acte juridice comerciale,aş căror regim juridic este prevăzut de Codul civil şi
legile speciale.
Raporturile juridice generate de actele juridice comerciale sunt raporturi juridice comerciale
(art.2557 alin.2 C.civ.).Litigiile izvorâte din actele juridice comerciale sunt litigii comerciale.În
funcţie de existenţa sau nu a unei întreprinderi este calificat raportul juridic ca fiind între
profesionişti sau între simpli particulari.
Activităţile de producţie,comerţ sau prestari de servicii pot fi exercitate atât de comercianţi,cât
şi de alţi profesionişti, adică de persoanele care exploatează o întreprindere. Această concluzie
rezultă comparând art. 3 alin.3 din Cod civil cu art. 6 alin. 2 din Legea de aplicare a Codului
civil.
In condiţiile actualului cadru legislative „materia comercială”, este redefinită în sensul
cuprinderii activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii , la care se adăuga
activităţile de executare de lucrări si activităţi concretizate în contracte:vânzare-
cumpărare,furnizare,report,antrepriză,societate,transport,mandat,
agenţie,intermediere,depozit,asigurare,contracte bancare în scopul obţinerii unui profit,
activităţi desfăşurate, de o categorie de profesionişti numiţi comercianţi. 3
Activităţile,operaţiunile desfăşurate de comercianţi sunt reglementate,în principal,de Cod civil,
iar regimul juridic al comercianţilor de legislaţia specială, în principal de O.U.G. nr.44/2008
privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale şi Legea nr.31/1990 privind societăţile
comerciale,republicată..
Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor încheiate,faptelor produse, şi situaţiilor
juridice născute sau săvârşite,după intrarea sa în vigoare. Actele sau faptele juridice încheiate
ori, după caz, săvârsite sau produse înainte de intrarea în vigoare a noii legi civile, nu pot genera
alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a
săvârşirii ori producerii lor. Actele juridice nule,anulabile sau afectate de cauze de ineficacitate
la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate
valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
Întreprinderea
Noţiune.În Codul civil legiuitorul defineşte exploatarea unei întreprinderi, dar nu defineşte
termenul de întreprindere.Exploatarea unei întreprinderi este definită în Cod civil drept
exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a unei activităţi organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrative (art. 3 alin. 3).
Desfăşurarea unei activităţi economice,de exploatare a unei întreprinderi, presupune încheierea
unor acte, respectiv săvârşirea unor operaţiuni şi fapte juridice.Întrucât actele şi faptele juridice
privesc o întreprindere economică, comercială, acestea pot fi calificate drept acte juridice
comerciale şi fapte juridice şi operaţiuni comerciale, aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale.
Întreprinderea este în accepţiunea sa economico-juridică o grupare de persoane şi de capitaluri
(sume de bani,mijloace materiale sau financiare), care poate să îmbrace forma juridică fie o unei
societăţi comerciale,(entitate cu personalitate juridică),fie chiar a unei societăţi
profesionale/societate civilă, (ex.societate de avocatură,de notari), o întreprindere fie cu
personalitate juridica, fie fără personalitate juridică, dar care are un patrimoniu de factor cu
implicaţii din punct de vedere economic, finaciar. Această întreprindere care are ca element
definitoriu exercitarea sistematică a activităţii organizate,in mod permanent,deci 4 continuitatea
activităţii, exploatarea nu se face în mod izolat, nu există operaţiuni izolate care să definească
acea persoană ca fiind întreprindere.
În concepţia Codului civil, desfăşurarea unei activităţi organizate şi sistematizate califică
această activitate ca având caracter profesional, iar persoana care o realizează are calitatea de
profesionist;exploatarea unei întreprinderi constituie forma juridică de desfaşurare a
oricărei activităţi cu caracter profesional.
În caracterizarea unei întreprinderi,important este obiectul de activitate şi scopul acestei
activităţi. Desfăşurarea unei activităţi economice în scopul obţinerii unui profit defineşte
caracteristicile activităţii comerciale. O întreprindere al cărei obiect este activitatea
economică,desfaşurată în scopul obţinerii unui profit este o întreprindere economică
(comercială) şi, dimpotrivă, întreprinderea al carei obiect este neeconomic şi nu urmăreşte
obţinerea profitului este o întreprindere civilă.
Profesionistul care exploatează o întreprindere economică (comercială) are calitatea de
comerciant. Exploatarea unei întreprinderi economice (comerciale) de către profesionistul
comerciant implică savârşirea unor acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice,
calificate drept acte juridice comerciale, al caror regimul juridic este prevăzut de Codul civil şi
legile speciale.
Intenţia reglementării este de a reuni dreptul comercial sub reglementarea Cod civil, într-o
singură ramură de drept. În locul dihotomiei drept comercial – drept civil,Codul instaurareaza
un sistem unitar de reglementare,raporturile juridice dintre profesionişti (comercianţii şi ceilalţi
participanţi la raporturile juridice de afaceri) urmând a fi reglementate direct şi originar de Cod
civil.
În concepţia dreptului comercial, întreprinderea joacă un rol central, in funcţie de
existenţa sa urmează a fi calificat raportul juridic ca fiind între profesionişti sau între
simpli particulari.
Caracteristicile întreprinderii comerciale:
a) Întreprinderea constă în exercitarea organizată a unei activităţi economice.Potrivit
O.U.G.nr.44/2008,prin activitate economică se înţelege activitatea
agricolă,industrială,comercială,desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror
valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele
organizate sau unor beneficiari determinaţi, în scopul obţinerii unui profit; 5
b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesionişti,
care prin activitatea lor, au calitatea de comercianţi;
c) Obiectul activităţii economice îl reprezintă producerea şi circulaţia mărfurilor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii;
d) Scopul desfăşurării activităţii economice este obţinerea profitului.
Ce este întreprinderea? Legiuitorul sugerează că întreprinderea este în accepţiunea sa
economico-juridică o grupare de persoane şi de capitaluri, deci de forţă de muncă,
grupare care poate să îmbrace forma juridică fie o unei societăţi comerciale, deci a unei
entităţi cu personalitate; o întreprindere,înseamnă din punct de vedere juridic, fie o entitate cu
personalitate juridica,fie fără personalitate juridică, dar care are un patrimoniu de factor cu
implicaţii din punct de vedere economic,financiar.Exercitarea sistematică a activităţii
organizate,continuitatea sa,nu se realizeaza în mod izolat, prin operaţiuni dispersate.O
întreprindere organizată presupune ca această activitate sa aiba caracter continuu, caracter
permanent.
Întreprinderea,sintetic definită, este o afacere organizată. Afacerea este o activitate
continuă,sistematică,orientată într-un scop specific (obţinerea de profit),care relevă un risc
asumat de a suporta o pierdere. În cazul comercianţilor şi al altor persoane juridice de drept
privat care desfăşoară şi activităţi economice, riscul transformat în pierdere poate determina
insolvenţa titularului întreprinderii. Întreprinderea este un organism economic întrucât :
a) poate fi separată din punct de vedere legal sau faptic de titularul său de la un moment dat,
fiind posibilă cesiunea acesteia sau darea în administrare;
b)depăşeste interesele titularului(“stakeholders”),sau concentrând,alături de interesele titularului
sau actual şi interesele celor care depind de supravieţuirea întreprinderii2 (salariaţii,creditorii
dependenţi de întreprindere,statul şi comunitatea locală, ca beneficiari de taxe şi impozite, dar şi
ca plătitori de prestaţii sociale pentru cei care şi-ar pierde locul de muncă prin dispariţia
întreprinderii etc.).
2 Înteoria guvernării corporatiste,aceştia sunt denumiţi,sugestiv,adică “acţionari indirecţi“ai titularului întreprinderii, în comparaţie cu
acţionarii direcţi, adică “shareholders”.
Ca realitate economică,întreprinderea este un organism economic structurat de întreprinzător pe
riscul său, pentru a antrena într-o afacere capital şi forta de munca,elemente de care
întreprinzătorul dispune personal sau pe care şi le procură de la alţii. 6
Din punct de vedere juridic, întreprinderea este un complex de acte, fapte şi operaţiuni care,
coagulate de scopul producerii de profit şi de riscul pe care şi-l asuma titularul său,dau
consistenţă unor activitati de producţie, comerţ sau prestări de servicii sau obiectul unor acte
juridice de-sine-stătătoare,cum ar fi vânzarea (cesiunea), închirierea (locaţia de gestiune) sau
darea în administrare.
Dispariţia întreprinderii ar însemna dispariţia unor locuri de muncă, creşterea ratei
somajului,pierderea contribuabililor sau a clientilor, astfel incat salariaţii,statul,comunităţile
locale,băncile sau chiar simplii creditori chirografari sunt interesaţi în supravieţuirea
întreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar împotriva titularului
întreprinderii sau a unora dintre creditori.
Întreprinderea poate fi exploatată de proprietar sau de reprezentantul proprietarului. Rezultă că,
de regulă, cel care îşi asumă riscul întreprinderii,pe cont propriu,este titularul întreprinderii.
(profesionist este şi cel care exploatează întreprinderea în numele titularului).
Proprietarul întreprinderii care nu îşi exploatează nemijlocit întreprinderea nu este paradoxal,
profesionist,însă are calitate de profesionist, cel care exploatează întreprinderea aflata în
proprietatea altuia :
a) reprezentantul (reprezentare prin contract de mandat sau de agenţie);
b) administratorul bunurilor bunurilor altuia (nu numai unul sau mai multe bunuri individual
determinate sau la un portofoliu de creanţe, ci şi o universalitate de bunuri, aşa cum sunt cele
afectate exerciţiului unei întreprinderi);
c) fiduciarul3 (instituţiile de credit, societăţile de investiţii şi administrare a investiţiilor, de
servicii de investiţii financiare, de asigurare şi de reasigurare ).
3 Noul Cod civil a introdus instituţia fiduciei, operaţiunea juridică prin care o persoană fizică sau juridică transferă drepturi reale,
drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau
mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari.
d) locatorul întreprinderii (locaţia de gestiune sau închirierea fondului de comerţ sunt forme de
închiriere a întreprinderii, în cazul căreia proprietarul nu exploateazî afacerea, ci doar incasează
chirie din exploatarea exercitată de locator).
Întreprinderea – forma juridică a realizării activităţii comerciale
În concepţia Codului civil,desfăşurarea unei activităţi organizate şi sistematice califică această
activitate ca având caracter profesional, iar persoana care o realizează are calitatea de
profesionist. Exploatarea unei întreprinderi este forma juridică a oricărei activităţi profesionale.
Actele juridice comerciale aferente exploatării unei întreprinderi Desfăşurarea unei
activităţi economice organizate, constând în producerea şi circulaţia mărfurilor,executarea de
lucrări ori prestarea de servicii implică săvârşirea unor acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni
economice.
Actele juridice,faptele juridice şi operaţiuni economice aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale sunt calificate,convenţional, acte juridice comerciale. Acestea se particularizează
prin următoarele caracteristici:
a)Acte sau fapte juridice şi operaţiuni economice generate de desfăşurarea activităţii
economice în mod organizat de către profesioniştii- comercianţii;
b) Au ca obiect producerea şi circulaţia mărfurilor,executarea de lucrari şi prestarea de
servicii;
c) Au drept scop obtinerea de profit.
Părţile speciale ale Codului civil foloseasc în mod alterativ sintagma de
“întreprindere”şi"exerciţiul activităţii unei întreprinderi,"4, abandonând termenul introdus în
partea de început a codului (profesionistul). Construind noţiunea de profesionist,Codul civil
ajunge la noţiunea de întreprindere, care (ca şi in codul civil italian) nu are o definiţie
independenta.Legiuitorul a preferat să ocolească noţiunea de întreprinzător (folosită în codurile
din care s-a inspirat) datorită unui câmp semantic deja bine grăniţuit în domeniul juridic intern
al acestei noţiuni.
4Aceste activităţi “profesionale"nu mai au o explicitare şi nu mai importă în delimitarea dreptului comercial faţă de dreptul civil. (mai
ales acum când dihotomia civil-comercial a fost înlocuită cu un corp amorf privat).
Comercianţii – profesionişti ai întreprinderii comerciale
Potrivit art.3 alin.2 C.civ., persoana care exploatează o întreprindere are calitatea de
profesionist. Având în vedere ca o întreprindere poate fi o întreprindere comercială sau
întreprindere civilă, înseamnă că profesionistul care exploatează o întreprindere comercială are
calitatea de comerciant.
Noţiunea de profesionist include noţiunea de comerciant, întreprinzator,agent economic
(art.6).In prezent, are calitatea de comerciant orice persoană, fizică sau juridică, care
exploatează o întreprindere comercială.
Profesionistul nu se confundă cu comerciantul, întrucât ar însemna să se confunde genul cu
specia. Profesionist, în sensul art. 8 alin.1 din Legea de punere în aplicare, înseamnă
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice altă persoană autorizată să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale (inclusiv profesii liberale).

PROFESIONIŞTII
Noţiunea de profesionist
Potrivit art.3 alin.2 Cod civil “persoana care exploatează o întreprindere are calitatea de
profesionist.”Având în vedere ca o întreprindere poate fi o întreprindere comercială sau
întreprindere civilă,înseamnă ca profesionistul care exploatează o întreprindere comercială are
calitatea de comerciant.
LPA a Codului civil prevede că noţiunea de profesionist include noţiunea de
comerciant,întreprinzator,agent economic (art.6).
Etimologic,1 „profesionist”sugerează competenţa,experienţa şi în opoziţie cu termenul
„neprofesionist”,care sugerează incompetenţa,nepriceperea,lipsa de experienţă2.Profesionistul
este calificat fiindca exploatează o întreprindere (un termen tehnic explicat prin alt termen
tehnic, nici el definit).
1Profesionist-persoana care lucrează într-un domeniu de activitate pentru ca are o pregătire corespunzătoare”, iar,
„profesie”este“activitatea exercitată in mod obişnuit pentru a-şi procura resursele”
2 Ex, un medic care nu îşi stapâneşte profesia este un neprofesionist. Profesionist (art.3 C.civ) este orice persoana care exploatează o
întreprindere,indiferent dacă se pricepe sau nu la aceasta exploatare.Medicul neprofesionist poate să exploateze întreprinderea
constând în cabinetul său medical,fiind un profesionist în sensul art.3 Cciv. El nu este un ne-profesionist(un simplu particular) în
sensul legii, deşi este neprofesionist în sensul limbajului comun; suntem în prezenţa unui profesionist neprofesionist..
Noţiunea de profesionist nu are istoric juridic şi nici un ascendent în sursele de inspiraţie
străine: codul civil italian foloseşte termenul de întreprinzător (cel care exploateaza o
întreprindere) şi cel al provinciei Quebec(Canada) utilizează noţiunea de întreprindere.
Profesionistul este,în raport cu simplul particular,o persoană care: a) exercită o activitate
organizată, în mod continuu, asumându-şi un risc; b) este supus obligaţiei de
înmatriculare,autorizare,înscriere în registre publice pentru opozabilitate faţă de terţi şi pentru
protecţia intereselor acestora şi c) are un patrimoniu afectat exerciţiului întreprinderii
(patrimoniul persoanei juridice, separat de cel al constituenţilor acesteia, sau patrimoniul de
afectaţiune profesională, în cazul profesionistului-persoană fizică).
“Profesionistul” este noţiunea fundamentală pentru delimitarea unei ramuri speciale în cadrul
dreptului privat.Separaţia pe care legea o face între profesionişti şi neprofesionişti relevă
regimuri juridice distincte,chiar dacă utilizarea noţiunii are scopul de a decreta unicitatea legii
civile aplicabile tuturor subiectelor de drept,inclusiv profesioniştilor şi raporturilor juridice
încheiate între aceştia şi terţi. 2
Profesionistul include subiecte de drept individuale şi colective,persoane fizice şi juridice,
subiecte de drept în raporturi jurdice guvernate de legea civilă.
Renunţând la noţiunea de “întreprinzător” pentru cea de “profesionist, Codul civil are nevoie de
o inovaţie pentru a ocoli tautologia. Soluţia este folosirea sintagmei,”sistematic" în locul
de“profesional". Exercitarea activităţilor economice trebuie realizate"ca o profesiune
obişnuită"pentru a putea vorbi de un profesionist.
Caracterul de stabilitate al activităţilor economice este eseţial pentru plasarea în domeniul
comercial.Opus,exercitarea întâmplătoare,izolată,fără stabilitatea activităţii economice nu a
atrage calificarea ca profesionist a persoanei.
Legiuitorul a încercat o clarificare terminologică prin renunţarea la scopul economic al
"profitului" în favoarea noţiunii, mai juridica,de "lucrativ";
Sunt profesionişti atât titularii întreprinderilor comerciale de tip clasic (societăţile
comerciale,regiile,organizaţiile cooperatiste,comercianţii-persoană fizică),profesiile liberale sau
reglementate(medici,ziarişti,avocaţi) şi,instituţii publice(spitale,universităţi) sau organizaţii
non-guvernamentale(fundaţii,asociaţii).
Profesioniştii reprezintă o categorie mai largă, care cuprind :
- Persoane care exercită activităţi economice în mod independent (supuşi O.U.G. nr.44/2008
şi liber-profesioniştii care exercită profesii reglementate sau liberale);
- Persoane juridice de drept privat (soc.com.,companiile naţionale,regiile
autonome,grupurile de interes economic,societăţile cooperative,organizaţiile
cooperatiste,societăţile europene cu sediul in Romania);
- Instituţiile publice
- Organizaţii non-guvernamentale şi alte entităţi fără personalitate juridică.

Conceptul de profesionist nu poate înlocui complet pe cel de comerciant, deoarece acesta

rămâne o specie .
Obligaţiile profesioniştilor
Profesionistul,în exerciţiul întreprinderii sale,dobândeşte drepturi şi îsi asumă obligaţii
derivate din lege sau din statutele profesionale ale organismelor din care face parte ori ale
pieţelor pe care îşi derulează afacerea.
Profesionistul nu poate să exploateze legal o întreprindere fără a se înscrie în prealabil în
registrele publice, fără a avea un patrimoniu profesional şi fără a-şi respecta celelalte obligaţii
profesionale.Profesionistul trebuie să respecte dispoziţiile legale privind protecţia
consumatorilor, să-şi desfăşoare activitatea în limitele concurenţei loiale, să respecte normele de
ordine publică socială (dreptul muncii si protectiei sociale), să ţina contabilitatea legal,să se
înregistreze fiscal şi să achite taxele şi impozitele generate de afacerea sa, să înregistreze în
registrele publice toate informatiile şi actele necesare încunoştiinţării terţilor în legatură cu
schimbările şi evoluţia statutului profesional.
Profesionistul este potenţialul titular al unui fond de comerţ sau profesional (praxis) ori al unor
afectaţiuni patrimoniale profesionale.Profesioniştii sunt :
1) persoanele fizice- persoanele fizice autorizate, întreprinzătorii individuali sau familiali şi
persoanele care exercită profesiile reglementate sau liberale;
2)persoanelejuridicesocietăţilecomerciale,organizaţiilecooperatiste,regiileautonome,societăţile
civile cu personalitate juridica,grupurile de interese economice, asociaţiile şi fundaţiile ,
instituţile publice care exercită şi activităţi economice;
3)entităţile colective fără personalitate juridică-cum sunt grupurile de societăţi, societăţile
simple sau cele neregulat constituite, care exploatează o întreprindere.
Profesionistul persoană fizică
Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în formele prevăzute de O.U.G. nr.
44/2008: individual şi independent, ca persoane fizice autorizate, ca titular al unei întreprinderi
individuale sau ca membru al unei întreprinderi familiale.În toate cazurile, exploatând o
întreprindere comercială, persoana fizică în cauză are calitatea de comerciant.
Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi ocazionale nu pot fi considerate
profesionişti, in sensul art.3 din Codul civil. Referirile la comerciant din legile speciale trebuie
înlocuite, cu referirile la persoane supuse înregistrării în registrul comerţului.3 Sfera conceptului
clasic de comerciant, reglementat în legi speciale,se lărgeşte cu persoanele fizice
autorizate,întreprinzatorul individual sau cel familial, grupul de interese economice fără caracter
comercial,societăţile civile cu personalitate juridică,persoanele juridice supuse înregistrării în
registrul comerţului(societăţi comerciale,regii autonome, organizaţii cooperatiste).
3 Un medic,un consultant fiscal, un evaluator sunt sau pot fi persoane fizice supuse înscrierii ori chiar înscrise în registrul
comerţului,fără să fie implicit comercianţi (în sensul clasic al termenului) şi fără să fie titulari ai unei întreprinderi. Persoane fizice
autorizate sunt taximetriştii, bloggerii, free-lanceri, cântăreţii, jurnaliştii şi cei care încasează venituri din cesiuni de drepturi de autor
sau din prestări de servicii, mandat, agenţie,intermediere etc.
Reglementările din Codul civil permit persoanei fizice diferite modalităţi de a se reorganiza,
diviziuni patrimoniale patrimonii de afectaţiune,contracte matrimoniale etc.,tehnici juridice care
separă nu numai masele de bunuri ale debitorului,dar si creditorii aferenţi fiecărei fracţiuni de
patrimoniu. 4 Similar codului civil,OUG nr.44/2008 defineşte activitatea economică a PFA şi a
întreprinderilor individuale sau familiale accentuând asupra regularităţii afacerii şi asupra
riscului pe care şi-l asumă titularul afacerii.
Profesionistul persoană juridică
Persoana juridica este o entitate juridică şi nu una organică (materială). Spre deosebire de
persoana fizică, entitate care este dotată de lege cu capacitate juridică nelimitată pe toata
perioada de la naşterea, până la moartea sa şi care poate avea drepturi încă de la concepţie, cu
condiţia să se fi născut viu (art.35-36 C.civ), persoana juridica este o formă de organizare care
poate fi titulară de drepturi şi de obligaţii civile doar dacă întruneşte condiţiile cerute de lege
(art.25 alin.3 Cciv).
Persoanele juridice care exploatează o întreprindere comercială au calitatea de
comerciant(soc.com.,regiileautonome,soc.cooperatiste).
Premisele existenţei persoanei juridice sunt: a)organizarea de sine stătătoare b)patrimoniul
propriu,afectat realizării unui scop;c) un scop licit şi moral, în acord cu interesul general. Lipsa
sau dispariţia acestor premise pot antrena neutralizarea persoanei juridice. O entitate fără
organizare de sine stătătoare nu este decât un instrument al voinţei constituientului şi, de aceea,
pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, se poate invoca lipsa personalităţii juridice a entităţii
respective.
Existenta patrimoniului propriu şi separaţia sa de patrimoniile membrilor sau ale organelor
persoanei juridice este revelatorul personalităţii juridice efective.
Structura funcţională a persoanei juridice: adunarea membrilor
,administratorii şi reprezentanţii legali şi cenzorii sau auditorii interni.
Prin lege, act de înfiinţare, statut sau regulament de funcţionare, persoana juridică îşi fixează
sau îşi însuşeste modul de funcţionare, precum şi modalitatea în care se poziţionează în relaţiile
juridice cu terţii.Funcţionarea persoanei juridice se bazează pe principiul separaţiei de
competente între organele sale şi al separaţiei de patrimonii între constituenţi, pe de o parte, şi
persoana juridica însăşi, ca subiect de drept, pe de altă parte.
Patrimoniul propriu,afectat scopului fiinţării persoanei juridice, este format din
aporturile/contribuţia membrilor şi tot ceea ce intră în patrimoniul persoanei juridice,la
constituire sau pe parcursul funcţionării.Persoanele juridice de drept public,au patrimoniul
propriu format din bunurile şi drepturile cu care entitatea constituientă sau legea le dotează.
Patrimoniul persoanei juridice nu se confundă cu patrimoniul de afectaţiune, o formă de
divizare a unui patrimoniu unic. 5
Patrimoniul unic al persoanei juridice poate fi divizat sau supus mai multor afectaţiuni, putând
conţine, mai multe patrimonii de afectaţiune, precum şi una sau mai multe universalitati de fapt.
( ex,unul sau mai multe dezmembrăminte ale personalităţii juridice,sucursale,puncte de
lucru,sedii secundare,fonduri de comerţ). Persoanele juridice de drept privat nu se pot înfiinţa
decât printr-un act de înfiinţare autorizat în condiţiile legii (art.194 alin.1 lit.c) C.civ).
Persoanele juridice de drept privat pot fi entităţi colective de tip asociativ sau entităţi
unipersonale.Ele se înfiinţeaza prin actul de voinţa al constituenţilor (fondatori,membri,
asociaţi/acţionari)- un act juridic de tip asociativ sau unilateral.
Sunt entităţi colective de tip asociativ: societăţile comerciale,inclusiv societăţile naţionale şi
companiile naţionale,organizaţiile cooperatiste,grupurile de interes economic, asociaţiile şi
fundaţiile, sindicatele, patronatele etc.
Sunt entităţi unipersonale cu personalitate juridică: societatea comercială unipersonală(asociat
unic),întreprinderea profesional unipersonală cu raspundere limitată (practicieni în
insolvenţă),fundaţia testamentară,fundaţia unipersonală etc.
Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege sau, prin acte ale autorităţilor publice
centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.
Persoanele juridice de drept public sunt:statul, autorităţile(centrale, locale, autonome),instituţiile
publice,unitatile administrativ-teritoriale, “operatorii
economici”constituiţi de stat,de autorităţile locale ori de unităţile admin-teritoriale.
Prin legi speciale sunt stabilite condiţii de înfiinţare, organizare, funcţionare şi dizolvare proprii
fiecărei categorii de persoana juridică în parte.
Societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, regiile autonome, grupurile de interes
economic, organizaţiile non-guvernamentale, partidele politice etc. sunt reglementate prin legi
speciale4.
4Unele dintre aceste persoane juridice de drept privat sunt supuse unei specializări în cascadă : instituţiile de credit, instituţiile
financiare non-bancare,societăţile de asigurări, societăţile de pe piaţa de capital sunt supuse nu numai Legii societăţilor comerciale
(Legea nr.31/1990) ci şi legilor din domeniul bancar, al asigurărilor, al pieţei de capital, legi speciale, la rândul lor, faţă de Legea
societatilor comerciale. Unele persoane juridice de drept privat nu se pot înfiinţa în lipsa autorizaţiilor administrative prealabile
(asociaţii şi cluburi sportive, bănci, societăţi de asigurări).
Efectele personalităţii juridice
Personalitatea juridică conferă formei de organizare (entităţii juridice) calitatea de subiect de
drept distinct de constituentul său,prin care aceasta are :
1) atribute de identificare proprii (sediu propriu, nume sau denumire, emblemă) ;
2) voinţă şi interese proprii, exercitate şi gestionate prin organele proprii ;
3) naţionalitate proprie, distinctă de cea a constituenţilor; 6
4) patrimoniu propriu, distinct de cel al constituenţilor ;
5) responsabilitate juridică proprie, inclusiv răspundere penală.
În calitate de subiect de drept, participant la circuitul civil, persoana juridică poate dobândi
drepturi (inclusiv drepturi reale asupra unor bunuri) şi îşi poate asuma obligaţii, în limitele
capacităţii sale juridice. În cazul persoanelor juridice fără scop patrimonial, capacitatea juridică
se subsumează scopului său statutar. Alături de bunurile corporale, persoana juridică poate fi
titular şi al unor bunuri sau drepturi necorporale (emblema, marca, secretul comercial sau
celalalte drepturi de proprietate industriala).
Persoana juridică poate dobândi şi invoca inclusiv drepturi nepatrimoniale, mai ales cele
relative la nume şi dreptul la propria imagine (drepturi care se regăsesc printre cele denumite de
art.58 C.civ « drepturi ale personalităţii »).
Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale,persoana juridică poate pretinde
despagubiri,materiale sau morale, precum şi alte mijloace de reparare a prejudiciului şi poate să
utilizeze mijloacele de apărare a drepturilor personalităţii.
Conform art.31 alin.1 C.civ, ca şi persoanele fizice, persoana juridică este titulara a unui
patrimoniu propriu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin
acesteia. Patrimoniul persoanei juridice se constituie din contribuţiile iniţiale sau ulterioare ale
constituenţilor, la care se adaugă bunurile, drepturile şi obligaţiile generate de activitatea
persoanei juridice. La încetarea persoanei juridice, bunurile şi drepturile acesteia se transmit fie
la persoana juridică succesoare, fie la constituent (cu condiţia ca acestea să reprezinte un
surplus valoric faţă de totalul datoriei persoanei juridice care încetează).
Patrimoniul persoanei juridice poate fi supus unor diviziuni sau afectaţiuni patrimoniale, aşa
cum rezultă din art.31 alin.1-2 C.civ.Persoana juridică poate să îşi constituie unul sau mai multe
fonduri de comerţ sau alte tipuri de universalităţi de fapt, în sensul pe care îl dă acestei noţiuni
art.541 C.civ. Persoana juridica poate să îşi constituie una sau mai multe afectaţiuni
patrimoniale, prin tehnica fiduciei sau, după caz, a administrării depline a bunurilor.
Având un patrimoniu propriu, distinct de cel al constituenţilor, persoana juridică are o
răspundere juridică proprie. În cazul răspunderii civile, persoana juridică îşi asumă
consecinţele actelor sau faptelor sale generatoare de prejudicii, garantând acoperirea acestui
prejudiciu cu patrimoniul propriu.
Dispoziţiile art. 2324 alin.1 C.civ relative la garanţia comună a creditorilor asupra tuturor
bunurilor din patrimoniul debitorului, prezente şi viitoare, se aplică 7 şi persoanei juridice.Sunt
aplicabile persoanei juridice, în egală masură, şi dispoziţiile art. 2324 alin.2-3 Cciv, conform
cărora :
a) unele bunuri ale debitorului sunt insesizabile, adică nu pot fi urmărite silit;
b) dacă există o diviziune sau afectaţiune a patrimoniului, creditorii aferenţi diviziuni sau
afectaţiuni sunt tinuţi să urmarească mai întâi bunurile din acea fractiune de patrimoniu în
legatură cu care li s-a născut creanţa şi numai în caz de insuficientă să treacă la urmarirea
celorlalte bunuri ale debitorului.
Înfiinţarea persoanei juridice
Persoana juridică de drept privat se înfiinţează printr-un act încheiat de către cei care o
constituie, autorizat, în condiţiile legii. În lipsa acestei autorizatii, entitatea în cauză nu este o
formă de organizare care să poată fi titular de drepturi şi obligaţii, în sensul art. 25 alin.3 C.civ.,
întrucât nu întruneşte condiţiile legii.
Societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic dobândesc
personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului. Faptul juridic al înregistrării
valorează, implicit, autorizarea constituirii.
Persoanele juridice non-profit (asociatii si fundatii) dobindesc personalitate juridica prin
autorizarea judiciara a functionarii si inscrierea in registrul asociatiilor si fundatiilor.
