Cercetarea am efectuat-o cu privire la tema “Etica în administrația publică”.

Noţiunea de etică de foloseşte uneori impropriu cu acelaşi înţeles cu cea de morală,

deoarece acestea au aceeaşi provenienţă în latină ca şi în greaca veche, fac trimitere la
obiceiurile, moravurile unei societăţi, principiile morale ale acesteia sau la ştiinţa ei. Aşadar,
etica este o ştiinţă filozofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale
existenţei umane şi sociale, esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a cunoaşterii, o
tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul ei.

În România etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu
administraţii democratice consolidate. Procesul de aşezare legislativă a administraţie publice
româneşti a fost el însuşi greu. Legea Funcţionarului public intrând în vigoare de un timp foarte
scurt, cerinţele ei devin practici instituţionale curente într-un timp destul de lung. A ignora
dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice, sub pretextul că este de ajuns aplicarea
legii este tot una cu a ignora faptul că administratorii publici sunt persoane, nu simpli executanţi,
că ei au propriile valori, vin din medii diferite iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai
administraţiei nu se reduce la conformism, datorie pe sarcină, salariu, sancţiune, premiere, ci că
identitatea profesională devine o componentă a identităţii personale. Implinirea profesională este
o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine.

Eficienţa, transparenţa, responsabilitatea reprezintă valori etice în general acceptate ca

fiind obligatorii pentru ca funcţionarea administraţiei publice să aibă un caracter raţional şi
predictibil, făcând din structurile administraţiei instrumente eficiente în funcţionarea statului de
drept.

Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este
menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor, încredere fără de care democraţia este
doar spectacol politic.

România nu este un caz de excepţie, dar este un caz de creştere a scepticismului şi a

cinismului legat de serviciile publice. Există un nivel mare de neîncredere în executiv şi în faptul
că adesea se substitue legislativului. Legislativul este adesea perceput ca fiind mai degrabă un
consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. Din cauza acestei frecvente

1
percepţii, aşteptările cetăţenilor ca politicienii şi funcţionarii publici să aibă un anumit grad de
exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privinţa altor categorii, cu alt statut social.

Administratorii publici se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt
adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale.

Interesul public face necesar un cadru moral în care administratorii să poată opta. Acest
cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală, libertate, respect pentru
ordine şi lege. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel
mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie, pe lângă
cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă:
acţiunea unui administrator public este moral corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru
cel mai mare număr de oameni.

Funcţionarii publici au nevoie de etică din următoarele motive:

 deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziţie de încredere

publică;
 funcţionarii publici îşi exercită profesia în instituţii care, în principiu sunt fondate
pe valori ca: autoritate, raţionalitate şi eficienţă pentru viaţa cetăţenilor;

 instituţiile publice există într-un mediu politic care au politici, valori şi scopuri
conflictuale;
 funcţionarii publici sunt cei care caută strategii şi mijloace de transfer în practică
a politicilor publice;

 într-un mediu politic democratic, funcţionarii publici sunt cei care trebuie să
practice şi menţină valori de tipul: libertate individuală, egalitatea, dreptatea,
participarea, responsabilitatea pentru exercitarea drepturilor constituţionale,
corectitudinea, descentralizarea, respect pentru demnitatea persoanei.

Principiile fundamentale care guvernează conduita profesională a funcționarilor publici

sunt următoarele:

2
  integritatea este principiul conform căruia funcționarii publici își vor exercita
funcția cu onestitate, bună credință și responsabilitate, respectând legea și
acționând în conformitate cu prevederile legale și cu cerințele funcției, nu vor lua
parte, cu bună știință, la nicio activitate ilegală și nu se vor angaja în acte care să
discrediteze funcția publică;
 legalitatea reprezintă principiul potrivit căruia orice acțiune poate fi efectuată
dacă este prevăzută într-un act normativ aplicabil domeniului de activitate;
 confidențialitatea este principiul conform căruia funcționarii:
-nu vor dezvălui informațiile pe care le primesc de la contribuabili fără o
autorizare a celor în drept, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;
-vor fi prudenți în folosirea și protejarea informațiilor acumulate în cursul
activității și nu vor folosi informațiile și documentele de care iau cunoștință
pentru niciun scop contrar legii;
-vor respecta confidențialitatea informațiilor dobândite în timpul activităților
profesionale, în legtură cu datele personale ale contribuabililor Obligația
respectării confidențialității se menține și după terminarea relației profesionale
între funcționarul public și contribuabil;
-nu vor folosi informația în avantajul professional sau în avantajul unei terțe
persoane.
 obiectivitatea este principiul conform căruia funcționarii publici tratează toate
situațiile cu care se confruntă în activitatea lor conform stării de fapt, fără
influențe externe
 competența este principiul conform căreia toate situațiile sunt tratate printr-un
raționament profesional, în acest scop, funcționarii publici vor fi imparțiali și vor
aplica cunoștințele, experiența și aptitudinile necesare în exercitarea atribuțiilor de
serviciu.

Dilemele etice sunt situații în care există o alegere între două opțiuni, ambele fiind
inacceptabile din punct de vedere moral pentru persoana respectivă.

În funcție de diferite caracteristici și variabile, este în general obișnuit să vorbim despre

șase tipuri de dileme morale: ipotetice, reale, deschise, închise, complete și incomplete.

3
 În ceea ce privește angajații din administrația publică, aceștia pot fi puși în fața unei
dileme etice complete ce are legătură cu integritatea acestora, în sensul că pot fi puși în situația
acceptării unor bunuri sau foloase necuvenite, ori a unei sume de bani cu privire la îndeplinirea
sau neîndeplinirea unei atribuții de serviciu, iar angajații sunt conștienți pe deplin de consecințele
alegerii lor. Studiile au arătat că, în România, principalele cauze ale corupției sunt lăcomia,
calitatea legilor (legile proaste), nerespectarea legilor (legile care nu se aplică).

De asemenea, angajații din administrația publică pot fi puși în situația unei dileme etice
incomplete, în sensul că aceștia pot fi puși în situația de a furniza informații pe care le primesc de
la contribuabili, fără o autorizare a celor în drept și fără a cunoaște toate consecințele alegerii lor.

Totodată, angajații din administrația publică pot să se confrunte cu “dilema șmecherului”,

în care unul dintre angajați a distrus un bun ce aparține instituției, fără ca acel angajat sa-și
asume distrugerea bunului respectiv, astfel că, directorul instituției dorește să afle cine este
responsabil. Întrucât niciun angajat nu și-a asumat fapta, directorul îi amenință pe toți angajații
că vor plăti toți pentru distrugerea acelui bun, cu excepția cazului în care persoana care a distrus
bunul își asumă fapta și repară ce a distrus sau o altă persoană îi spune cine este responsabil.

Unul dintre angajați știe cine este persoana responsabilă, însă este prieten apropiat cu
acea persoană, astfel că se confruntă cu o dilemă, respectiv dacă ar trebui să-i spună directorului
cine este responsabil pentru a evita ca el și restul colegilor să plătească sau ar fi mai bine să nu-i
spună directorului având în vedere relația de prietenie pe care o are cu persoana responsabilă de
distrugerea acelui bun.