Societăţile cu personalitate juridică, forme de exerciţiu al unor profesii liberale sau
reglementate, sunt autorizate de organismele profesionale competente, cum ar fi Baroul de
avocaţi sau Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă.
În cazul persoanelor juridice de drept public,care se înfiinţează prin lege sau act administrativ
(normativ sau individual),cerinţa autorizării este suplinită prin faptul că însăşi actul de înfiinţare
emană de la autoritatea publica şi, deci, actul de înfiinţare este, în sine, un act de autorizare. În
toate cazurile de înfiinţare a unor entităţi de drept public, actul de înfiinţare trebuie sa precizeze
dacă entitatea publică (autoritate sau instituţie publică) este persoană juridică.
În cazul persoanelor juridice de drept privat de tip asociativ, actul de înfiinţare este un act de tip
asociativ, bi sau multilateral, în care sunt parte fondatori şi membri ulterior ai persoanei
juridice. În cazul societăţilor, poate fi vorba de un contract de societate, un act constitutiv sau
un statut. În cazul celorlalte forme de persoană juridică de tip asociativ, actul de înfiinţare este
fie actul de constituire (act constitutiv), fie statutul.
Entităţile unipersonale cu personalitate juridică se constituie prin acte de înfiinţare care au
natura juridică a actului unilateral de voinţă. 8
Entităţile unipersonale cu personalitate juridică aflate în domeniul privat al statului sau al
autorităţilor se constituie prin acte administrative individuale.
Instituţiile de interes public se înfiinţează fie prin lege (cum este cazul, organismelor
profesionale ale avocaţilor, notarilor, executorilor judecătoreşti sau ale practicienilor în
insolvenţă), fie prin acte juridice de tip asociativ ale membrilor profesiei respective (cum este
cazul, Camerei evaluatorilor, contabililor autorizaţi, al auditorilor sau al filialelor Uniunii
Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă)
După constituirea legală a persoanei juridice, actul sau de înfiinţare se publică în registrele
publice,în extenso sau în extras, pentru opozabilitate faţă de terţi. Spre exemplu, societăţile
comerciale, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic sunt supuse înregistrării
în registrul comerţului, dar şi publicării în Monitorul Oficial. Asociaţiile şi fundaţiile sunt
supuse înregistrării în registrul judecatoriei, dar şi în registrul naţional al sociăţiilor şi
fundaţiilor. Acelaşi regim de publicitate este aplicabil şi hotărârii de nulitate a persoanei
juridice.
Înregistrarea persoanei juridice
Constituirea legală a persoanei juridice poate fi condiţionată de realizarea publicităţii
constituirii, realizată prin înregistrarea în registrele publice. Societăţile comerciale, organizaţiile
cooperatiste, grupurile de interes economic şi regiile autonome se înregistrează în registrul
comerţului pentru a dobândi personalitate juridică. Societăţile profesionale de practicienii în
insolvenţă sau cele de avocaţi se înscriu în tabloul practicienilor în insolvenţă sau, după caz, în
tabloul avocaţilor, pentru legala constituire ca persoană juridică.
Constituirea persoanei juridice este opozabilă terţilor prin înregistrarea în registrele publice.
Acele persoane juridice care nu se constituie prin înregistrare, ci prin autorizare (de exemplu,
asociaţiile şi fundaţiile, care se constituie prin autorizarea judiciară a actului de înfiinţare),
capată opozabilitate fată de terţi tocmai prin înregistrare în registrele publice.
Înregistrarea este necesară şi pentru luarea în evidenţă( fisc, munca ) ca persoana legal
înfiinţată.
Persoanele juridice care exploatează o întreprindere sunt profesioniști, în sensul art. 3
C.civ.,trebuie să fie înregistrate într-un registru public. Faptul înregistrării în sine și detaliile
relative la înregistrare pot fi consultate de orice persoană interesată (de partenerii sau de
potențialii parteneri contractuali ai persoanei juridice- art. 24 Cciv.) 9
Persoanele juridice care nu exploatează o întreprindere nu trebuie înregistrate, de regulă, nici
pentru valabila înființare, nici pentru opozabilitate față de terți. Ex: persoanele juridice de drept
public, persoanele juridice de interes public(barourile). Aceste persoane juridice sunt supuse
înregistrării, cel mult, din perspectiva luării lor în evidență ca angajator, contribuabil, beneficiar
de facilități sau subvenții etc.
Persoana juridică are o capacitate juridică proprie, distinctă de cea a fondatorilor sau
membrilor, putând fi purtător de drepturi și obligații proprii. Persoana juridică participă în nume
propriu la raporturile juridice, prin reprezentanții săi legali, putând sta în justiție în calitate de
parte în proces pentru recunoașterea drepturilor și obligațiilor sale.
După legala constituire, persoana juridică cu scop lucrativ (patrimonial) poate avea orice
drepturi și obligații civile, cu excepția celor care nu pot aparține decât persoanei fizice.
Scopul lucrativ trebuie, totuși, să fie concretizat în actul constitutiv al persoanei juridice sub
forma unui obiect de activitate care desemnează întreprinderea persoanei juridice, adică
activitățile sistematice de producție, comerț sau de prestări de servicii pe care persoana juridică
le desfăşoară în mod obişnuit și pe riscul sau economic (business as usual).
Obiectul de activitate nu se confundă cu scopul persoanei juridice. Persoana juridică cu scop
lucrativ și, mai ales, societatea comercială, se constituie pentru a face afaceri. Acesta este
scopul statutar al persoanei juridice cu scop lucrativ. Obiectul de activitate este o limită
statutară (convenţională) a scopului statutar, fără de care persoana juridică ar putea fi supusă
unei acțiuni în nulitate.
Eficiența întreprinderii persoanei juridice poate să depindă de o serie de acte conexe sau
accesorii obiectului de activitate, ori de unele operațiuni ocazionale, chiar cu caracter civil, care
nu pot fi considerate ca fiind exterioare scopului statutar. Nimic nu impiedică o persoana
juridică cu scop lucrativ ( mai ales, o societate comercială) să încheie valabil şi acte conexe,
accesorii sau adiacente obiectului de activitate,necesare îndeplinirii scopului acesteia5.
5 Operațiunile de trezorerie în cadrul grupului, fidejusiunile, garanțiile reale pentru datorii proprii sau ale unor terți, girurile cambiale,
asociațiile în participație, plasamentul fondurilor proprii în valori mobiliare sau efecte de comert, actele cu titlu gratuit (donaţii sau
sponsorizări), împrumuturile în cadrul grupului de societăţi etc.
Deși scopul societății comerciale (sau al altei persoane juridice cu scop lucrativ) este acela de a
realiza profituri, ea poate efectua acte cu titlu gratuit și poate beneficia de astfel de acte făcute
în favoarea sa de către alte persoane, dacă sunt în legatură cu scopul statutar și servesc realizării
a acestuia.
6 De ex.,punerea la dispoziție a sediului social de către unul dintre asociați ori acceptul dat de societate ca o filială a sa să își
stabilească sediul social într-un imobil care aparține societății sunt acte cu titlu gratuit care sunt necesare chiar pentru demararea
activității societății. O persoană juridică cu scop lucrativ nu poate avea ca obiect principal/ exclusiv săvârșirea de acte cu titlu gratuit,
acestea fiind, de domeniul asociațiilor și fundațiilor.
Funcţionarea persoanei juridice
Conform art.209 alin.1C.civ.,persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește
obligațiile prin organele sale de administrare, de la constituirea lor.
Actele juridice încheiate de fondatori sau de persoanelor desemnate, pentru înființarea persoanei
juridice, dar cu depășirea puterilor conferite, precum și actele încheiate de alte persoane
nedesemnate, obligă persoana juridică doar în condițiile gestiunii de afaceri. Aceste acte pot fi
preluate sau nu de persoana juridică. În caz de nepreluare sau dacă persoana juridică nu se
înființează, cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal obligat față de terți.
Dacă organele de administrare ale persoanei juridice sunt entități colective, deciziile și
hotărârile acestor organe colegiale de conducere se supun regulilor relative la conducerea și
administrarea colectivă.În baza principiului majoritatii, aceste decizii sau hotărâri sunt
obligatorii și pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotriva, cu condiția ca
aceste hotărâri sau decizii să fi fost luate în condițiile legii, actului de constituire sau statutului
persoanei juridice.
Deciziile și hotărârile organelor colegiale de administrare și conducere sunt valabile și
opozabile, inclusiv membrilor persoanei juridice, din momentul trecerii lor în registrul de
ședinte și deliberări.
Modul de lucru al organelor colegiale de administrare este colectiv şi organizat: există un
președinte și membri ordinari, ședintele sunt periodice, convocarea se face, de regulă, de
președintele organului collegial, secretariatul ședintelor este în responabilitatea președintelui, la
ședinte pot fi invitați directorii (membrii directoratul), auditorii interni, directorii de specialitate
sau reprezentanții salariaților,regulile după care se desfășoară ședintele sunt stabilite prin statut,
prin regulamentul de ordine interioară sau reglementate chiar in lege.
Organele de administrare ale persoanei juridice au obligația de fidelitate, fiind ținute să
acționeze permanent în interesul persoanei juridice ca un bonus pater familias,cu prudență,
diligență și bună credință. 11
Actele juridice în care este parte persoana juridică și în care un membru al organelor de
administrare sau o persoana apropiată acestuia (soț, ruda apropiată, afin) are un interes, sunt
anulabile, cu condiția întrunirii a trei condiții cumulative:
a) actele juridice să se fi încheiat în frauda intereselor persoanei juridice;
b) actele juridice să se fi încheiat de un membru interesat al persoanei juridice;
c) terțul co-contractant să fi cunoscut sau fi avut obligația de a cunoaște că membrul persoanei
juridice care a încheiat actele juridice în numele și pe seama acesteia este interesat și că actul
juridic fraudează interesele persoanei juridice.
Persoana juridică își exercită drepturile și își asumă obligațiile prin organele sale de
administrare, adică prin administratori. Actele juridice facute de administratori, în limitele
puterilor ce le-au fost încredințate, sunt actele persoanei juridice însăși. Celelalte organe sunt fie
organe deliberative, fie organe cu atribuții de control și supraveghere, care nu se manifestă în
relațiile cu terții prin acte juridice ale persoanei juridice.
Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice
Noțiunea de “persoană care a acționat în calitate de membru al organelor persoanei juridice”,
altul decât administratorii,directorii sau cenzorii,este echivalentă cu ceea ce, în dreptul
societăților comerciale, se numește administrator de facto, adică persoana care a uzurpat
calitatea de administrator de jure, cu sau fără acordul acționarilor,ori și-a intervertit calitatea de
fondator,acționar, consultant,creditor dominant,contractant în calitatea de administrator,de
conducator de facto al societății.
Codul civil extinde răspunderea administratorilor sau directorilor scriptici, de jure, la
administratorii de facto.În această calitate sunt chemați să răspundă acționarul
majoritar,societatea dominantă a grupului de societăți din care face parte societatea,statul sau
autoritățile care susțin cu credite, subventii/ ajutoare de stat.
Organul de conducere competent va decide asupra antrenării răspunderii cu majoritatea
prevazută de lege. În societățile comerciale, acțiunea în raspundere aparține, adunării generale a
acționarilor.După luarea hotărârii de antrenare a răspunderii, se va introduce acțiune în justiție
pentru recuperarea prejudiciului.
Profesionistul-comerciant
Notiune. Sunt comercianţi persoanele care săvârșesc fapte de comerţ având comerţul ca o
profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale.În teorie-două concepţii fundamentale privind
noţiunea de comerciant:
- concepţia obiectivă, calitatea de comerciant poate fi definită pornind de la natura faptelor pe
care le săvârşeşte acea persoană; în măsura în care o persoană realizează fapte de comerţ,
calificate astfel de lege, ea are calitatea de comerciant.-
-concepţia subiectiva,o persoană fizică are calitatea de comerciant în măsura în care are numele
sau firma înregistrate în registrul comerţului.Prin inregistrare se creează o prezumţie absolută în
favoarea acestuia în sensul dobândirii calităţii de comerciant, indiferent dacă săvârşeşte sau nu
fapte de comerţ.
Soluţia corectă in dreptul nostru este îmbinarea celor două criterii este comerciant cel care
îndeplineşte condiţiile subiective fiind înregistrat în registrul comerţului,dar numai în
măsura în care faptele pe care le realizează sunt activitati economice exercitate în mod
obişnuit, ca profesiune.
Condiţiile impuse comerciantului persoană fizică
În doctrina de specialitate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana fizică în
calitate de comerciant au fost grupate în două categorii:
a) condiţii referitoare la persoană, care la rândul lor sunt de două feluri:
1) condiţii necesare protejării persoanei, interesată în realizarea faptelor de comerţ (condiţii
referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective);
2) condiţii necesare protejării intereselor generale, respectiv intereselor terţilor cărarora le este
opozabil actul îndeplinit de persoana respectivă (condiţii referitoare la clauze de incapacitate
sau incompatibilitate a comerciantului persoană fizică).
b) condiţii referitoare la activitate,care presupun îndeplinirea activitatii de comerţ cu titlu de
profesie.
Condiţii pentru ca o persoană să devină comerciant
- persoană fizică să aibă capacitatea juridică cerută de lege;
- persoana fizică să exercite în mod obişnuit cu titlu de profesie fapte de comerţ;
- comerţul astfel desfăşurat să se fi realizat în nume propriu;
- activitatea comerciantului să aibă drept scop obţinerea de profit din care acesta să-şi poată
asigura existenţa (finis mercatorum est lucrum).
- comerciantul persoană fizică să acţioneze asumând integral riscul comerţului său;
- comerciantul persoană fizică să fi fost autorizat în condiţiile legii.
1) Capacitatea comerciantului persoană fizică
O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la împlinirea vârstei de 18
ani.Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu vârsta între 14-18 ani, nu poate fi
comerciant, chiar dacă, pentru unele acte juridice (ex. contractul de muncă),minorul are
capacitate deplină de exerciţiu începând cu vârsta de 16 ani, nefiind nevoie de încuviinţarea
prealabilă a reprezentantului legal. Raţiunea impunerii capacitaţii depline de exerciţiu constă în
gravitatea efectelor actelor de comerţ pentru patrimoniul minorului (falimentul).
Nu au capacitatea de a fi comercianţi nici interzişii judecătoreşti, intrucat aceştia nu au
capacitate de exerciţiu deplină, neavând practic discernământul faptelor pe care le realizează,
din cauza stării de alienaţie mintală.
Comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod independent numai de la
vârsta de 18 ani, la această vârstă dobândind capacitate comercială. Persoanele fizice pot presta
activitate în cadrul asociaţiilor familiale de la vârsta de 16 ani, în calitate de angajaţi.
Asociaţia familială se constituie din membrii de familie ce locuiesc în aceeaşi localitate şi care
hotărăsc asocierea pentru obţinerea unui profit;se constituie la iniţiativa unei persoane fizice din
cadrul familiei respective, această persoană fiind şi reprezentantul asociaţiei în relaţiile cu terţii.
2) Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică
Persoana fizică trebuie să exercite în mod obişnuit, cu titlu de profesie fapte de comerţ.Potrivit
criteriului obiectiv de definire a comerciantului persoană fizică dobândeşte această calitate dacă
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter constitutiv sau esenţial de comerţ şi în mod excepţional
fapte conexe (auxiliare) de comerţ.
Caracterul continuu ,repetat al faptelor de comerţ rezultă din principiul potrivit căruia orice
persoană care într-un chip accidental face o operaţiune de comerţ nu poate fi considerată ca
fiind comerciant;
3) Desfăşurarea comerţului în nume propriu
Persoana care exercită o activitate de comerţ în numele şi pe seama altei persoane, nu
dobândeşte calitatea de comerciant.
Nu sunt comercianţi ci auxiliari de comerţ (prepusul, procuristul,comisul-voiajor),deoarece
actele de comerţ pe care le încheie nu sunt în nume propriu, ci în numele şi pe seama
comerciantului la care sunt angajaţi sau pentru care lucrează.
4) Desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit
Activitatea comerciantului se finalizeaza într-un câştig, din care să-şi asigure existenţa (finis
mercatorum est lucrum), excluzându-se,o activitate nelucrativă.
5) Desfăşurarea comerţului pe riscul comerciantului
Comerciantul persoană fizică trebuie să acţioneze pe riscul său şi cu răspundere
nelimitată.Riscul este specific oricărei afaceri, important este ca această persoană fizică să
depună toată diligenţa în înlăturarea sau în diminuarea efectelor riscurilor în afaceri. Este
important ca într-un contract comercial sa fie stipulate clauze de modificare (adaptare) a
obligaţiilor parţilor contractante, în funcţie de diferiţi factori, în principal, concurenţa terţei
persoane.
6) Limitele libertăţii de a face comerţ
În principiu, oricărei persoane i se recunoaşte libertatea de a face comerţ,care nu poate fi privită
în mod absolut, intrucat legea sau convenţia părţilor stabileste anumite limite, care protejezaza
interese generale şi/sau particulare.
În acest sens, sunt două categorii de limite:
a) limite legale, ce intervin pentru a proteja atât persoana care tinde a face comerţ, cât şi
interesele generale ale terţilor ce ar putea suporta consecinţe păgubitoare din desfăşurarea
comerţului de către astfel de persoane.
Este cazul recunoaşterii prin lege a unor:
-incapacităţi generale,(minori sau alienaţilor mintali),nefiind admis a dobândi calitatea de
comerciant decât persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină;
-interdicţii,decăderi sau incompatibilităţi, sau stabilirea unor reglementari speciale în acest
sens, menite să apere interesul general.
b) limite convenţionale, care se pot referi la:
-obligaţia de garanţie contra evicţiunii din partea vânzătorului fondului de comerţ sau a
locatorului, în cazul contractului de locaţie de gestiune a fondului de comerţ;
-obligaţia de non-concurenţă, stipulată în contractul de muncă;
-obligaţia de non-concurenţă pe care şi-o asumă agentul faţă de comitentul sau, în cadrul
contractului de agenţie;
- orice clauze de non-concurenţă, stabilite de contractanţi în relaţiile comerciale.
Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii
a) Incompatibilităţi
Activitatea de comerţ, datorită caracterului său speculativ, este incompatibilă cu anumite funcţii
şi profesii. Nu pot fi comercianţi,datorită funcţiei pe care o deţin: parlamentarii;funcţionarii
publici, în condiţiile specifice impuse de statutul propriu; magistraţii (judecători, procurori);
militarii. Incompatibilitatea cu calitatea de comerciant este tocmai funcţia îndeplinită, şi nu atat
natura activităţii prestate.
Nu pot fi comercianţi,datorită profesiei (avand in vedere natura prestaţiei), acele persoane care
exercită profesiuni liberale: avocaţi; notari;medici etc.intrucat activitatea pe care o desfăşoară
cei care prestează o profesiune liberală nu are caracter speculativ, chiar dacă obţine, evident, un
câştig.(venit)
b) Decăderi
Decăderile au în vedere,faptul că o persoană poate deveni comerciant în măsura în care în
cadrul profesiunii respective (de comerciant) reputaţia sa nu este atinsă de săvârşirea unor fapte
ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de calitate. Decăderile privesc în general fapte
infracţionale săvârşite de comerciant şi care, în mod direct sau indirect au legătură cu activitatea
pe care o prestează.Potrivit dispoziţiilor legale,persoanele care au fost condamnate penal pentru
una din faptele prevăzute de lege nu mai pot exercita profesiunea de comerciant.Este necesar ca
prin hotărâre judecătorească să se fi interzis condamnatului exercitarea profesiei de comerciant,
ca o pedeapsă complementară.
c) Interdicţii
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului privat şi
care sunt monopol de stat (ex:prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui,a
minereurilor feroase) sau activităţi care sunt considerate infracţiuni (ex.:fabricarea sau
comercializarea unor droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament).
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc efecte
între părţile contractante (res inter alios acta).
Incompatibilităţi convenţionale rezulta din clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se
obligă faţă de producător să nu vândă decât produsele fabricate de producător,distribuitorul
fiind incompatibilsa“desface” alte genuri de produse.
Interdicţiile pot fi generale sau speciale. Interdicţiile generale sunt cele care privesc orice
comerciant,în timp ce interdicţiile speciale,funcţionează conform legii, dar numai cu privire la
anumite categorii de comercianţi.
Statutul juridic al comerciantului
Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii care,împreună, formează conţinutul
statutului juridic al comerciantului. Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt
înregistrarea în registrul comerţului şi întocmirea registrelor comerciale.
Înregistrarea în registrul comerţului
Potrivit art.1 alin.1 Legea nr.26/1990, republicată, comercianţii au obligaţia ca, înainte de
începerea comerţului, să ceară înregistrarea în registrul comerţului,iar în cursul executării şi la
încetarea comerţului,să solicite înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Registrul Comerţului este un document public, care asigura publicitatea activităţii
comercianţilor cu scopul protejării intereselor comercianţilor dar, mai cu seamă, a terţelor
persoane. Modificările aparute în cadrul operaţiunilor realizate de comerciant sau cu privire la
fondul de comerţ în totalitate ori a elementelor componente sunt opozabile terţelor persoane
numai de la data înscrierii lor în registrul comerţului. Organizatoric,Registrul Comerţului se ţine
de către Oficiul Registrului Comertului., organizat în fiecare judeţ şi în mun. Bucureşti,pe lângă
Camera de Comerţ teritorială.Central, există Registrul Central al Comerţului, care se ţine de
către Oficiul National al Registrului Comertului, organizat pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României.
Registrul Comerţului este alcătuit din: registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane
fizice; registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane juridice; cartoteca fişelor fiecărui
comerciant; repertoriul alfabetic al comercianţilor înregistraţi, precum şi dosarele cu actele
depuse. Modul de ţinere şi completare a Reg. Com. şi a cartotecii se stabilesc unitar pentru toate
oficiile.
Înregistrarea comerciantului persoană fizică în Registrul Comerţului se face pe baza unei cereri
de înregistrare care trebuie să cuprindă date referitoare la:
-identificarea comerciantului prin nume,prenume,domiciliu,cetăţenie, data şi locul
naşterii,starea civila,averea şi modul de evaluare,activitatea comercială anterioară;
-firma comercială, sediul acesteia, al sucursalelor sau filialelor;
-activitatea de comerţ, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
- numărul,data şi organul emitent al autorizaţiei pentru exercitarea comerţului.
Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant sau de o persoană împuternicită prin
procură specială, procură care trebuie întocmită în formă autentică. În mod obligatoriu, cererea
de înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare ale datelor pe care le cuprinde.
Comerciantul persoană fizică va semna în Registrul Comerţului, în prezenţa directoruluiO.R.C.
pentru dovedirea specimenul de semnătură. În absenţa comerciantului,semnătura acestuia poate
fi înlocuită prin prezentarea unui specimen legalizat de notarului. 17
Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea Legii privind Reg. Com.
Sancţiunile prevăzute de Legea nr.26/1990, art. 44-48), sunt de două feluri:
Sancţiunile civile - plata de amenzi civile aplicate de instanţa judecătorească în a cărei rază
teritorială s-a săvârşit fapta. Fapta, sancţionata cu amendă civilă, poate consta în neîndeplinirea
obligaţiei referitoare la înmatricularea sau înregistrarea unei menţiuni ori depunerea unor acte
sau semnături.
Sancţiunile penale vizează săvârşirea unor fapte penale de fals şi uz de fals, cu referire la
menţiunile înscrise în registru.
Radierea înregistrărilor. Potrivit art.25 din Legea nr.26/1990,“oricine se consider prejudiciat
prin înmatricularea sau printr-o menţiune în Registrul Comertului are dreptul să ceară radierea
ei”.Cererea de radiere formulată de persoana prejudiciată (comerciantul însuşi sau altă
persoană) se soluţionează de către judecătorul delegat, pronunţând o încheiere, cu citarea
părţilor.Încheierea de admitere sau de respingere a cererii de radiere poate fi atacată cu recurs la
tribunalul judeţean sau al mun. Bucureşti.
Raportul comerciant- profesionist în lumina Codului civil
Profesionistul este genul pentru specia comerciant.
Profesioniştii-comercianţi sunt persoane fizice sau juridice care exploateaza o intreprindere
economică (comercială), în conformitate cu reglementarile legale pentru astfel de
intreprinderi.Conceptul de“comerciant”,categorie de profesionist, este reflectat de art.8 alin.1
din Legea 71/2011 în referire la noţiunea de profesionist prevăzută la art.3 din Codul civil.
Noţiunea de "comerciant" supravieţuieşte în sistemul juridic românesc fiind menţionată în
norme speciale care conţin un sens propriu al acestei noţiuni şi în acte normative menţionate
expres în LPA a codului.( ex. O.G.nr.130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi
executarea contractelor la distanta). Intrucat există atât categoria de profesionist cât şi de
neprofesionist, putem identifica profesionistul comerciant şi profesionistul necomerciant pentru
a delimita profesionistul ce are calitate de comerciant
Comerciantul, întreprinzatorul şi operatorul economic sunt profesionişti prin însuşi faptul
exploatarii unei intreprinderi, fapt ce atrage obligaţia de a se fi înregistrat în registrul
comerţului. Calitatea de profesionist există, indiferent dacă cel în cauza este sau nu înregistrat
sau autorizat să exercite acea întreprindere.
Profesioniştii care exploateaza o întreprindere economică pot fi denumiţi comercianţi sau, în
lumina codului, profesionişti-comercianţi.

Societatea pe acţiuni
Societate pe acţiuni este forma cea mai complexă şi evoluată a societăţii comerciale. Această formă a societăţii
comerciale a luat naştere ca urmare a necesităţii acumulării de mari capitaluri necesare realizării marilor întreprinderi
industriale moderne, dar şi a băncilor şi a altor organizaţii financiare, precum şi a altor organizaţii de mari proporţii.
În acest scop, se face apel la un public larg care le poate aduce resurse considerabile şi în mod durabil. Publicul,însă,
doreşte să-şi conserve posibilitatea de a-şi recupera rapid fondurile investite, negociind titlurile de credit pe care le
au pe pieţele financiare organizate. Aceasta presupune divizarea capitalului în acţiuni, care sunt titluri negociabile. În
societăţile de acţiuni toţi asociaţii au poziţie de acţionari.
Legea nr.31/1990 reglementează două forme juridice de societăţi pe acţiuni : societate pe acţiuni în formă pură şi
societatea în comandită pe acţiuni, care este diferită de prima , prin modul de administrare.
Societăţile pe acţiuni sunt cele mai moderne şi cele mai complexe forme de societăţi comerciale. Societatea pe
acţiuni este o formă tipică a societăţilor de capitaluri, grupând un număr mare de asociaţi care, de cele mai multe ori
pot să se cunoască între ei şi a căror participare la societate este fundamentată pe capitalurile investite de acestia în
întreprindere.Datorită importanţei elementului capitalului social,calităţile personale ale asociaţilor sunt estompate
până la dispariţie în favoarea aporturilor la capital. Din aceste motive societatea pe acţiuni mai este cunoscută şi sub
denumirea de societate anonimă..
Pe baza dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990, republicat, societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate
constituită prin asocierea mai multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de
participare reprezentate prin titluri numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale în scopul împărţirii
beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita acţiunilor lor. Din această definiţie, rezultă
caracterele societăţii pe acţiuni:
a) Societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi numiți acţionari;
b) Capitalul social este divizat în acţiuni care reprezintă titluri negociabile şi transmisibile;
c) Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată la valoarea acţiunilor lor.
Potrivit art. 10, alin.1 din lege, capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va
putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel
încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.
Societăţile pe acţiuni moderne şi din trecut se înfiinţează şi s-au înfiinţat cu scopul de a obţine un câştig cât se poate
de mare. Acest câştig excesiv trebuie considerat ca nota cea mai caracteristică a societăţilor pe acţiuni. Acest spirit
de speculaţie şi această lăcomie a dus de multe ori la comiterea unor abuzuri sau a unor tentative frauduloase din
partea fondatorilor sau a administratorilor, necesitând o serie de reglementări, în detaliu, privind modalitatea de
înfiinţare şi de funcţionare a societăţilor pe acţiuni.
În toate legislaţiile naţionale, societăţile pe acţiuni sunt considerate persoane juridice. Având personalitate juridică,
societăţile pe acţiuni pot avea drepturi şi contracta obligaţii, pot sta în judecată, atât ca reclamante, cât şi ca pârâte,
iar fondul social constituie patrimoniul lor exclusiv. Acest patrimoniu formează gajul creditorilor sociali, iar
creditorii personali nu pot să urmărească patrimoniul social decât după ce s-a terminat lichidarea societăţii.
Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni
Prevederile referitoare la constituirea societăţilor comerciale alcătuiesc Titlul II al Legii nr.31/1990.Reglementarea
materiei cuprinde dispoziţii privind: actul constitutiv al societăţii (capitolul I/art.5-17),constituire societăţii pe acţiuni
prin subscripţie publică (capitolul II /art.18-35), înmatricularea societăţii (capitolul III /art.36-45).
Natura complexă a societăţilor pe acţiuni se manifestă chiar de la înfiinţarea ei, deoarece înfiinţarea societăţii pe
acţiuni se compune din două acte distincte: unul juridic, care este constituirea şi unul economic care este fondarea;
Constituirea societăţii pe acţiuni este reglementată prin dispoziţiile Legii nr.31/1990, republicată, lege care se
completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, cât priveşte constituirea acestor
societăţi. Conform art.5 din Legea nr.31/1990, republicată, societatea pe acţiuni se va constitui prin contractul de
societate şi statut, noţiuni cunoscute în limbajul juridic prin sintagma: acte constitutive ale societăţii. Constituirea
societăţii pe acţiuni poate fi simultană (instantanee), când contractul de societate este semnat de toţi membrii asociaţi
şi întregul capital social se acoperă prin aporturile lor, sau poate fi succesivă (continuată), când capitalul social se
acoperă pe calea subscripţiei publice de către membrii fondatori.
Semnarea contractului de societate, în primul caz, sau aprobarea lui de adunarea constitutivă în cel de-al doilea caz,
marchează primul moment al naşterii societăţii. Al doilea moment este marcat de naşterea societăţii ca persoană
juridică, prin înmatricularea sa în Registrul comerţului, precedată de autentificarea notarială a înscrisurilor
constitutive şi de autorizarea judecătorească a funcţionării societăţii.
Contractul de societate şi statutul treuie încheiate în formă autentică. înţelegând prin aceasta că forma scrisă este o
condiţie ad validitatem care nu poate fi ocolită sau viciată, sancţiunea fiind nulitatea absolută a actului.
Contractul de societate trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii minime, prevăzute de art. 8 din Legea nr. 31/1990,
republicată, privind:
a) datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe acţiuni vor fi menţionaţi şi asociaţii comanditaţi;
b) forma, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia;
e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele
sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor,cu specificarea- nominative sau la purtător;
f1) dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de
acţiuni;
f2) orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;
g) datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului
de supraveghere;
g1) puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau
separat;
h) datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
i) clauze privind conducerea,administrarea,funcţionarea,controlul gestiunii societăţii de organele statutare,numărul
membrilor consiliului de administraţie, modul stabilirii acestuia;
i1) puterile de reprezentare conferite administratorilor,directorilor şi membrilor directoratului dacă ei urmează să le
exercite împreună sau separat;
j) durata societăţii;
k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
l) sediile secundare-sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică- atunci când
se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare
înfiinţare;
m) orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în care societatea este
autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societăţii ori la tranzacţii
conducând la acordarea autorizaţiei în cauză şi identitatea beneficiarilor unor avantaje;
n) numărul acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni;
o)cuantumul total sau estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Legea mai prevede că datele de identificare prevăzute la art.7 lit.a), e) şi e 1), respectiv la art. 8 lit. a), g) şi h), includ:
a) pentru persoanele fizice: numele,prenumele,codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia;
b) pentru persoanele juridice: denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare în registrul comerţului sau
codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale aplicabile.
Statutul cuprinde elemente care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii: retragerea din societate; excluderea
acţionarilor având cvorumul cerut pentru adunările generale ordinare sau extraordinare;elementele cuprinse în cele
două acte constitutive trebuie să se completeze reciproc şi să fie în concordanţă.
Societatea pe acţiuni se poate constitui prin două modalităţi, asociaţii fiind liberi să aleagă modalitatea care
corespunde intereselor lor, şi anume:
a) Constituirea simultană (instantanee sau concomitentă);
b) Constituirea prin subscripţie publică (succesivă sau continuată);
Constituirea simultană sau concomitentă ori instantanee constă într-o procedură simplă de constituire a societăţii pe
acţiuni, care este şi cea folosită în cazul constituirii societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu
răspundere limitată. Această procedură de constituire constă în redactarea şi semnarea contractului de societate şi a
statutului în formă autentică, subscrierea integrală a capitalului şi vărsarea a cel puţin 30% din capitalul social
subscris de către fondatori, numirea prin contract şi statut a administratorilor şi cenzorilor, autorizarea funcţionării de
către judecătorul delegat, publicare în Monitorul Oficial al României, înmatricularea în Registrul comerţului şi
înregistrarea la Administraţia financiară, în circumscripţia căreia se află sediul societăţii . În cadrul acestei proceduri
formarea capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale societăţii.
Constituirea succesivă sau continuată sau prin subscripţie publică este folosită de obicei pentru strângerea de mari
capitaluri.
Persoanele care iau iniţiativa constituirii societăţii sunt fondatorii. Această modalitate de constituire a unei societăţi
de capital este rar folosită și se face apel la ea când scopul său nu poate fi atins decât cu un anume capital.
Constituirea succesivă sau continuată constă în subscrierea publică a acţiunilor pe prospectele de emisie, semnate de
fondatori, în formă autentică şi autorizate de judecătorul delegat, iar după încheierea subscripţiei şi vărsarea
acţiunilor subscrise în cotă de 50% are loc adunarea generală constitutivă, care numeşte administratorii şi cenzorii;
apoi se urmează procedura similară constituirii simultane,respectiv:autentificarea actelor constitutive; autorizarea
judecătorească;publicarea în M.Of. al României;înmatricularea în Registrul comerţului;
Prospectul de emisie a acţiunilor
Acest prospect reprezintă o ofertă adresată publicului de a subscrie acţiunile societăţii ce se constituie. Sub aspect
juridic, prospectul apare ca o ofertă de contract (act unilateral), făcută unor persoane nedeterminate. Acest prospect
se semnează de fondatori în formă autentică şi trebuie să conţină:
• Datele enumerate de art. 8 al Legii nr. 31/1990, revăzută, privind conţinutul actului constitutiv al societăţii pe
acţiuni, cu excepţia celor privind administratorii şi cenzorii;
• Data închiderii sau încheierii subscripţiei;
• Locul unde se află prospectul de emisiune pe care pot fi subscrise acţiuni;
• Unitatea bancară unde se fac vărsămintele (art. 21);
• Avantajele rezervate fondatorilor.
Odată ce a fost semnat de fondatori şi întocmit în formă autentică, prospectul de emisiune trebuie depus înainte de
publicare la Registrul comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii.
Judecătorul delegat verifică dacă prospectul cuprinde datele enumerate mai sus şi autorizează prin încheiere
publicarea prospectului de emisiune, depunând viza pe mai multe exemplare ale prospectului, pe care se vor face
subscrierile de acţiuni, acţiunile vor arăta numele şi prenumele subscriitorului, numărul în litere al acţiunilor
subscrise, data subscrierii şi declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune.
Prospectele de emisiune care nu cuprind toate menţiunile cerute de lege sunt nule, iar invocarea nulităţii nu va putea
fi făcută decât dacă subscriitorul a luat parte la adunarea constitutivă. Emiterea de acţiuni trebuie autorizată de
Agenţia Naţională pentru Titluri de Valoare, autorizare care se obţine pe baza prospectului de emisiune.
Subscrierea reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane prin care se obligă să devină acţionar al societăţii
efectuând un aport la capitalul social al acesteia, în schimbul căruia va primi acţiuni de o valoare nominală egală. Pot
subscrie acţiuni atât minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât şi cel reprezentat. Tutorele persoanei puse sub
interdicţie poate plasa în acţiuni capitalul incapabilului,cu respectarea regulilor specifice tutelei.
Societăţile comerciale, statul şi alte persoane juridice de drept public pot subscrie acţiunile altei societăţi comerciale
şi pot deveni acţionari conform legii.
Societăţile prin acţiuni constituite prin subscripţie publică sunt considerate societăţi deschise,potrivit Legii nr.
297/2004 privind piaţa de capital.
Societatea se poate constitui numai dacă întregul capital prevăzut în prospect a fost subscris, iar dacă subscrierile
sunt mai mari sau mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligaţi să supună aprobării adunării constitutive mărirea,
sau după caz, micşorarea capitalului social la nivelul subscripţiei. Legea cere ca fiecare subscriitor să fi vărsat în
numerar jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la unitatea bancară, în contul ridicat la prospectul de emisiune.
Aporturile în creanţe nu mai sunt admise în cazul subscripţiei publice.
Fondarea economică a societăţilor comerciale pe acţiuni.
Înfiinţarea societăţii pe acţiuni se compune din două acte distincte: un act juridic, care este constituirea şi un act
economic, care este fondarea.
Al doilea act al înfiinţării societăţilor pe acţiuni este fondarea economică şi constă în crearea unui fond real
reprezentat prin capitalul social, care potrivit art. 10, alin.1din Legea nr. 31/1990, capitalul social al societăţii pe
acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel
mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum
să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.
Capitalul social al unei societăţi pe acţiuni poate lua naştere fie prin depunerea de către fondatori de mijloace proprii
sau ei se adresează publicului să contribuie la această formare prin dobândirea de acţiuni, pe care noua societate
urmează să le emită.
Capitalul social este nu numai un fond de operaţiuni comerciale, dar şi singurul fond de garanţie pentru plata
datoriilor sociale, prin el societatea devenind absolut independentă de persoanele acţionarilor.
Capitalul social care constă, dintr-o sumă de bani certă şi invariabilă, nu poate fi modificat în timpul existenţei
societăţii, decât în cazuri excepţionale şi cu respectarea condiţiilor speciale prevăzute de lege şi este inatacabil. Sub
nici o formă, din el nu pot fi onorate obligaţiile faţă de terţi, deoarece altfel ar fi periclitată existenţa societăţii.
Constituirea prin contract şi statut sau încheiate sub forma unui înscris unic- act constitutiv, impune semnarea de
fondatorii care sunt şi singurii acţionari ai societăţii nou înfiinţate, adică atunci când numărul lor este redus.
În cazul acesta,contractul de societate se va semna de către toţi asociaţii.Actul trebuie să arate dacă fondatorii au
îndeplinit toate formalităţile legale pentru înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni şi să numească persoanele care până la
adunarea generală constitutivă sunt însărcinate cu girarea în calitate de administratori şi cu supravegherea acestei
girări în calitate de cenzori.
Cel mai des întâlnit mod de constituire a capitalului social al societăţilor pe acţiuni este acela prin subscripţie
publică.În această situaţie fondatorii vor întocmi un prospect de emisie, care va cuprinde toate datele din contractul
de societate şi statut, cu excepţia celor referitoare la administratori şi cenzori şi va fixa data încheierii subscripţiei,
precum şi avantajele deosebite pe care fondatorii şi le rezervă asupra beneficiilor societăţii.
Prospectul de emisiune semnat de fondatori şi investit ca formă autentică la notariat va trebui depus înainte de
publicare, la Registrul comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii, iar judecătorul de la instanţa
sediului registrului va autoriza publicare prospectului de emisiune.
Subscrierile de acţiuni se vor face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune al fondatorilor,
vizate de judecătorul de la instanţa sediului Registrului Comerţului şi, potrivit Legii nr.31/1990 va cuprinde :numele
şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul subscriitorului ;numărul de litere al acţiunilor subscrise;data
subscrierii;declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune. Cu toate acestea,
participările la beneficiile societăţii, rezervate fondatorilor în folosul lor, deşi acceptate de subscriitor, nu au efect
decât dacă vor fi aprobate de adunarea constitutivă.
Societatea se poate constitui numai dacă întregul capital a fost subscris şi fiecare acceptant a vărsat în numerar
jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la Banca Naţională, CEC Bank sau la una din unităţile acestora.
Vărsămintele se pot face în trei moduri:
1. înainte de subscriere, dar în practică acest sistem nu se întrebuinţează;
2. cu ocazia subscrierii, care se practică cel mai adesea;
3. după subscriere.
Legea nr. 31/1990 prevede ca aceste vărsăminte să se facă numai la casele publice.După primirea autorizării de
funcţionare a societăţii administratorii sau împuterniciţii speciali ai acestora vor putea ridica aceste sume, dar numai
legitimându-se cu un certificat eliberat de preşedintele tribunalului asupra îndeplinirii tuturor formalităţilor cerute de
lege în vederea înfiinţării societăţii.
Potrivit art.16 alin.3 din Legea nr.31/1990, aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind
admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni
şi societăţile cu răspundere limitată. Aporturile în creanţe sunt liberate, potrivit art. 84 din lege.
4.2.5. Adunarea generală constitutivă
Adunarea constitutivă marchează odată cu aprobarea actului constitutiv, primul moment al naşterii societăţii pe
acţiuni prin subscripţie publică.
Adunarea constitutivă este convocată de către fondatori, cel mai târziu în termen de 15 zile de la data închiderii
subscrierii, dar cu 15 zile înainte de data fixată pentru adunare vor convoca adunarea constitutivă printr-o înştiinţare
publicată în Monitorul Oficial, cât şi în două ziare cu largă răspândire. Această adunare nu intră, însă, nici în
categoria adunărilor generale ordinare şi nici în aceea a adunărilor generale extraordinare pe care, conform legii,
trebuie să le convoace societatea pentru simplul motiv că această societate încă nu există. Adunarea consultativă se
convoacă tocmai în vederea constituirii definitive a societăţii, precum şi pentru a recunoaşte toate atribuţiile de
acţionari de plin drept ale subscriitorilor.Înştiinţarea trebuie să cuprindă locul data adunării precum şi arătarea
amănunţită a problemelor care vor face obiectul discuţiilor;
Art. 20 din Lege face precizarea că data fixată pentru ţinerea adunării constitutive nu poate trece peste două luni de
la data încheierii subscrierii. Se are în vedere faptul că înştiinţarea nu se publică în ziua în care se solicită aceasta.
Monitorul Oficial trebuie să apară cu 15 zile înainte de data fixată pentru ţinerea adunării constitutive.
În scopul bunei organizări a adunării, tot fondatorii sunt obligaţi să întocmească lista celor care, acceptând
subscrierea, au dreptul să participe la adunarea constitutivă. Această listă trebuie să cuprindă, pe lângă numele şi
prenumele, respectiv denumirea subscriitorilor, şi numărul acţiunilor fiecăruia. Lista se va afişa la locul unde se va
ţine adunarea, cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru ţinerea adunării.
Adunarea constitutivă are obligaţii care totodată, au valenţe de atribuţii:
a) verifică existenţa vărsămintelor.Pentru acţiunile în numerar, fiecare acceptant trebuie să verse în contul societăţii
în formare jumătate din valoarea lor. Acţiunile ce reprezintă aport în natură trebuie acoperite integral;
b) examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură
c) aprobă participările la beneficii ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate de ei în contul societăţii;
d) discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii cu concursul membrilor prezenţi care îi reprezintă în acest scop şi
pe cei absenţi şi va desemna pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actelor şi îndeplinirea formalităţilor
cerute pentru constituirea societăţii;
e) numeşte primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, şi primii cenzori
sau, după caz, primul auditor financiar.
Nu vor putea fi administratori şi nici cenzori persoane care, conform legii, sunt incapabile sau au fost condamnate
pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare
sau luare de mită, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege.
Pentru calitate de cenzori, legiuitorul impune în plus condiţia ca ei să fie acţionari, cu excepţia cenzorilor contabili.
Nu pot fi cenzori, iar dacă au fost aleşi decad din mandatul lor, rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv soţii
administratorilor, persoanele care primesc, sub orice formă pentru alte funcţii decât aceea de cenzori, un salariu sau o
renumeraţie de la administratori sau de la societate. În afara acestor obligaţii prevăzute de art.28 din lege, pentru
adunarea consultativă, fondatorii au şi ei obligaţia să supună aprobării adunării mărirea, sau după caz micşorarea
capitalului social la nivelul subscripţiei.
Atunci când există aporturi în natură, adunarea constitutivă se va convoca de două ori:
1. în prima şedinţă adunarea va numi unul sau mai mulţi experţi care îşi vor da avizul asupra evaluărilor. Dacă
majoritatea cerută nu poate fi întrunită, desemnarea experţilor se face de judecătorul delegat la cererea oricărui
acceptant;
2. în a doua convocare, adunarea va hotărî asupra tuturor problemelor prevăzute de art. 28 din lege. Experţii vor
întocmi rapoarte de expertiză tehnică privind evaluarea unor imobile sau mobile, dacă există aporturi constând în
construcţii, terenuri maşini, sau vor întocmi rapoarte financiare contabile, dacă există operaţiuni încheiate de
fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa.
Anterior datei fixate pentru ţinerea adunării constitutive, experţii vor depune rapoartele de expertiză, urmând ca cei
interesaţi (fondatorii, acceptanţii) să ia cunoştinţă de conţinutul lor. Astfel, odată întrunită, adunarea constitutivă îşi
alege un preşedinte care va conduce lucrările şi doi sau mai mulţi secretari. Alegerea se va face prin vot deschis, cu
majoritate simplă, dintre cei prezenţi. Secretarii vor întocmi procese-verbale de şedinţă.
Participarea la şedinţă se va constata pe baza listelor de prezenţă, liste identice cu cele afişate de fondatori, care vor
fi semnate de cei prezenţi personal sau prin reprezentant şi vizate de preşedintele adunării şi de unul din secretari.
Adunarea este considerată legal întrunită cu prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din numărul subscriitorilor
(acceptanţilor). Înainte de a se intra în ordinea de zi, oricare subscriitor are dreptul să facă observaţii asupra listei
afişate de fondatori. Asupra observaţiilor făcute de acceptanţi, va decide adunarea constitutivă.
Toţi subscriptorii au dreptul să participe la adunarea constitutivă, în două modalităţi : personal sau prin reprezentare
(convenţională sau legală). Legea permite subscriitorului să fie reprezentat în adunare cu procură specială de un alt
subscriitor sau de o persoană ce nu are această calitate. Condiţia impusă de lege este aceea că nimeni nu poate
reprezenta mai mult de 5 subscriitori. Subscriitorii, persoane fizice, ce nu au capacitatea legală şi persoanele juridice
pot fi reprezentaţi prin reprezentanţii lor legali.
În adunarea constitutivă, fiecare subscriptor are dreptul la un vot, indiferent de numărul acţiunilor subscrise, care nu
se trebuie confundat cu dreptul de a participa la adunare. Acesta din urmă are o sferă mai largă de cuprindere, la
adunările generale putând participa fără a avea drept de vot fondatorii, care nu au subscris acţiuni şi experţii solicitaţi
pentru a da explicaţii pe marginea rapoartelor de expertiză.
Fiecare subscriptor are dreptul la un vot. Se derogă, în acest fel, de la regula în conformitate cu care acţionarii
exercită dreptul de vot în adunarea generală proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă. În această adunare,
prevalează caracterul personal.
Subscriptorii care au făcut aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la aporturile lor, chiar dacă
ei au efectuat şi aporturi în numerar sau se prezintă ca secundatari ai unor subscriitori. Se evită astfel situaţia ca
interesul material al subscriitorului să poată influenţa votul său. Încălcarea acestei interdicţii atrage nulitatea votului,
iar hotărârea adunării va fi nulă numai dacă fără acest vot nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută de lege. Restricţia
priveşte exprimarea votului în deliberările referitoare la aportul său în natură, el putând vota în deliberările privind
aporturile în natură ale altor acceptanţi. 8
Acţiunile şi acţionarii
Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale reglementează funcţionarea societăţilor comerciale în Titlul III, care
este structurat în şase capitole: Capitolul I- dispoziţii comune (art.65-74); Capitolele II-VI- dispoziţii specifice
funcţionării fiecărei forme de societate (art.75-203). Dispoziţiile comune din Capitolul I se referă la:regimul juridic
al bunurilor constituite ca aport în societate; dreptul la dividende al asociaţilor, administratorii societăţilor; menţiuni
obligatorii în actele emanate de la o societate comercială.Organele societăţii prin care se realizează funcţionarea
societăţii sunt: adunarea generală; administratorii societăţii; cenzorii societăţii.
Acţiunile
Conform Legii societăţilor comerciale,acţiunile sunt titluri de valoare emise de către o societate comercială pe
acţiuni constituită în condiţiile legii.Orice acţiune are o valoare nominală, stabilită în actul constitutiv,care reprezintă
o fracţiune din capitalul social al societăţii respective. Conform art. 93 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată,
valoarea nominală minimă a unei acţiuni este de 0,1 lei.Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în
comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani,
valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro, conform art. 10 alin. (l) din lege. În condiţiile legii, capitalul social se
poate majora sau micşora dar cu respectarea pragului minim legal, în caz de reducere.
Pentru a se reflecta participarea acţionarilor la formarea capitalului social, teoretic, acesta este împărţit în fracţiuni
egale materializate în titluri reprezentative, de o valoare nominală egală numite acţiuni.
Deosebirea principală dintre acţiuni şi părţi sociale, specifice societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor de
persoane, rezidă în gradul diferit de cesibilitate, primele înserându-se de regulă,în circuitul civil, în timp ce ultimele
sunt, în principiu, netransmisibile.
Acţiunile reprezintă acele titluri de valoare emise de către o societate pe acţiuni, în condiţiile legii. Definirea acţiunii
ca o porţiune din capitalul social exprimă numai un sens economic al noţiunii. Din punct de vedere juridic acţiunea
exprimă mai mult şi anume un titlu şi un drept pentru posesorul său.
În înţelesul de titlu „acţiunea” constituie un document de credit, negociabil ca orice document de credit. Tot din
punct de vedere juridic „acţiunea” este şi un „instrumentum” de probă a conţinutului său, respectiv a unei creanţe.
Privită din punct de vedere al unui drept, acţiunea exprimă dreptul de proprietate asupra creanţei înscrisă în „titlu”.
În afara sensului juridic de „drept de proprietate” acţiunea conferă deţinătorului său diferite alte drepturi ca dreptul
de a participa la adunările generale ordinare şi extraordinare precum şi dreptul de a primi dividende.
a) Dreptul de cesiune asupra acţiunilor
Acţiunea, ca expresie a dreptului de proprietate, va putea forma obiect de transmisiune. Operaţia transmisiunei
trebuie, conform art. 64, să urmeze anumite reguli dictate de felul sau de natura acţiunii.
Acţiunile nominative sunt caracterizate prin înscrierea numelui titularului său în registrul care se ţine la sediul
societăţii. Totodată numele titularului este înscris şi în corpul acţiunii. De regulă acţiunile nominative exprimă şi o
stare de fapt rezultând din neacoperirea în întregime a capitalului subscris.
Faţă de aceste particularităţi transmisiunea titlului nominativ este subordonată declaraţiei înscrisă în registrul de
acţiuni, subscrisă de cedent şi cesionar şi înscrisă în titlul care se transmite.
Transmisiunea acţiunii nominative prelungeşte faţă de cesionar obligaţiile pe care cedentul le-a avut faţă de
societate. Atât titularii (subscriitori) acţiunilor nominative cât şi cesionarii vor fi solidari răspunzători o perioadă de 3
ani de plata integrală a acţiunii.
Dacă nici subscriptorul cedent şi nici cesionarul nu-şi vor îndeplini obligaţia de complinire a subscrierii, societatea
are la dispoziţie două alternative. Va putea porni o acţiune judiciară, de natură comercială, împotriva sub-scriitorului,
cu toate consecinţele ce vor decurge din caracterul urgent şi comercial al acestei acţiuni.
Societatea va putea proceda şi la anularea acţiunilor neonorate, emiţând altele noi. Această alternativă, care se
desfăşoară în timp, cu cheltuieli de publicitate ce vor fi suportate tot de subscriitor sau de cesionar (dacă o cesiune a
avut loc) poate implica riscul neacoperirii prin emiterea de noi acţiuni a capitalului social stabilit iniţial. Societatea,
în această situaţie, va trebui, pentru a-şi continua activitatea, să îşi reducă capitalul social, folosind aceeaşi procedură
ca aceea a constituirii. Toate prejudiciile suportate de societate vor atrage răspunderea civilă a asociatului care le-a
provocat.
Transmiterea acţiunilor la purtător se efectuează prin efectul tradiţiunii.Particularitatea acţiunii la purtător este
anonimatul proprietarului acţiunii.Simpla deţinere a titlului de credit confirmă prezumţia legitimităţii dreptului de
proprietate.
b) Condiţii pentru exercitarea dreptului de dispoziţie
Din raţiuni de protecţie a terţilor cu care societatea va intra în raporturi de drept comercial au fost înscrise prevederi
procedurale privind exercitarea dreptului de dispoziţie al acţionarului asupra propriilor sale acţiuni.(oferta publică de
vânzare a acţiunilor).
Acţiunile nominative
Acţiunile nominative reprezintă acele acţiuni care au în cuprinsul titlurilor de valoare titularul dreptului asupra acelei
acţiuni.Pot fi emise atât în formă materială, cât şi în formă dematerializată sau pe suport de hârtie, prin înscriere în
cont. Acţiunile emise în formă materială sunt înregistrate în Registrul societăţii în care se arată datele de identificare
ale acţionarilor cu acţiuni nominative: numele şi prenumele/denumirea;domiciliul/sediul; vărsămintele pentru
acţiuni.
În cazul în care societatea nu a emis şi nu a eliberat acţiuni în formă materială, aceasta, din oficiu sau la cererea
acţionarilor, le va elibera un certificat de acţionar.Acţiunile emise în formă materială sau certificatul de acţionar vor
trebui să cuprindă următoarele date, conform art. 93, alin. 2 din lege: denumirea şi durata societăţii;data actului
constitutiv;numărul de înmatriculare din Registrul Comerţului şi numărul Monitorului Oficial al României, partea a
IV-a în care s-a publicat încheierea judecătorului delegat privind autorizarea societăţii; capitalul social, numărul
acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală a acţiunilor şi vărsămintele efectuate;avantajele acordate
fondatorilor.
Pentru acţiunile nominative se vor mai menţiona: numele, prenumele, domiciliul acţionarului-persoană
fizică;denumirea,sediul şi numărul de înmatriculare ale acţionarului-persoană juridică.Certificatul de acţionar va
cuprinde în plus următoarele date: numărul, categoria şi valoarea nominală a acţiunilor, coproprietate a
acţionarilor:poziţia la care acesta este înscris în Registrul acţionarilor; numărul de ordine al acţiunilor.
Acţiunile şi certificatul de acţionar trebuie să fie semnate de doi administratori, când sunt mai mulţi sau a unicului
administrator, pentru a fi valabile. Se poate considera că un certificat de acţionar în fond echivalează cu însuşi titlul
de valoare. Orice majorare de capital este posibilă numai în măsura în care valoarea integrală de acţiuni, care are
drept consecinţă majorarea capitalului social, nu este posibilă decât după realizarea integrală a vărsămintelor.
Dacă există acţiuni neacoperite, valoarea lor nu poate fi tranzacţională şi, într-o asemenea situaţie în mod abstract, se
va considera că acţiunile au cel puţin valoare nominală, acţiunile cu valoare egală conferind titularilor drepturi egale,
concretizate în dreptul la vot şi dreptul la beneficiile societăţii.
Spre deosebire de acţiunile la purtător, în cazul cărora cel care are posesia titlului exercită şi drepturile aferente
calităţii de acţionar, în cazul acţiunilor nominative, titularul titlului este şi titularul drepturilor.
Prin actul constitutiv,prin hotărârea adunării generale sau prin lege se poate stabili că toate acţiunile emise de
societate să fie nominative. Forma nominativă este impusă de lege întotdeauna în cazul acţiunilor neplătite în
întregime.
Acţiunile la purtător
Acţiunile la purtător reprezintă acele acţiuni care au numele titularului menţionat în titlu. Potrivit legii, felul
acţiunilor trebuie să fie determinat prin actul constitutiv. În cazul în care,prin actul de constituire al societăţii, nu s-a
stabilit felul acţiunilor , acţiunile emise vor fi nominative,conform art. 91alin.2.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin simpla tradiţiune a acestora, potrivit art. 99 din
lege. Acţiunile la purtător există numai în formă materială, pe suport de hârtie, ceea ce le conferă şi specificitate.
Titularul acţiunii este şi posesorul ei. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate de persoana care posedă
titlul.
Prin prisma drepturilor pe care le conferă, egale sau diferite, acţiunile se împart în două categorii : 1)acţiuni
ordinare;2)acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar, fără drept de vot.
Acţiunile ordinare
În principiu, aşa cum s-a precizat mai sus, acţiunile acordă posesorilor drepturi egale. De regulă societatea pe acţiuni
emite acţiuni obişnuite, care acordă posesorilor toate drepturile conferite acestor titluri, inclusiv dreptul de a
participa la adunarea generală şi dreptul de a vota. Aceste acţiuni sunt numite şi acţiuni ordinare. O societate pe
acţiuni poate emite, în condiţiile actului constitutiv sau celor stabilite de adunarea generală extraordinară, categorii
de acţiuni diferite, conform dispoziţiilor art. 94, alin.2 din lege.Având în vedere faptul că legea permite acordarea
unor avantaje speciale în cazul societăţilor pe acţiuni, este posibil ca drepturile conferite în baza aceloraşi acţiuni să
difere.
Se emit şi acţiuni preferenţiale care stabilesc drepturile specifice pentru titulari,dar numai cele privitoare la
dividende,fără a conferi şi drepturile speciale de vot pentru dividende.
Acţiunile preferenţiale
O categorie de acţiuni care face excepţie de la regulă sunt acţiunile preferenţiale cu dividend prioritar, fără drept de
vot şi care conferă titularului următoarele drepturi:
• dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea oricărei
alte prelevări;
• drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia dreptului de a participa şi de a vota, în temeiul
acestor acţiuni. În adunările generale ale acţionarilor, cum sunt: dreptul la informare, dreptul de a participa la
distribuirea rezervelor asupra bunurilor rezultate din lichidare.
Titularii fiecărei categorii de acţiuni preferenţiale, cu dividendul prioritar sau alte avantaje, se pot întruni în adunări
speciale, în condiţiile stabilite de actul constitutiv al societăţii, pe cheltuiala societăţii, pentru a delibera asupra
intereselor lor.
Orice titular al unor asemenea acţiuni poate participa la aceste adunări. Dreptul acestor acţionari de a participa la
adunarea specială nu poate fi îngrădit.
Acţiunile cu dividend prioritar, fără drept de vot emise de societate nu pot depăşi un sfert din capitalul social şi
trebuie să aibă aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare.
Titularii lor sunt interesaţi de profitabilitatea plasamentului lor financiar, şi nu de puterea de decizie în societate.
Pentru emiterea cumulului dintre prerogativele financiare şi cele decizionale, legea interzice reprezentarea societăţii,
administratorilor şi cenzorilor să fie titulari de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot.
Acţiunile preferenţiale şi acţiunile ordinare pot fi convertite dintr-o categorie în cealaltă prin hotărârea adunării
generale extraordinare a acţionarilor, potrivit art. 116 din lege.
Cuprinsul acţiunii
Acţiunea, ca înscris sau titlu, care încorporează anumite drepturi, trebuie să cuprindă elementele care privesc
societatea emitentă, precum şi drepturile posesorului acţiunii.
Transmiterea acţiunilor
Acţiunile sunt titluri negociabile, adică pot fi vândute şi cumpărate. Cumpărările sau vânzările de acţiuni sau de părţi
sociale ale societăţilor comerciale sunt operaţiuni economice de întreprindere, regimul juridic aplicabil fiind cel al
vânzarii din Codul civil.
Legea stabileşte un regim diferit de transmitere a dreptului de proprietate asupra acţiunilor, după cum acestea sunt
nominative, în formă materială sau dematerializată, la purtător sau sunt vândute prin ofertă publică de către acţionari.
Transmiterea acţiunilor nominative.Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite în baza unei
declaraţii făcute în Registrul Acţionarilor al societăţii emitente, semnată de titularul iniţial şi cel căruia i se transmite
fie în nume propriu, fie prin mandatar. Pentru ca transmiterea să fie valabil efectuată, în cuprinsul acţiunilor trebuie
să se facă o menţiune cu privire la această transmitere.Transmiterea efectivă se realizează prin mecanismul cesiunii.
Norma legală cu privire la modalitatea de transmitere a acţiunilor are un caracter dispozitiv, fiind posibilă orice altă
modalitate de transmitere stabilită de acţionari în actul constitutiv.Dacă acţiunea nominativă este transmisă mai
multor persoane, cesionarii trebuie să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultate din
acţiune. În caz contrar, societatea nu este obligată să înscrie transmiterea în Registrul Acţionarilor.
Transmiterea acţiunilor la purtător. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin tradiţiune
directă posesorul titlului fiind prezumat a fi titularul dreptului asupra acţiunii. Aşadar simpla posesie a titlului
constituie însuşi dreptul.
Între părţi transmiterea dreptului de proprietate operează din momentul realizării acordului de voinţă, remiterea
titlului şi tradiţiunea asigurând numai opozabilitatea faţă de terţi şi societate.
În ceea ce priveşte vânzarea acţiunilor de către acţionari prin ofertă publică, aceştia pot înstrăina prin ofertă publică
acţiunile lor. Acţionarii care oferă spre vânzare acţiunile lor prin ofertă publică vor trebui să întocmească un prospect
de ofertă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori,
modificată,completată şi republicată.
Restricţii privind transmiterea acţiunilor
Prin lege sau prin actele constitutive ale societăţii se pot stabili anumite restricţii. Prin lege sau prin actele
constitutive ale societăţii se pot stabili anumite restricţii referitoare la transmiterea acţiunilor societăţii, şi anume:
Restricţii legale. Societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege, fie
direct, fie prin persoane care acţionează în nume propriu, dar pe seama acestei societăţi. Raţiunea restricţiei este de a
nu mistifica dimensiunea capitalului social,prin dobândirea propriilor acţiuni, fără reducerea corespunzătoare a
acestuia, cu consecinţa susţinerii artificiale a cursului anterior, dacă societatea este cotată la bursă şi a prejudicierii
creditorilor sociali care nu au posibilitatea să-şi exercite dreptul de opoziţie.
Restricţii convenţionale. Pentru protejarea intereselor acţionarilor şi ale societăţii, în actul constitutiv al societăţii pot
fi stipulate clauze speciale privind transmiterea acţiunilor.Asociaţii pot condiţiona transmiterea acţiunilor de avizul
Consiliului de Administraţie sau al adunării generale privind persoana dobânditorului, aceasta reprezentând o clauză
de agrement. Asociaţii pot stipula dreptul acţionarilor sau al societăţii de a dobândi cu preferinţă acţiunile asociatului
cedent, aceasta reprezentând o clauză de preemţiune.
Dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni
Textul legal menţionat mai sus stabileşte principiul potrivit căruia societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni,
fie direct, fie prin persoana care acţionează în nume propriu, dar pe seama societăţii. Interdicţia este menită să apere
creditorii societăţii împotriva reducerii capitalului social. În mod excepţional, se admite dobândirea de către societate
a propriilor sale acţiuni, dacă există o hotărâre în acest sens a adunării generale extraordinare, dar cu respectarea
următoarelor restricţii:
l) Hotărârea privind dobândirea acţiunilor trebuie publicată în Monitorul Oficial al României,partea a IV-a şi adusă
la îndeplinire în maximum 18 luni de la publicare;
2) Acţiunile dobândite în această modalitate să nu depăşească 10% din capitalul social subscris;
3) Procedura de dobândire a propriilor acţiuni nu poate demara dacă nu a fost integral vărsat capitalul social adică
dacă acţiunile nu sunt integral liberate (fără sarcină de plată);
4) Pentru dobândirea propriilor acţiuni, societatea este obligată la plată care se realizează din rezervele disponibile
ale societăţii, altele decât rezervele legale. Dacă există o hotărâre a adunării generale în acest sens, plata se poate
face şi din beneficii.Acţiunile dobândite de societate în condiţiile arătate nu dau dreptul la dividende, iar dreptul de
vot pe care îl conferă este suspendat pe toată perioada cât societatea deţine aceste acţiuni.
Operaţiunile privind dobândirea propriilor acţiuni sunt restricţionate prin lege. Dacă societatea dobândeşte propriilor
sale acţiuni fără respectarea condiţiilor enumerate mai sus, are obligaţia să le înstrăineze în cel mult un an de la
momentul subscrierii lor, în modul stabilit de adunarea generală extraordinară. În caz contrar, acţiunile se anulează,
iar societatea este obligată să-şi modifice, în mod corespunzător, capitalul social .
Dobândirea se face cu urmaătoarele scopuri: pentru reducerea capitalului social în condiţiile legii, prin anularea unui
număr de acţiuni proprii de o valoare corespunzătoare reducerii; pentru cesionarea către personalul societăţii a unui
număr de acţiuni proprii, în condiţiile aprobate de adunarea generală a acţionarilor, şi cu condiţia ca operaţiunea de
cesionare să nu depăşească un an de la data publicării hotărârii adunării generale în M.Of.; pentru echilibrarea şi
regularizarea cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră sau extrabursieră în baza unei hotărâri şi cu avizul Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare
Capitalul social
În societăţile pe acţiuni aporturile asociaţilor se realizează prin subscripţia acţiunilor care conferă deţinătorului lor
calitatea de acţionar. Drepturile şi obligaţiile acţionarului sunt determinate de numărul acţiunilor pe care le deţine şi
de dispoziţiile actului constitutiv al societăţii pe acţiuni (S.A).
Capitalul social al S.A. este reprezentat prin acţiunile emise de societate (nominative sau la purtător).Numărul şi
valoarea nominală a acţiunilor sunt determinate prin actul constitutiv al societăţii. Valoarea nominală a acţiunilor
exprimă suma de bani pe care asociatul trebuie să o plătească pentru o acţiune subscrisă, dar, fiind titluri negociabile,
distinct de valoarea nominală, şi transmisibile, acţiunile au valoare de bilanţ şi valoare de piaţă care pot fi superioare
sau inferioare valorii nominale.
Potrivit art. 92 alin.3 din Legea nr. 31/1990 capitalul social nu va putea fi majorat şi nu se vor putea emite noi acţiuni
până când nu vor fi fost complet plătite acţiunile din emisiunea precedentă.
Organizarea şi funcţionarea societăţilor pe acţiuni
Adunările generale ale acţionarilor
La fel ca în orice societate comercială, conducerea societăţii este asigurată prin intermediul adunării generale a
acţionarilor, pornind de la faptul că şi la baza constituirii unei societăţi pe acţiuni stă tot voinţa persoanelor care se
asociază, reunind aporturile lor în vederea obţinerii unui profit. Dar, spre deosebire de cazul societăţilor de persoane
sau al celor cu răspundere limitată, în cadrul cărora numărul asociaţilor este mic, societăţile de capital sunt societăţi
mari, fapt ce face ca de cele mai multe ori, în special în situaţia în care societatea s-a constituit prin subscripţie
publică, mare parte dintre asociaţii-acţionari să nu se mai intereseze de situaţia acţiunilor lor şi a drepturilor ce
decurg din deţinerea acestor acţiuni, astfel încât societatea să fie coordonată de cei care deţin pachetele majoritare de
acţiuni şi de către cei care asigură activitatea executivă, administrator, director etc. Conform legii române, adunările
generale la nivelul unei societăţi pe acţiuni pot fi ordinare sau extraordinare şi se desfăşoară la sediul societăţii, dacă
prin actul constitutiv nu se dispune altfel.
Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul cel mai important al societăţii şi întreaga voinţă socială fiind
organul său de deliberare şi de decizie. Cuprinzând toţi acţionarii, adunarea generală decide asupra tuturor
problemelor date de lege în competenţa sa.
Adunarea generală se ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare, cu excepţia situaţiei când, prin actele
constitutive, nu s-a dispus altfel. Hotărârile adunării generale sunt de natură deliberativă şi nu contractuală.
Adunările generale ale acţionarilor sunt de două feluri: adunări generale ordinare, adunări generale extraordinare.
Adunarea generală ordinară
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului
financiar, conform art.111 alin.l din lege; are ca obiect problemele curente şi posterioare înfiinţării societăţii, şi
conform art.111 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicată
adunării generale îi revin următoarele atribuţii:
a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de
administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar,
şi să fixeze dividendul;
b) să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, şi cenzorii;
b1) în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească sau să demită auditorul financiar şi să
fixeze durata minimă a contractului de audit financiar;
c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de administraţie, respectiv
membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;
d) să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie şi a directoratului;
e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul financiar următor;
f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea unor unităţi ale societăţii.
Adunarea generală ordinară poate înscrie pe ordine de zi şi alte probleme:
-să promoveze acţiunea în răspundere contra fondatorilor,administratorilor, cenzorilor şi directorilor, precum şi să
desemneze persoanele însărcinate să exercite acţiunea în justiţie;
-să discute faptele reclamate de acţionari reprezentând 1/4 din capitalul social;
-să discute problemele invocate de acţionari reprezentând a X-a parte din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă
în contractul de societate se prevede astfel şi doar dacă aceasta întră în atribuţiile adunării;
- să numească şi să revoce lichidatorii.
Adunarea generală extraordinară
Spre deosebire de adunarea generală ordinară, în cadrul adunării generale extraordinare se hotărăşte, în principiu, cu
privire la aspecte ce ţin de modificarea regimului societăţii.
Astfel, art.113 din Legea nr.31/1990,republicată,enumeră următoarele atribuţii care presupun intervenţia decizională
a adunării generale extraordinare, care se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru: schimbarea
formei juridice a societăţii; mutarea sediului societăţii; schimbarea obiectului de activitate al societăţii; înfiinţarea
sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică; prelungirea duratei societăţii; mărirea capitalului social; reducerea sau reîntregirea capitalului social prin
emisiune de noi acţiuni; conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni
nominative; conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă; conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie
sau în acţiuni; emisiunea de obligaţiuni; orice altă modificare a actului constitutiv sau orice hotărâre pentru care se
cere aprobarea adunării generale extraordinare (art.113 din lege).
Este de observat faptul că legea nu stabileşte dacă se are în vedere obiectul principal sau obiectele secundare de
activitate. În tăcerea legii şi având în vedere formularea generală cuprinsă în art.113 lit.c) din Legea nr. 31/1990,
republicată, indiferent cât de minoră ar fi modificarea ce s-ar impune cu privire la dispoziţiile cuprinse în obiectul de
activitate al societăţii, ea trebuie aprobată în prealabil de adunarea generală extraordinară a acţionarilor.
Legiuitorul nu face referire decât la prelungirea efectiva a duratei pentru care se constituie o societate pe acţiuni, nu
şi la reducerea duratei. Totuşi, în situaţia în care se pune problema modificării, nu este mai puţin adevărat faptul că,
cu privire la situaţia dizolvării anticipate, legea stabileşte dispoziţii speciale.Astfel, conform art.33 şi 34 din Legea
31/1990, republicată, în cazul dizolvării anticipate a societăţii, fondatorii au dreptul la o acţiune în daune împotriva
societăţii dacă dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor, într-un termen de 6 luni de la data adunării generale care
a hotărât dizolvarea anticipată. Adunarea generală extraordinară se consideră legal constituită dacă la prima
convocare sunt prezenţi acţionari reprezentând minimum 3/4 din capitalul social.Dacă acest cvorum nu este întrunit
în urma convocării ulterioare, adunarea generală extraordinară este legal constituită dacă sunt prezenţi acţionarii
reprezentând minimum jumătate din capitalul social.Şi din această dispoziţie legală rezultă caracterul extraordinar al
unor asemenea adunări, deoarece ele nu pot hotărî decât în măsura în care se obţine un cvorum expres menţionat de
lege, chiar şi după a doua convocare, spre deosebire de cazul adunărilor generale ordinare ce pot adopta hotărâri
după a doua convocare, indiferent de prezenţa acţionarilor.
Adunările generale speciale
În urma modificării Legii nr.31/1990,prin O.U.G.nr.32/1997, legea română recunoaşte în mod expres adunările
generale speciale, prin art.116 din Legea nr.31/1990, republicată. Astfel, în situaţia în care se pune problema deciziei
cu privire la modificarea drepturilor şi obligaţiilor referitoare la o anumită categorie de acţiuni, hotărârea adunării
generale obişnuite trebuie să fie precedată de hotărârea adunării speciale.
Pot fi considerate ca fiind adunări generale speciale adunările acţionarilor care beneficiază de acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar. În condiţiile în care titularii unor acţiuni cu dividend prioritar, conform art.95 din Legea
nr.31/1990, nu beneficiază de drept la vot, rezultă că, în legătură cu problemele care îi interesează în mod direct,
legate de specificul acţiunilor pe care le deţin, trebuie totuşi să se pronunţe într-un cadru extins, cadru ce se
realizează tocmai prin intermediul adunărilor speciale. De altfel, art.96 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte
în mod expres faptul că titularii fiecărei categorii de acţiuni (acţiuni obişnuite sau preferenţiale) se reunesc în adunări
speciale, în condiţiile stabilite de actul constitutiv. Pornind însă de la faptul că acţiunile preferenţiale nu dau în mod
direct dreptul la vot, este normal ca hotărârile pronunţate de adunările speciale să fie supuse aprobării adunării
generale extraordinare, conform art. 116 alin.3 din Legea nr. 31/1990.
Obligaţia convocării adunării generale revine administratorilor societăţii comerciale respective. Dacă în cazul
adunărilor generale ordinare există obligativitatea desfăşurării adunării cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este
nevoie, în cazul adunării generale extraordinare legea nu mai impune obligativitatea unei periodicităţi cu privire la
desfăşurarea acesteia, ci ea va fi convocată ori de câte ori este necesar.
Conform art. 119 alin.1 din Legea nr. 31/1990, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, convoacă de îndată
adunarea generală, la cererea acţionarilor reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social
sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în
atribuţiile adunării.
Art.119 alin.2 din Legea nr.31/1990 stabileşte ca adunarea generală va fi convocată în termen de cel mult 30 de zile
şi se va întruni în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii.Nerespectarea acestui termen dă
posibilitatea consiliului de administraţie, respectiv directoratului să se adreseze tribunalului din raza teritorială a
sediului social al societăţii cu o acţiune specifică, ce are ca obiect ca însăşi instanţa, în măsura în care o admite, să
ordone convocarea adunării generale.O asemenea acţiune poate interveni atunci când administratorii, deşi acţionarii
au solicitat, consideră că nu adunareă generală este competentă pentru a se pronunţa cu privire la acele aspecte ce s-
ar impune pe ordinea de zi.
Convocarea şi desfăşurarea adunării generale
Adunarea generală este convocată de consiliul de administraţie, respectiv de directorat, ori de câte ori este necesar.
Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută prin scrisoare recomandată sau, dacă actul
constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată, ataşată sau logic asociată
semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puţin 30 de zile înainte de data ţinerii adunării, la adresa acţionarului,
înscrisă în registrul acţionarilor. Schimbarea adresei nu poate fi opusă societăţii, dacă nu i-a fost comunicată în scris
de acţionar.
Convocarea mai poate fi făcută prin afişare la sediul societăţii, însoţită de un convocator care va fi semnat de
acţionari. Acţionarii care nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunarea generală cu privire la schimbarea
obiectului principal de activitate, la mutarea sediului societăţii sau la firma societăţii au dreptul de a se retrage din
societate şi de a primi contravaloarea acţiunilor pe care le posedă, la alegerea lor, fie proporţional cu activul social
net care ar rezulta după ultimul bilanţ contabil aprobat, fie la valoarea medie de piaţă a acţiunilor din ultimul
trimestru, înscrisă în cota bursei sediului societăţii ori, în lipsă, a bursei locului cel mai apropiat sau, după caz, de pe
o piaţă extrabursieră organizată.
Pentru validarea deliberărilor, dacă prin actele constitutive nu s-a prevăzut altfel, este necesară prezenţa acţionarilor
reprezentând cel puţin 1/4 din capitalul social, iar hotărârile trebuie luate cu votul unui număr de acţionari care să
reprezinte cel puţin 1/2 din capitalul social. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite la convocările următoare se cere
prezenţa acţionarilor reprezentând 1/5 din capitalul social, iar hotărârile trebuie luate cu votul unui număr de
acţionari care să reprezinte 1/3 din capitalul social.
Adunarea generală se convoacă obligatoriu de către cenzorii societăţii, dacă nu a fost convocată de către
administratorii societăţii. Convocarea va trebui să cuprindă obligatoriu: 1) locul şi durata ţinerii adunării; 2) ordinea
de zi, cu precizarea tuturor problemelor ce vor face obiectul dezbaterii şi textul integral al propunerilor de modificări
a actelor constitutive.
Înştiinţarea acţionarilor se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial al României şi în unul din ziarele
răspândite din localitatea sediului societăţii sau, în lipsă, din ceea mai apropiată localitate.
Convocarea se mai poate face după cum s-a precizat, cu cel puţin 30 zile înaintea adunării, potrivit art.117 alin.4 şi 5
din lege. Modurile simplificate de adunare nu pot fi folosite dacă s-a interzis prin actul constitutiv al societăţii sau
prin dispoziţiile legale.Toţi acţionarii au dreptul să participe la adunarea generală,personal, prin reprezentare sau prin
alţi acţionari,în baza unei proceduri speciale.Administratorii şi funcţionarii societăţii nu pot reprezenta pe acţionari,
sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
Desfăşurarea ședinţei
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, la ora şi la locul arătat în convocare. Şedinţa este deschisă de
preşedintele Consiliului de administraţie sau de persoana care îi ţine locul. Preşedintele desemnează dintre acţionari,
unul până la trei secretari ce verifică lista de prezenţă a acţionarilor şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege şi
de statut pentru ţinerea adunării generale. Adunarea generală va putea hotărî ca aceste operaţiuni să fie îndeplinite de
un notar public pe cheltuiala societăţii.
Acţionarii exercită dreptul de vot în adunarea generală, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, cu
condiția să facă dovada calităţii lor, în condiţiile legii. Exerciţiul dreptului la vot este suspendat pentru acţionarii care
nu au achitat vărsămintele ajunse la scadenţă.
Legea societăţilor comerciale instituie unele restricţii în privinţa dreptului de vot în scopul protejării voinţei sociale.
Există interdicţia pentru administratori de a vota descărcarea gestiunii lor, interdicţia de a ceda votul şi interdicţia
acţionarului de a vota într-o operaţie în care are interese personale sau ca mandatar al unei persoane contrare
intereselor societăţii.
Dreptul de vot aparţine proprietarului lor. Dacă prerogativele dreptului de proprietate sunt împărţite între nudul
proprietar şi uzufructuar dreptul de vot aparţine uzufructuarului în adunările generale ordinare şi nudului proprietar
în adunările generale extraordinare.
Administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin mandatar, descărcarea
gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie, însă ei pot vota situaţia financiară
anuală, dacă fiind posesori a 1/2 din capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală fără votul lor.
Hotărârile adunării generale se iau cu votul deschis, potrivit art.130 alin.1 din lege. Votul secret este obligatoriu
pentru numirea sau revocarea membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de
supraveghere, pentru numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari şi pentru luarea
hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale societăţii,
conform art.130 alin.2 din lege. Lucrările din adunările generale se consemnează într-un proces-verbal ce trebuie
semnat de preşedinte şi de secretar.
Procesul-verbal cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul convocării,
acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, dacă au fost luate cu respectarea legii chiar şi
pentru cei care nu au luat parte la adunare sau care au votat împotrivă, art. 132 alin.1-2 din lege. Pentru a fi opozabile
terţilor, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la Oficiul Registrului Comerţului, pentru a fi
menţionate în registru şi publicarea în Monitorul Oficial al României Partea a IV- a.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii, a contractului de societate a statutului societăţii pot fi
anulate pe cale judecătorească de către instanţa judecătorească teritorial competentă. Hotărârea judecătorească
definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în Registrul Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, devenind
din acest moment opozabilă tuturor acţionarilor, potrivit art. 132 alin.10 din lege.
În urma modificării Legii societăţilor comerciale prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.32/1997, legea română
recunoaşte în mod expres adunările generale speciale. Aşadar când se pune problema deciziei cu privire la
modificărilor drepturilor şi obligaţiilor referitoare la o anumită categorie de acţiuni, hotărârea adunării generale
obişnuite trebuie să fie precedată de hotărârea adunării generale speciale. Pot fi considerate adunări speciale,
adunările acţionarilor care beneficiază de dividend prioritar.
Întrucât titularii de acţiuni cu dividend prioritar nu beneficiază de dreptul de vot,în legătură cu problemele care îi
interesează, au posibilitatea să se pronunţe într-un cadru extins prin intermediul adunării speciale, potrivit art. 95 din
lege.
Titularii fiecărei categorii de acţiuni se reunesc în adunările speciale în condiţiile actului constitutiv, potrivit art.96
din lege.Pornind de la faptul că acţiunile preferenţiale nu dau direct dreptul la vot, este firesc ca hotărârile pronunţate
de adunările speciale să fie supuse aprobării adunării generale extraordinare conform art.116 alin.3 din lege.
Căile de atac împotriva hotărârii adunării generale
Atât acţionarii cât şi administratorii au deschisă calea unei acţiuni directe împotriva hotărârilor adunării generale
dacă acestea sunt contrare contractului de societate, statutului sau legii. Termenul în care poate fi exercitată acţiunea
de anulare a hotărârilor este de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial.
Acţiunea în anulare se judecă în camera de consiliu iar instanţa, competentă teritorial, va putea lua măsura
suspendării provizorii a executării hotărârii atacate. Preşedintele instanţei va putea dispune mai înainte de luarea
acestei măsuri ca reclamantul să depună o cauţiune.
Hotărârea ce se va pronunţa va trebui publicată în Monitorul Oficial şi înscrisă în registrul comerţului. Acţionarii
care nu sunt de acord cu unele măsuri privind obiectul, sediul sau forma societăţii se vor putea retrage din societate
primind valoarea acţiunilor după ultimul bilanţ.
Acţionarul care nu este de acord cu hotărârea luată de adunarea generală cu privire la luarea unor măsuri grave care
afectează structura societăţii,,are dreptul de a se retrage din societate. Motivele de retragere sunt strict limitate, fiind :
schimbarea obiectului principal, mutarea sediului sau forma societăţii.
Administrarea societăţilor pe acţiuni
Realizarea obiectivului social şi a scopului pentru care a fost constituită societatea devine posibilă numai prin
executarea actelor de administrare şi de gestiune. Ca operaţiune juridică, administrarea societăţii presupune
exercitarea atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra fondului de comerţ şi a celorlalte elemente ale
patrimoniului, cât şi săvârşirea de acte de conservare, administrare sau dispoziţie în legătură cu aceste bunuri.
Cele mai numeroase acte vor fi operaţiunile comerciale. Ele au menirea de a face productive bunurile societăţii şi a
permite obţinerea de beneficii în numele şi în interesul firmei sau al asociaţilor.
Administrarea societăţii constă în îndeplinirea actelor necesare în vederea realizării scopului societăţii, deci inclusiv
a unor acte de dispoziţii, dacă acestea se referă la bunurile destinate a fi vândute şi se circumscriu operaţiunilor
curente ale societăţii.
Administrarea reprezintă o formă de exercitare a atributelor dreptului de proprietate societară în vederea atingerii
obiectului şi scopului social.
Structura societăţilor comerciale pe acţiuni, cea mai completă şi mai organizată formă de societate comercială, se
prezintă ca aceea a unei societăţi organizate în stat: adunarea generală a acţionarilor, organ de deliberare şi decizie al
societăţii este echivalentul parlamentului, mandat cu îndeplinirea obiectului de activitate a societăţii şi a deciziilor
adunării generale, este echivalentul administraţiei publice, care organizează executarea şi execută legile, iar toate
aceste organe sunt chemate să răspundă faţă de acţionari, aşa cum organele statului sunt responsabile faţă de
alegători, competenţele fiecăruia sunt separate şi exclusive, fără a fi, însă, exclus un control reciproc.
Administratorii asigură conducerea efectivă a societăţii şi poartă răspunderea pentru modul în care înfăptuiesc
această conducere. Administratorul este purtătorul voinţei colective, care se exprimă prin puterile sale de
administrare şi reprezentare.
Mandatul de a administra societatea este acordat administratorilor de voinţa socială, exprimată în adunarea generală
sau în actul de asociere. Fiind numit de ansamblul social, administratorul se află într-un raport de subordonare şi,
periodic, acesta trebuie să dea socoteală în faţa adunării acţionarilor.
Potrivit legii, administratorii se pot numi prin contractul de societate sau ulterior constituirii societăţii şi
înmatriculării ei, prin act distinct.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori. Când societatea este administrată de mai
mulţi administratori aceştia pot lucra individual sau colectiv. În condiţiile în care societatea este administrată de mai
mulţi manageri, aceştia constituie un consiliu de administraţie, unul dintre ei fiind, în mod obligatoriu, director sau
director general, în această calitate cumulând şi funcţiile de preşedinte al consiliului de administraţie şi al comitetului
de direcţie. În cazul societăţilor pe acţiuni, consiliul de administraţie poate delega o parte din atribuţiile sale unui
comitet de direcţie, compus din membrii aleşi dintre administratori, preşedintele consiliului de administraţie
conducând şi comitetul de direcţie.
Numirea şi înlocuirea administratorilor se face exclusiv de către adunarea generală, pe o durată de cel mult 4 ani în
situaţia în care timpul mandatului nu a fost stabilit prin contractul de societate sau în statut nu se prevede altfel. Dacă
societatea are mai mulţi administratori, în situaţia în care unul sau mai mulţi dintre ei se află în imposibilitatea de a-
şi continua mandatul, ori dacă se retrag, se poate proceda la înlocuirea provizorie. Ceilalţi administratori, împreună
cu cenzorii vor alcătui o adunare ad hoc.
Administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate potrivit art.73. alin.1din lege, pentru:
- realitatea vărsămintelor efectuate de acţionari;
- existenţa reală a dividendelor plătite;
- existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale;
- stricta îndeplinire a îndatoririlor impuse de lege şi actul constitutiv.
Administratorii nu sunt simpli mandatari, ci organe prin care societatea stabileşte raporturi juridice cu terţii. Atâta
timp cat se menţin în limitele prerogativelor care le-au fost acordate, ei nu răspund personal în legătură cu obligaţiile
sociale. Pentru activitatea lor administratorii primesc o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv, prin hotărârea
adunării constitutive, prin hotărârea adunării generale.
Administratorii pot fi revocaţi fără motiv,fără preaviz şi fără indemnizaţie de către adunarea generală. În afară de
revocare, încetarea raportului juridic de numire a administratorului se mai poate face prin demisie sau prin deces, sau
se poate datora îmbolnăvirii pe termen lung. Este firesc ca încetarea din diferite motive a funcţiei de administrator să
determine, concomitent sau la intervale foarte scurte, numirea altui administrator. Administrarea societăţii se
realizează şi de către un consiliu de administraţie şi de un comitet de direcţie.
Consiliul de administraţie
Consiliul de administraţie se află în centrul sistemului de guvernare corporatistă a unei companii, întrucât reprezintă
legătura între acţionari, între acţionari şi management, precum şi între companie şi exterior. Acest organism ia
hotărâri prin deliberări pe baza principiului majorităţii de voturi.
Consiliul de Administraţie are aceleaşi îndatoriri, responsabilităţi şi prerogative ca şi administratorul unic, dar în
acest sistem administratorul nu mai ia singur hotărâri privind actele de gestiune, această sarcină fiind atributul
întregului Consiliu.Tot aşa, răspunderea pentru daune aduse prin greşită administrare, nu mai cade în sarcina
administratorului unic, ci este convertită în răspunderea solidară a tuturor administratorilor ce alcătuiesc Consiliul.
Pe de altă parte, gestiunea colectivă impune administratorilor un comportament riguros. Astfel convocarea şi
participarea tuturor administratorilor la şedinţele Consiliului de Administraţie este obligatorie. Această obligaţie este
comparabilă cu îndatorirea de a face acte de gestiune şi de a îndeplini mandatul încredinţat de adunarea generală a
administratorului unic.
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul
constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său. Prin actul constitutiv, preşedintele şi
unul sau mai mulţi administratori pot fi împuterniciţi să reprezinte societatea, acţionând împreună sau separat. O
astfel de clauză este opozabilă terţilor. Prin acordul unanim, administratorii care reprezintă societatea acţionând
împreună pot împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni .
În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii în conformitate cu
art. 143, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general. Dispoziţiile alin.2-4 se aplică directorilor în
mod corespunzător. Consiliul de administraţie păstrează însă atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu
directorii. Consiliul de administraţie înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite să
reprezinte societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat, iar specimenele de semnătură se depun
la registrul comerţului.
Principalele sarcini ale Consiliului de Administraţie sunt următoarele:
(1) Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea
obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor.
(2) Consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază, care nu pot fi delegate directorilor:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
b) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi aprobarea planificării financiare;
c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr. 85/2006 şi Legea nr.
85/2014 privind procedura insolvenţei.
(3) De asemenea, nu pot fi delegate directorilor atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din partea
adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art.114.
Legea nu reglementează modul în care este desemnat preşedintele. În consecinţă, sunt posibile doua variante: 1)
desemnarea de către adunarea generală printr-un număr maxim de voturi întrunite; 2) desemnarea de către Consiliul
de Administraţie prin votul deschis al membrilor consiliu, întrucât votul secret nu este cerut în mod expres .Opţiunea
între aceste două variante se face prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale. Toţi membrii Consiliului
de Administraţie sunt revocaţi numai de către adunarea generală. Consiliul îşi asumă toate puterile privind
administrarea şi reprezentarea societăţii.
Deciziile Consiliului se iau în prezenţa personală a cel puţin 1/2 din numărul administratorilor, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede un număr mai mare. Hotărârile se adoptă cu majoritate absolută,adică 1/2+1,a membrilor
prezenţi. Sarcina administrării societăţii, ce revine Consiliului de Administraţie, poate fi împărţită între membrii
acestuia, pe ramuri de activitate, în raport de situaţia existentă.Consiliul poate numi directori executivi sau poate
delega o parte din puterile sale unui Comitet de Direcţie.
Comitetul de direcţie
Conform art.143 din legea societăţilor comerciale consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia
sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general.Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau
din afara consiliului de administraţie. Prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor se
poate prevedea că preşedintele consiliului de administraţie al societăţii poate fi numit şi director general.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare
financiară, delegarea conducerii societăţii în conformitate cu alin.1 este obligatorie.
În înţelesul prezentei legi, director al societăţii pe acţiuni este numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii
de conducere a societăţii, în conformitate cu alin.1.Orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului
ocupat în cadrul societăţii, este exclusă de la aplicarea normelor prezentei legi cu privire la directorii societăţii pe
acţiuni.
Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de
activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv,în faţa
consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.

Directorii executivi
Potrivit Legii nr.31/1990, republicată executarea operaţiilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor
directori executivi, funcţionari ai societăţii. Aceştia nu pot fi membri în Consiliul de Administraţie şi nici în
Comitetul de Direcţie, ultimul fiind compus din directori aleşi din rândul administratorilor. Directorii executivi sunt
angajaţi de administratori pe bază de contract de muncă, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel,
Obligaţia lor de serviciu o reprezintă realizarea operaţiilor societăţii ce le sunt încredinţate spre executare de către
administratori.Rezultă că directorii executivi sunt mandatarii administratorilor, de aceea ei sunt răspunzători faţă de
societate şi faţă de terţi, ca şi administratorii, în condiţiile legii.
În virtutea mandatului acordat, administratorii realizează supravegherea activităţii directorilor executivi care, la
rândul lor, sunt răspunzători pentru respectarea celor hotărâte de administrator.Atunci când directorii executivi pierd
încrederea celor care i-au numit, ei pot fi revocaţi oricând din funcţie ceea ce are drept consecinţă desfacerea
contractului lor de muncă. Când revocarea nu este motivată directorii executivi au dreptul să solicite daune.
Răspunderea administratorilor
Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea obligaţiilor, potrivit prevederilor art. 72 şi 73 ale Legii nr.31/1990
republicată. Administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori
sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle
funcţiei lor. Directorii înştiinţeză consiliul de administraţie cu privire la toate neregulile constatate cu ocazia
îndeplinirii atribuţiilor lor.
Administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite
de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar.
În societăţile care au mai mulţi administratori răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi
la administratorii care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor
şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.
Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie
să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nicio
deliberare privitoare la această operaţiune. Aceeaşi obligaţie o are administratorul în cazul în care, într-o anumită
operaţiune, ştie că sunt interesate soţul sau soţia sa, rudele ori afinii săi până la gradul al IV-lea inclusiv.
Administratorul care nu a respectat prevederile legii răspunde pentru daunele care au rezultat pentru societate.
Astfel, atât administratorii, cât şi comitetul de direcţie răspund faţă de societate pentru actele îndeplinite de directori
sau de personalul încadrat, când paguba nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle
funcţiei lor. În acest sens, comitetul de direcţie va trebui să înştiinţeze consiliul de administraţie de toate abaterile
constatate în executarea obligaţiei lui de supraveghere.
Administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de
neregularităţile săvârşite de aceştia, nu le denunţa cenzorilor.
În societăţile care au mai mulţi administratori, răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde
şi la administratorii care au cerut să se menţioneze, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, opoziţia lor şi
au încunoştinţat despre aceasta în scris, pe cenzori.
A. Directoratul
Conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate directoratului, care îndeplineşte actele necesare şi utile pentru
realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina consiliului de
supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor. Directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de
supraveghere. Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri, numărul acestora fiind totdeauna impar.Când
este un singur membru, acesta poartă denumirea de director general unic.În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror
situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare, directoratul este format din cel puţin 3
membri.
Potrivit art.1532 alin.1 desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care atribuie
totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului. Actul constitutiv determină durata mandatului
directoratului, în limitele prevăzute la art. 153 12. Membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului
de supraveghere.
Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către consiliul de supraveghere. Actul constitutiv poate prevedea că
ei pot fi revocaţi şi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor.Dacă revocarea lor survine fără justă
cauză,membrii directoratului sunt îndreptăţiţi la plata de daune-interese.Consiliul de supraveghere reprezintă
societatea în raporturile cu directoratul.
Directoratul înregistrează la registrul comerţului numele membrilor săi, menţionând dacă ei acţionează împreună sau
separat. Aceştia vor depune la registrul comerţului specimene de semnătură. Cel puţin o dată la 3 luni, directoratul
prezintă un raport scris consiliului de supraveghere cu privire la conducerea societăţii, cu privire la activitatea
acesteia şi la posibila sa evoluţie.Pe lângă informarea periodică prevăzută la alin.1, directoratul comunică în timp util
consiliului de supraveghere orice informaţie cu privire la evenimentele ce ar putea avea o influenţă semnificativă
asupra situaţiei societăţii.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informaţii pe care le consideră necesare pentru
exercitarea atribuţiilor sale de control şi poate efectua verificări şi investigaţii corespunzătoare. Fiecare membru al
consiliului de supraveghere are acces la informaţiile transmise consiliului.
Directoratul înaintează consiliului de supraveghere situaţiile financiare anuale şi raportul său anual, imediat după
elaborarea acestora. Directoratul înaintează consiliului de supraveghere propunerea sa detaliată cu privire la
distribuirea profitului rezultat din bilanţul exerciţiului financiar, pe care intenţionează să o prezinte adunării generale.
B. Consiliul de supraveghere
Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a acţionarilor, cu excepţia primilor
membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv. Candidaţii pentru posturile de membru în consiliul de supraveghere
sunt nominalizaţi de către membrii existenţi ai consiliului sau de către acţionari.
Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv. Acesta nu poate fi mai mic de 3 şi
nici mai mare de 11. Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de adunarea generală a acţionarilor,
cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un preşedinte al consiliului.Membrii consiliului de supraveghere
nu pot fi concomitent membri ai directoratului. De asemenea, ei nu pot cumula calitatea de membru în consiliul de
supraveghere cu cea de salariat al societăţii.Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor
se pot stabili condiţii specifice de profesionalism şi independenţă pentru membrii consiliului de supraveghere.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:
a) exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
b) numeşte şi revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a operaţiunilor de conducere
a societăţii;
d) raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de supraveghere
desfăşurată.
În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de supraveghere poate convoca adunarea generală a
acţionarilor.
Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere a societăţii. Cu toate acestea, în actul
constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu pot fi efectuate decât cu acordul consiliului. În cazul
în care consiliul nu îşi dă acordul pentru o astfel de operaţiune, directoratul poate cere acordul adunării generale
ordinare.
Hotărârea adunării generale cu privire la un asemenea acord este dată cu o majoritate de 3 pătrimi din numărul
voturilor acţionarilor prezenţi.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi
însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu privind auditul,
remunerarea membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi a personalului, sau nominalizarea de
candidaţi pentru diferitele posturi de conducere. Comitetele vor înainta consiliului în mod regulat rapoarte asupra
activităţii lor.
Organul de control. Cenzorii
Funcţionarea societăţii comerciale pe acţiuni presupune şi existenţa unui mecanism de control a modului de
administrare şi de gestionare a ei. Acest mecanism este mai mult sau mai puţin elaborat în funcţie de complexitatea
formei de societate. Astfel, în societăţile de persoane un anumit control se exercită de toţi asociaţii, mai puţin de cei
care au calitatea de administrator. În societăţile de capitaluri şi în societatea cu răspundere limitată cu peste 15
asociaţi, controlul se efectuează de către un organ instituţionalizat, şi anume cenzorii.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, numirea cenzorilor este obligatorie numai dacă au existat mai mult de 15
asociaţi. Cenzorii nu reprezintă un organ de decizie. Ei verifică numai dacă cei abilitaţi să facă acte juridice respectă
legea; aceste verificări se finalizează în rapoarte prin intermediul cărora cenzorii informează asociaţii, în adunările
generale, sau administratorii, în şedinţele Consiliului de Administraţie cu cele constatate. În situaţii excepţionale,
cenzorii sunt abilitaţi şi obligaţi să convoace adunarea generală, iar, atunci când se impune,împreună cu
administratorii, să numească un administrator provizoriu.
Cenzorii trebuie să fie informaţi cu privire la specificul obiectului de activitate al societăţii pentru a putea aprecia
oportunitatea unor acte juridice (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de credit),încheiate de societate .
Cenzorii trebuie să aibă acces la toate documentele și registrele societăţii pentru a se informa, dar au şi obligaţia de a
păstra secretul profesional, fiindu-le interzis de a comunica acţionarilor,în particular,sau terţilor, datele referitoare la
operaţiunile societăţii,constatate cu ocazia exercitării atribuţiilor lor.
ultima situaţie financiară anuală în care cenzorul a funcţionat şi i-a dat descărcare.
Nu pot fi cenzori,iar dacă au fost aleşi decad din mandatul lor,potrivit art.161(2) din lege:
- rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv sau soţii administratorilor;
- persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariul sau o remuneraţie de
la administratori sau de la societate;
- persoanele cărora le este interzisă funcţia de membru al consiliului de administraţie, al consiliului de supraveghere
şi directoratului, în temeiul art.73 1;
-persoanele care, pe durata exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au atribuţii de control în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege
Între societate şi cenzori se stabilesc raporturi de mandat comercial. Potrivit art.159 alin.3 din lege, cenzorii trebuie
să-şi exercite personal mandatul lor. Se interzice substituirea cenzorilor numiţi de adunarea generală.Poate exercita
funcţia de cenzor atât de o persoană fizică, cât şi o persoană juridică. Durata mandatului este de 3 ani.
Cenzorii sunt neeligibili şi revocabili.Revocarea poate fi făcută numai de către adunarea generală cu votul cerut
pentru adunarea extraordinară.Revocarea operează ad nutum,ca şi în cazul administratorilor.Mandatul încetează la
expirarea termenului de exercitare sau anticipat în cazuri strict prevăzute de lege.
Drepturile cenzorilor
Principalele drepturi ale cenzorilor sunt următoarele:
- dreptul de a obţine în fiecare lună de la administratori situaţia despre operaţiunilor;
- dreptul la o remuneraţie fixă, determinată prin statut sau prin hotărârea adunării generale care i-a numit;
- dreptul de a se informa; acest drept este corelativ obligaţiei administratorilor de a le prezenta o situaţie despre
operaţiile societăţii şi de a le asigura accesul la documentele şi evidenţele societăţii.
Obligaţiile cenzorilor
Obligaţiile legale fundamentale ale cenzorilor sunt:
- obligaţia de supraveghere a gestiunii societăţii;
- obligaţia de verificare a corectitudinii situaţiei financiare anuale.
Realizarea primei obligaţii presupune un complex de acte de verificare asupra întregii activităţi sociale care să
permită o informare completă a acţionarilor. Legea accentuează cele mai importante aspecte ale supravegherii
gestiunii de către cenzori:
-să verifice dacă situaţia financiară anuală este legal întocmită şi în conformitate cu registrelor;
-să verifice dacă registrele sunt regulat ţinute;
-să verifice dacă evaluarea patrimoniului s-a efectuat conform situaţiei financiare anuale.
A doua obligaţie are un obiect precis, şi anume verificarea registrelor, adică dacă acestea sunt ţinute regulat.
Rezultatele unei astfel de verificări se concretizează într-un raport amănunţit prezentat la adunarea anuală de
aprobare a situaţie financiare, atunci când adunarea fixează şi dividendele, pronunţându-se şi asupra gestiunii
administratorilor. Adunarea nu va putea aproba situaţia financiară anuală,dacă documentul nu este însoţit de raportul
cenzorilor
Alte obligaţii ale cenzorilor vizează informarea asociaţilor şi administratorilor. Informarea asociaţilor se realizează
prin rapoarte prezentate de cenzori la adunările generale ordinare, precum şi la cele extraordinare când acestea se
întrunesc pentru aprobarea situaţiei financiare anuale, majorarea capitalului social, reducerea acestuia, fuziune, etc.
O altă obligaţie a cenzorilor vizează păstrarea secretului profesional. Este interzis cenzorilor să comunice
acţionarilor sau terţilor, în particular, datele referitoare la operaţiile societăţii constatate cu ocazia exercitării
mandatului lor.Pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor stabilite în sarcina cenzorilor, aceştia trebuie să lucreze
împreună, iar concluziile vor fi rezultatul deliberării tuturor.
Răspunderea cenzorilor
Cenzorii răspund faţă de societate pentru modul în care îşi exercită atribuţiile; exercitarea îndatoririlor se face după
regulile mandatului. Aprecierea modului în care cenzorii îşi îndeplinesc sarcinile se va face după criteriul atenţiei,
manifestată de un bun administrator în funcţionare. Răspunderea lor este solidară, dar, spre deosebire de
administratori, nu sunt ţinuţi şi faţă de terţi. 25
Acţiunea în responsabilitate civilă va putea fi exercitată numai de societate pe baza hotărârii adunării generale.
Acţiunea se exercită şi după ce adunarea generală a aprobat situaţia financiară anuală şi descărcarea de gestiune, dar
numai dacă se descoperă ulterior dovezi ce nu erau cunoscute în momentul desfăşurării adunării. Acţiunea în
resposabilitate civilă împotriva cenzorilor poate fi exercitată şi de creditorii societăţii, dar numai atunci când
societatea este în situaţie de faliment.Dacă cenzorii au contribuit la ajungerea societăţii în încetare de plăţi ei răspund
patrimonial.
Cenzorii răspund şi penal, atunci când în rapoartele lor prezintă cu rea-credinţă fapte neadevărate asupra condiţiilor
economice ale societăţii, sau le ascund în tot sau în parte.
Răspunderea lor este angajată şi atunci când, deşi sunt obligaţi de lege, nu convoacă adunarea generală, când au
acceptat cu ştiinţă şi au păstrat însărcinarea de cenzori, contrar dispoziţiilor legii, când exercită funcţia de cenzor cu
încălcarea dispoziţiilor legii referitoare la incompatibilitate sau când se împrumută sub orice formă direct, sau
printr-o persoană interpusă, de la societatea controlată.

Societatea cu răspundere limitată ( S.R.L.)

Noţiunea societăţii comerciale cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată este forma de societate comercială apărută mai târziu în activitatea
comercială.Prima oară a fost reglementată în 1892 în Germania, fiind preluată în 1925 în Franţa iar în România şi-a
găsit consacrarea abia prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Definiţia S.R.L.
Art.2 lit.e din Legea 31/1990 prevede SRL ca fiind una dintre formele în care se poate constitui o societate
comercială.
SRL-ul este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt obligaţi
numai în limita aportului lor.
S.R.L. poate fi denumită ca o societate constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care
pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care
răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Caracterele S.R.L.
Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii cu răspundere limitată:
a. asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor; societatea are deci un caracter intuitu personae, ca şi societăţile de
persoane;
b. capitalul social este divizat în anumite fracţiuni denumite părţi sociale; aceste părţi sociale nu sunt reprezentate
prin titluri negociabile;
c. asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.
S.R.L. cu asociat unic
Distinct de SRL de tip clasic, constituită din doi sau mai mulţi asociaţi,Legea nr.31/1990 reglementează şi SRL cu
asociat unic. Acest tip se societate se poate constitui prin aportul unui singur asociat, care va fi deţinătorul tuturor
părţilor sociale. O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi însă asociat unic decât într-o singură SRL.
Pentru a exclude eludarea acestei interdicţii, legea prevede că o SRL nu poate avea ca asociat unic o altă SRL
alcătuită dintr-o singură persoană.
SRL cu asociat unic, ca orice societate comercială, dobândeşte calitatea de comerciant prin constituirea sa, în
condiţiile legii. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociatul unic răspunde numai în limita
aportului său.
Constituirea societăţii cu răspundere limitată
Noţiuni generale
SRLse constituie potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990. La baza constituirii societăţii se află contractul de societate
şi statutul societăţii. În cazul SRL cu asociat unic, actul constitutiv îl reprezintă statutul societăţii.
Actele constitutive ale societăţii
Potrivit Legii nr. 31/1990, SRL se va constitui prin act constitutiv, care se încheie în formă autentică. În cazul SRL
cu asociat unic se întocmeşte de asemenea un act constitutiv.
Contractul de societate privind constituirea SRL trebuie să cuprindă menţiunile cerute de art. 3 pentru societatea în
nume colectiv. În plus, acest contract trebuie să prevadă şi repartizarea părţilor sociale între asociaţi.
Asociaţii. La constituirea SRL pot participa persoane fizice şi juridice. Numărul asociaţilor este lăsat la aprecierea
persoanelor interesate să constituie societatea. Fiind vorba de încheierea unui contract, se înţelege că trebuie să existe
cel puţin doi asociaţi.
Firma societăţii. Firma unei SRL se compune dintr-o denumire care să arate obiectul de activitate şi va fi însoţită de
menţiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 36 din L. 26/1990).
Capitalul social. Cu privire la capitalul social, legea prevede că acesta nu poate fi mai mic de 200 lei (art. 11). Se
înţelege că asociaţii vor fixa suma care reprezintă capitalul social, în funcţie de nevoile societăţii, cu respectarea
plafonului minim stabilit de lege.În privinţa vărsării capitalului social, în doctrină şi în practica judiciară există
puncte de vedere diferite. Din dispoziţiile legii rezultă că asociaţii se pot înţelege, în sensul vărsării unei părţi din
capitalul social la constituirea societăţii, iar restul să fie vărsat ulterior, la termenele cuvenite. Art.7 din lege cere ca
în contract să se asigure “capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură,
valoarea aportului în natură şi modul evaluării. La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său”.
Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie să se prevadă aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte
bunuri (art. 7 din Legea 31/1990). Pentru protejarea intereselor societăţii şi ale terţilor, legea prevede că prestaţiile în
muncă şi creanţele nu pot constitui aport în societate. Bunurile care reprezintă aporturile în natură trebuie predate la
data constituirii. Această condiţie este justificată de necesitatea ca în patrimoniul societăţii să existe anumite
elemente care, la nevoie, să poată fi urmărite de creditorii sociali.
Părţile sociale. Capitalul social se divide în fracţiuni denumite parţi sociale,care nu pot fi mai mici de 10 lei.(art.11
alin.1 Legea nr.31/1990). Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. Emiterea de
titluri negociabile, reprezentând părţi sociale, are drept consecinţă sancţionarea penală a administratorului societăţii.
În contractul de societate trebuie să se arate numărul părţilor sociale şi repartizarea lor între asociaţi. Întrucât părţile
sociale se repartizează asociaţilor în schimbul aporturilor lor, înseamnă că numărul părţilor sociale cuvenite fiecărui
asociat este proporţional cu cota sa de participare la capitalul social.
Dividendele se vor plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare la capitalul social.Nu este exclusă însă
posibilitatea ca, prin contractul de societate, asociaţii să deroge de la regula proporţionalităţii.
Drepturile asociaţilor asupra părţilor sociale sunt constatate prin certificatul eliberat, la cerere, de către
administratorii societăţii, care trebuie să cuprindă menţiunea că el nu poate servi ca titlu pentru transmiterea
drepturilor constatate, sub sancţiunea nulităţii transmiterii.
Formalităţile necesare constituirii societăţii
Formalităţile necesare constituirii SRL sunt cele prevăzute de art. 5-45 din Legea 31/1990 şi anume: întocmirea
actelor constitutive, autorizarea funcţionării societăţii de către instanţa judecătorească,publicitatea prin
M.Of.,înmatricularea societăţii în registrul comerţului şi înscrierea fiscală a societăţii.Aceleaşi sunt formalităţile şi
pentru constituirea SRL cu asociat unic. În toate cazurile, SRL devine persoană juridică din ziua înmatriculării sale
în registrul comerţului.
Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată
Adunarea asociaţilor
Rolul adunării asociaţilor
Adunarea asociaţilor este organul de deliberare şi decizie al SRL. Ea exprimă voinţa socială şi, în consecinţă, decide
în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii.Fiind organ de eliberare şi decizie, adunarea asociaţilor
hotărăşte, în condiţii de cvorum şi majoritate diferite asupra problemelor obişnuite pentru viaţa societăţii, precum şi
cu privire la probleme deosebite, cum sunt cele legate de modificarea contractului de societate şi a statutului
societăţii.
Convocarea adunării asociaţilor
Adunarea asociaţilor se convoacă la sediul societăţii, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar. Convocarea
adunării asociaţilor constituie obligaţie pentru administratorii societăţii, care efectuează în mod obişnuit această
activitate. Potrivit art. 195 alin.2 din Legea 31/1990, convocarea adunării asociaţilor se poate face şi de către un
asociat sau un număr de asociaţi care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, cu precizarea scopului
convocării. Cenzorii societăţii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor, când aceasta nu a fost convocată de
administratori.
Atribuţiile adunării asociaţilor
Adunarea asociaţilor are,potrivit art.194 din Legea nr. 31/1990, ca principale atribuţii:
a) aprobă bilanţul şi stabileşte repartizarea beneficiului net;
b)să desemneze administratorii şi cenzorii,să îi revoce/demită şi să le dea descărcare de activitate, precum şi să
decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii;
c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana
însărcinată să o exercite;
d) modifică, în condiţiile legii, contractul de societate şi statutul societăţii.
În cazul societății comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile menţionate aparţin asociatului în
cauză.
Condiţiile cerute pentru deliberare şi decizie
Potrivit legii, hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală (art. 191 din Legea 31/1990). Aceasta înseamnă că
asociaţii trebuie să participe la adunarea generală şi să ia parte la deliberare şi decizie. Legea prevede că, prin actul
constitutiv al societăţii, se va putea stabili ca votarea să se facă şi prin corespondenţă. Asociaţii exercită dreptul de
vot în adunarea asociaţilor proporţional cu participarea la capitalul social; fiecare parte socială dă dreptul la un vot
(art. 193 din Legea 31/1990).
Art. 192 din Legea 31/1990 prevede că hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritatea
absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.
Hotărârile adunării asociaţilor
Hotărârile luate de adunarea asociaţilor cu respectarea contractului de societate, statutului şi dispoziţiilor legale sunt
obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
Legea nu cere aducerea la cunoştinţa terţilor a hotărârilor adunării asociaţilor, aşa cum prevede pentru hotărârile
adunării generale a acţionarilor. Cu toate acestea, considerăm că aceste hotărâri trebuie înregistrate la registrul
comerţului, dacă ele se referă la acte sau fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege (art. 21 din Legea nr.
26/1990).
Asociatul ale cărui drepturi au fost încălcate poate cere instanţei anularea hotărârii adunării asociaţilor. Dreptul de a
ataca hotărârea se exercită în condiţiile prevăzute de lege pentru anularea hotărârilor adunării acţionarilor.

Administratorii societăţii
Desemnarea administratorilor
Potrivit legii, SRL este administrată de unul sau mai mulţi administratori (art. 197 din Legea
31/1990).Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt desemnaţi prin contractul de societate sau de adunarea
asociaţilor.
Cu privire la desemnarea administratorilor de către adunarea asociaţilor se impune o precizare asupra condiţiilor
cerute pentru luarea deciziei. Art.197 alin.3 din Legea 31/1990 prevede că dispoziţiile art.77 din lege, care privesc
societatea în nume colectiv, se aplică şi SRL.Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot
alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie,
afară numai dacă, prin contractul de societate nu se dispune altfel. Aceeaşi majoritate decide asupra revocării
administratorilor sau asupra limitării puterilor lor, afară de cazul în care administratorilor au fost numiţi prin
contractul de societate.
Modul de lucru în cazul pluralităţii de administratori
Când prin contractul de societate sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot prevedea ca ei să lucreze
împreună sau individual. Dacă s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună,deciziile se iau în unanimitate,iar în
caz de divergenţă între administratori, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social
(art.76 alin.1). În cazul în care în contractul de societate nu s-a stabilit modul de exercitare a mandatului de către
administratori, trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra individual.
Când un administrator ia iniţiativa unei operaţii care depăşeşte limitele operaţiilor obişnuite comerţului pe care îl
exercită societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi administratori, iar dacă există opoziţia unuia dintre
administratori, vor decide asociaţii.
Atribuţiile administratorilor
Administratorii SRL, ca şi administratorii oricărei societăţi comerciale, pot face toate operaţiile cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin contractul de societate şi statutul
societăţii. Art.198 din Legea 31/1990 prevede obligaţia administratorilor de a ţine un registru al asociaţilor societăţii,
care cuprinde:numele, prenumele şi domiciliul,respectiv denumirea şi sediul fiecărui asociat,partea acestuia din
capitalul social, transferul părţilor sociale sau mențiuni privitoare la acestea.
Răspunderea administratorilor
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale
din legea societăţilor comerciale.
Controlul gestiunii societăţii
În cadrul SRL,controlul asupra gestiunii societăţii se realizează în mod diferit. În anumite cazuri, controlul gestiunii
se efectuează prin cenzorii societăţii, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni. În alte cazuri, controlul gestiunii este
asigurat de către asociaţi, ca şi în cazul societăţii în nume colectiv.
Cenzorii societăţii
Potrivit art.199 raportat la art.160 alin.1 din Legea 31/1990 situaţiile financiare ale societăţilor comerciale supuse
obligaţiei legale de auditate vor fi examinate de către auditori financiari persoane fizice sau persoane juridice, în
condiţiile prevăzute de lege. Această facultate a asociaţilor privind alegerea cenzorilor cunoaşte o limitare. Art. 199
alin. 3 din lege dispune că dacă numărul asociaţilor trece de cincisprezece, numirea cenzorilor este obligatorie. În
conformitate cu art.199 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 statuează că dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor
pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din SRL.
Controlul gestiunii de către asociaţi
Dacă în SRL nu există cenzori, controlul gestiunii se asigură de către asociaţi. În acest sens, art. 199 alin.5 din Legea
31/1990 prevede ca, în lipsă de cenzori, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii,va exercita
dreptul de control. Cât priveşte conţinutul dreptului de control, legea precizează că este similar dreptului pe care
asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv.
Bilanţul contabil. Beneficiile şi dividendele. Fondul de rezervă
Bilanţul contabil
SRL trebuie ca, la sfârşitul exerciţiului financiar, să întocmească bilanţul contabil, în condiţiile prevăzute de Legea
nr. 82/1991 asupra contabilităţii (art.185 şi art. 201 din Legea 31/1990). Bilanţul contabil se compune din: bilanţ,
contul de profit şi pierderi, anexe şi raportul de gestiune. Potrivit legii, bilanţul societăţii va fi aprobat de adunarea
asociaţilor, după care va fi depus de administratori, în termen de 15 zile, la registrul comerţului, pentru a fi menţionat
în registru şi publicat în M. Of. (art.201 din Legea 31/1990).
Beneficiile şi dividendele
Scopul societăţii este acela de a obţine beneficii. Potrivit legii, aceste beneficii sunt destinate împărţirii între asociaţi
sub forma de dividende, precum şi constituirii fondului de rezervă al societăţii. Acţionarii au dreptul la dividende
potrivit contractului de societate, iar în lipsa unei stipulaţii, proporţional cu cota de participare la capitalul social.
Repartizarea beneficiului net se face de către adunarea asociaţilor, care fixează dividendul.Plata dividendelor este
condiţionată de existenţa unor beneficii reale, constatate prin bilanţ. După stabilirea dividendului, fiecare asociat
devine titularul unui drept de creanţă faţă de societate, care poate fi valorificat în condiţiile legii.
Fondul de rezervă al societăţii
În scopul asigurării condiţiilor pentru înlăturarea consecinţelor păgubitoare ale unor împrejurări care afectează
activitatea societăţii, legea instituie obligaţia constituirii unui fond de rezervă al societăţii.Art.201 alin.2 din Legea
31/1990 stabileşte că dispoziţiile prevăzute pentru fondurile de rezervă la societatea pe acţiuni se aplică şi SRL-
urilor. Pentru constituirea fondului de rezervă, legea prevede că din beneficiile societăţii se va prelua în fiecare an cel
puţin 5%, până ce fondul va atinge minimum o cincime din capitalul social.
Transmiterea părţilor sociale
Noţiunea transmiterii părţilor sociale
În schimbul aporturilor lor, asociaţii SRL primesc părţi sociale. Aceste părţi sociale conferă calitatea de asociat, cu
toate drepturile şi obligaţiile aferente.
Cu toate că nu sunt reprezentate prin titluri negociabile, părţile sociale încorporează anumite valori şi deci ele pot fi
transmise, în condiţiile legii. Transmiterea părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în SRL.
Legea 31/1990 reglementează transmiterea părţilor sociale între asociaţi, către persoane din afara societăţii şi prin
succesiune. Întrucât legea reglementează “transmiterea părţilor sociale”, înseamnă că ea admite transmiterea prin
acte între vii sau mortis causa, cu titlu oneros sau gratuit. Cel mai adesea, transmiterea părţilor sociale se face prin
act juridic cu titlu oneros şi îmbracă forma cesiunii. Prin transmiterea părţilor sociale şi, implicit, a calităţii de asociat
pot fi aduse atingeri caracterului intuitu personae al SRL. Transmiterea părţilor sociale poate avea loc numai cu
respectarea dispoziţiilor legii.
Condiţiile transmiterii părţilor sociale
a) Cesiunea părţilor între asociaţi
Art.202 din Legea 31/1990 dispune că părţile sociale pot fi transmise între asociaţi, iar,în absenţa reglementării
condiţiilor transmiterii, se vor aplica principiile generale.
Cesiunea părţilor sociale între asociaţi presupune încheierea unui contract între asociatul cedent şi asociatul cesionar.
Întrucât cesiunea are ca rezultat o schimbare a repartizării părţilor sociale faţă de cea iniţială din contractul de
societate, se consideră că cesiunea trebuie să îmbrace forma autentică.
Contractul de cesiune nu are nevoie de un consimţământ prealabil al asociaţilor, deoarece, fiind încheiat între
persoane care au calitatea de asociaţi în aceeaşi societate, caracterul intuitu personae al SRL nu este lezat.
b) Cesiunea părţilor sociale între asociaţi şi persoane din afara societăţii.
O cesiune a părţilor sociale poate interveni între asociaţi şi persoane din afara societăţii. Deoarece o asemenea
cesiune poate afecta caracterul personal al societăţii, art. 202 alin. 2 din Legea 31/1990 prevede că ea este permisă
numai dacă a fost aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social. Deci, în acest caz,
pentru cesiunea părţilor sociale este necesară o hotărâre prealabilă în acest sens luată de adunarea asociaţilor.
c) Transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală
Potrivit art. 202 alin.3 din Legea 31/1990, “în cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin.2
(care permit transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii) nu sunt aplicabile dacă prin contractul de
societate sau statut nu se dispune altfel”.Potrivit Codului civ., drepturile succesorale se transmit ope legis
moştenitorilor la data deschiderii moştenirii, adică la data decesului celui care lasă moştenirea.Moştenitorii
asociatului decedat dobândesc părţile sociale de plin drept pe data decesului asociatului.
Condiţiile transmiterii obligaţiei privind prestările periodice în natură
Asociaţii SRL se pot obliga, pe lângă aporturile lor, să execute în folosul societăţii anumite prestaţii periodice în
natură, caz în care în contractul de societate trebuie să prevadă conţinutul, durata şi modalităţile prestaţiilor,
remuneraţia cuvenită şi sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiei asumate. Legea nr. 31/1990 dispune că “prestaţiile
periodice în natură nu sunt transmisibile fără acordul adunării generale”.
Retragerea şi excluderea asociatului din societate
Retragerea asociatului
Legea 31/1990 recunoaşte posibilitatea asociatului de a se retrage din SRL.
Potrivit legii, asociatul are dreptul să se retragă din societate când nu este de acord cu modificările aduse contractului
de societate sau statutului societăţii, dar numai dacă acest drept a fost prevăzut în actele constitutive.
1. Condiţiile retragerii asociatului din societate
În absenţa unor dispoziţii legale care să reglementeze retr
agerea asociatului din SRL, trebuie admis că se vor aplica aceleaşi principii, ca şi în cazul societăţii în nume colectiv.
Retragerea unui asociat din societate produce o schimbare în structura iniţială a societăţii, ceea ce impune
modificarea actului constitutiv al societăţii. Hotărârea adunării asociaţilor privind retragerea asociatului se va înscrie
în registrul comerţului şi se va publica în M.Of.
2. Efectele retragerii asociatului din societate
Retragerea din societate produce efecte asemănătoare excluderii din societate (art. 225 alin.2 din Legea 31/1990).
Astfel, asociatul retras are dreptul la beneficii şi suportă pierderile până în ziua retragerii sale. El nu poate cere
lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate potrivit contractului de societate. Apoi, asociatul are dreptul la o
sumă de bani care să reprezinte valoarea cuvenită asociatului din patrimoniul social (art. 224 din Legea 31/1990).
Dacă, la data retragerii, există operaţii în curs de executare, asociatul este obligat să suporte consecinţele, neputând
să îşi retragă partea ce i se cuvine decât după terminarea operaţiilor în cauză. Asociatul retras din societate rămâne
obligat faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate,până în ziua retragerii din societate (art.225 din Legea
31/1990).
Excluderea asociatului
Excluderea unui asociat din SRL are loc în aceleaşi condiţii ca şi excluderea asociaţilor din societăţile de persoane.
Titlul“Despre excluderea asociaţilor” din lege cuprinde dispoziţii care privesc excluderea asociaţilor din societatea în
nume colectiv,în comandită simplă şi cu răspundere limitată.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată
Dizolvarea societăţii
Cauzele de dizolvare a SRL sunt prevăzute de art.227 din Legea nr. 31/1990. Art. 229 din lege prevede însă că SRL
se dizolvă şi în cazul când numărul asociaţilor se reduce la unul singur, datorită falimentului, incapacităţii,
excluderii, retragerii sau morţii celorlalţi asociaţi. Acest caz special de dizolvare nu este aplicabil, evident, SRL cu
asociat unic.
În cazul decesului unui asociat, SRL nu se dizolvă, chiar dacă rămâne un singur asociat, dacă în contractul de
societate s-a stipulat că societatea continuă cu moştenitorii asociatului decedat.
În absenţa unei asemenea stipulaţii contractuale, societatea se dizolvă, iar moştenitorii asociatului decedat au dreptul
la beneficii şi suportă pierderile, până în ziua decesului asociatului. De asemenea, ei au dreptul la c/val părţilor
sociale ale asociatului decedat. La decesul unui asociat,când rămân cel puţin doi asociaţi, societatea poate continua
cu moştenitorii asociatului decedat, dacă prin contrtul de societate nu s-a interzis acest lucru, şi cu condiţia ca
asociaţii rămaşi şi moştenitorii să consimtă la această continuare .
SRL se dizolvă şi în cazul micşorării capitalului social sub plafonul minim legal, dacă asociaţii nu decid completarea
lui (art.228 alin.1,lit. a) din lege). Dacă activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi
totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, se va
convoca adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată.
Lichidarea societăţii
SRL se lichidează potrivit dispoziţiilor Legii 31/1990 şi prevederilor contractului de societate, în măsura în care
acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţilor comerciale. În privinţa SRL cu asociat unic, care a
fost dizolvată potrivit Legii nr. 31/1990, lichidarea ei se face în condiţiile prevăzute pentru SRL.

Note de curs
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
1. Noţiuni introductive privind societăţile comerciale
1.1.Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România
Reglementarea cuprinsă în Legea nr.31/1990, modificată și republicată reprezintă,în prezent,reglementarea generală
privind societăţile comerciale (inclusiv cele cu participare străină). Reglementarea societăţilor comerciale, se
completează cu prevederile Codului civil şi ale Codului muncii:
a)Codul civil.În materia societăţilor comerciale, un interes deosebit prezintă dispoziţiile Codului civil privind
contractul de societate (art.1881-1948), act pe care se fundamentează constituirea societăţilor comerciale.
b) Codul muncii.În privinţa personalului salariat al societăţilor comerciale sunt aplicabile prevederile legislaţiei
muncii; încadrarea salariaţilor la societăţile comerciale se face pe bază de contract de muncă, cu respectarea
prevederilor Codului muncii şi a regimului de asigurări al personalului unităţilor bugetare.
Distinct de această reglementare generală, societăţile comerciale din anumite domenii de activitate sunt reglementate
prin legi speciale: Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară,republicată;Legea nr.32/2000 privind societăţile
comerciale din domeniul asigurărilor.Societăţile comerciale fără personalitate juridică- societăţile în participaţie sunt
reglementate de art.1949-1954 C.civ.
1.2.Reguli comune aplicabile oricărei societăţi comerciale
Art. 1881 C.civ. dispune: "Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc să
coopereze pentru desfăşurarea unei acitivităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe
specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta". Sensul
acestei dispoziţii apare şi mai clar dacă avem în vedere textul art. 1882 C.civ. care prevăd că “Orice societate trebuie
să aibă un obiect determinat, licit, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”; acesta trebuie să fie contractat
spre folosul comun al părţilor.
Contractul de societate are următoarele elemente esenţiale (defferentia specifica), care îl deosebesc de alte contracte:
a) fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport);
b) asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie obiectul societăţii;
c) toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Definiţia societăţii comerciale
Activitatea economică desfăşurată de asociaţi constă în săvârşirea unor operaţiuni considerate de lege ca activități de
întreprindere, respectiv fapte de comerţ. Prin îndeplinirea condiţiilor şi formalităţilor prevăzute de lege, societatea
comercială dobândeşte personalitate juridică, care îi conferă calitatea de subiect de drept de sine-stătător. Elementele
menţionate atestă faptul că societatea comercială are o dublă esenţă, este un contract şi, totodată, o persoană juridică.
Pe baza elementelor menţionate, societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe
baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate .
Natura juridică a societăţii comerciale
Teoria contractuală
Pornind de la concepţia clasică a dreptului român, s-a considerat că societatea este un contract; art.1881 C.civ.
plasează contractul la baza societăţii comerciale întrucât acesta stabileşte raporturile dintre asociaţi.
Teoria actului colectiv
Această concepţie susţine că actul juridic care stă la baza societăţii nu este un contract, ci un act complex sau
colectiv, care nu este reglementat de Codul civil ; actul nu este contract, deoarece un contract sinalagmatic
presupune o opoziţie între voinţele părţilor contractante,care urmăresc scopuri divergente (de ex., contractul de
vânzare-cumpărare).
Tendinţe noi în definirea societăţii comerciale
Promotorii ideii redefinirii societăţii comerciale recunosc dubla sa natură juridică,care îmbină o latură contractuală
(voinţa asociaţilor) cu o latură instituţională, adică personalitatea juridică (efect al legii). Având în vedere aceste
acepțiuni moderne, societatea comercială este definită ca o întreprindere, pe care una sau mai multe persoane o
organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau şi fără aceasta
însuşire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini, în condiţii de rentabilitate, actele şi faptele de comerţ
specifice obiectului statutar de activitate.
1.3.Societatea civilă şi societatea comercială
Asemănări
Societatea civilă şi societatea comercială au aceeaşi esenţă, fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri
(capitaluri) în scop economic şi lucrativ. onceptul de societate definit de art.1881C.civ.pentru societatea civilă este
valabil şi pentru definirea societăţii comerciale. Atât societatea civilă, cât şi societatea comercială iau naştere printr-
un contract de societate; elementele esenţiale ale contractului de societate civilă se regăsesc şi în contractul de
societate comercială (aportul asociaţilor, intenţia de a desfăşura în comun o anumită activitate şi obţinerea şi
împărţirea beneficiilor). În sfârşit, ambele societăţi au un scop lucrativ; asociaţii urmăresc realizarea şi împărţirea
unor beneficii. Sub acest aspect, societatea civilă şi societatea comercială se deosebesc de asociaţii, în care membrii
acestora urmăresc realizarea unui scop moral, ideal, iar nu patrimonial (pecuniar).
Deosebiri
Asemănările esenţiale dintre societatea civilă şi cea comercială nu exclud anumite deosebiri dintre ele privitoare,în
principal,la funcţia şi structura acestora.
O primă deosebire se referă la obiectul sau natura operaţiunilor pe care le realizează societatea. O societate este
comercială dacă, potrivit contractului, are ca obiect efectuarea unor operaţiuni economice; în acest sens, art.1 din
Legea nr. 31/1990 prevede că "în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot
asocia şi constitui societăţi comerciale...".Deci, societatea comercială se constituie în scopul săvârşirii unor activităţi
comerciale.
Dacă societatea are ca obiect realizarea unor activităţi care nu sunt fapte de comerţ, ea este o societate civilă. De
remarcat că, în timp ce în cazul persoanei fizice, pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesar ca aceasta să
se realizeze efectiv activităţi comerciale,ca o profesiune obişnuită, în cazul societăţii, simpla stabilire în contract a
unui obiect comercial îi conferă acesteia caracter comercial, indiferent dacă în fapt realizează sau nu acest obiect. În
esență, persoana fizică "devine" comerciant, pe când societatea se "naşte" comercială, dacă obiectul său este
comercial.
O altă deosebire între societatea comercială şi societatea civilă constă în aceea că societatea comercială este învestită
cu personalitate juridică.Art.1alin.2 din Legea nr. 31/1990 prevede că "Societăţile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice române".
Între societatea comercială şi societatea civilă există deosebiri privind condiţiile în care acestea se constituie şi
funcţionează. Pentru societatea comercială, legea stabileşte anumite forme juridice, care trebuie respectate. În acest
sens, art. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede că societăţile comerciale se vor constitui "în una dintre următoarele
forme": societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
O societate comercială are o structură bine definită, exclusiv cea reglementată de lege pentru fiecare formă juridică a
societăţii comerciale, pe când societatea civilă are o formă care nu poate depăşi cadrul contractual.
1.4.Constituirea societăţilor comerciale
Înfiinţarea oricărei societăţi comerciale are ca punct de plecare iniţiativa unor persoane, viitori asociaţi, care se
numesc fondatori. Începând demersurile în vederea constituirii societăţii ei trebuie să înfăptuiască o analiză sigură şi
temeinică privind utilitatea socială, obiectul de activitate, mărimea societăţii şi capitalul social necesar, condiţiile
favorabile şi nefavorabile funcţionării organismului economic, facilităţile sau restricţiile rezultate din actele
normative, spaţiul necesar sediului, dotările materiale care se impun şi posibilităţile de obţinere a lor, onorabilitatea
persoanelor ce agreată participarea la societate.
Din dispoziţiile art. 5-34 ale Legii nr. 31/1990, reiese că pentru constituirea unei societăţi comerciale se parcurg
următoarele etape:
1. Etapa consensuală, în care viitorii asociaţi sau fondatorii întocmesc contractul de societate şi statutul conform
voinţei lor comune, cu respectarea condiţiilor cerute de lege ;
2. Etapa administrativ-legală,în care se efectuează controlul documentelor de constituire a societăţii şi se autorizează
funcţionarea sau se înregistrează contractul de societate.
3. Etapa de publicitate, care constă în publicarea contractului de societate, după caz a hotărârii judecătoreşti în
Monitorul Oficial, înscrierea societăţii în registrul comerţului şi la organul financiar.
Numai după parcurgerea acestor trei etape, societatea comercială va putea funcţiona ca un subiect distinct de
drept,dobândândind personalitate juridică. Dispoziţiile generale ale Legii nr.31/1990 precizează că pentru efectuarea
actelor de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale, cu
respectarea dispoziţiilor legii.
2. Elementele specifice ale contractului de societate
Contractul de societate este fundamentul pe baza căruia se constituie societatea comercială. Din definiţia dată
societăţii comerciale a rezultat că, prin încheierea contractului de societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere.
În primul rând, asociaţii convin să pună valori în comun, adică fiecare asociat să aducă anumite bunuri în societate,
contribuţie care poartă denumirea de aport sau miză. În al doilea rând, asociaţii depun aportul cu intenţia de a
colabora în desfăşurarea activităţii comerciale. În al treilea rând, activitatea comercială se realizează în vederea
obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate. Prin aceste trei elemente specifice ale contractului de societate: aporturile
asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi împărţirea beneficiilor, acest tip de
contract se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare, locaţiune, împrumut etc.
Întrucât, societatea comercială se constituie în vederea săvârşirii unor fapte de comerţ, contractul de societate care
stă la baza constituirii societăţii comerciale este un act de comerţ.Pentru a fi recunoscut,acest act trebuie să fie
reglementat de lege.Astfel,potrivit art.5 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată: “societatea în nume colectiv sau în
comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut”. Art.5 alin.3, prevede: „contractul de societate şi
statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv”.Atunci când se încheie numai contract
de societate sau numai statutul, acestea pot fi denumite,de asemenea, act constitutiv (alin.4). Conform legii,
denumirea act constitutiv are un caracter generic și desemnează atât înscrisul unic, cât şi contractul de societate
şi/sau statutul societăţii.
Acest act constitutiv prezintă o serie de trăsături specifice:
- este un act plurilateral (cu excepţia statutului societăţii unipersonale cu răspundere limitată) fiind încheiat între mai
multe persoane, fiecare acţionând în nume şi în interes propriu. Cu privire la acest caracter se fac o serie de precizări
precum: uzufructuarul acţiunii sau al părţii sociale nu are calitatea de acţionar sau de asociat; convenţia de crupier
prin care asociatul cedează unei terţe persoane o parte din dividende este licită în măsura în care nu disimulează o
cesiune de aport efectuată contrar clauzelor contractului de societate; este, în principiu, valabilă convenţia de
împrumut de nume, prin care calitatea de asociat, aparent, o deţine o altă persoană decât aceea care, împrumută
numele primei persoane, dacă nu urmăreşte fraudarea legii. O astfel de convenţie va fi considerată ilicită atunci când,
prin împrumutarea numelui, se constituie o societate pe acţiuni având în realitate mai puţin de cinci fondatori;
- este oneros, asociaţii urmărind obţinerea unui profit personal;
- este comutativ, fiecăruia dintre asociaţi revenindu-i drepturi şi obligaţii certe şi determinate ca întindere în raport cu
societatea; în doctrină s-a afirmat: „Faptul că rezultatele economice ale activităţii desfăşurate în comun se pot
concretiza nu numai în beneficii, ci şi în pierderi, nu transformă în nici un caz contractul de societate într-o acţiune
aleatorie";
- este solemn, în anumite situații prevăzute de lege când se materializează într-un înscris autentic.Autenticitatea
actului constitutiv este reglementată în art.5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990: „forma autentică a actul constitutiv este
obligatorie atunci când : a) printre bunurile subscrise la capitalul social se află un imobil; b) se constituie o societate
în nume colectiv sau în comandită simplă;c) societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică.”Cerinţa
solemnităţii este pretinsă ad validitatem cu scopul de a-i atenţiona pe asociaţi cu privire la consecinţele importante
ale actului, precum şi pentru a asigura libera exprimare şi pentru a avea o certitudine asupra
consimţământului.Solemn sub aspectul cerinţei de formă, actul constitutiv este consensual sub aspectul cerinţei de
fond, a libertăţii şi nealterării voinţei exprimate de persoanele care se asociază, în privinţa tuturor clauzelor acestui
act.Deci, sunt nule şi fără efecte juridice actele constitutive care nu s-au încheiat în formă autentică pentru situațiile
prevăzute de lege.
Pentru a fi valabil încheiat,contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl particularizează faţă de celelalte
contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis şi împărţirea beneficiilor);contractul trebuie să îndeplinească
condiţiile esenţiale ale legii civile pentru validitatea unei convenţii. De regulă, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege, actul constitutiv se încheie sub semnatură privată și se semnează de toți asociații sau, în caz de subscriție
publică, de fondatori.
2.1. Aporturile asociaţilor
Noţiunea aportului
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un
anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, cu toate consecinţele
care decurg din această calitate. Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate
de către asociat.
Obiectul aportului
Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului, care prezintă interes pentru activitatea
societăţii. Potrivit art.1882 alin.3 C.civ.,fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societătii prin aporturi
băneşti, bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice.
a) Aportul în numerar.
Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii. Conform art.16
alin.1din Legea societăţilor comerciale aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de
societate.
b) Aportul în bunuri.
Denumit în mod tradițional,aport în natură, acest tip de aport are ca obiect bunuri imobile(clădiri,instalaţii) şi bunuri
mobile corporale (materiale,mărfuri) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ).
Conform art.16 alin.2 din Legea nr.31/1990 aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere
economic;sunt admise la toate formele de societate şi vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin
predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.
c)Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la societăţile pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.
Aporturile în creanţe se consideră liberate, potrivit art.84 din Legea societatilor comerciale, numai după ce societatea
a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei.
Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei.
Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii. De aceea în
contractul de societate trebuie să se arate aportul fiecărui asociat. Asumarea obligaţiei de aport este denumită
“subscriere la capitalul societăţii”și se naşte prin semnarea contractului de societate sau prin participarea la
subscripţia publică. Efectuarea aportului poartă denumirea de „vărsare a capitalului”(vărsământ).Asociaţii sunt
obligaţi să efectueze aporturile potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
2.2. Capitalul social şi patrimoniul societăţii
Capitalul social
Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care
participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică.Capitalul social are o semnificaţie contabilă, neavând o
existenţă reală, concretă. În bilanţul societăţii,capitalul social apare evidenţiat la pasiv, deoarece el reprezintă
aporturile asociaţilor care, la dizolvarea societăţii, trebuie restituite. În schimb bunurile efective care constituie
aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele aparţin societăţii.Capitalul social are însă şi o
semnificaţie juridică; el constituie gajul general al creditorilor societăţi.
Legea distinge între capitalul social subscris şi capitalul social vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să contribuie la
constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul societăţii. În anumite
cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea capitalului; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni,
la constituirea societăţii trebuie vărsat cel puţin 30% din capitalul social subscris; în cazul societăţii cu răspundere
limitată, bunurile care reprezintă aporturi în natură se transmit în momentul constituirii societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a societăţii: părţi
de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu
răspundere limitată; acţiuni, în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Asociaţii dobândesc un
număr de părţi de interes (părţi sociale) sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia.
Capitalul social poate fi majorat sau redus în condițiile legii.Mărirea capitalului social este impusă de necesitate
remedierii unor dificultăți financiare, dar și în situația când societatea a acumulat rezerve financiare importante și
dorește să își extindă activitatea.În ambele situații este nevoie de fonduri pecuniare, care pot fi procurate prin
majorare de capital, evitând împrumutul bancar sau emiterea de obligațiuni.Majorarea se mai poate realiza când, din
cauza inflației monetare, valoarea contabilă a activelor este disproporționat de mică față de valoarea lor actualizată
sau când valoarea reală a activelor este mult mai mare decât cifra capitalului social, ceea ce creează o diferență între
acestea , ca și între valoarea normală a acțiunilor și valoarea lor intrinsecă.În acest caz se procedează la majorarea
capitalului social prin încorporarea rezervelor sau, după caz a diferențelor de reevaluare, realizându-se o echilibrare a
bilanțului.
Majorarea capitalului mai poate deveni necesară pentru realizarea lărgirii sau diversificării acționariatului unei
societăți, prin posibilitatea conferită angajaților societății sau altor persoane de a subscrie noile acțiuni.
Minimalizarea capitalului social este cauzată de impunerea de către lege a unei limite minime de capital destul de
modeste, care a devenit regulă în stabilirea de către asociați/acționari a cuantumului capitalului social. Inflația este
un factor al „decapitalizării”societăților comerciale. Din această cauză, pentru unele societăți funcția de gaj al
creditorilor sociali a capitalului social nu mai poate fi împlinită, iar rolul capitalului social s-a diminuat în mod
considerabil.În acest context se observă la multe societăți o discrepanță între modicitatea capitalului pe de o parte și
amplitudinea obiectului activității. Această situație impune cu stringență recurgerea la majorarea capitalului social.
Patrimoniul societăţii
În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economică aparţinând societăţii. Patrimoniul cuprinde activul social (bunuri aduse ca aport în societate sau
dobândite în activitatea societăţii) şi pasivul social (obligaţiile societăţii), componente evidenţiate în bilanţul
societăţii.
Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu social este distinctă de cea de capital social. Între capitalul
social şi patrimoniul societăţii există unele deosebiri:
-în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor, patrimoniul societăţii este o universalitate
juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile, precum şi bunurile societăţii;
-spre deosebire de capitalul social care nu are o existenţă reală, patrimoniul cuprinde elemente concrete, adică
totalitatea bunurilor societăţii;
-pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi o valoare care variază, în funcţie de
rezultatele activităţii societăţii.
2.3 Realizarea şi împărţirea beneficiilor
Desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă împreună, atât la beneficii, cât şi la pierderile
societăţii.
Noţiunea de beneficii
În general, prin beneficii se înţelege un câştig evaluabil în bani. Multă vreme s-a considerat, în doctrina dreptului
comercial, că beneficiul constituie un câştig material, care sporeşte patrimoniul asociaţilor. În consecinţă, nu erau
recunoscute drept beneficiu avantajele, chiar evaluabile în bani, care nu contribuiau la creşterea averii asociaţilor, ci
le permiteau numai să facă economii ori să reducă cheltuielile. O societate comercială poate avea ca scop nu numai
realizarea şi împărţirea beneficiilor, ci şi realizarea de economii.
Condiţiile de repartizare a beneficiilor
Realizarea ori nerealizarea de beneficii poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar, prin întocmirea
bilanţului şi a contului de profit şi pierderi.
Pentru a putea fi repartizate beneficiile trebuie să fie reale.Aceasta înseamnă că trebuie să fie înregistrat un
excedent,o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite beneficii din capitalul
social. Beneficiile trebuie să fie utile, să reprezinte beneficiile rămase după întregirea capitalului social, când acesta
s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar.
Dacă se constată o micşorare a capitalului social, acesta va trebui reîntregit sau redus, mai înainte de a se putea face
vreo repartizare sau distribuire de beneficii. Potrivit bilanţului şi contului de profit şi pierderi, nu există beneficii, nu
pot fi distribuite dividende asociaţilor. În caz contrar, dividendele sunt fictive; ele sunt luate din capitalul social, cu
prejudicierea drepturilor creditorilor.
Criterii de împărţire a beneficiilor
În privinţa împărţirii beneficiilor între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a decide. Potrivit Legii
nr.31/1990, în contractul de societate trebuie să se prevadă "partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi" (art.7 lit.f)
sau "modul de distribuire a beneficiilor" (art.8 lit.k). Principiul care guvernează înţelegerea asociaţilor decurge din
însăşi finalitatea societăţii;toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să participe la suportarea pierderilor.
Aceasta nu înseamnă că participarea la beneficii şi pierderi trebuie să fie neapărat egală (egalitatea nu este sufletul
contractului de societate). Criteriul care este avut în vedere este contribuţia asociaţilor la formarea capitalului social
al societăţii.
Legea interzice aşa-numitele clauze leoniene, adică acele înţelegeri care favorizează unii asociaţi,conferindu-le
„partea leului”(din fabulă) în detrimentul celorlalţi. Art.1902 alin.5 C.civ. prevede că orice clauză prin care un
asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă.
3. Societăţile comerciale – reglementare şi clasificare
3.1. Formele societăţii comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una dintre următoarele forme juridice:societatea
în nume colectiv,societatea în comandită simplă,societatea în comandită pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată.
Formele societăţii comerciale reglementate de legea noastră sunt similare celor existente în alte ţări, întrucât formele
juridice ale societăţii comerciale nu sunt expresia imaginaţiei unor specialişti, ci rezultatul practicii îndelungate în
activitatea comercială din ţările cu economie de piaţă.
Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu întinderea răspunderii asociaţilor faţă de
terţi pentru obligaţiile societăţii. Pe baza acestui criteriu, legea defineşte fiecare formă juridică de societate
comercială:
a. Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
b. Societatea în comandită simplă este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la
concurenţa aportului lor.
c. Societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni; obligaţiile sociale sunt garantate
cu patrimoniul social iar acţionarii răspund numai în limita aportului lor la capitalul social.
d. Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi;
asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor la capitalul social.
e. Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social;
asociaţii răspund numai în limita aportului lor.
În conformitate cu art. 3 alin.1 al Legii societăţilor comerciale, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social.Acţionarii, asociaţii comanditari, precum şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată răspund numai până
la concurenţa capitalului social subscris.
Caracterul limitativ al reglementării legale.
Din textul legal rezultă că enumerarea faptelor juridice ale societăţii comerciale are un caracter limitativ. Art.2 din
Legea nr.31/1990 prevede că "societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme". Dispoziţia
legii este imperativă; formele societăţii comerciale sunt cele prevăzute de art. 2 lit.a-e din lege.
Dreptul asociaţilor de a opta între formele societăţii comerciale.
Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă oricare formă de societate prevăzută
de lege. În alegerea formei societăţii, un anumit rol îl au factori precum natura afacerii, mărimea capitalului necesar,
numărul asociaţilor interesaţi etc.
În mod excepţional, pentru ocrotirea unor interese, forma de societate este impusă de lege; societăţile comerciale din
domeniul asigurărilor se constituie numai sub forma societăţii pe acţiuni sau a societăţii cu răspundere limitată
(Legea nr.32/2000); în domeniul bancar nu poate fi folosită forma societăţii cu răspundere limitată (Legea nr.
58/1998).
Din moment ce a fost aleasă forma societăţii, asociaţii sunt obligaţi să respecte dispoziţiile legale care reglementează
acea formă de societate, atât pentru constituirea, cât şi pentru funcţionarea societăţii.
În consecinţă,nu este permisă constituirea unei societăţi comerciale prin îmbinarea unor elemente din mai multe
forme de sociectate (societate comercială "nenumită").În limitele stabilite de Legea nr.31/1990,asociaţii au libertatea
să modifice sau să adauge unele elemente, pentru a adapta contractul de societate intereselor lor, cu excluderea
elementelor considerate de lege ca esenţiale în definirea fiecărei forme de societate. Forma societăţii, aleasă de
asociaţi, trebuie prevăzută în contractul de societate (art.5 şi art.8 din Legea nr. 31/1990).
3.2. Clasificarea societăţilor comerciale
Criterii de clasificare
Societăţile comerciale pot face obiectul unor clasificări. În doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe
criterii de clasificare, cu o valoare diferită şi deci cu consecinţe diferenţiate pe planul dreptului.
Dintre criteriile mai des folosite menţionăm: natura societăţii, întinderea răspunderii asociaţilor, împărţirea
capitalului social, posibilitatea emiterii unor titluri de valoare şi provenienţa capitalului social. Clasificările au un
interes deosebit pentru înţelegerea regimului juridic al societăţilor comerciale.
a. Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.
După natura lor sau prevalenţa elementului personal ori a celui material, societăţile comerciale se împart în :societăţi
de persoane şi societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a
calităţii personale ale asociaţilor (intuitu personae);din această categorie fac parte:societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile capitalului social,având ca
element esenţial cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae);din această categorie fac parte :societatea pe
acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două categorii. Această formă de societate
împrumută unele caractere, atât de la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.
b. Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată
Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită în raport de forma juridică a societăţii.În societatea în
nume colectiv,asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii. În societatea pe acţiuni şi societatea
cu răspundere limitată, asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor.În privinţa societăţii în comandită simplă
sau pe acţiuni, răspunderea asociaţilor este diferită; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii
comanditari numai în limita aportului lor.
c. Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni
După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale se clasifică în : societăţi în
care capitalul social se divide în părţi de interes şi societăţi în care capitalul social se împarte în acţiuni.
Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă
(societăţi de persoane), precum şi în cazul societăţii cu răspundere limitată. În cazul acestei din urmă societăţi, legea
desemnează aceste diviziuni prin denumirea de părţi sociale.
Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandită pe acţiuni (societăţi de
capitaluri).
d. Societăţi care emit titluri de valoare şi care nu pot emite asemenea titluri
În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare, societăţile comerciale pot fi clasificate
în societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare şi societăţi cărora li se interzic asemenea acte.În prima categorie
intră societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.În cea de-a doua
categorie sunt cuprinse societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.
Titlurile de valoare emise poartă denumirea de acţiuni, în societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, şi
certificate de părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată.
e. Societăţi cu capital românesc şi societăţi cu participare străină.
În raport de provenienţa capitalului, societăţile pot fi societăţi cu capital românesc şi societăţi cu participare străină.
Societăţile cu capital românesc sunt societăţile în care asociaţii sunt cetăţeni români ori persoane juridice de
naţionalitate română. Aceste societăţi sunt cârmuite de regulile cuprinse în Legea nr. 31/1990. Societăţile cu
participare străină sunt societăţile care se constituie cu capital integral străin ori în asociere cu persoane fizice sau
juridice române (Legea nr. 35/1991 modificată şi republicată).
După natura lor sau după prevalenţa elementului personal ori a celui material, societăţile comerciale se împart în:
societăţi de persoane şi societăţi de capital. Cele două tipuri de societăţi prezintă o serie de trăsături proprii care le şi
diferenţiază în acelaşi timp.
4. Societăţile de persoane şi societăţile de capital
4.1. Societăţile de persoane
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a
calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu personae). Fac parte din această categorie: societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă.
Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv.
Societăţile de persoane prezintă o serie de caracteristici :
- în societăţile de persoane caracterizate prin elementul personal, răspunderea nemărginită a asociaţilor, subliniată de
legiuitor, este intim legată de poziţia asociaţilor, atât în raporturile dintre asociaţi, cât şi în raporturile cu cel de-al
treilea; răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru plata datoriilor societăţii,
creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea creanţelor. Asociatul care a plătit va avea acţiune în
regres împotriva celorlalţi coasociaţi debitori, fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au convenit să
participe la beneficii şi pierderi. În lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor răspunde proporţional cu
cota de participare la capitalul social. Solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii. În
schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la beneficii şi pierderi al fiecărui
asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile societăţii, inclusiv cu bunurile
proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţii trebuie să declare“averea proprie”,deci bunurile
mobile şi imobile pe care le au în patrimoniul propriu. Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un
beneficiu de discuţiune. Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să
urmărească, în primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor şi, numai dacă aceasta nu plăteşte, să fie urmărite
bunurile fiecărui asociat.
- raporturile dintre asociaţi sunt întemeiate pe ideea de intuitu personae, de cunoaştere şi încredere reciprocă;
datorită relaţiei personale, aceste societăţi se constituie de regula în familie sau între persoane ale căror legături sunt
foarte apropiate. În afară de clauză contrarie, moartea, incapacitatea sau falimentul unuia dintre asociaţi, atrag
desfacerea legăturii sociale – raportului contractual-disoluţia societăţii. În lipsă de stipulaţie expresă, toţi asociaţii au
dreptul să administreze, în virtutea prezumţiei că şi-au acordat un mandat reciproc
- puterile majorităţii asociaţilor sunt limitate. Majoritatea nu poate, oricât ar fi de importantă, să schimbe sau să
modifice felul societăţii şi contractul social, şi nici nu poate lua decizii, ce depăşesc contractul iniţial de societate;
- în raporturile cu terţii - prin contract cu societăţile pe acţiuni - asociaţii pot desfăşura activitatea socială, folosind în
firmă numele tuturor, numai al unuia, sau al unora dintre ei;
- numărul asociaţilor este redus (minim 2 asociaţi), un număr mare ar primejdui buna înţelegere,ce trebuie să
domnească în astfel de organisme; sunt considerate “societăţi închise”, caracter demonstrat şi prin faptul că un
asociat nu poate fi înlocuit cu o altă persoană prin cesionarea tuturor parţilor sociale de care dispune, decât dacă toţi
ceilalţi asociaţi sunt de acord.
Un rol important în constituirea societăţilor de persoane, îl are elementul „intuitu personae",motiv pentru care
acestea se caracterizează printr-un pronunţat caracter cooperativ.Nu capitalul,ci străduinţa, încrederea şi conlucrarea
asociaţilor în vederea obţinerii de profit prezintă interes.
Elementul„intuitu personae”se analizează ca fiind liantul societăţilor de acest fel. Societatea de persoane se clădeşte
pe personalitatea fiecărui asociat, iar calitatea de asociat este concepută şi modelată în funcţie de o anumită persoană
la care se raportează şi de care se leagă inseparabil. Regula este că într-o societate de persoane afacerile pot fi
conduse de fiecare dintre asociaţi. Prin actul constitutiv al societăţii sau printr-o convenţie ulterioară lui, asociaţii pot
stipula, însă, contrariul. Fundamentul acestei reguli rezidă în ideea de cooperare personală şi încredere reciprocă care
caracterizează raporturile dintre asociaţi.
În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social, dar acesta, firesc, trebuie să existe chiar
din momentul constituirii societăţii, pentru că altfel nu ar putea dobândi personalitate juridică. Orice persoană
juridică trebuie să aibă un patrimoniu. Se admite a se aporta orice fel de bunuri: numerar, în natură (bunuri corporale
sau incorporale) şi creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie, deşi este admis în societăţile de persoane,
acesta nu reprezintă un aport la capitalul social.
Capitalul social este divizat în parţi sociale, numite în doctrină “părţi de interese”, de valoare egală, care nu sunt
reprezentate prin titluri negociabile şi, în principiu, sunt netransmisibile. Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea
lor în caz de deces al unui asociat operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres
continuarea activităţii cu moştenitorii celui decedat.
Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile în adunările generale se adoptă,
de regulă, cu unanimitate de vot. Administrarea şi reprezentarea societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către unul
sau doi administratori (geranti) care sunt asociaţi, dar pot fi şi terţe persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi, care au posibilitatea să
desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune tuturor formelor de societăţi
comerciale, dar şi pentru unele cauze specifice, respectiv: moartea, incapacitatea,falimentul, retragerea sau
excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art. 227 şi urm. din L.31/1990.
Avantajele şi dezavantajele societăţilor de persoane
Societăţile de persoane prezintă următoarele avantaje:
- asociaţii pot aporta la capitalul social bani, bunuri şi creanţe;
- pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital social;
- controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori.
Societăţile de persoane prezintă următoarele dezavantaje:
- răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată;
- părţile sociale nu pot fi negociate;
- în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor, cu excepţia cazului când s-a prevăzut în
actul constitutiv acest lucru;
- sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a dobândi calitatea de asociaţi, decât în cazurile
prevăzute în actul constitutiv.
4.2. Societăţile de capital
Societăţile de capital se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să
prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat
(intuitu pecuniae). În această categorie intră societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul
fiind considerat societatea pe acţiuni.
În cazul societăţilor de capital, principalele caracteristici sunt:
- acest tip de societăţi sunt clădite pe noţiunea de capital, drept pentru care se simte nevoia unui număr mare de
acţionari.
Conform art.10 alin.3 din Legea societăţilor comerciale, numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai
mic de 2. În cazul în care societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană
interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari prevăzut de prezenta lege este
reconstituit.Elementul personal este estompat, importanţă având, dimpotrivă, valoarea capitalului social.Atunci când
apreciază cuantumul creditului acordat,terţii nu se bazează pe moralitatea, priceperea şi soliditatea financiară a
asociaţilor,ci pe acest element stabil, real, obiectiv, care este capitalul social;
Conform art.10 alin.1 ale aceleaşi legi, capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni
nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului
social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000
euro. Cu excepţia cazului în care societatea este transformată într-o societate de altă formă, capitalul social al
societăţilor prevăzute la alin.1nu poate fi redus sub minimul legal decât dacă valoarea sa este adusă la un nivel cel
puţin egal cu minimul legal prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în acelaşi timp cu hotărârea de
reducere a capitalului. În cazul încălcării acestor dispoziţii, orice persoană interesată se poate adresa instanţei pentru
a cere dizolvarea societăţii.Societatea nu va fi dizolvată dacă,până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti
de dizolvare,capitalul social este adus la valoarea minimului legal.
- capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile şi transmisibile atât pe pieţe financiare
organizate (cum sunt bursele de valori), cât şi pe pieţe neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la
bursă.
Acţiunile sunt transmisibile atât prin acte juridice inter vivos (vânzare, donaţie), cât şi prin acte juridice mortis causa
(testament).Acţiunile sunt nominative (în conţinutul lor este înscris titularul dreptului) sau la purtător (simpla
deţinere a acestora valorează titlu de proprietate).
O societate de capital poate emite titluri de valoare reprezentate atât prin acţiuni, cât şi prin obligaţiuni.
- principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise; răspunderea acţionarilor pentru datoriile
societăţii este limitată la valoarea acţiunilor deţinute.
- administratorii pot fi străini de societate, iar majoritatea acţionarilor poate sacrifica voinţa minorităţii, obligată să
suporte deciziile celei dintâi, chiar dacă este vorba de modificarea pactului fundamental, contractul social şi statutele,
în timp ce în societatea de persoane aceasta nu se poate face, decât de unanimitatea asociaţilor; administrarea
societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu de administraţie şi de un comitet de direcţie.
Este posibil ca administrarea societăţii să poată fi efectuată de un singur sau mai mulţi administratori.Societăţile pe
acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare sunt administrate de cel puţin
3 administratori. (conform art.137 alin. 1 şi 2 din L. 31/1990 republicată).
- conducerea societaţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor şi nu al unanimităţii. Organul de
conducere este adunarea generală a acţionarilor, care poate fi ordinară şi extraordinară.
- controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o comisie de cenzori formată din minimum 3
cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.
În toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie impar (conform art. 159 alin. 1 din L. 31/1990, republicată).
- în societăţile pe acţiuni, acţionarii sunt într-o continuă primenire, prin jocul liber al transmisiunii acţiunilor,
deoarece persoana acţionarilor este indiferentă; acţionarii marilor întreprinderi sunt răspândiţi în toate clasele sociale,
în toate părţile ţării, şi în unele societăţi, în toată lumea;
- elementul personal este diferit dozat în cele două societăţi în comandită; mai accentuat în comandita simplă, care
va putea fi considerată ca o societate în nume colectiv, căreia i s-au adăugat unul sau mai mulţi asociaţi cu
răspundere limitată- comanditari (care joacă un rol şters) – şi va fi mai atenuat în societatea în comandită pe acţiuni,
care va putea fi socotită, o societate anonimă, căreia i s-au adăugat unul sau mai mulţi asociaţi cu răspundere
nelimitată.
- societăţile de capital se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să cuprindă obligatoriu atât elementele
specifice ale contractului de societate, cât şi pe cele ale statutului de funcţionare; specific societăţilor pe acţiuni este
faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţiile instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii
fondatori aportând la capital sumele subscrise, cât şi prin subscripţie publică în baza unui prospect de emisiune.
- dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune tuturor societăţilor comerciale, dar şi
pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile legale de constituire: dacă numărul minim
de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege; dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus
completarea lui în termenul prevăzut de lege.
Avantajele şi dezavantajele societăţilor de capital
Societăţile de capital prezintă următoarele avantaje principale:
-răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor subscrise;
-acţiunile sunt titluri negociabile şi transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:
-existenţa unui număr minim de acţionari, respectiv cinci;
-existenţa unui capital social minim prevăzut de lege.
4.3. Constituirea societăţilor de persoane şi a societăţilor de capital
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege și care se
întemeiază pe actele constitutive, diferite în funcţie de tipul de societate comercială. Dacă la constituirea societăţilor
de persoane este necesar doar contractul de societate, la societăţile de capital, pe lângă acesta, este necesar şi un
statut al societăţii.
Legislaţia comercială ţine seama de distincţia dintre cele două categorii de societăţi printr-o serie de dispoziţii:
- pentru societăţile de persoane, constatarea contractului social se face prin act scris, iar pentru societăţile de capital
se cere act autentic;
- determină distinct pentru fiecare dintre cele două grupuri, elementele ce trebuie să conţină contractul;
- prevede forme de publicitate diferite pentru fiecare dintre ele;
- impune autorizarea tribunalului numai pentru societăţile de capital;
- impune un control permanent de legalitate al diferitelor acte grave din viaţa societăţii numai pentru cele de capital;
- efectele neregularităţii constituirii precum funcţionarea şi organele sunt radical deosebite;
- pe când în societăţile de persoane adunarea asociaţilor are o bază contractuală şi personală, în cea de-a doua are
caracter capitalist şi corporativ;
- organul cenzorilor funcţionează numai pentru societăţile de capital;
- există norme diferite în ceea ce priveşte dizolvarea, fuziunea şi lichidarea.

Societatea în comandită simplă (S.C.S.)

Specificul acestei forme de societate constă în asocierea a două categorii de persoane: comanditaţii, care se află în
situaţia similară asociaţilor unei societăţi în nume colectiv şi comanditari care nu sunt răspunzători pentru datoriile
sociale decât până la valoarea aportului lor.
Societatea în comandită se bazează pe încredere: comanditarii care au bani vor sa investească fără să rişte o
răspundere nelimitată încredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar au iniţiativă şi
vor să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii unor beneficii 1.
1 Societatea în comandită simplă a aparut în Evul Mediu, când deţinătorii de capitaluri (nobili, militari etc) nu le puteau valorifica prin
împrumuturi cu dobândă, din cauza interdicţiilor dreptului canonic şi nici nu puteau exercita profesiunea de comerciant;astfel,aceşti
deţinători de capitaluri încredinţau în baza unui contract, denumit commenda, sume de bani, unor negustori sau căpitani de corăbii
pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi beneficiile ; aceştia investeau capitalurile, riscând numai sumele încredinţate;
2 În dreptul francez,comanditaţii sunt consideraţi comercianţi,iar comanditarii necomercianţi.;

Societatea în comandită simplă a fost definită ca o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a
două sau a mai multor persoane care pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială în
scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii
comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).
Din definiţie rezultă caracteristicile societăţii în comandită simplă
- asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi comanditari, societatea în comandită simplă
fiind o societate intuitu personae;
- capitalul social este divizat în părţi de interes care nu constituie titluri;
- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, în
timp ce asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor.
Societatea în comandită simplă este guvernată de aceleaşi reguli ca şi societatea în nume colectiv, cu excepţia unor
reguli speciale prevăzute pentru această formă de societate.
Trăsăturile societăţilor în comandită simplă
În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc şi în cazul societăţilor în comndită
simplă. Cu toate acestea există unele diferenţieri datorită particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
1) asociaţii comanditari ; 2) asociaţii comanditaţi
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care finanţează societatea,fără a participa în
mod direct la coordonarea şi administrarea patrimoniului acesteia.Asociaţii comanditari răspund numai în limita
aportului la capitalul social, pe câta vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi asociaţii în
societatea în nume colectiv2.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care administrează efectiv
societatea.Situaţia asociaţilor comanditaţi e asemănătoare cu cea a societăţilor în nume colectiv. Societatea este legal
constituită dacă denumirea sa cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi.
Societatea în comandită simplă îşi încetează existenţa în cazul decesului, dispariţiei, punerii sub interdicţie a unui
asociat, dacă în contract nu există o clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii; excluderea sau retragerea
asociaţilor comanditaţi este cauza de dizolvare a societăţii.
La SCS nu se admite societatea de tip unipersonal. O SCS e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat
comanditar şi un asociat comanditat.
Constituirea societăţii în comandită simplă
Actul constitutiv al societăţii în comandită simplă este contractul de societate,care are un caracter intuitu personae,
asocierea bazându-se pe considerarea calităţilor personale ale asociaţilor. Contractul de societate trebuie să fie
încheiat în formă autentică şi să cuprindă elementele art.7 - Legea nr.31/1990.
Potrivit legi, asociaţii unei societăţi în comandită simplă pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Deşi
legea nu stabileşte un număr minim de asociaţi, trebuie să existe cel puţin un asociat comanditat şi un asociat
comanditar, în contractul de societate precizându-se categoria din care face parte fiecare asociat. Ca persoană
juridică, societatea în comandită simplă are o firmă proprie, ca atribut de identificare. Potrivit art. 33 din Legea nr.
26/1990 republicată firma societăţii în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţii
comanditaţi, cu menţiunea “societate în comandită” scrisă în întregime. Numele asociatului comanditar nu poate
figura în firma societăţii deoarece acesta are o răspundere limitată pentru obligaţiile societăţii. Dacă numele unui
comanditar figurează în firma societăţii, cu consimţământul său, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii. Regula se aplică şi persoanelor străine de societate, al căror nume figurează în firma societăţii.
Orice act emis de societate trebuie să indice firma societăţii,forma juridică a societăţii, sediul şi numărul de ordine
din registrul comerţului. Potrivit art.7 din Legea nr. 31/1990, în contractul de societate trebuie să se prevadă
“persoanele care administrează şi reprezintă societatea, cu stabilirea puterilor lor”.
În cazul SCS, calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, conform art.88 din Legea
nr.31/1990. Asociaţii comanditari nu pot fi administratori ai societăţii din cauza caracterului limitat al răspunderii lor
pentru obligaţiile sociale.In contractul de societate vor fi desemnati ca administratori şi reprezentanţi ai societăţii
numai asociaţi comanditaţi. Pentru constituirea SCS, sunt necesare formalităţile sunt prevăzute de Legea nr.31/1990
şi înmatricularea societăţii în registrul comerţului.
Funcţionarea societăţii în comandită simplă
În SCS raporturile dintre asociaţi sunt marcate de caracterul intuituu personae care a stat la baza constituirii acestor
asociaţi. Asociaţii trebuie să aibă o conduită care să se bazeze pe loialitate, respect şi încredere reciprocă. Trebuie să
îndeplinească obligaţiile asumate prin contract pe toată durata societăţii.
Reglementarea concretă a obligaţiilor reciproce ale asociaţilor se face după clauzele contractului de societate şi
lege.Poziţia juridică a comanditarilor,drepturile şi obligaţiile lor sunt diferite de situaţia juridică a comanditaţilor.
Comanditaţii au un regim juridic asemănător cu cel al asociaţilor unei societăţi în nume colectiv, deci al asociatului
cu răspundere nelimitată şi solidară. Ei au obligaţia de a depune în întregime şi la termen aportul la care s-au angajat,
nu pot folosi capitalul,bunurile sau creditul societăţii în folosul lor ori al altei persoane fără consimţământul celorlalţi
asociaţi şi nici nu pot lua din fondul societăţii sume mai mari de bani decât s-au fixat pentru cheltuieli sau pentru
cele care urmează să fie făcute în interesul societăţii.
Atunci când interesele asociatului comanditat într-o operaţiune sunt contrare interesului societăţii, legea cere ca el să
nu participe la deliberare sau decizii legate de acea operaţiune. Comanditatul este ţinut să nu facă concurenţă
societăţii sale prin participarea la operaţiuni în acelaşi fel de comerţ ori asocierea la societăţi concurente care au
acelaşi obiect de activitate sau pe care o conferă statutul de asociat cu răspundere nelimitată.
Comanditaţii au aceleaşi drepturi ca şi asociaţii cu răspundere nelimitată: dreptul la beneficii; dreptul la
administrarea societăţii; dreptul de a participa la luarea deciziilor; dreptul la împărţirea patrimoniului societăţii în
cazul dizolvării acesteia; dreptul la restituirea cheltuielilor pe care le-au făcut pentru societate; dreptul de a lua sume
de bani din casa societăţii pentru cheltuieli proprii;
Numele comanditaţilor poate fi inclus în firma societăţii.
Comanditaţii pot fi excluşi pentru toate cauzele prevăzute de lege: neefectuarea aportului la care s-au obligat, după
punerea lor în întârziere; declararea asociatului în stare de faliment sau dacă a fost pus sub interdicţie; amestecul fără
drept în administraţie; folosirea fără acordul celorlalţi asociaţi a bunurilor capitalului sau creditului societăţii în
interesul său sau al altuia; săvârşirea unor acte de concurenţă etc.
Cesiunea părţii de interes în societatea în nume colectiv se aplică şi societăţii în comandită simplă.Părţile de interes
ale comanditatului pot fi cedate în condiţiile prevăzute de contractul de societate.
Comanditarii au o poziţie juridică diferită, fiind supuşi regimului juridic al asociaţilor a căror răspundere este
limitată la aportul social. Cum valoarea aportului este absorbită în patrimoniul social, asociatul comanditar nu are o
răspundere personală faţă de creditorii societăţii,aşa cum are asociatul comanditat.
Dacă datoria comanditarului de a vărsa aportul la capitalul social a devenit exigibilă vărsarea acestuia poate fi cerută
şi de creditorii societăţii prin acţiune oblică. Comanditarul va putea opune compensarea legală a obligaţiei sale cu o
datorie a societăţii faţă de el, care ar avea ca efect considerarea aportului ca fiind vărsat. În schimb el nu poate opune
creditorului social o clauză a contractului de societate prin care s-ar garanta comanditarului restituirea totală sau
parţială a aportului său.
Legea nu cere comanditarului să se abţină de la acte de concurenţă a societăţii, el putând să devină şi asociatul altei
societăţi de persoane sau de capitaluri, fără a obţine consimţământul celorlalţi asociaţi.Se restrânge dreptul de
administrare al comanditarului numai la acte de administrare internă exclude dreptul de a reprezenta societatea şi
lărgeşte dreptul de control al acestuia asupra gestiunii societăţii. Cum comanditarul nu poate reprezenta societatea,
numele nu poate fi inclus în firma socială. Obligaţia comanditarului de a vărsa aportul subscris la constituirea
capitalului social este de natură comercială aşa încât, neîndeplinirea ei face să curgă dobânzile de la data stabilită ca
termen de vărsare.
Când aportul la capitalul social aparţine mai multor asociaţi comanditari, aceştia sunt obligaţi solidar faţă de
societate conform art. 83 din Legea nr.31/1990 republicată. De regulă, aportul comanditarului este în numerar dar
poate fi şi în natură. Dacă aportul constă într-o creanţă, se consideră vărsat numai la data încasării sumei de către
societate.
Vărsarea aportului este singura obligaţie a comanditarului. Prin executarea sa, comanditarul nu mai are nici o altă
obligaţie. Creditorii societăţii nu se pot îndrepta împotriva comanditarului pentru datoriile societăţii deoarece
răspunderea acestuia este limitată până la cota de participare la capitalul social.
Având în vedere faptul că legea a limitat dreptul de administrare al comanditarilor, actele pentru care aceştia pot fi
excluşi din societate sunt reduse în comparaţie cu cele imputabile comanditaţilor.Excluderea comanditarilor poate fi
cerută numai pentru neefectuarea aportului la care s-au obligat, după punerea lor în întârziere.Comanditarii excluşi
din societate nu sunt liberaţi de obligaţia existentă în momentul excluderii şi nici de despăgubirile pe care le
datorează.
Organul de decizie este ansamblul asociaţilor comanditaţi şi comanditari deoarece societatea în comandită simplă, ca
şi societatea în nume colectiv nu are instituţionalizată o adunare generală a asociaţilor. Acest organ de decizie are
competenţa generală de a delibera şi hotărî în toate problemele de interes ale societăţii, cum ar fi: aprobarea
bilanţului; alegerea administratorilor şi aprecierea gestiunii acestora; stabilirea planului de afaceri şi a programului
de activităţi pentru anul următor; mărirea, reducerea sau restrângerea capitalului social; schimbarea obiectului sau
formei de societate; prelungirea duratei societăţii; mutarea sediului social; modificarea contractului de societate;
fuziunea sau dizolvarea societăţii.
Asociaţii au libertatea de a organiza gestiunea societăţii după propria lor voinţă, legea lăsând la latitudinea lor modul
în care doresc să administreze societatea,să aleagă forma de administrare corespunzatoare specificului societăţii.
Administrarea societăţii în comandită simplă
Administrarea societăţii în comandită simplă aparţine asociaţilor comanditaţi, conform art.88 din Legea nr.31/1990,
care dispune expres că administrarea societăţii va fi încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Această
dispoziţie a legii este întemeiată pe întinderea diferită a răspunderii asociaţilor comanditari şi comanditaţi pentru
obligaţiile societăţii. Deoarece asociaţii comanditaţi răspund solidar şi nelimitat se prezumă că ei vor manifesta
maximum de interes şi preocupare în administrarea societăţii.
În condiţiile în care administrarea societăţii revine exclusiv comanditaţilor, comanditarii au obligaţia de a nu
interveni în această activitate. Principiul este de esenţa SCS şi nu poate fi încălcat nici printr-o eventuală clauză
contractuală deoarece legea prevede expres cine poate administra. În cazul în care comanditarii încalcă acest
principiu, ei pierd beneficiul responsabilităţii limitative şi răspund cu întreaga lor avere pentru toate datoriile
prezente şi viitoare ale societăţii.
Potrivit art.89 din legea nr.31/1990 republicată comanditarul poate încheia anumite operaţii determinate în contul
societăţii, dar numai în baza unei procuri speciale, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- mandatul să fie special,pentru o categorie specială de operaţii comerciale, dar nu neapărat pentru o operaţie
individuală;
- mandatul trebuie să emane de la asociaţii comanditaţi care, potrivit contractului de societate, au dreptul de a
reprezenta societatea;
- procura să fie întocmită în scris şi să fie înscrisă în registrul comerţului pentru asigurarea publicităţii mandatului.
Aceste condiţii de fond şi de formă ocrotesc atât drepturile creditorilor, cât şi independenţa gestionarii a asociaţilor
comanditaţi, inclusiv propriul interes al comanditarului de a-şi conserva caracterul limitat al răspunderii.
Comanditaţii reprezinta societatea- o consecinţă a principiului că administrarea aparţine asociaţilor comanditaţi si se
justifică prin interesul de a proteja terţii şi prin intenţia de a împiedica pe comanditar să facă operaţii aleatorii
bazându-se pe faptul că nu există decât pierderea aportului şi nu a întregii averi.
Comanditaţii au drepturi separate de control asupra administrării societăţii. Art. 89 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 dă
dreptul asociaţilor comanditari să facă acte de supraveghere, să ceară copii de pe bilanţ şi de pe contul de
profit/pierderi şi să controleze exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte acte.
Societatea în comandită simplă este administrată de unul sau mai mulţi administratori care se aleg dintre asociaţii
comanditaţi. În cadrul acestor societăţi administratorii trebuie să aibă calitatea de asociaţi, nefiind admisă numirea
administratorilor neasociaţi.
Participarea la beneficii a asociaţilor se face potrivit contractului de societate sau proporţional cu părţile sociale,
după regulile generale prevăzute de lege.
Comanditarii, fiind asociaţi cu răspundere limitată nu pot fi obligaţi să restituie beneficiile încasate cu bună credinţă
în baza unor bilanţuri corect întocmite.
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii: pentru obligaţiile sociale contractate în numele şi în contul societăţii de
către administratori, va răspunde în primul rând societatea, cu patrimoniul social.
Comanditaţii vor răspunde solidar şi nelimitat, cu toate bunurile for, aşa cum răspund şi asociaţii din societăţile în
nume colectiv. În schimb, comanditarii vor răspunde numai în limita aportului lor care, aşa cum am arătat, este
absorbit în patrimoniul social. În consecinţă, asociaţii comanditari nu au o răspundere faţă de creditorii sociali aşa
cum au asociaţii comanditaţi. În subsidiar, creditorii sociali pot acţiona numai pe asociaţii comanditaţi, nu şi pe
asociaţii comanditari. Acest beneficiu de răspundere limitată poate fi pierdut definitiv sau temporar dacă asociatul
comanditar încheie cu terţii operaţiuni comerciale fără procură.
În privinţa raporturilor societăţii cu creditorii personali ai asociaţilor comanditaţi şi comanditari, se aplică regulile de
la societatea în nume colectiv.
Dizolvarea societăţii în comandită simplă
Pe lângă cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990
republicată există şi anumite cazuri de dizolvare specifice societăţii în comandită simplă.
Potrivit art. 229 din Legea nr. 31/1990, societatea în comandită simplă se dizolvă prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau a singurului asociat comanditar.
Societatea nu se dizolvă dacă prin actul constitutiv s-a prevăzut continuarea cu moştenitorii sau când asociatul rămas
hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
În cazul decesului unuia dintre asociaţii comanditaţi, societatea trebuie să plătească moştenitorilor partea ce li se
cuvine , afară de cazul când moştenitorii preferă să rămână în societate în această calitate. Această clauză nu este
aplicabilă dacă toţi sunt minori, pentru că minorul nu se poate obliga nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii.
Moştenitorii minori ai unuia dintre comanditaţi pot continua societatea numai devenind comanditaţi.
Societatea în comandită simplă este lichidată potrivit regulilor generale privind lichidarea societăţilor comerciale.

Societatea în nume colectiv (S.N.C.)

Noţiuni introductive
Societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de societate comercială; cuprinde un număr mic de asociaţi
care, de obicei, sunt persoane care se cunosc bine între ele (rude, prieteni). Această formă este potrivită pentru
realizarea unor afaceri mici, în care asociaţii realizează activitatea şi îşi asumă riscurile. Datorită structurii sale,
societatea în nume colectiv este considerată forma tipică a societăţilor de persoane.
Societatea în nume colectiv a fost definită ca o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două
sau mai multe persoane care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul
împlinirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
Din definiţie rezultă următoarele caractere ale societăţii în nume colectiv:
- asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor, cu caracter intuituu personae;
- capitalul social este divizat pe părţi de interes, în principiu, netransmisibile şi care nu sunt reprezentate prin titluri ;
- obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor.
Constituirea societăţii în nume colectiv
Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990, societatea în nume colectiv se constituie prin contractul de societate care
cuprinde următoarele clauze (art.7) :
- identificarea asociaţilor persoane fizice, sau juridice;
- forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;
- obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
- capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat( numerar sau în natură),modul
evaluării, data la care se va vărsa integral capitalul social subscris;
- asociaţii care reprezintă şi administrează societatea, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite
împreună sau separat;
- partea fiecărui asociat la beneficii sau pierderi;
- sediile secundare fără personalitate juridică;
- durata societăţii;
- modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv se încheie sub semnătură privată sau în forma autentică ( în cazurile
stabilite de lege) şi se semnează de către toţi asociaţii (art.5(6) lit.b) .
Pentru încheierea contractului de societate trebuie să existe cel puţin doi asociaţi cu cetăţenie sau cu naţionalitate
română sau străină. În dreptul comercial român calitatea de comerciant o are numai societatea comercială ca
persoană juridică, nu şi fiecare asociat individual. Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr. 26/1990, comercianţii sunt
persoanele fizice care exercită în mod obişnuit fapte de comerţ,societăţile comerciale,regiile autonome şi
organizaţiile cooperatiste. Asociaţii societăţilor comerciale nu sunt consideraţi de lege drept comercianţi.
Potrivit Legii nr.31/1990, asociaţii unei societăţii în nume colectiv pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice.Și societăţilor comerciale, indiferent de forma lor, pot avea calitatea de asociaţi ai societăţii în nume
colectiv.
În literatura de specialitate s-a pus în discuţie calitatea de asociat în nume colectiv a societăţilor pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni şi a celor cu răspundere limitată, pornindu-se de la aparenţa incompatibilităţii între răspunderea
limitată pentru obligaţiile sociale şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor societăţii în nume colectiv.
Obligaţiile societăţii în nume colectiv sunt garantate cu patrimoniul social şi în subsidiar cu răspunderea nelimitată
solidară a asociaţilor. În această situaţie, în calitatea lor de asociaţi ai societăţii în nume colectiv, societatea pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni, ori societatea cu răspundere limitată, vor răspunde nelimitat şi solidar cu patrimoniul
lor; răspunderea este a societăţilor respective şi nu a asociaţilor lor,care nu au calitatea de asociaţi ai societăţii în
nume colectiv.
Societatea comercială care dobândeşte calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv nu îşi pierde nici
personalitatea juridică nici forma proprie ca societate comercială. Dimpotrivă, îşi continuă activitatea comercială pe
care o desfăşoară în nume propriu şi, în paralel, face comerţ societatea în nume colectiv al cărei asociat a devenit.
Firma societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea
“societate în nume colectiv” scrisă în întregime, potrivit art. 32 din Legea nr. 26/1990 republicată. Asociaţii vor
stabili care din numele lor scris în întregime va figura în firma societăţii. Tot în întregime trebuie să apară şi
menţiunea “societate în nume colectiv", nefiind admisă prescurtarea cu iniţialele S.N.C.,spre deosebire de societăţile
pe acţiuni şi cu răspundere limitată la care pot fi menţionate numai iniţialele: S.A. sau S.R.L.
Sediul social poate fi ales de asociaţi după preferinţă, pentru asigurarea primirii comunicărilor oficiale. Sediile
secundare trebuie să fie infinițate prin contractul de societate, potrivit dispoziţiilor art.7 din Legea nr.31/1990
republicată. Simpla menţiune în contract că societatea îşi înfiinţează sucursale, fără indicarea localităţilor, nu
reprezintă o înfiinţare a acestor sucursale.De menţionat că în orice act care emană de la societate trebuie să se arate:
firma, forma juridică şi sediul societăţii şi numărul de ordine din registrul comerţului.
Capitalul social: în contractul de societate trebuie să se arate capitalul social subscris şi cel vărsat.Legea nu stabileşte
un plafon minim al capitalului social subscris sau al celui vărsat.Asociaţii sunt liberi să determine mărimea acestora
în funcţie de nevoile pe care le reclamă realizarea obiectului societăţii.
În schimb, legea impune condiţia ca în contract să se precizeze data la care se va vărsa integral capitalul social
subscris. De asemenea, în contractul de societate trebuie să se arate şi aportul fiecărui asociat la capitalul social.
Obiectul acestui aport îl poate constitui orice bun cu valoare economică ce prezintă interes pentru activitatea
societăţii: numerar, bunuri, creanţe, prestaţii în munca etc.
Dreptul de creanţă poate consta în locaţiunea unui spaţiu (inclusă în fondul de comerţ) sau într-o sumă de bani certă
şi lichidă,realizându-se astfel o cesiune de creanţă în favoarea societăţii.
Potrivit art.84 alin.1 din Legea nr.31/1990 asociatul care a depus ca aport una sau mai multe creanţe,nu este liberat
atâta timp cât societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse.
Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat,în afară de daune, asociatul răspunde de suma
datorată,cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor.Astfel, asociatul cedent garantează şi solvabilitatea
debitorului sau, spre deosebire de dreptul civil unde, asociatul care a subscris o creanţă drept aport la capitalul social
răspunde numai de existenţa ei valabilă în folosul său, în momentul subscrierii (aportului).
Cota din capitalul social care se cuvine fiecărui asociat în schimbul său este denumită parte de interes. Ea este un
titlu de valoare asemănător părţilor sociale care, în anumite condiţii, poate face obiectul unei cesiuni.
Formalităţile de constituire a societăţii în nume colectiv constau în întocmirea contractului de societate şi apoi
înmatricularea societăţii în registrul comerţului. În baza dispoziţiilor art. 36 alin.1din Legea nr.31/1990, în termen de
15 zile de la data autentificării actului constitutiv,
fondatorii sau administratorii societăţii ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea în registrul comerţului
în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea.
Cererea va fi însoţită de:actul constitutiv-dovada efectuării vărsământului aporturilor în condiţiile stipulate în actul
constitutiv- actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie aport în natură.În cazul în
care printre ele figurează imobile, va fi depus certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate, actele
constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi şi celelalte acte şi dovezi
prevăzute de lege.Dacă sunt îndeplinite condiţiile se va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului.
Societatea în nume colectiv devine persoană juridică şi dobândeşte calitatea de comerciant de la data înmatriculării ei
în registrul comerţului. După efectuarea înmatriculării, încheierea directorului oficiului comerţului se comunică, din
oficiu, Monitorului Oficial pentru a fi publicată, pe cheltuiala părţilor.Totodată, încheierea se comunică şi
administraţiei financiare în raza căreia se află sediul societăţii pentru evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de
înmatriculare în registrul comerţului.
Funcţionarea societăţii în nume colectiv
După constituirea societăţii în nume colectiv,asociaţii trebuie să îndeplinească atât obligaţiile prevăzute în actul
constitutiv, cât şi pe cele prevăzute de lege, pe toată durata de existenţa a societăţii. Caracterul intuitu personae care
stă la baza asocierii implică o conduită ce stimulează loialitatea, respectul şi încrederea reciprocă a asociaţilor. În
raporturile patrimoniale cu societatea, asociaţii au în primul rând obligaţia de a depune în întregime şi la termen
aportul la care s-au angajat, în caz contrar fiind răspunzători de daunele pricinuite, conform art. 65 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990 republicată.
Ca şi celelalte categorii de asociaţi, nici asociaţii societăţii în nume colectiv nu pot folosi capitalul, bunurile sau
creditul societăţii în folosul lor propriu sau al altor persoane. Dacă fac acest lucru fără consimţământul scris al
celorlalţi asociaţi, ei vor fi obligaţi să restituie societăţii beneficiile care au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru
daunele cauzate, potrivit art. 80 din Legea nr. 31/1990 republicată.Tot în scopul protejării patrimoniului societăţii în
nume colectiv, art. 81 din Legea nr. 31/1990 sancţionează pe asociatul care va lua din fondurile societăţii mai mult
decât pentru cheltuielile făcute sau urmează a fi făcute în interesul societăţii.Atunci când interesele asociatului într-o
operaţiune sunt contrare acelora ale societăţii, art. 79 din Legea nr. 31/1990 interzice acelui asociat să participe la
deliberare sau la decizie în privinţa operaţiunii respective.Pentru a proteja interesele societăţii, legea interzice
asociatului să ia parte, în calitate de asociat cu răspundere nelimitată într-o altă societate concurentă sau având
acelaşi obiect, precum şi să efectueze operaţiuni în contul lor ori al altora în acelaşi fel de comerţ sau într-unul
asemănător fără consimţământul celorlalţi asociaţi, potrivit art. 82.
Legea creează o prezumţie de acord tacit, bazată pe cunoaşterea de către ceilalţi asociaţi a faptului participării
asociatului la asemenea societăţi sau operaţiuni anterior încheierii contractului de societate şi pe neinterzicerea
continuării lor. Deci, fapta de concurenţă neloială întruneşte toate elementele prevăzute de art. 82 din Legea nr.
31/1990, societatea poate decide excluderea asociatului independent de această măsură,societatea poate opta între
validarea operaţiilor efectuate de asociat dacă ele sunt profitabile societăţii sau să pretindă repararea prejudiciului
suferit ca urmare a acelor operaţii. În schimb, legea nu interzice asociatului societăţii în nume colectiv să devină
acţionar la o societate de capitaluri, deoarece cumpărarea de acţiuni constituie o modalitate de plasare profitabilă a
capitalului şi nu o acţiune în vederea desfăşurării unui comerţ la care posesorul acţiunilor să participe efectiv.
Constituirea societăţii în nume colectiv fiind realizată în considerarea persoanei, impune asociaţilor îndatorirea de a
nu ceda părţile sociale ce le revin. Cesiunea aportului de capital este posibilă numai dacă a fost permisă prin
contractul de societate şi numai în formele prevăzute expres de acesta (moştenire, donaţie, vânzare-cumpărare etc.)
în condiţiile în care să nu afecteze interesele societăţii şi pe cele ale terţilor (art.87 din Legea nr. 31/1990).
În principiu, asociatul în nume colectiv nu se poate retrage din societate în timpul funcţionarii acesteia, deoarece
asemenea act afectează patrimoniul social, deci şi interesele celorlalţi asociaţi şi pe cele ale terţilor. Retragerea este
posibilă numai în condiţiile prevăzute în actul de constituire.
Asociaţii societăţilor în nume colectiv au toate drepturile prevăzute de lege, şi de contractul de societate, între care
cele mai importante sunt:
- dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor privind viaţa societăţii; alegerea administratorilor şi
revocarea lor; rezolvarea divergenţelor între administratori; aprobarea bilanţului etc.;
- dreptul la beneficii, care este stabilit prin contractul de societate. Asociaţii pot conveni la o împărţire a beneficiilor
chiar neproporţională cu aporturile lor, prin luarea în considerare a participării personale a fiecăruia la activitatea
societăţii;
- dreptul de a folosi fondurile societăţii pentru cheltuielile făcute sau pentru cele pe care asociatul urmează să le facă
în interesul societăţii;
- dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale este asigurată de patrimoniul propriu, asupra căruia creditorii societăţii
au un drept de gaj general. Temeiul răspunderii depinde de izvorul obligaţiilor societăţii: răspunderea va fi
contractuală dacă obligaţia derivă dintr-un contract şi va fi delictuală dacă ea rezultă din săvârşirea unei fapte ilicite.
Cum obligaţiile sociale sunt obligaţiile societăţii, răspunderea pentru nerespectarea lor trebuie să revină societăţii în
calitatea sa de persoană juridică, ce are un patrimoniul distinct.
Răspunderea asociaţilor societăţii în nume colectiv este o răspundere nelimitată şi solidară. Răspunderea nelimitată a
asociatului urmărit constă în faptul că el va răspunde pentru creanţa creditorului cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare.Răspunderea solidară a asociatului constă în faptul că el va răspunde pentru întreaga
creanţă a creditorului, neputând invoca un beneficiu de diviziune.
În baza art.85 din Legea nr. 31/1990 republicată asociaţii se află în raporturi specifice, codebitorilor solidari pentru
datoriile societăţii (creditorii societăţii pot opta între urmărirea unuia sau altuia dintre asociaţii debitori). Actele de
urmărire silită efectuate împotriva unuia dintre asociaţi întrerup cursul prescripţiei extinctive şi faţă de ceilalţi.
Punerea în întârziere a unuia dintre asociaţi produce efecte faţă de toţi asociaţii.
Asociatul care a plătit creditorului social se poate întoarce împotriva fiecăruia dintre ceilalţi asociaţi pentru partea ce
îi revine din datoria societăţii pe care a plătit-o singur. Partea de datorie care ar fi revenit asociatului insolvabil se
repartizează între asociaţii solvabili. Asociatul care a plătit datoria societăţii se subrogă în drepturile creditorului pe
care l-a plătit.
Potrivit art.7lit.k) din Legea nr.31/1990,contractul de societate prevede şi modul de împărţire a beneficiilor şi a
pierderilor între asociaţi. În lipsa unor stipulaţii contractuale contrarii, dividendele se vor plăti asociaţilor
proporţional cu cota de participare la capitalul social, conform art.67 alin.2 din Legea nr. 31/1990. Dividendele se
distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin
legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului
financiar încheiat.
În caz contrar, societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale,
dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară
aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare.
Prin contract se poate stipula şi un alt mod de distribuire a beneficiilor, diferit de proporţiile aporturilor individuale
la constituirea capitalului social, ţinându-se seama de gradul diferit de participare a unui asociat la realizarea
activităţii comerciale, la administrarea societăţii. Nu este necesar ca întregul beneficiu net să fie distribuit sub formă
de dividende. Asociaţii pot conveni asupra unor cote procentuale pentru constituirea unor fonduri de rezervă sau de
dezvoltare. Astfel, dacă într-o anumită perioadă de activitate se vor înregistra pierderi, ele vor putea fi acoperite prin
aceste rezerve.
Pentru ocrotirea integrităţii patrimoniului social, care constituie prima garanţie a creditorilor sociali, art. 67 din
Legea nr. 31/1990 republicată instituie regula potrivit căreia nu se pot distribui dividende decât din beneficiile reale.
Dacă, potrivit bilanţului şi contului de profit şi pierderi nu există beneficii,nu vor putea fi distribuite dividende
asociaţilor.
În caz contrar, dividendele sunt fictive,fiind luate din capitalul social cu prejudicierea drepturilor
creditorilor,operaţiune care este declarată ilicită.
În această situaţie, pot fi exercitate patru categorii de acţiuni:
- acţiunile pentru reîntregirea capitalului prin restituirea beneficiilor fictive conform art. 67 alin. 4 din Legea nr.
31/990 republicată;
- acţiunile pentru obligarea asociaţilor la vărsarea aportului, potrivit art.65 alin.2 din Legea nr. 31/1990 republicată;
- acţiunile pauliene pentru anularea actelor încheiate cu rea-credinţă în frauda creditorilor sociali, acte care au
antrenat insolvabilitatea societăţii;
- acţiunile oblice ale creditorilor sociali pentru aducerea în patrimoniul social a valorilor neapropriate din cauza
pasivităţii asociaţilor.
Cesiunea părţii de interes a asociatului societăţii în nume colectiv este reglementată de art. 87 din Legea nr. 31/1990,
care prevede că cesiunea părţii de interes este posibilă dacă a fost permisă prin contractul de societate.
Cesiunea părţii de interes implică atât transmiterea valorii încorporate în ea, cât şi transmiterea calităţii de asociat.
Deci, cesionarul dobândeşte calitatea de asociat în locul cedentului, care pierde această calitateAvând în vedere
faptul că Legea nr.31/1990 nu reglementează condiţiile în care se realizează cesiunea părţii de interes, aceasta va fi
guvernată de regulile generale privind cesiunea de creanţă, prevăzute de art.1566-1592 C.civ.
Aplicarea regulilor cesiunii de creanţă trebuie să aibă ca premisă existenţa consimţământului asociaţilor, privind
posibilitatea cesiunii părţii de interes, dat prin contractul de societate sau ulterior. Această condiţie specială este
impusă de caracterul intuituu personae al societăţii în nume colectiv.
În temeiul cesiunii, cesionarul devine titularul părţii de interes şi dobândeşte astfel calitatea de asociat în societatea
în nume colectiv, cu toate drepturile şi obligaţiile pe care le implică această calitate.
Administrarea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi administratori care pot fi, de regulă, asociaţi dar
și neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice; pot fi numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către asociaţi.
În cazul în care prin contractul de societate sunt numiţi mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta societatea
aparţine fiecăruia dintre asociaţii respectivi, iar asociaţii pot stabili ca aceştia să lucreze individual sau împreună.
Dacă prin contractul de societate se dispune ca administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie luată în
unanimitate, iar în caz de divergenţă vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social;
potrivit art.76 din Legea nr.31/1990 în cazul când un administrator are iniţiativa unei operaţii care depăşeşte limitele
operaţiilor obişnuite comerţului pe care îl exercita societatea,el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratoriiar dacă unul dintre aceştia se opune, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social.
Administratorii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, cu excepţia
restricţiilor stabilite prin contractul de societate. Dacă prin contractul de societate nu s-a arătat administratorul care
are puterea de reprezentare a societăţii, legea prezumă că dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui
administrator, potrivit art.75 din Legea nr.31/1990.
Datorită numărului mic de asociaţi şi a volumului redus al activităţii, societatea în nume colectiv nu are anumite
persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum sunt cenzorii în
societăţile de capitaluri. În lipsă de cenzori sau, după caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu este
administrator al societăţii, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv, potrivit
art. 199 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată. Acest drept se exercită prin participarea la luarea deciziilor de
către asociaţi în problemele esenţiale ale activităţii societăţii, prin verificarea registrelor comerciale ale societăţii etc.
Societatea în nume colectiv dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii prin actele încheiate de administratorul sau
administratorii însărcinaţi să reprezinte societatea.Dar obligaţiile contractate în numele şi în contul societăţii,sub
firma socială de către administratori, angajează răspunderea solidară şi nelimitată a asociaţilor în nume
colectiv,răspundere care este subsidiară responsabilităţii principale a societăţii (art.3 din Legea nr.31/1990
republicată).
Legea admite şi posibilitatea stabilirii unui organism colegial de administrare, dacă prin actul constitutiv s-a prevăzut
astfel.În această situaţie decizia organismului colegial nu se poate lua decât cu unanimitate de voturi.În situaţia în
care persistă divergenţe între administratori se impune adoptarea unei decizii.Legea stabileşte că se va decide prin
majoritate absolută, respectiv vor decide acei asociaţi administratori care faţă de cota de participare la capitalul social
deţin votul majoritar. Faţă de această dispoziţie a legii rezultă că, în primul rând, se va urmări obţinerea unanimităţii.
În măsura în care în cadrul şedinţei organismului colegial de administrare nu se realizează unanimitatea, numai în
mod subsidiar se poate apela la regula majorităţii.
Aportul asociaţilor
În cadrul societăţilor în nume colectiv, capitalul social poate fi constituit din aport în bani şi în natură, în creanţe,
precum şi aport în industrie.
• Aportul în numerar şi în natură în cazul în care asociaţii aportează la capitalul social în bani sau în natură, legea nu
impune un capital minim pentru constituirea societăţii în nume colectiv, acesta fiind practic şi unul dintre avantajele
importante pe care le prezintă această formă de societate. Astfel, asociaţii vor aporta la societate suma sau bunurile
pentru care s-au obligat prin actul constitutiv a le pune în comun în vederea bunei funcţionări a societăţii.
• Aportul în creanţe şi răspunderea asociatului în cazul în care asociaţii aportează la capitalul social propriile creanţe
pe care le au împotriva unui debitor al lor, aceştia se consideră că şi-au îndeplinit obligaţia de aportare numai în
măsura în care debitorul cedat a plătit debitul pe care îl avea direct către societate. Practic, aportul creanţelor la
capitalul social presupune ca mecanism o cesiune de creanţe, în cadrul căreia asociatul are calitatea de cedent,
societatea calitatea de cesionar, iar debitorul asociatului calitatea de debitor cedat.
• Cesiunea aportului de capital social
Cesionarea în tot sau în parte a aportului la capitalul social este posibilă numai dacă în care actul constitutiv conferă
această prerogativă asociaţilor.
Părţile sociale pot fi transmise şi pe calea moştenirii legale, dacă în contractul de societate nu există clauze contrare.
S-ar putea pune însă problema dacă un asociat ar putea transmite părţile sociale prin intermediul moştenirii
testamentare. Un asemenea testament nu ar fi posibil, decât eventual ca act sub condiţie, deoarece el ar produce
efecte numai în măsura în care ceilalţi asociaţi ar fi de acord cu transmiterea pe această cale a părţilor sociale, şi în
special cu consecinţa acestei modalităţi de transmitere, respectiv intrarea în societate a unui nou asociat, în persoana
celui în favoarea căruia s-a testat.
Incompatibilităţi ale asociaţilor
Dacă specificul funcţionarii societăţilor de persoane este dat de regulă unanimităţii, asociaţii, uniţi în cadrul societăţii
prin interese comune, nu pot interveni în operaţiunile efectuate în cadrul societăţii, dacă interesele lor proprii nu
concordă cu cele ale societăţii.
Legea nr.31/1990 stabileşte o serie de incompatibilităţi pentru asociaţi :
• În cazul în care un asociat are – într-o operaţiune determinată – interese contrarii acelora ale societăţii, el nu poate
participa la deliberarea sau luarea deciziilor cu privire la problema în cauză. Se consideră a fi contrarietate de
interese atât în situaţia în care asociatul lucrează în nume propriu, cât şi în situaţia în care lucrează pentru altul.
Nerespectarea unei asemenea dispoziţii atrage răspunderea asociatului, dar această răspundere are caracter limitat,
deoarece, conform dispoziţiilor art.79 alin.2 din Legea nr. 31/1990, republicată, asociatul răspunde numai în măsura
în care votul său pentru adoptarea unei anumite decizii a fost hotărâtor.Astfel, dacă indiferent de decizia asociatului
cu activitate concurentă, aceeaşi ar fi fost hotărârea adoptată de adunarea generală a asociaţilor, chiar şi în situaţia în
care o asemenea hotărâre a creat prejudicii societăţii, asociatul nu răspunde pentru pagubele astfel create.
Legea nu sancţionează în mod direct comportamentul asociatului cu interese contrarii faţă de societate, ci numai în
măsura în care, în urma participării active a acestuia la vot, decizia adoptată de către asociaţi a prejudiciat societatea.
Dreptul societăţii de a se îndrepta împotriva asociatului culpabil este un drept prescriptibil; art.82 alin.4 din Legea
nr.31/1990 stabilind un termen de prescripţie de 3 luni, care începe să curgă din momentul în care societatea a luat
cunoştinţă de faptul că asociatul în cauză are calitatea de asociat în cadrul unei alte societăţi concurente cu
răspundere nelimitată sau cu un obiect identic de activitate, sau desfăşoară activităţi pe cont propriu sau pe contul
unei alte persoane cu un obiect similar sau apropiat, fără ca evident, în prealabil, să-şi fi dat consimţământul.
Răspunderea asociaţilor
Asociaţii răspund în cadrul unei societăţi în nume colectiv nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale ale
societăţii.
Răspunderea asociaţilor are însă şi un caracter subsidiar, în sensul că un creditor al societăţii se va îndrepta mai întâi
împotriva societăţii însăşi, aceasta urmând a răspunde ca persoană juridică de sine stătătoare pentru obligaţiile
proprii, în situaţia în care societatea nu plăteşte datoria în termen de 15 zile de la data punerii sale în întârziere,
creditorul se poate îndrepta împotriva oricărui asociat pentru întregul debit.Soluţia rezultă în mod expres din textul
art.3 alin.2 din Legea nr.31/1990,din cuprinsul căruia reies următoarele aspecte:
• creditorul unei societăţi în nume colectiv nu are posibilitatea de a se îndrepta direct împotriva asociaţilor
răspunzători pentru societate.
În măsura în care însă un creditor acţionează mai întâi împotriva oricăruia dintre asociaţi, acesta din urmă este în
drept să-i invoce beneficiul de discuţiune, solicitând să fie urmărită mai întâi societatea debitoare şi numai în măsura
în care aceasta nu-şi acoperă datoriile în termenul de 15 zile stabilit de lege, să fie urmărit asociatul. Este de observat
că nu poate fi vorba de o posibilitate de a opune beneficiul de discuţiune clasic ce operează în dreptul civil, deoarece
asociatul acţionat anterior societăţii nu poate să solicite creditorului societăţii decât să o pună în întârziere pe aceasta
şi să aştepte 15 zile pentru ca societatea să încerce să-şi plătească singură propriile datorii; legea stabileşte că
asociatul poate fi urmărit de către debitor după un termen de 15 zile de la momentul punerii în întârziere a societăţii.
• asociaţii răspund pentru societate nelimitat; ei vor putea fi urmăriţi de creditorul societăţii pentru debitele sociale
cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare;
• asociaţii răspund solidar, în două sensuri:
În primul rând ei sunt solidari pentru societate, în sensul că în situaţia în care societatea nu-şi achită propriile datorii
faţă de creditorii săi, aceştia din urmă sunt în drept să se îndrepte împotriva asociaţilor fără a fi necesară o hotărâre
judecătorească prin care, în prealabil, societatea a fost „urmărită” şi s-a constatat insolvabilitatea sa, singura condiţie
impusă de lege este ca timp de 15 zile de la încunoştinţare societatea să nu plătească, pe de altă parte, nimic nu
împiedică pe debitor ca şi ulterior celor 15 zile acesta să continue să urmărească societatea şi nu pe asociaţii din
cadrul ei. În măsura în care societatea nu-şi acoperă obligaţia, debitorul are şi posibilitatea de a acţiona direct
împotriva societăţii solicitând punerea în executare silită a bunurilor acesteia pentru realizarea creanţei pe care o are.
În măsura în care se va constata insolvabilitatea societăţii, pot fi urmăriţi asociaţii obligaţi nelimitat şi solidar pentru
debitele societăţii, răspunderea lor revenind însă când a rămas definitivă hotărârea judecătorească de punere în
executare şi nu în temeiul legii.Totodată, şi între asociaţi există o relaţie de solidaritate, în sensul că creditorul
societăţii este în drept să urmărească pe oricare dintre asociaţi pentru întregul debit, ei neavând posibilitatea să
invoce beneficiul de diviziune în faţa creditorului. Această relaţie de solidaritate dintre asociaţi îşi găseşte una din
explicaţii şi în relaţia de încredere reciprocă ce odată stabilită între asociaţi duce la constituirea societăţii în nume
colectiv. O asemenea relaţie, atât de strânsă, neexistând în cadrul societăţilor de capital, fiecare asociat-acţionar
răspunde numai în limita aportului său la capitalul social.
Retragerea şi excluderea asociaţilor
a) Situaţii de excludere
Legea nr. 31/1990, republicată, prevede puţine aspecte specifice cu privire la situaţii specifice de excludere sau de
retragere a unui asociat dintr-o societate în nume colectiv. Astfel, este de observat faptul că art.87 alin.4 din lege face
referire numai la situaţia retragerii unui asociat din societate,fiind aplicabile într-o asemenea situaţie dispoziţiile
generale în materie prevăzute la art.225 şi 229, pentru cazurile concrete de retragere stabilite prin actul
constitutiv.Art.225 alin.1 prevede cã asociatul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de
societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. În aliniatul 2 se aratã cã în ipoteza existenţei
unor operaţiuni în curs de executare, asociatul este obligat să suporte consecinţele şi nu-şi va putea retrage partea ce i
se cuvine decât după terminarea acelor operaţiuni.
Articolul face referire atât la situaţia retragerii cât şi la situaţia excluderii unui asociat, iar art.229, vizează numai
situaţia excluderii unui asociat (deşi soluţia este perfect aplicabilă şi în cazul retragerii asociatului), caz în care, dacă
există operaţiuni în derulare ale asociatului exclus, acesta este obligat să suporte consecinţele acelor operaţiuni
neavând posibilitatea să-şi retragă partea ce i se cuvine decât după terminarea acelor operaţiuni.
În aceste condiţii,luând în considerare atât dispoziţiile speciale cât şi regulile generale în domeniul excluderii,se
poate considera, în temeiul art. 222 din Legea nr. 31/1990, că un asociat poate fi exclus dintr-o societate în nume
colectiv în următoarele situaţii:
• în cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce-i revin cu privire la aportul la capitalul social al societăţii, sancţiune care
intervine pentru orice asociat care, deşi a fost pus în întârziere nu şi-a vărsat aportul la capitalul social, la care s-a
obligat prin actul constitutiv;
• în cazul în care prin faptele sale fraudează societatea sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în
folosul său sau al altora fără a fi îndrituit expres de către ceilalţi asociaţi în acest sens;
• pentru situaţia specifică a societăţilor de persoane, art.222 alin.1 din Legea nr. 31/1990, stabileşte încă două cazuri
de excludere a unui asociat, respectiv, cazul în care:
- asociatul respectiv devine legalmente incapabil (respectiv este lipsit de capacitate de exerciţiu), în situaţia în care
asociatul este o persoană fizică, sau este declarat în stare de faliment, atunci când asociatul este o persoană juridică;
- asociatul se amestecă fără drept în administraţia societăţii (respectiv în situaţia în care încheie,de ex.,acte în numele
societăţii,fără ca ceilalţi asociaţi să-i fi acordat un asemenea drept în mod expres);
- situaţia în care asociatul întrebuinţează capitalul social, bunurile sau creditele societăţii în folosul său sau al unei
alte persoane fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi; în situaţia în care asociatul face acte de concurenţă
împotriva societăţii;
Având în vedere faptul că o asemenea excludere determină consecinţe atât în planul existenţei societăţii, cât şi în
planul personal al asociatului respectiv, textul art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, are caracter imperativ, dar
nu limitativ şi că, în afara cazurilor expres prevăzute de lege, părţile pot conveni prin simpla lor voinţă şi cu privire
la alte cazuri de excludere a unui asociat, chiar dacă în jurisprudenţa actuală există şi soluţii contrare.
b) Hotărârea judecătorească de excludere
Având în vedere consecinţele negative pe care le are o excludere pentru un asociat, ea nu se poate pronunţa decât
prin hotărâre judecătorească. O asemenea acţiune în instanţă poate fi iniţiată de către orice asociat, caz în care la
judecata cauzei va fi citată şi societatea comercială alături de asociatul pârât, sau, chiar de societatea comercială.
În situaţia în care acţiunea de excludere este iniţiată de însăşi societate, ea presupune practic decizia adunării
generale a celorlalţi asociaţi, mai puţin a asociatului exclus.
Hotărârea judecătorească de excludere, rămasă definitivă, se depune la registrul comerţului pentru a se face
înscrierea situaţiei nou-create, urmând ca, la cererea societăţii, hotărârea să fie publicată în Monitorul Oficial.
c) Consecinţele excluderii
Conform art.224 din Legea nr.31/1990 republicată, asociatul exclus participă la pierderile societăţii şi se bucură de
beneficiile rezultatele din societate, până la momentul în care este exclus din societate Asociatul exclus nu poate
pretinde efectiv aceste beneficii, decât la momentul în care se realizează repartizarea lor conform actului constitutiv.
La momentul excluderii, asociatul exclus nu beneficiază de o parte din capitalul social al societăţii (respectiv partea
care i s-ar fi cuvenit în baza aportului vărsat la capitalul social), ci numai de contravaloarea acestuia, respectiv o
sumă de bani care să reprezinte exact valoarea aportului său la capitalul social al societăţii care l-a exclus.
d) Retragerea unui asociat
Retragerea unui asociat reprezintă un act unilateral de voinţă din partea acelui asociat care trebuie să îmbrace toate
caracteristice legale ale unui asemenea act unilateral de voinţă.
Asociatul care se retrage, la momentul naşterii societăţii comerciale respective şi-a manifestat voinţa, punându-şi
aportul şi calităţile alături de ceilalţi asociaţi, în vederea obţinerii de profit, prin constituirea acelei societăţi
comerciale. în aceste condiţii, o simplă manifestare de voinţă din partea unui asociat nu poate fi suficientă pentru
retragerea acestuia din societate, ci se impun o serie de condiţionări stabilite de lege, aceasta enumerând expres, şi,
considerăm noi, limitativ, situaţiile în care se poate admite retragerea unui asociat dintr-o societate comercială.
Art.226 alin.1 din Legea nr.31/1990, temeiul legal în materie, enumeră numai cazurile de retragere a unui asociat din
societăţile de persoane sau societatea cu răspundere limitată:
• în cazurile prevăzute de actul constitutiv. Evident că în situaţia în care asociaţii, prin voinţa lor, stabilesc în actul
constitutiv situaţiile şi condiţiile concrete în care poate opera o retragere a unui asociat, voinţa acestora este
suverană, deoarece exprimă însăşi voinţa lor la momentul constituirii societăţii;
• cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi.Acest caz de retragere are caracter convenţional.Asociatul care doreşte să se
retragă din societate are această posibilitate, dacă îşi manifestă această voinţă în cadrul unei adunări generale a
asociaţilor, iar aceştia, cu unanimitate, sunt de acord cu solicitarea de retragere a asociatului în cauză.
Legea nu condiţionează nicicum posibilitatea retragerii de o eventuală discutare a solicitării în cadrul adunării
generale a societăţii. Ceea ce solicită legea este existenţa consimţământului expres al tuturor asociaţilor pentru o
asemenea retragere, indiferent dacă acesta se manifestă într-un cadru organizat sau în mod individual.
• pe cale judecătorească, în urma unei hotărâri a instanţei care constată că asociatul are motive temeinice pentru a
solicita retragerea din societate. Este de observat că acest caz de retragere are caracter excepţional şi subsidiar.
e) Efectele retragerii unui asociat
La momentul retragerii din societate, asociatul va putea beneficia de anumite drepturi proprii pentru părţile sociale
pe care le deţine în societate, drepturi a căror valoare se stabileşte fie pe cale convenţională, fie în baza unei
expertize. Expertul poate fi desemnat de către părţi (societatea şi asociatul retras), prin bună înţelegere, sau, în caz
contrar, în baza hotărârii tribunalului.
Dizolvarea societăţii în nume colectiv
Pe lângă cauzele generate de dizolvare aplicabile tuturor societăţilor comerciale (trecerea timpului stabilit pentru
durata societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia;declararea nulităţii
societăţii;hotărârea adunării generale; insolvenţa societăţii ş.a.).Legea nr.31/1990 stabileşte cauze de dizolvare
specifice, aplicabile societăţii în nume colectiv.
Potrivit art.229 din Legea nr.31/1990,republicată,societatea în nume colectiv se dizolvă dacă, din cauza
falimentului,incapacităţii,excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la
unul singur.
Societatea nu se dizolvă însă în cazul când există în contractul de societate o clauză de continuare cu moştenitorii sau
când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat
unic. Dacă societatea are mai mulţi asociaţi ea va continua cu asociaţii supravieţuitori, iar moştenitorilor asociatului
decedat, în lipsa clauzei de continuare cu aceştia, li se vor plăti sumele cuvenite după ultimul bilanţ aprobat, în
termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului.
Răspunderea moştenitorilor se întinde asupra actelor de comerţ efectuate până la publicarea schimbării intervenite în
societate prin decesul asociatului.
Potrivit art.226 alin.1lit.c)din Legea nr.31/1990 republicată,în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se
realizează acordul unanim, asociatul se poate retrage din motive temeinice, în baza unei hotărâri a
tribunalului,supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.
Dizolvarea societăţii în nume colectiv în cazul reducerii numărului asociaţilor la unul singur trebuie să fie înscrisă în
registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, în conformitate cu dispozițiile art.229 din Legea nr.31/1990
republicată.Dizolvarea societăţii impune deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni comerciale
noi.
Încetarea existentei societăţii în nume colectiv necesită îndeplinirea unor operaţiuni care să pună capăt activităţii
societăţii şi care să ducă la încetarea statutului de persoană juridică a societăţii. Acestea constau în terminarea
operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea
bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi.
Operaţiunile de lichidare a societăţii în nume colectiv sunt reglementate de dispoziţiile Legea nr.31/1990 republicată
şi de prevederile contractului de societate în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţii.