Tca Cursuri

FACULTATEA: MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ ÎN
AGRICULTURĂ ŞI DEZVOLTARE RURALĂ

Disciplina:Tehnologii agricole
CURSUL NR. 1
Importanța creșterii bovinelor
Importanța creșterii bovinelor rezidă din gama largă și din volumul mare de produse
animaliere de foarte mare importanţă pentru consumul populaţiei şi de materii prime pentru
industriile prelucrătoare, pe care aceste animale îl furnizează omului. De asemenea, bovinele
valorifică foarte eficient produsele secundare din agricultură și unele reziduuri din industrie
transformându-le în produse de origine animală de calitate superioară.
Creşterea bovinelor are și implicaţii importante de ordin social (atrage forţa de muncă,
combate o parte din flagelele sociale), șomajul, foamea de proteină, subnutriţia, etc.
Principala funcţie a bovinelor o reprezintă funcţia alimentară, deoarece furnizează 96
% din producţia mondială de lapte, 30 % din producţia mondială de carne și peste 90 % din
productia mondială de piei și în mod direct participă în procesul de creştere, dezvoltare şi
asigurare a sănătăţii omenirii.
Laptele de bovine este un produs strategic natural care are numeroase calităţi, astfel:
- constituie un aliment excelent pentru nutriţia omului, deoarece are o compoziţie
chimică echilibrată (grăsime 3,8 %, proteină 3,3 %, lactoză 4,7 % şi săruri minerale 0,76 %),
conţinând peste 110 substanţe hrănitoare ( 20 aminoacizi, 15 acizi graşi, 25 vitamine, în special
B2, A, D şi 45 elemente minerale, cu deosebire Ca, P, Mg, K ), palatabilitate şi digestibilitate
ridicate;
- furnizează materie primă pentru procesare din care se obţin peste 1000 produse
lactate (acide dietetice, grase şi cu deosebire brânzeturi);
Laptele reprezintă un aliment de neînlocuit în alimentaţia omului sănătos, cu deosebire
a copiilor, bătrânilor, femeilor gravide şi care alăptează, precum şi a celor care lucrează în
medii toxice (industria extractivă, chimică şi poligrafică) și participă în dietele alimentare, cu
deosebire produsele lactate acide şi brânzeturile.
Carnea de bovine, prin valoarea sa nutritivă şi biologică deosebită constituie un aliment
cu influenţă ridicată asupra stării de sănătate a omului și oferă organismului uman substanţele
nutritive necesare, respectiv glucide, lipide, proteine, vitamine şi săruri minerale.
1
Consumul de carne de bovină reprezintă 23% din consumul total de carne, nivelul
cererii fiind condiționat de o serie de factori, printre cei mai importanți fiind: mărimea preţului
și puterea de cumpărare a populaţiei.
Creşterea producţiei de carne de bovină se bazează pe creşterea efectivului de taurine
specializate pentru carne, dar şi pe ridicarea greutăţii medii a carcaselor.
Dintre principalii factori cu rol limitative în producţia de carne de taurină sunt următorii:
- aportul scăzut de proteine şi minerale în raţiile furajere;
- rata scăzută de conversie a furajelor ca urmare a folosirii unor tehnologii
necorespunzătoare;
- gradul scăzut de tehnologizare din fermele de taurine;
- calitatea slabă a păşunilor;
- insuficienţa resurselor financiare;
- subvenţionarea necorespunzătoare a cărnii de bovine.
În creşterea taurinelor pentru carne trebuie să se pună accent pe sporirea vitezei de
creştere a tineretului, pe buna dezvoltare a musculaturii, în special a trenului posterior, pe o
calitate comercială deosebită a carcaselor şi pe un consum redus de hrană pe unitatea de spor
în greutate.
Dintre produsele secundare obținute de la taurine o importanță majoră o prezintă
produsele rezultate în urma abatorizării, pielea și gunoiul de grajd.
Cele mai importante produse comestibile rezultate în urma abatorizării sunt: ficatul,
creierul, inima, splina, plămânii, rinichii, burta, seul alimentar, etc.
Pielea bovinelor se caracterizează prin supleţe, compactitate, rezistenţă,
conductibilitate termică și capacitate de imbibiţie redusă și constituie o materie primă de
neînlocuit pentru industria tăbăcăriei.
Bovinele furnizează 70 % din îngrăşământul organic folosit în agricultură, îngrășământ
ce asigură îmbunătăţirea fertilităţii solului, a structurii fizice şi chimice, intensifică activitatea
microorganismelor, aeraţia şi capacitatea de reţinere a apei.
RASELE DE TAURINE
Unul dintre factorii care influențează într-o mare măsură producția taurinelor, îl
constituie fără îndoială tipul morfo-productiv și rasa. Cunoașterea amănunțită a modului de
2
formare, a particularităților biologice și a aptitudinilor productive ale taurinelor influențează

tehnologiile de creștere și exploatare utilizate, producțiile realizate și în ultimă instanță
eficiența economică a creșterii acestora.
Clasificarea raselor de taurine
Criteriile de clasificare a raselor de animale în general și al celor de taurine în special
sunt numeroase, cele mai importante fiind în funcție de: proveniența, gradul de ameliorare și
caracterul producției, potrivit schemei de mai jos:
 RASE LOCALE (autohtone):
- rase neameliorate: Sura de stepă și Mocănița (vaca de munte);
- rase ameliorate: Bălțata cu Negru Românească, Bălțata Românească, Brună,
Pinzgau de Transilvania.
 RASE IMPORTATE ( amelioratoare ) :
- pentru producția de lapte: Friză, Jersey, Ayrshire;
- pentru producție mixtă: Simmental, Schwyz;
- pentru producția de carne: Charolaise, Hereford, Aberdeen-Angus;
Grupa raselor locale neameliorate

Cele mai importante rase locale neameliorate ce au deținut ponderea principală în
structura efectivului taurin din țara noastră au fost rasele Sura de stepă și Mocănița.
Rasa Sura de stepă
3
Acestea erau exploatate pentru producțiile de lapte, carne și energie, performanțele

obținute fiind însă destul de reduse.
Astfel, producția de lapte era de cca. 1000-2000 kg, cu 4,2 % grăsime, iar producția
de carne era necorespunzătoare datorită greutății corporale reduse, cât și randamentului scăzut
la sacrificare (45-50 %). În producția energetică animalele erau mai performante, boii
înregistrând un mers spornic şi rezistență mare la eforturi.
Din punct de vedere al dezvoltării corporale, animalele erau hipometrice, aveau o
conformație nearmonioasă (prezentând frecvente defecte de conformaţie) şi o precocitate
scazută. Se caracterizau, în schimb, printr-o rusticitate deosebită, adaptabilitate mare la
condițiile pedo-climatice ale țării noastre și prin cerințe reduse față de hrană și condițiile de
îngrijire și întreținere.
Pe parcursul timpului, aceste rase au fost supuse, dirijat sau mai puțin dirijat, unui
lung proces de încrucișări de absorbție cu o serie de rase din import: Simmental, Friză, Schwyz,
Pinzgau şi stau la baza actualelor rase ameliorate din ţara noastră (Bălţată românească Brună,
Bălţata cu negru românească și Pinzgau de Transilvania).
2.2. Grupa raselor locale ameliorate

RASA BĂLŢATA ROMÂNEASCĂ
Rasa Bălţata românească s-a format în nord-estul ţării în Transilvania şi Banat în urma
unui îndelung proces de încrucişare tip ,,absorţie”, început în anul 1860, practicat între vaci
din rasa Sura de stepa şi tauri din supra rasa Simmental de diferite provenienţe.
A fost recunoscută ca rasă în anul 1959 şi
ameliorată prin selecţie, structurare în linii şi
familii şi înfuzie cu rasele Bălţata germană,
Baltata austriacă şi Red Holstein.
Face parte din tipul morfo productiv mixt
carne-lapte (60 % aptitudini pentru producţia
de carne şi 40 % aptitudini pentru producţia
Rasa Bălţata Românească (BR) de lapte) și are o pondere de peste 33 % din structura de rasă din
ţara noastră.
4
Caractere morfologice:
Are o dezvoltare corporală mare (femelele au talia: cca. 133-135 cm şi greutatea de
cca. 600 kg), conformaţia mai puţin armonioasă, capul mare, gâtul de lungime medie, bine
îmbrăcat în musculatură, trunchiul relativ lung, larg şi adânc, abdomen amplu, uger globulos
cu structura bună şi mameloane corecte, membre puternice. Pielea este groasă, densă şi
uniformă, iar părul este des şi lung.
Culoarea este balțată alb cu galben, de diferite nuanţe (de la gălbui până la roşu
deschis), având întotdeauna capul şi extremităţile membrelor de la genunchi și jaret în jos de
culoare albă.
Rasa BR are o constituţie robustă, temperament liniştit, precocitate mediocră realizând
prima fătare la vârsta de cca. 33 luni şi un interval între fătări de cca. 440 de zile.
Producţia de lapte variază în funcţie de condițiile de exploatare fiind în medie între
3500-4000 kg/lactaţie, cu 3,8 % grăsime. Manifestă precocitate, aptitudini pentru mulsul
mecanic şi economicitate mai puţin bune (viteza de muls de 1,1 kg/min și un consum de cca.1,2
UN/kg lapte).
Producţia de carne este foarte bună datorită aptitudinilor deosebite ale rasei
materializate prin: pretabilitate foarte bună la sistemul intensiv de îngrăşare, greutate corporală
mare, precocitate bună, spor foarte bun de creştere, conversie bună a furajelor, economicitate
bună şi indici cantitativi şi calitativi deosebiţi ai cărnii.
Astfel, tăuraşii, îngrășați intensiv, au un spor de creştere de peste 1200 g/cap/zi
(realizând peste 550 kg la sacrificare – 16 luni), cu un consum specific de cca. 7 UN/kg spor și
un randament la sacrificare de 53-58 %.
Carnea în carcasă are o pondere de peste 65 %, raportul carne-oase este de 4,2/1, iar
carnea are însuşiri tehnologice şi organoleptice bune.
5
RASA BĂLŢATĂ CU NEGRU ROMÂNEASCĂ

Rasa Bălţata cu negru românească s-a format
în zona de câmpie din sud-estul ţării în urma
unui proces de încrucişare tip ,,absorţie”,
practicat între tauri din supra rasa Friză de
diferite provenienţe (Danemarca, Olanda,
Germania, Israel, Suedia, U.S.A, etc.) şi un
material femel foarte heterogen format din
Rasa Bălţată cu negru românească (BNR) rasele: Roşie dobrogeană, Brună, Bălţată
românească şi Pinzgau.
A fost recunoscută ca rasă în anul 1987 sub denumirea de ,,Bălţată cu negru
românească”.
Face parte din tipul morfo productiv mixt lapte-carne (60 % aptitudini pentru
producţia de lapte şi 40 % aptitudini pentru producţia de carne), are o pondere de peste 23 %
din structura de rasă din ţara noastră.
Are o dezvoltare corporală eumetrică (femelele au talia: cca. 128-130 cm şi greutatea
de cca. 550 kg), conformaţia relativ corectă, capul fin expresiv, gâtul mijlociu dezvoltat,
trunchiul suficient de lung, larg şi adânc, abdomen mare, uger bine dezvoltat, mameloane de
lungime medie, membre subţiri, dar puternice cu aplomburi corecte. Pielea este subţire, densă
şi elastica, iar părul este des şi fin.
Culoarea este balțată negru cu alb fără a avea o repartizare anume a desenului. Rasa
Bălţată cu negru românească are o constituţie fin-robustă, temperament vioi, precocitate relativ
bună realizând prima fătare la vârsta de sub 30 de luni şi un interval între fătări de sub 400 de
zile.
Producţia de lapte: este bună potenţialul rasei fiind, în condiţii bune de creştere şi
exploatare, de peste 4500 de kg/lactaţie, cu 3,8 % grăsime. Manifestă aptitudini bune de lapte:
precocitate, aptitudini pentru mulsul mecanic şi economicitate, viteza de muls de peste 1,5
kg/min şi conversia furajelor 1,0-1,1 UN/kg lapte.
Producţia de carne: este de asemeni bună: rasa BNR are precocitate şi economicitate
bune, îngrăşaţi intensiv, tăuraşii pot realiza greutăţi de peste 350 kg la vârsta de un an,
consecutiv unui spor de creştere de peste 1000 g/cap/zi şi unui consum specific de cca. 7,6
6
UN/kg spor. Randamentul la sacrificare, la tineret este de 51-55 %, iar carnea are însuşiri
tehnologice şi organoleptice bune.
RASA BRUNĂ
Procesul de formare al acestei rase a început
practic în anul 1881 în Maramures, prin
practicarea unor încrucişări de absorţie între
tauri din rasa Schwyz şi vaci din rasele locale
Sura de stepă şi Mocăniţa.
A fost recunoscută ca rasă în anul 1960.
Rasa Brună (Br)

Face parte din tipul morfo-productiv mixt lapte-carne (50 % aptitudini pentru
producţia de lapte şi 50 % aptitudini pentru producţia de carne), are o pondere de peste 25 %
din structura de rasa din ţara noastră, fiind răspândită în nordul Transilvaniei (județul
Maramureș în întregime, partea estică a județului Satu Mare, însemnate părți din județele Salaj,
Bistrița Năsăud, nordul județului Cluj ), Moldova ( județele Iași, Bacău, Neamț, Vaslui,
Vrancea în întregime și parțial în nordul județului Galați ), Muntenia (în întregime cu excepția
județului Brăila și a unei însemnate părţi a județului Ialomița, Oltenia (în întregime).
Are o dezvoltare corporală eumetrică (femelele au talia: cca. 127 cm şi greutatea de
cca. 500-520 kg), conformaţia relativ armonioasă, capul este scurt, expresiv, gâtul mijlociu
dezvoltat, trunchiul adânc cu linia superioară dreaptă, toracele descins, abdomenul voluminos,
ugerul globulos, mameloane corecte, membre relativ scurte cu aplomburi corecte.
Pielea este pigmentată brun-cenuşiu, subţire, densă, elastică şi uşor detaşabilă, iar
părul este fin, scurt şi moale.
Culoarea este brun-cenuşie de diferite nuanţe cu o serie de particularităţi: inel alb în
jurul botului, peri albi în urechi, pigmentaţie mai deschisă pe linia superioară, pe abdomen,
uger şi feţele interne ale membrelor.
Rasa Brună are o constituţie robust-compactă, temperament vioi, precocitate relativ
bună realizând prima fătare la vârsta de sub 33 de luni şi un interval între fătări de sub 420 de
zile.
7
Producţia de lapte: este bună potenţialul rasei fiind, în condiţii bune de creştere şi
exploatare, de peste 3500 de kg/lactaţie, cu 3,75 %.
Manifestă aptitudini bune de lapte: viteza de muls de peste 1,2 kg/min şi conversia
furajelor 1,15 UN/kg lapte).
Producţia de carne: este bună: rasa BNR are precocitate şi economicitate bune
(îngrăşaţi intensiv, tăuraşii pot realiza greutăţi de peste 360 kg la vârsta de un an, consecutiv
unui spor de creştere de peste 900 g/cap/zi şi unui consum specific de cca. 7,6 UN/kg spor.
Randamentul la sacrificare, la tineret este de 54-55 %, iar carnea are însuşiri tehnologice şi
organoleptice bune.
RASA PINZGAU DE TRANSILVANIA
S-a format începând cu anul 1860 în

Transilvania și Bucovina, prin încrucișarea de
absorbție a raselor locale (Sura de stepă și
Mocanița) cu tauri de rasa Pinzgau importati
din Austria.
Rasa Pinzgau de Transilvania (fig. nr. 14)
reprezintă în prezent circa 3,0 % din efectivul
total taurin din țara noastră.
Rasa Pinzgau de Transilvania
Are o dezvoltare corporală variabilă, o conformaţie mai puţin armonioasă, capul mare,
gâtul puternic cu salba dezvoltată, trunchiul adânc cu linia superioară lăsată, abdomenul
voluminos, ugerul globulos şi membrele puternice.
Culoarea este roșie-castanie închisă, cu o dunga albă ce pornește de la greabăn pe linia
superioară a corpului și merge lăţindu-se spre spinare, șale, crupă, apoi coboară cuprinzând
coada, regiunea perineală, ugerul și abdomenul continuându-se până la capătul pieptului,
formând inele în regiunea superioară a braţului și jaretului.
În jurul localităţii Vatra Dornei se întâlneşte ,,Pinzgaul negru” sau ,,Vaca de
Dorna”, care are un format mai dreptunghiular, musculatura mai dezvoltată şi la care
culoarea castanie închisă este înlocuită de culoarea neagră.
8
Rasa Pinzgau are o constituţie robustă, temperamentul vioi, precocitate mai puţin
bună, rezistenţă la boli şi capacitate bună de adaptare.
Producţia de lapte: este variabilă, funcţie de condiţiile de exploatare putând oscila
între 1500 şi 3000 kg/lactaţie, cu 3,85 % grăsime. Manifestă aptitudini slabe pentru lapte: viteză
redusă de muls şi economicitate slabă, conversia furajelor fiind de 1,6 UN/kg lapte.
Producţia de carne: se pretează la exploatarea în sistem semiintensiv tăuraşii
realizând sporuri de creştere de 700-900 g/cap/zi şi un randament la sacrificare de cca. 52 %.
2.3 Grupa raselor importate (rase amelioratoare)
RASA FRIZĂ
Este originară din Olanda (zona de cămpie a
provinciei Frizia) şi s-a format în urma unui
îndelungat proces de ameliorare, asociat cu
asigurarea unei alimentaţii corespunzătoare şi
a unor condiţii de creştere şi exploatare
optime. Datorită caracteristicilor productive
deosebite şi a puterii mari de aclimatizare,
rasa Friză s-a răspândit cu
repeziciune pe aproape toate continentele.
Rasa Friză
Rasa Friză face parte din tipul morfo productiv de lapte, are dezvoltarea corporală
eumetrică (talia la vaci cca. 133 cm şi greutatea corporală 650 kg) şi conformaţia corporală
armonioasă. Animalele au capul fin, expresiv, trunchiul trapezoidal, crupa largă, toracele
adânc, abdomenul voluminos, ugerul foarte bine dezvoltat, simetric cu mameloanele normal
dezvoltate. Membrele sunt uscăţive, puternice, cu aplomburi corecte, pielea subţire, elastică,
iar părul neted şi lucios.
Culoarea este bălţată alb cu negru făra a avea un anumit desen al bălțăturii. În cadrul
rasei Frize se mai întâlneşte şi varietatea Friză bălţată roşu cu alb, care are o talie mai
redusă cu 1-2 cm, dar are musculatura mai bine dezvoltată şi rezultate mai bune în direcţia
producţiei de carne.
Rasa Friză are aptitudini deosebite pentru producţia de lapte: vârsta primei fătări sub
28 luni, cantitatea de lapte/lactaţie normală este de peste 6000 kg, cu cca. 4,05 % grăsime,
9
aptitudini foarte bune pentru mulsul mecanic-viteza de muls de peste 2 kg lapte/min., consumul
specific de cca. 0.9 U.N/kg lapte.
Potenţialul deosebit pentru producţia de lapte al rasei este scos în evidenţă de
aptitudinile productive a două rase la formarea cărora a participat în mod direct: Friza israeliană
cu producţii de peste 9000 kg lapte cu 3,3 % grăsime (în cadrul populaţiei active) şi Holstein
Friză (Friza americană), care deţine toate recordurile mondiale în producţia de lapte (89,150
kg lapte/zi, respectiv 25 214 kg lapte/lactaţie – vaca ,,Beecher Arlinda Ellen, 153 266 kg
lapte/viaţă productivă – vaca ,,Bar Pontiac”, iar cea mai bună cireadă de rasă Holstein a realizat
o producţie medie de 11 109 kg lapte/lactaţie).
Rezultatele sunt bune şi în producţia de carne, tineretul se pretează la sistemul intensiv
de îngrăşare, realizează sporuri de creştere de peste 1000 g/cap/zi, consecutiv unui consum
specific de cca. 6,2 UN/kg spor.
La 14-15 luni ating o greutate de peste 450 kg, realizează un un randament la
sacrificare de 53-55 % şi o pondere mare a cărnii în carcasă.
Rase de taurine specializate pentru producția de lapte
10
RASA SIMMENTAL
Este originară din Elvetia (Cantonul Berna)
unde s-a format pe valea raului Simmen,
fiind considerată ca una din cele mai vechi
rase din Europa. Datorită caracteristicilor
productive deosebite, rezistenţei şi capacităţii
de acomodare, rasa Simmental (fig 16) s-a
răspândit în numeroase ţări, unde constituie
principala rasa de taurine producătoare de
lapte și carne.
Rasa Simmental Rasa Simmental face parte din tipul morfo-
productiv mixt (carne-lapte), are o dezvoltare corporală hipermetrică (talia la vaci este de 140-
145 cm, iar greutatea corporală 700-750 kg) şi o conformaţie relativ corectă.
Animalele au capul relativ mare, gâtul musculos, trunchiul lung, larg şi adânc, cu linia
superioară dreaptă, crupa musculoasă, abdomenul bine conturat, ugerul mare şi membrele
puternice. Pielea este groasă, părul des, iar culoarea este bălţată alb cu galben de diferite nuanţe
având în totdeauna capul şi extremităţile membrelor de culoare albă.
Rasa Simmental are performanțe deosebite în producția de carne materializate prin:
aptitudini foarte bune pentru sistemul intensiv de îngrăşare, sporuri de creştere, la tineret, de
peste 1300 g/cap/zi, greutăţi mari la sacrificare – peste 500 kg, randament la abatorizare de
peste 55 %, pondere mare a cărnii în carcasă, carne cu însuşiri organoleptice superioare.
Aptitudinile pentru producţia de lapte sunt bune: în condiţii bune de creştere şi
exploatare producţia de lapte ajunge la 4500-5000 kg lapte/lactaţie cu aproape 4,0 % grăsime,
vârsta primei fătări este de peste 31 luni, iar consumul specific este de 1 UN/kg lapte.
11
RASA CHAROLAISE
Este o rasa originară din Franța, unde s-a
format prin încrucișări ale vitelor locale
cu rasele Shorthorn și Limousine. Ca
urmare a dezvoltării sale corporale și a
precocitații ridicate rasa Charolaise s-a
răspândit în foarte multe țări. Este o rasa
care se bucură în prezent de o tot mai
mare apreciere pe piața mondială
Rasa Charolaise
ca urmare a faptului că spre deosebire de rasele englezești specializate, produce o carne de
calitate superioară.
Face parte din tipul morfologic de carne, are o dezvoltare corporală hipermetrică (talia
la vaci–135 cm şi greutatea de 750-800 kg), profil corporal lateral dreptunghiular şi
conformaţie corectă.
Animalele au capul mare şi larg, gâtul scurt şi foarte gros, trunchiul cilindric, lung larg
şi adânc, cu musculatura foarte bine dezvoltată, linia superioară dreaptă, abdomenul cilindric
şi membrele scurte şi groase cu aplomburi relativ corecte. Pielea este groasă, părul abundent şi
ondulat, constituţia robustă, temperamentul vioi, iar culoarea este galbenă uniformă până la alb
murdar.
Rasa Charolaise are aptitudini deosebite pentru producţia de carne realizând sporuri de
creştere de peste 1300 g/cap şi zi. Se pretează foarte bine la tehnologia de îngrășare la păşune
cu finisarea la adăpost, tineretul, în condiţiile valorificării producţiei de lapte şi a masei verzi
de pe păşune poate realiza la vârsta de 1 an o greutate de aproape 500 kg.
Masculii îngrăşaţi ating frecvent greutăţi peste 1300-1500 kg. Randamentul la
sacrificare este de peste 60 %, iar ponderea cărnii în carcasă de peste 80 %, carnea având
însuşiri organoleptice superioare.
12
Rase de taurine specializate pentru producția de carne
13
CURSUL NR. 2
REPRODUCŢIA TAURINELOR
Tehnologia de reproducţie reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-

organizatorice ce au ca rezultat final, pe de o parte, obţinerea unui număr cât mai mare de
produşi de la un animal şi implicit o sporire mai rapidă a efectivelor prin realizarea unor
procente de fecunditate și natalitate ridicate, iar pe de altă parte obţinerea unor producţii cât
mai mari de lapte şi carne.
Orice dereglare a funcțiilor de reproducție atrage după sine grave perturbări în
desfășurarea normală a ciclurilor de producție la vacile de lapte şi conduce la diminuarea
eficienţei economice a acestei activităţi.
3.1. Considerații generale privind reproducţia taurinelor
Din punct de vedere reproductiv taurinele prezintă următoarele particularități
distincte:
 Sunt animale poliestrice, femelele prezintă ovulaţie spontană, cu manifestarea
activităţii de reproducţie mai puternic în perioada de primăvară, iar masculii produc spermă cu
capacitate fecundantă pe toată durata anului.
 Ciclul sexual are o durată medie de cca. 20–21 de zile, perioada de călduri cca.
18 ore, (cu variații între 6-30 ore), iar căldurile apar gradual la aprox. 70 % din femele şi brusc
la cca. 30 % din femele.
 Momentul optim de introducere a viţelelor la reproducţie variază în funcţie de
o serie de factori (rasă, vârstă, dezvoltare corporală, armonia corporală, caracterul fermei,
gradul de ameliorare al animalelor, etc.), iar în cazul raselor din ţara noastră se recomandă
introducerea la vârsta de 16-21 luni, când au atins o greutate corporală de cca. 70-75 % din
greutatea de adult şi se caracterizează printr-o bună armonie corporală.
Introducerea prea timpurie a viţelelor la reproducţie, cand nu au realizat o dezvoltare
corporală corespunzătoare poate atrage după sine o serie de aspecte negative:
 junincile ramân în general mici, nu se mai dezvoltă armonios, putând contracta
o serie de defecte foarte grave ce pot conduce chiar la eliminarea lor ulterioară de la reproducţie
(uger mic, mameloane mici, bazinul insuficient dezvoltat, ceea ce atrage după sine greutăţi la
fătare și chiar sterilitate);
1
 produșii de concepție vor rămâne mici, sensibili şi permanent predispuşi la

îmbolnăviri;
 din punct de vedere productiv animalele se plasează sub nivelul mediu al rasei,
iar eficienţa economică a exploatării lor viitoare este scăzută datorită producţiilor
necorespunzătoare ce se menţin pe tot parcursul vieţii, în cazul unei îngrijiri necorespunzătoare;
Introducerea tardivă a viţelelor la reproducţie prezintă următoarele dezavantaje:
 predispune junincile la îngrășare şi poate conduce la apariţia unei
degenerescenţe grăsoase a ovarelor, fenomen ce afectează performanţele reproductive ale
animalelor, putând conduce chiar la instalarea sterilităţii;
 ugerul junincilor se modifică din punct de vedere calitativ, (creşte ponderea
ţesutului adipos), scade capacitatea secretorie, crește perioada uscată din viața animalelor,
producția de lapte și numărul de viței scad considerabil (pe întreaga viață productivă),
diminuând eficiența economică a exploatării animalului prin ridicarea preţului de cost al
laptelui.
Introducerea femelelor adulte la reproducţie după fătare este un moment hotărâtor în
activitatea de reproducţie şi trebuie să aibă în vedere mai mulţi factori: modul în care s-a realizat
fătarea, stadiul involuţiei uterine, starea de întreţinere a animalului, nivelul productiv, etc.
Astfel, animalele sănătoase la care involuţia uterină a decurs normal se introduc la
reproducţie la primul ciclu de călduri după cca. 45 de zile (în cazul celor cu producţii mici), la
primul ciclu de călduri după cca. 60 de zile (în cazul celor cu producţii medii) şi la primul ciclu
de călduri după cca. 80 de zile (în cazul celor cu producţii mari, cu o stare de întreţinere slabă
sau în cazul celor cu fătări distocice).
3.2. Căldurile şi inseminarea taurinelor

Taurinele prezintă pe durata unui an mai multe cicluri de călduri, la un interval de cca.
21 de zile, iar după fătare acestea reapar la circa 5 - 6 săptămâni, cu repetarea la intervalul
arătat în caz de nefecundare. Căldurile odată apărute, dureză în mod normal între 12-36 ore,
fiind foarte evidente dupa 6 - 12 ore de la aparitie. Animalele în călduri pot fi depistate prin
mai multe metode, cele mai folosite fiind metodele etologice, datorită comportamentului
caracteristic al acestora din această perioadă:
 vaca devine neliniștită, este atentă la cel mai mic zgomot și mugeste mereu;
2
 pofta de mâncare se reduce simțitor, setea i se accentuează tot mai mult, iar când
căldurile au atins apogeul refuză să mai mănânce;
 la ieșirea din adăpost sau din padoc, vacile în călduri sar pe alte vaci sau acceptă
să fie sărite de către congenere adoptând poziţia campată în momentul săriturii;
 nu pășunează, trec de la o vacă la alta, se izolează de multe ori de turmă în
căutarea masculului, etc.;
 vulva se înroșește, modificându-și forma, se edemațiază și lasă să se scurgă un
mucus clar, filant, care atârnă sau este lipit de coadă;
 ugerul pare edemațiat, micșorându-și funcția secretorie, iar laptele îşi modifică
gustul şi consistenţa;
Descoperirea vacilor în călduri poate fi făcută şi printr-un examen de laborator, care
are ca obiect examinarea nivelului progesteronului din sânge sau din lapte.
Înseminarea taurinelor se poate realiza folosind monta sau însămânţarea artificială.
Monta – prezintă o serie de dezavantaje de ordin sanitar-veterinar, ştiinţific,
organizatoric şi economic, care au condus la diminuarea drastică a ponderii acesteia în practica
reproducţiei taurinelor și se poate practica în două variante - liberă şi dirijată.
Monta liberă presupune menţinerea taurilor împreună cu vacile, montându-le pe cele
aflate în călduri (încărcătura fiind de 30-40 de vaci/taur/an).
Montă dirijată este supravegheată de către crescători şi constă în dirijarea
împerecherilor, (femelele în călduri fiind împerechiate cu un anumit taur repartizat în baza
selecționării lui după anumite criterii - încărcătura fiind de 80-120 vaci/taur/an). Prezintă
avantajul cunoașterii identității ambilor parteneri ce urmează a se împerechea, originea
produșilor, data montei, etc. şi crează posibilitatea aplicării în cadrul exploatației a unor
programe de selecție și ameliorare a efectivelor.
Însămânţarea artificială - constituie un sistem modern și eficient de inseminare a
animalelor care sporeşte eficienţa utilizării taurilor la reproducţie (încărcătura fiind de 1000-
1500 vaci/taur/an) şi prezintă următoarele avantaje:
 permite maximizarea progresului genetic în populaţiile de taurine, prin
utilizarea la reproducţie a celor mai valoroşi masculi aflaţi în vârful piramidei ameliorării;
 previne transmiterea unor boli contagioase şi preîntâmpină îmbolnăvirea
efectivelor de animale;
3
 sporeşte eficienţa economică a creşterii animalelor prin suprimarea cheltuielilor

ocazionate de întreținerea masculilor.
Paiete cu material seminal Inocularea materialului seminal la vacă

Indiferent de metoda folosită, momentul realizării înseminării este foarte important
deoarece condiţionează reuşita acestei acţiuni. S-a constatat că la vaci, ovula este pusă în
libertate dupa 12-16 ore de la apariția căldurilor, iar monta sau inseminarea trebuie făcute
numai în acest interval.
Având în vedere unele dificultăți în depistarea momentului optim de inseminare și
pentru a putea obține un procent cât mai mare de fecunditate se recomandă efectuarea a două
inseminări, prima în momentul depistării căldurilor, iar a doua să fie repetată la 10 - 12 ore
după prima.
3.3. Gestația la taurine

La vacă, gestația durează în medie 283 zile cu variații cuprinse între 278-290 zile
determinate de o serie de factori: rasa (rasele precoce au o durată mai redusă a gestaţiei cu cca.
2-3 zile), vârstă (animalele tinere au o durată a gestaţiei mai mică cu 3-4 zile), numărul de
produşi, (în cazul fătărilor gemelare gestaţia este mai scurtă cu 4-6 zile), sexul produsului ( în
cazul femelelor durata gestaţiei este mai mică cu 2-6 zile).
Pe perioada gestaţiei femelele suferă o multitudine de modificări fiziologice şi parcurg
o serie întreagă de transformări ceea ce impune o atenţie şi o îngrijire specială din partea
crescătorului. Astfel, în ultima parte a gestaţiei trebuie realizată o pregătire a ugerului şi o
4
fortificare a organismului femelei pentru viitoarea lactaţie prin sistarea mulgerii animalelor şi
instalarea repausului mamar.
Repausul mamar nu este identic ca durată pentru toate vacile, el diferă în funcție de
vârstă, nivel productiv, stare de întreţinere, stare de sănătate, durata lactației anterioare,
condițiile de hrănire și exploatare etc., se stabileşte individual şi nu este recomandabil să fie
mai scurt de 40 zile, indiferent de vârsta vacii sau starea sa de întreţinere.
Înțărcarea vacilor are o mare importanță practică, întrucât poate avea repercusiuni
ulterioare, atât asupra organismului vacii cât şi asupra nivelului productiv al lactației
următoare. În situația în care nu se produce natural se impune înţărcarea forţată a animalelor,
proces ce presupune aplicarea unei conduite specifice: scoaterea din rație a furajelor
concentrate şi suculente, reducerea numărului de mulsori până se ajunge la o singură mulsoare
pe zi, substituirea furajelor fibroase cu furaje grosiere, reducerea numărului de adăpări zilnice
etc. În cazul în care ugerul se va întări şi va creşte temperatura se va proceda de urgenţă la
mulgerea lui, pentru a evacua cât mai repede laptele, în scopul prevenirii altor complicații. În
general, după o perioadă de cca. 6 - 7 zile de astfel de regim, vacile înţarcă.
Hrănirea și întreținerea vacilor gestante în perioada premergătoare fătării este foarte
importantă deoarece condiţionează obținerea unor produși sănătoși, asigurarea unei producții
mari de lapte la lactația următoare, refacerea organismului vacii și în mod deosebit a ugerului,
asigurarea unei succesiuni normale a ciclurilor sexuale după fătare etc.
Practica hrănirii vacilor gestante a demonstrat că în primele 4-5 luni de gestație, fătul
nu se dezvoltă într-un ritm foarte rapid şi că vaca nu necesită suplimentarea raţiei normale. În
a doua perioadă a gestaţiei (în special ultimele 2-3 luni), are loc o dezvoltare accelerată a
produsului, greutatea acestuia multiplicându-se de 2,5-3,5 ori. Acest fenomen implică o
majorare a raţiei cu un supliment de hrană de cca. 2-3 UN pentru creşterea fetusului.
În funcţie de tehnologia de hrănire aplicată în fermă furajarea poate fi realizată ,,din
stoc” (uniform pe toată durata anului), sau diferenţiată sezonier, urmărindu-se administrarea
unor furaje de bună calitate cu un aport proteic şi energetic ridicat, volumul raţiei neputând
depăşi în această perioadă 1,5-1,7 kg SU/100 kg GV.
În hrana animalelor pot fi administrate fibroase de bună calitate în cantităţi de 1-1,5
kg/100 kg greutate vie, nutreţuri suculente în cantităţi de 2-3 kg/100 kg G.V şi nutreţuri
concentrate pentru echilibrarea raţiei, rație ce va fi administrată în minimum 3 tainuri.
5
Se recomandă ca adăparea animalelor să se realizeze la discreţie, apa utilizată să fie

de calitate bună şi să aibă o temperatură cuprinsă între 8 - 120 C.
O atenție deosebită trebuie acordată scoaterii din hrana animalelor a nutrețurilor
mucegăite, infestate cu diferite ciuperci, a celor îngheţate sau umede, a celor alterate,
fermentate, a fănurilor ce conţin plante toxice, a şroturilor ce conțin semințe de plante toxice
etc. Se recomandă scoaterea din raţie a porumbului siloz cu cca. 2 săptămâni înainte de fătare
şi hrănirea animalelor cu fân de cea mai bună calitate ce va putea fi administrat la discreție.
Întreținerea vacilor gestante implică adăpostirea în cele mai bune condiții, mai ales în
ultimele 2 - 3 luni de gestație, în adăposturi ferite de curenţi reci și de umezeală, cu aşternut
curat și uscat, care trebuie schimbat cât mai des.
Igiena corporală va fi realizată periodic, vacile gestante vor trebui să aibă zilnic un
program de mişcare în aer liber (2 - 3 ore pe zi). Plimbările vor fi făcute în padocuri sau locuri
special amenajate plane, neaccidentate, care să nu necesite eforturi prea mari din partea vacii
şi să nu favorizeze accidentele. Se recomandă, de asemenea, ca vacile gestante să fie ferite de
înghesuieli în special la ieșirile din adăpost sau din padocuri şi să fie tratate cu blândețe de către
îngrijitori.
3.4. Fătarea la taurine

În vederea obținerii unor rezultate bune, fătarea trebuie sa aibă loc într-un adăpost
special construit denumit ,,Maternitate”, care poate oferi condiţii optime desfăşurării acestui
act fiziologic.
În cazul unei exploataţii de mai mici dimensiuni, unde construirea unei maternităţi
devine costisitoare, este indicat ca la un capăt al adăpostului, izolat, în locul cel mai ferit de
curenţi, să se amenajeze câteva boxe individuale de fătare (numărul lor fiind în funcție de
mărimea efectivului matcă). Pentru desfășurarea în condiții bune a acestui moment trebuie
parcurse următoarele etape:
 pregătirea spațiului destinat fătării –
constă în realizarea curăţeniei mecanice,
a dezinfecției, dezinsecției și deratizării
boxelor de fătare, introducerea unui
aşternut din paie gros, uscat și curat,
verificarea stării de funcționare a
6
adăpătorilor şi amplasarea unui dezinfector la intrare;

 introducerea vacilor în maternitate sau în boxele de fătare - are loc cu cca. 2-3
zile sau o săptămână înainte de fătare (în funcție de sistemul de reproducție ales) şi se realizează
după o pregătire prealabilă a acestora (realizarea unui riguros examen sanitar- veterinar și a
unei igiene corporale adecvate prin spălarea cu predilecţie a trenului posterior al animalelor şi
a organelor genitale și dezinfecţia cu hipermanganat de potasiu 1%o);
 pregătirea personalului ce asistă la fătare – are în vedere procurarea unor
materiale absolut necesare: foarfeci, o găleată cu apă caldă, o cârpă de sac curată, bujiuri
spumante, frânghiuţe, prelată, alcool, tinctură de iod, hipermanganat de potasiu ( soluție 0,1
%o ), felinar, lampă sau lanternă, rezervă de furaj (în cazul în care fătările au loc iarna) etc.
Apropierea fătării este semnalată printr-un
comportament caracteristic al animalului şi prin
apariţia unor semne exterioare: abdomenul vacii se
lasă mult, în special în partea dreaptă, concomitent cu
adâncirea flancului stâng, de o parte și de alta a cozii
apare câte o adâncitură, iar aceasta devine mai
mobilă, ugerul se mărește în volum, cu câteva zile
Prezentarea anterioară a vițelului la fătare

înaintea fătării sfârcurile se întăresc şi devin divergente, vulva se tumefiază şi din ea se scurge
un lichid filant transparent.
În cazul unei fătări normale (eutocice), fătul are o prezentare anterioară cu capul
așezat pe membrele anterioare, durata fătării este de 1-3 ore, iar eliminarea învelitorilor fetale
are loc la cca. 4 - 6 ore după expulzarea fătului.
Îngrijirea nou născutului constă în primirea lui pe o prelată, o cârpă de sac curată sau
pe un strat gros de paie. Imediat după expulzare se va proceda la curățarea de mucozități a
căilor respiratorii şi la ştergerea corpului cu o pânză aspră de sac sau cu paie în vederea uscării
sale şi a activării circulaţiei sangvine periferice. În cazul în care viţelul nu respiră i se va face
o respirație artificiala prin presarea ritmică a membrelor anterioare pe cavitatea toracică.
Se va proceda apoi la tăierea ombilicului (daca nu s-a rupt singur), la o distanță de 10
- 15 cm de la abdomen, porţiunea respectivă fiind presată în vederea eliminării sângelui și
7
dezinfectată cu tinctura de iod. După aceste operațiuni vițelul va fi cântărit, individualizat (prin
acordarea unui matricol) şi se va urmării ca în maximum 1,5 ore de la naștere să ingere primul
tain de colostru.
Îngrijirea vacii după fătare are în vedere protejarea acesteia în perioada imediat
următoare când este foarte sensibilă. Astfel, din cauza eforturilor pe care le face, vaca transpiră
foarte mult, ceea ce impune protejarea ei împotriva frigului şi a curenţilor prin buşumarea până
la uscare şi, pe timpul iernii, acoperirea cu o pătură sau o prelată.
Se va proceda apoi la spălarea cu apă calduță și săpun şi la dezinfecţia trenului
posterior după care urmează ştergerea cu o pânză de sac aspră și uscată. În vederea refacerii
echilibrului hidric din organism i se va administra un barbotaj (cca. 10 l de apă călduță
(temperatura 38 - 39o C) în care s-au amestecat, în prealabil, cca. 50 g sare şi 250 g tărâţe de
grâu. Este foarte important ca persoana care a supravegheat fătarea să urmărească cu toată
atenția eliminarea învelitorilor fetale şi schimbarea aşternutului iniţial. Dacă în cca. 6-8 ore de
la fătare învelitorile fetale nu vor fi eliminate, în vederea prevenirii unei infecţii, se apelează la
medicul veterinar în vederea extracţiei manuale a placentei.
După fătare vaca va rămâne în maternitate sau în boxa de fătare o perioadă variabilă
(în funcție de modul în care a decurs fătarea), perioadă în care hrănirea ei se va face cu fân de
cea mai buna calitate, urmând ca, treptat, să revină la raţia obişnuită.
CAPITOLUL 4 CRESTEREA TINERETULUI TAURIN
Una din cele mai importante pârghii practice de sporire şi ameliorare a efectivelor de
taurine o constituie creșterea şi îngrijirea în condiții optime a tineretului, deoarece influenţează
hotărâtor generaţia viitoare prin obţinerea la vârsta adultă a unor producții ridicate şi a unei
eficienţe economice ridicate.
4.1. Întreținerea viţeilor

Întreținerea reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice şi sanitar-
veterinare ce au drept obiectiv asigurarea unor condiţii optime de adăpostire, îngrijire corporală
şi mișcare a vițeilor în vederea limitării la maximum a pierderilor şi crearea unor premise
favorabile privind dezvoltarea lor ulterioară.
8
Adăpostirea viţeilor se poate realiza în mai multe variante, funcţie de mărimea fermei
şi gradul de modernizare al acesteia. Astfel, putem întâlni:
 întreținerea viţeilor în profilactoriu şi creşă;
 întreținerea viţeilor în maternitate şi creşă;
 întreținerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului;
Întreținerea viţeilor în profilactoriu şi creşă:
este o variantă întâlnită în mod deosebit
în unităţile cu efective mari de animale,
cu un grad sporit de modernizare, cu un
flux tehnologic bine definit, ce implica
adăposturi şi spații specifice fiecărei
categorii fiziologice de animale.
Profilactoriu reprezintă o zonă special amenajată, amplasat în imediata vecinătate a
maternităţii şi organizată în boxe individuale (0,60 m lăţime, 1,0 m înălţime şi 1,2 m lungime)
cu pereții lavabili, prevăzute cu pardoseală tip ,,grătar” plasată la cca. 30 cm înălţime faţă de
pardoseala adăpostului sau în boxe colective în care sunt cazaţi cca. 3-6 viţei prevăzute cu
pardoseală plină peste care se pune un aşternut gros de paie ce se împrospătează zilnic.
Varianta întreţinerii viţeilor în boxe

individuale este mai costisitoare, dar răspunde
mai bine cerințelor igienico-sanitare de
prevenire a îmbolnăvirilor prin transmiterea cu
o frecvenţă redusă a agenţilor patogeni de la un
animal la altul şi a contractării unor vicii de
comportament (suptul nenutritiv).
Este foarte important, din considerente sanitar-veterinare, ca atât boxele individuale,
cât şi cele colective să fie construite din materiale ce pot fi spălate şi dezinfectate cu uşurinţă,
iar funcţionarea profilactorului să se desfăşoare pe principiul ,,totul plin totul gol”. Pe unul din
pereții boxelor colective şi pe peretele frontal al boxei individuale se amplasează dispozitivele
de fixare a găleţilor de apă şi alăptare.
9
În profilactoriu trebuie să se asigure un microclimat corespunzător acestei categorii

de vârstă: temperatura: 14-16oC, umiditatea: 70-75 %, viteza curenţilor de aer: 0,1-0,2 m/sec,
iar concentraţia emisiilor nocive din aer trebuie menţinută în limitele normale: 0,03 mg/l CO2
şi NH3, respectiv 0,15 mg/l hidrogenul sulfurat.
Animalele sunt întreţinute în profilactoriu o perioadă de 2 săptămâni, apoi sunt mutate
în creşă, spaţiul eliberat urmând să fie curăţat, spălat şi dezinfectat pentru o altă serie de
animale.
Întreținerea viţeilor în creşă:
începe de la vârsta de 2 săptămâni până la
vârsta de 3 luni. Creșa este organizată în boxe
colective în care sunt cazaţi, în funcţie de
efectivul fermei între 10-15 viţei, repartizarea
lor pe boxe făcându-se după o prealabilă
lotizare în funcţie de vârstă, greutate şi
dezvoltare corporală.
De regulă creşa este organizată pe două rânduri de boxe (fiecare boxă fiind împărţită
în două zone distincte: zona de odihnă construită din cărămidă, mai înaltă cu 15-20 de cm decât
pardoseala adăpostului şi acoperită cu un strat gros de paie şi zona de mişcare amplasată la
nivelul pardoselei adăpostului ce constituie şi zona murdară de unde se evacuează dejecţiile)
despărţite printr-o alee de furajare.
Boxele asigură o suprafaţă de cca. 2 mp/viţel (1,2 mp pentru odihnă) şi sunt despărţite
între ele printr-un grilaj metalic. Pe unul din pereţii laterali ai boxei (deasupra zonei de mişcare)
este amplasată adăpătoarea comună ,,tip jgheab” cu nivel constant, iar peretele dinspre aleea
de furajare este prevăzut cu o iesle compartimentată cu zonă pentru furaje concentrate, şi
suculente, grătar pentru fibroase şi grătar cu dispozitiv autoblocant pentru amplasarea găleţilor
de alăptare.
De regulă, la unul din capetele adăpostului există un spaţiu rezervat pentru: pregătirea
laptelui şi a substituentului de lapte înaintea administrării, stocarea nutreţului combinat,
depozitarea uneltelor specifice, etc.
Este foarte important ca și creșa să aibă un microclimat asemănător cu cel din
profilactoriu (temperatura putând fi mai redusă cca. 10-12oC), să beneficieze de o stare de
igienă desăvârşită, în vederea preîntâmpinării pierderilor la viţei, să fie deservită de un personal
10
calificat, să funcţioneze după principiul ,, totul plin totul gol” în vederea efectuării curăţeniei,
dezinfecţiei, dezinsecţiei şi deratizării pentru întreruperea lanţului microbian şi să beneficieze
de padoc exterior pentru mişcarea liberă a viţeilor.
Întreținerea viţeilor în maternitate şi creşă se practică acolo unde nu se poate
amenaja un spaţiu distinct pentru profilactoriu. Acest neajuns este suplinit prin menţinerea
viţelului cu vaca în boxa de fătare în prima săptămână de viaţă.
Sistemul permite o mai bună
alimentaţie a viţeilor prin hrănirea
directă, ceea ce reduce morbiditatea şi
mortalitatea acestora datorită unei mai
bune asimilări a gamaglobulinelor din
colostru.
Dezavantajele majore ale sistemului
sunt reprezentate de obişnuirea viţelului
cu vaca şi separarea lor mai
dificilă la sfârşitul acestei perioade, de posibilitatea reducerii producţiei de lapte a vacii în
momentul separării, de reducerea productivităţii muncii și de depunerea unui efort mai mare
din partea îngrijitorilor, etc.
Pentru prîntâmpinarea apariţiei unor afecţiuni digestive la viţei ca urmare a unui
consum exagerat de lapte, în boxa de fătare se amenajază un spaţiu de cca. 2 mp pentru
separarea acestora şi realizarea unei hrăniri dirijate.
După vârsta de o săptămână viţeii sunt trecuţi în creşă şi întreţinuţi conform
tehnologiei prezentate anterior la varianta de întreţinere,, în profilactoriu şi creşă”.
Întreținerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului este o
tehnologie relativ nouă şi presupune întreţinerea viţeilor cu vaca în boxa de fătare în perioada
colostrală (cca. o săptămână) şi trecerea lor în cuşti în afara adăpostului unde sunt menţinuţi
până la înţărcare (până la cca. 3 luni).
11
Cuştile sunt menţinute în afara adăpostului indiferent de anotimp, dar este necesar să
fie amplasate într-un loc adăpostit, cu o bună permeabilitate a terenului, cu o uşoară pantă de
scurgere a dejecţiilor, ferit de curenţi, de regulă sub un umbrar pentru protejarea lor de
intemperii.
În această variantă de întreţinere viţelul
beneficiază de două zone distincte –
cuşca propriu-zisă (1,2 m lăţime, 1,5 m
lungime şi 1,1 m înălţime), construită din
materiale uşor de spălat şi dezinfectat
(lemn, fibră de sticlă sau material plastic)
în care se
introduce un strat gros de paie ce se completează şi se împrospătează periodic şi un padoc
exterior cu pereţii din plasa metalică în suprafaţă de cca. 2 mp. Pe unul din pereţii padocului se
amplasează grătarul pentru fibroase şi jgheabul pentru concentrate, iar pe peretele frontal
dispozitivul pentru fixarea găleţilor cu apă şi lapte sau substituent.
Această variantă, aplicată corect, măreşte rezistenţa viţeilor la condiţiile de mediu,
reduce incidenţa îmbolnăvirilor și permite diminuarea investițiilor ocazionate de construirea
unor adăposturi specializate pentru această categorie fiziologică.
Îngrijirea viţeilor constă în îndepărtarea periodică a impurităţilor de pe pielea şi din
părul animalelor prin periere, depistarea şi tratarea diferitelor afecţiuni ale pielii, izolarea şi
îngrijirea animalelor bolnave, etc. Până la înţărcare trebuie să se mai realizeze ecornarea
viţeilor şi amputarea mameloanelor suplimentare sau supranumerare.
Mişcarea contribuie la mărirea rezistenţei şi la dezvoltarea armonioasă a viţeilor. Pe
timp de vară, scoaterea lor la aer şi soare poate fi făcută începând chiar după prima săptămână
de viaţă, câte 10 - 15 min pe zi.
După vârsta de 2 - 3 săptămâni durata zilnica a plimbărilor poate fi de 2 - 3 ore, iar la
vârsta de o lună pot fi ţinuți afară chiar toata ziua, (exceptie făcând zilele ploioase) în condiţiile
amenajării în padocuri a unor umbrare speciale.
Pe timp de iarnă, scoaterea vițeilor afară poate fi făcută numai începând cu vârsta de
două săptămâni în zilele însorite. Durata unei plimbări zilnice, la vârsta de o lună, poate fi de
12
câte 40-45 min, iar la vârsta de 3-4 luni de câte 2-3 ore. În zilele cu viscol sau ger prea puternic
se va evita scoaterea vițeilor în padocuri.
Ca și conduită generală, scoaterea vițeilor la plimbare se va realiza la minimum o oră
după alăptare, iar la întoarcerea de la plimbare vițeii nu vor fi alăptați decât după circa o
jumătate de oră şi după administrarea prealabilă a unei cantități mici de fân de cea mai bună
calitate.
4.2. Hrănirea viţeilor în perioada de alăptare

Are la bază o serie de caracteristici ale digestiei viţelului (rumegarea începe între 5 -
25 de zile de la fătare, secreţia enzimatică a tubului digestiv este completă după vârsta de 4
săptămâni, iar celuloza poate fi degradată complet după vârsta de 3 luni) şi în funcţie de furajele
predominante se împarte în două mari etape: hrănirea cu lapte şi hrănirea cu nutreţuri vegetale.
Hrănirea tineretului cu lapte – se diferenţiază în două subperioade distincte:
A) Hrănirea vițelului în subperioada colostrală – are loc în primele 5-7 zile de la
naştere, atunci când vițelul este hrănit în exclusivitate cu colostru. Colostrul reprezintă laptele
matern secretat în primele 4 - 5 zile de la fătare şi se caracterizează printr-o valoare nutritivă şi
biologică ridicată, fiind în același timp bogat în proteine, săruri minerale, vitamine şi substanțe
imunogene.
În comparație cu laptele (tab. nr. 1), colostrul este de 2 - 4 ori mai bogat în proteine,
grăsimi, săruri minerale și vitamine, dar această compoziție se schimbă de la o zi la alta, în
sensul diminuării ponderii acestor componente, astfel că trebuie administrat cât mai rapid în
hrana viţeilor.
Compoziţia colostrului şi modificările survenite în timp
(după Ghe. Georgescu şi col. 1990)
Tabelul nr 1
Proteine total
Specifi Săruri
S.U. Albumine- Grăsimi Lactoză
care Cazeină minerale
globuline
La fătare 32,27 5,6 16,3 6,5 3,0 1,3
La 12 ore 20,5 4,8 8,9 5,6 3,2 1,0
La 24 ore 18,5 4,2 5,3 4,8 3,2 1,0
La 48 ore 14,2 3,3 3,2 4,2 3,5 1,0
La 72 ore 13,3 3,2 1,0 4,1 4,1 0,9
Lapte
12,5 3,0 0,5 3,6 4,6 0,8
normal
13
Colostrul este deosebit de bogat în anticorpi şi prin administrarea lui se transmite

imunitatea pasivă de la mamă la nou născut. Această administrare trebuie făcută imediat după
fătare deoarece mucoasa intestinală a noului născut permite trecerea gamaglobulinelor numai
în primele 24 ore de viață fiind vital ca în această perioadă vițeii să fie hrăniți cu colostru (în
prima săptămână de viață, administrarea colostrului poate fi făcută în 5 - 6 tainuri, a câte 500 -
750 g fiecare tain).
De asemenea, colostrul are un pronunţat efect laxativ şi contribuie la eliminarea
meconiului de pe traiectul tubului digestiv.
Administrarea colostrului se realizează după o prealabilă igienizare a ugerului şi după
mulgerea separată a primelor jeturi. În cazul în care un vițel nu poate beneficia de colostru de
la mamă imediat după naştere, este obligatoriu să fie hrănit cu colostru de la altă vacă fătată în
acelaşi interval de timp, sau în lipsa acesteia, să i se administreze un înlocuitor de colostru.
B) Hrănirea viţelului în subperioada de alăptare propriu-zisă - începe din momentul

încheierii subperioadei colostrale şi constă în administrarea cu preponderenţă în hrana viţeilor
a laptelui, concomitent cu obişnuirea treptată cu furajele vegetale.
În funcție de scopul pentru care sunt crescuti, de gradul de modernizare al unităţii, de
caracterul fermei, de existenta bazei furajere sau a furajelor combinate folosite ca hrană se
disting 2 grupe de sisteme de hrănire a viţeilor: sisteme clasice (tradiționale) şi sisteme
moderne (industriale sau intensive).
 Sistemele clasice (tradiționale) de hrănire a viţeilor – sunt folosite din ce în ce
mai rar fiind întâlnite în mod deosebit în unităţile cu un efectiv redus de animale şi cu un grad
scăzut de modernizare şi mai frecvent în gospodăriile individuale.
Ele asigură o creștere mai rapidă a vițeilor, dar sunt de cele mai multe ori neeconomice
deoarece utilizează cantități mari de lapte integral, asigură o productivitate redusă a muncii şi
implică un efort mare din partea utilizatorilor. La noi în tară se practică în variantele următoare:
 Hrănirea pe bază de lapte integral: se practică mai mult în cadrul gospodăriilor
individuale, iar în alte țări se folosește în exclusivitate în creșterea vițeilor aparținând raselor
de carne. Prin acest sistem, vițeii consumă lapte integral, prin supt, direct de la mamele lor până
la înţărcare. Începând cu a doua, a treia lună de viață, cantitățile zilnice de lapte se reduc
obişnuind vițelul să consume nutrețuri ce vor alcătui hrana lui după înțărcare.
14
Utilizând această tehnologie viţeii consumă până la înţărcare cca. 450-550 kg lapte,
iar în cazul raselor de carne viţelul consumă, la discreţie, prin supt, (o perioadă de 6-7 luni)
întreaga producţie de lapte a vacii.
 Hrănirea pe bază de lapte normalizat: în această variantă se folosește în hrana
viţeilor laptele cu un conținut mai scăzut în grăsime (cca. 2 - 2,5 %). Hrănirea viţelului cu lapte
normalizat începe după subperioada colostrală în mod treptat, astfel că în cca. o săptămână
viţelul trebuie să se obişnuiască cu acest tip de lapte. Prezintă avantajul realizării unei economii
de materie grasă de cca. 5,0-7,0 kg pe întreaga perioadă de alăptare.
 Hrănirea pe bază de lapte integral şi smântânit: are la bază utilizarea etapizată
în hrana viţeilor a celor două sortimente de lapte. În prima lună de viață vițeii vor consuma
numai lapte integral, iar în perioada următoare, până la înţărcare lapte smântânit. Laptele
smântânit va fi introdus treptat, într-o perioadă de cca. 10 zile prin substituirea zilnică a unei
cantităţi de 0,6-0,8 kg lapte integral cu o cantitate dublă de lapte smântânit. Cantitățile de lapte
integral și smântânit variază, de regulă, în funcție de rasă, de sporul mediu zilnic planificat și
de scopul urmărit.
În această variantă viţeii consumă cca. 160-180 kg lapte integral în perioada naștere –
înțărcare și cca. 450 - 600 l lapte smântânit. Acest sistem este mai economic deoarece, folosind
și laptele smântânit, prețul de cost al kilogramului de spor în greutate se reduce considerabil.
 Sistemele moderne (intensive) de hrănire a vițeilor - au început să fie din ce în
ce mai utilizate, deoarece conduc la reducerea considerabilă a consumului de lapte integral din
alimentația vițeilor, fără nicio repercusiune negativă asupra creșterii și stării de sănătate a
acestora, în condiţiile utilizării tot mai frecvente a substituenților de lapte şi a nutreţurilor
combinate de foarte bună calitate. În practică sunt întâlnite următoarele variante:
 Hrănirea viţeilor cu substituenți de lapte: are la bază înlocuirea laptelui integral
din hrana viţeilor cu un substituent de lapte. Substituirea laptelui integral are loc cel mai
devreme după prima săptămână de viaţă şi cel mai târziu la vârsta de 14 zile. Cel mai folosit
substituent este laptele praf de uz animal (poate avea diferite denumiri comerciale, funcție de
producător), conţine cca. 26 - 27 % proteine, 16 - 18 % grăsime, 44 - 57 % extractive neazotate
și supernucleul proteino-vitamino-mineral. Înainte de utilizare substituentul de lapte se dizolvă
în apă fierbinte (la cca. 450 C), în proporție de 1/9 şi se administrează viţeilor, la temperaturi
de 37oC-38oC, conform unei scheme de alăptare stabilită anterior.
15
În vederea obţinerii unor rezultate bune este necesar ca substituentul de lapte să fie de
cât mai bună calitate, cu un grad de digestibilitate cât mai ridicat şi hrănirea să fie completată
cu administrarea unui nutreț concentrat şi a unui fân de cea mai bună calitate.
Prin acest sistem de hrănire, de la vârsta de 2 săptămâni şi până la înţărcare (vârsta
de 3 luni) se vor consuma în medie cca. 30 kg substituent de lapte sub formă de praf.
 Hrănirea viţeilor cu lapte integral și nutrețuri combinate tip ,,Starter”: se
întâlneşte în unităţile cu efective mai mari de animale şi cu un grad ridicat de modernizare a
fluxului tehnologic. Prin acest sistem vițeii vor fi hrăniți cu lapte integral până la vârsta de 4
săptămâni, (perioadă în care vor consuma între 100 l - 160 l), concomitent administrându-li-se,
în vederea completării necesarului de hrană, şi cantităţi crescânde de nutreţ combinat tip,,
starter”.
Starterul (nutrețul combinat de pornire) are, în linii generale, următoarea compozitie:
proteine 22 - 25 %, grăsime 5 - 7 %, glucide 44 - 48 %, celuloză 5 - 8 %, calciu 1 - 1,5 %, acid
fosforic 1,5 - 1,8 %. Ca sortimente de furaje ce intră în componența sa menționăm: făina de
lucernă, turte de floarea soarelui, fulgi de ovăz și de porumb, glucoză, făină de pește sau carne,
lapte praf degresat, premix vitamino-mineral şi antibiotice.
Având în vedere că nutrețul combinat (starterul) este sărac în celuloză se va avea grijă
ca încă de la vârsta de 15 - 20 zile, viţeii să fie obişnuiţi să consume fân de lucernă, trifoi sau
otavă. Starterul se va administra în hrană, la discreţie, până la înţărcare, după care hrănirea se
va continua cu un alt nutreț combinat de creștere, care are o compoziție asemănătoare
amestecurilor obișnuite de concentrate.
16
CURSUL NR. 3
Sisteme de alăptare a vițeilor

Administrarea laptelui în hrana viţeilor ridică o serie de probleme practice deosebit de
importante legate de: timpul de administrare, efortul fizic depus de îngrijitori, productivitatea
muncii, precum şi o serie de probleme atât de ordin sanitar - veterinar cât şi de ordin economic.
În practică se întâlnesc următoarele sisteme de alăptare: alăptarea naturală şi alăptarea
artificială.
 Alăptarea naturală: este cel mai vechi sistem şi se întâlneşte din ce în ce mai
rar, cu precădere, în exploataţiile foarte mici, în gospodăriile individuale şi în creşterea raselor
de taurine de carne. Prin acest sistem, viţelul consumă singur întreaga cantitate de lapte direct
de la mama prin supt.
Prezintă avantajul unei dezvoltări mai rapide a tineretului, influenţează favorabil
starea de sănătate a viţeilor, dar prezintă o serie de dezavantaje de ordin organizatoric, tehnic
şi economic ceea ce conduce la restrângerea ariei sale de utilizare. Se practică în două variante:
,,alăptarea la vaci mame” și ,,alăptarea la vaci doici”.
 Alăptarea la vaci mame:
prezintă următoarele neajunsuri: nu se cunoaște întreaga
cantitate de lapte produsă de vacă, nu poate fi cunoscută
cu precizie cantitatea de lapte consumată de viţel, viţeii
sunt înţărcaţi mai greu, vacile dau mai puțin lapte după
fătare, iar unele vaci obișnuite să fie mulse în prezența
vițelului reţin o cantitate mai mare de lapte
rezidual, viţeii consumă până la înţărcare numai lapte integral, implică un efort fizic deosebit
din partea îngrijitorilor, etc.
 Alăptarea la vaci doici: constituie tot o variantă de alăptare naturală, viţeii
primindu-şi laptele necesar tot prin supt, de data aceasta însă de la alte vaci numite ,,vaci doici”.
Se practică numai în situaţii rare (îmbolnăvirea sau moartea mamei), de regulă fiind utilizate
drept ,,doici” animalele primipare, care nu au ugerul foarte bine format, gimnastica funcţională
realizată prin supt, definitivând formarea acestuia.
 Alăptarea artificială a viţeilor: se deosebeşte de sistemul precedent prin faptul
ca laptele este întâi muls şi apoi administrat în hrana viţeilor prin diferite metode, în funcţie de
1
vârstă, greutate şi destinaţia viitoare. Reprezintă un sistem modern, uşor de aplicat, care,
datorită multiplelor avantaje de ordin tehnologic şi sanitar-veterinar, se întâlneşte în majoritatea
unităţilor de creştere a vacilor de lapte.
Utilizarea alăptării artificiale impune respectarea unor reguli de bază:
 menținerea vaselor în care se administrează laptele, într-o perfectă stare de
igienă şi spălarea lor cu detergenţi speciali dupa fiecare utilizare;
 pe timp de vară, laptele se va administra imediat după muls, iar în celelate
anotimpuri după o prealabilă încălzire la temperatura de 370 C - 380 C;
 respectarea cu stricteţe a orelor de alăptare și a numărului acestora în vederea
evitării tulburărilor de natură gastro-intestinală;
 pentru a evita "viciul suptului" este indicat ca peretele boxei dinspre iesle să fie
prevăzut cu grilaje autoblocante şi după fiecare alăptare botul viţelului să fie şters cu un prosop
uscat și curat;
Acest sistem de alăptare poate fi practicat în trei variante:
 Alăptarea la găleată:
este destul de frecvent folosită, dar prezintă o
serie de neajunsuri de ordin sanitar-veterinar
(viţelul flămând consumă de circa 3 - 4 ori mai
repede laptele decât prin supt, ceea ce îl expune la
aerofagie şi frecvente tulburări gastro-intestinale)
şi tehnologic. Spre a evita toate neajunsurile
acestei variante se recomandă ca fiecare tain să fie
împărţit în 2 sau 3 părți şi administrat în reprize.
 Alăptarea la biberon:
reprezintă o varianta superioară celei precedente,
deoarece imită suptul natural, laptele fiind
consumat încet de către viţel şi digerat în condiţii
normale. Se impune ca biberoanele şi tetinele să
fie menţinute într-o perfectă stare de igienă.
2
 Alăptarea la instalații mecanice:

reprezintă cea mai modernă variantă de alăptare, asigură
o productivitate foarte mare a muncii, elimină efortul
depus de îngrijitori şi este utilizată, cu precădere, în
special în fermele cu un grad sporit de mecanizare şi
automatizare, care cresc efective mari de viţei.
Prin această variantă viţeii sunt alăptaţi în grup, la mai
multe biberoane fixate la o instalație mecanică.
Instalaţiile de alăptare pot fi mai simple sau mai
complexe (funcţie de firma constructivă), dar prezintă

câteva părţi comune: recipientul în care se depozitează lapte sau substituient dotat cu un
agitator pentru omogenizare, un termostat pentru încălzire şi menţinerea temperaturii dorite şi
compartimentat în vederea administrării simultane a mai multor reţete de substituient,
medicamente, etc.; sistemul de dozare a laptelui (care la instalaţiile automatizate poate fi
reprezentat de un calculator), conductele de distribuire şi recipienţii individuali cu biberon.
4.3. Hrănirea viţeilor cu nutreţuri vegetale

Pe măsura creşterii, are loc dezvoltarea şi activarea funcţională a compartimentelor
gastrice şi creşterea nevoilor nutriţionale ale viţeilor, nevoi ce reclamă suplimentarea hrănirii
cu furaje vegetale ce vor fi consumate de către animale la vârsta adultă.
Practica arată că obişnuirea viţeilor să consume astfel de nutreţuri la o vârstă cât mai
timpurie, contribuie la o mai bună şi rapidă dezvoltare a prestomacelor acestora, la o utilizare
superioară a nutreţurilor concentrate și grosiere, precum şi la o mai bună creştere şi dezvoltare
ulterioară a tineretului. Tipul furajelor și ordinea introducerii acestora în furajarea tineretului
este următoarea:
Concentratele sunt introduse în hrana viţeilor începând de la vârsta de cca.14 zile,
primul nutreţ concentrat fiind făina cernută de ovăz, apoi după vârsta de 18 zile se pot introduce
tărâțele de grâu, șroturile de soia și in, de floarea-soarelui, etc. Se recomandă ca după vârsta
de 20 zile uruielile să fie mai mari, deoarece vițeii le digeră mult mai bine dacât pe cele sub
formă de făină. De regulă, concentratele sunt administrate în hrana viţeilor la discreţie până la
înţărcare.
3
Fibroasele se pot introduce în hrana vițeilor după vârsta de trei săptămâni, fiind
reprezentate în special de fânurile de leguminoase (fân de lucernă și trifoi) sau otava de calitatea
cea mai bună. Pentru o obişnuire mai rapidă a viţeilor fibroasele pot fi administrate şi sub formă
macinată (făina de fân) în amestec cu concentratele (la sfârşitul primei luni fibroasele
reprezentând cca. 25 % din amestec, în luna a doua cca. 40 %, iar în luna a treia peste 50 %).
Rezultate foarte bune au fost obținute prin administrarea lucernei sub formă granulată.
Suculentele se introduc în hrana viţeilor, diferenţiat, în funcţie de sezon. Astfel, vara
primul suculent introdus în hrana vițeilor este reprezentat de masa verde ce poate fi consumată
după vârsta de cca. 14 zile, iniţial sub formă cosită, iar după vârsta de o lună prin păşunat direct.
În perioada de stabulaţie primul nutreţ suculent este reprezentat de morcovi ce sunt
introduşi în furajare de la vârsta de cca. 4 săptămâni, la sfârşitul celei de-a doua luni poate fi
introdusă sfecla furajeră sub formă tocată, iar după patru luni porumbul siloz (numai dacă este
de foarte bună calitate).
Sărurile minerale sunt administrate simultan cu nutreţul combinat. Atunci cănd se
administrează amestec de fermă mineralele pot fi introduse în acest amestec de la vârsta de cca.
6 săptămâni sub forma unui complex proteino-vitamino-mineral. Cantitatea de săruri minerale
administrată creste, de regula cu vârsta, ajungand la 30 g amestec mineral pe la vârsta de 6 luni.
Vitaminele se vor da vițeilor în special iarna, când de obicei hrana mamelor este
carențată în vitamine. Se vor administra câte 150 - 500 U.I. vitamina A și 25 - 50 U.I. vitamina
D/kg/greutate vie.
Apa de băut se va administra viteilor dupa prima saptamană de viață. La început este
bine ca apa să se dea fiartă şi apoi răcită, iar dupa circa o lună de viaţă, va fi administrată la
temperatura de 14 - 16o C .
4.4. Înţărcarea viţeilor

Reprezintă un proces foarte important în creşterea viţeilor, care are drept finalitate
eliminarea totală a laptelui din hrana acestora şi înlocuirea lui cu nutreţuri vegetale. Pentru
obținerea unor rezultate foarte bune și pentru diminuarea stresului animalelor este necesară o
pregătire corespunzătoare, în sensul obişnuirii acestora de timpuriu cu consumul de nutreţuri
vegetale.
4
Astfel, se consideră că un viţel este bine pregătit pentru înţărcare atunci când poate
consuma zilnic cca. 1,5-2,0 kg fibroase de bună calitate, cca. 3-5 kg suculente şi cca. 1-2 kg
nutreţuri concentrate.
Din punct de vedere al vârstei viţeilor, momentul înţărcării este diferit şi se află
într-o corelaţie directă cu o serie de factori: direcţia de exploatare a vacilor, destinaţia viţeilor,
gradul de modernizare al fermei, tehnologia de creştere utilizată, etc. În practică întâlnim
următoarele variante de înţărcare:
 înţărcarea timpurie – este o variantă folosită în fermele modernizate ce dispun
de condiţii foarte bune de hrănire și întreținere, practică o tehnologie optimă de exploatare şi
au ca rezultantă directă a procesului de producţie laptele. Se poate realiza la vârste cuprinse
între 30-60 de zile, rezultatele fiind condiţionate de tehnologia de creştere şi hrănire utilizată.
 înţărcarea normală – este metoda cea mai utilizată în fermele de vaci de lapte
şi se realizează la vârsta de 80-100 de zile, cel mai frecvent la 90 de zile. Are avantajul unei
bune pregătiri a viţeilor pentru înţărcare şi a unei dezvoltări ulterioare optime a acestora.
 înţărcarea tardivă – se foloseşte cu predilecţie în cazul unităţilor gospodăreşti,
în creşterea raselor exploatate exclusiv pentru producţia de carne, la viţeii de mare valoare
folosiți la reproducţie, etc. şi are loc la vârsta de 5-7 luni.
După înțărcare vițeii sunt separați pe sexe și sunt afluiți corespunzător fluxului
tehnologic adoptat, fiind crescuți în adăposturi separate.
4.5. Particularităţile creşterii tineretului femel de reproducţie
 Întreținerea tineretului – se realizează diferențiat sezonier:

A) Întreținerea tineretului în sezonul de iarnă – are drept obiectiv protejarea acestuia
împotriva climatului nefavorabil şi crearea unor condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare.
Se poate practica în două variante:
 întreținerea în stabulaţie legată – este o variantă întâlnită în exploatațiile de
foarte mici dimensiuni, din ce în ce mai puţin deoarece limitează mişcarea animalelor şi poate
conduce la apariţia unor defecte de conformaţie. Animalele sunt legate la iesle şi se odihnesc
pe paturi cu dimensiuni variabile (tabelul nr. 2), funcţie de vârstă.
5
Variaţia elementelor de cazare în dinamică în varianta

întreţinerii în stabulaţie legată (prelucrare după Gh. Georgescu)
Tabelul nr. 2
Nr Specificare UM Câtegoria de vârstă
crt 3-6 6-12 12-18 luni 18-24 luni Peste 24
luni luni luni
1 Lungimea patului cm 110 125 140 165 185
2 Lăţimea patului cm 65 75 85 100 115
3 Înălţime perete iesle spre cm 17 20 20 25 25
animal
4 Înălţime separator stand cm 75 80 100 100 100
În funcţie de gradul de modernizare a adăpostului, adăparea se realizează la discreţie

utilizând adăpătorile semiautomate cu clapetă, iar evacuarea dejecţiilor se realizează mecanizat
folosind instalaţia cu racleţi batanţi. În vederea limitării la maximum a efectelor negative
generate de stabulaţia legată se recomandă ca adăposturile să fie prevăzute cu padocuri
exterioare în care animalele să fie scoase pe timp favorabil.
Întreținerea tineretului de reproducție în padoc în perioada de vară
 întreținerea în stabulaţie liberă – prezintă avantajul unei dezvoltări armonioase

a animalelor şi se poate realiza în boxe comune pe pardoseală plină sau pe pardoseală tip ,,
grătar” sau cu spaţii individualizate de odihnă de dimensiuni variabile (tabelul nr. 3 ) corelate
cu vârsta şi greutatea animalelor.
6
Întreținerea liberă a tineretului în adăposturi cu spațiu individualizat de odihnă
Variaţia elementelor de cazare în dinamică în varianta

întreținerii în stabulaţie liberă (prelucrare după Gh. Georgescu)
Tabelul nr. 3
Nr Specificare UM Câtegoria de vârstă
Crt 3-6 6-12 12-18 luni 18-24 luni Peste 24
luni luni luni
Stabulaţie liberă cu boxe colective şi spaţii comune de odihnă
1 Capacitatea boxelor cap 5 – 10 10-20 20-30 20-30 20-30
2 Front furajare/animal cm 45 55 65 70 75
3 Suprafața de odihna – cu mp 2,0 3,0-3,5 4,0-5,0 5,0-6,0 6,0-8,0
pardoseala plina
4 Suprafața de odihna – cu mp 1,6-1,8 2,0-2,5 3,0-4,0 4,0-4,5 4,5-5,0
pardoseală gratar
Stabulaţie liberă cu spaţii individualizate de odihnă
1 Lungimea cuşetei cm 1,35 1,55 1,75 2,00 2,10
2 Lăţimea cuşetei cm 60 70 85 100 110
3 Înălţime treptei patului cm 15 15 20 20 20
4 Front furajare/animal cm 45 55 65 70 75
5 Înălţime separator stand cm 75 80 80 90 100
Alimentarea cu apă se realizează la discreţie prin utilizarea adăpătorilor cu nivel

constant, iar evacuarea dejecţiilor se realizează mecanizat. Şi în această variantă de întreținere
este recomandat ca adăposturile să fie prevăzute cu padocuri exterioare pentru asigurarea unei
mişcări suplimentare a animalelor pe vreme bună, padocuri ce trebuie să asigure minimum 5-
6 mp/cap.
Indiferent de varianta de întreținere utilizată este foarte important pentru sănătatea
animalelor ca în adăposturi să se menţină un microclimat corespunzător: temperatura 14-16o C
pentru tineretul sub 1 an (12-14o C pentru animalele peste 1 an); umiditatea aerului cca. 65-75
%; concentraţia CO2 şi NH3 sub 0,030 mg/l, hidrogenul sulfurat sub 0,015 mg/l, iar viteza
curenţilor de aer trebuie să fie de 0,3 m/s iarna, respectiv 1-1,5 m/s vara.
7
B) Întreținerea tineretului în sezonul de vară – este indicat să se realizeze la păşune

,,Tabere de vară”, astfel încât tineretul să beneficieze din plin de efectul favorabil al factorilor
climatici şi mişcării.
Taberele de vară sunt amenajări speciale
situate, de regulă, la distanţe mai mari de
fermă, în care tineretul rămâne pe toată
perioada de vară, prevăzute cu: puncte de
alimentare cu apă, adăposturi tip ,,şopron” cu
un perete spre vântul dominant, iesle pentru
administrarea furajelor concentrate şi a
furajelor suplimentare dotate cu umbrare,
punct sanitar veterinar, camere pentru
îngrijitori, bază furajeră proprie, etc.
Dacă exploataţia nu dispune de păşuni este recomandat ca animalele să aibă acces liber
în padoc unde să rămână majoritatea timpului şi unde să li se administreze şi furajele.
Păşunile repartizate tineretului de reproducţie trebuie să fie de foarte bună calitate,
parcelate şi să poată asigura întreaga cantitate de masă verde necesară în hrana animalelor.
Îngrijirea corporală a tineretului constă în perierea periodică a animalelor în perioada
de stabulaţie şi în controlul şi toaletarea ongloanelor ori de câte ori este nevoie.
 Hrănirea tineretului - reprezintă o verigă tehnologică foarte importantă şi
alături de întreținere condiţionează calitatea generaţiilor viitoare de animale, producţia obținută
şi implicit eficienţa economică a acestei activităţi. O hrănire optimizată trebuie să aibă în vedere
administrarea unor nutreţuri de bună calitate, în cantităţi suficiente astfel încât să se asigure
creşterea şi dezvoltarea normală a tineretului.
În momentul stabilirii normelor de hrănire se are în vedere asigurarea parametrilor de
creştere necesari (tabelul nr. 4) şi a nevoilor energo-proteice în vederea realizării unor mase
corporale corespunzătoare pe fiecare categorie de vârstă.
8
Norme de hrană pentru tineretul taurin

femel de reproducţie
Tabelul nr. 4
Sporul mediu zilnic
Greu-
Nr 500 g 600 g 700 g 800 g 900 g
tate S.U.
crt U.N P.D. UN P.D UN P.D. U.N P.D U.N P.D.
(kg)
.
1 75 1,2-1,8 - - 2,1 275 2,30 300 2,50 330 2,70 350
2 100 1,6-2,7 - - 2,40 315 2,60 340 2,80 365 3,00 390
3 150 2,5-4,0 - - 3,10 375 3,40 410 3,60 430 3,80 455
4 200 3,7-5,5 3,60 415 3,80 435 4,10 470 4,40 505 4,70 540
5 250 4,5-6,5 4,20 460 4,50 495 4,80 530 5,10 550 5,40 595
6 300 5,3-7,8 4,80 505 5,10 535 5,40 570 5,70 600 6,00 630
7 350 6,4-9,6 5,40 565 5,70 600 6,00 630 6,30 660 6,60 695
8 400 7,4-11,0 6,00 600 6,30 630 6,60 660 - - - -
9 450 8,4-11,5 6,60 660 6,90 690 7,20 720 - - - -
10 500 9,4-13,5 7,10 710 7,40 740 7,70 770 - - - -
11 550 10,5-15,0 7,70 770 8,00 800 - - - - - -
 În perioada de stabulatie raţiile furajere sunt formate din fibroase (fânuri de

lucernă, trifoi, borceag sau otavă), suculente și suplimente de concentrate. Cantitățile de
nutrețuri ce se pot administra pe zi și pe cap de animal variază în funcţie de vârstă şi orientativ
pot fi: 3 - 6 kg fânuri de bună calitate, 10 – 20 kg nutret siloz de foarte bună calitate sau 5-10
kg sfeclă furajeră.
Nutreţurile concentrate se administrează sub formă de uruieli având în componență
porumb, mazăre, orz, tărâte, șroturi, la care se adaugă mineralele sub formă de CPVM
(Concentrat Proteino-Vitamino-Mineral) în cantităţi de cca. 1,5 - 2 kg/cap/zi. Rația zilnică va
fi administrată în 3 tainuri, iar adăpatul se va realiza la discreţie.
 În perioada de pașunat tineretul întreţinut la pășune, se dezvoltă bine,
beneficiind de multă mișcare, aer și soare, ceea ce contribuie la mărirea rezistenţei la intemperii
și boli. Scoaterea tineretului pe păşune va fi făcută de preferință dimineața și după amiază, câte
3 - 4 ore, restul timpului fiind ținut sub umbrare în orele de arşiţă sau în adăposturi simple pe
timp de ploaie, furtuni sau vânturi mai puternice.
Legat de calitatea pășunii, este de reținut faptul ca cele mai bune rezultate au fost
obținute prin folosirea pășunilor, în a căror compoziție floristică, leguminoasele au avut o
pondere de 30 - 40 %.
Cantitatea zilnică de masă verde administrată tineretului în perioada de păşunat
variază între 15-20 kg până la vârsta de un an şi cca. 20-30 kg peste această vârstă. În situațiile
în care păşunea nu este suficientă sau de bună calitate, se va administra tineretului un supliment
de nutreţuri concentrate în cantităţi de cca. 1,5 - 2 kg, funcţie de vârstă.
9
CAPITOLUL 5 TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR

PENTRU PRODUCŢIA DE LAPTE
Producţia de lapte obținută de la taurine are o importanţă deosebită, pe de o parte

datorită rolului său major în alimentaţia omului, iar pe de altă parte datorită ponderii acestei
producții în eficiența economică a activității de exploatare a taurinelor. Rentabilitatea acestei
activităţi apare ca evidentă și prin valorificarea superioară de către animale a furajelor vegetale,
a produselor secundare obţinute din agricultură şi a diferitelor categorii de reziduuri industriale.
Laptele se caracterizează prin palatabilitate ridicată, grad mare de digestivitate, iar sub
raportul valorii nutritive este considerat un aliment complet (conține circa 20 aminoacizi, 25
vitamine, 45 elemente minerale, 10 acizi grași, permițând obținerea a circa 1000 produse).
Este secretat de glanda mamară (ugerul), care, la taurine este formată din 4 sferturi
(uniăti glandulare), independente între ele și terminate fiecare prin câte un mamelon (sfârc).
Laptele de vacă se compune din: apa cca. 87,50 %, substanța uscată cca.12,50 %
(grăsime 3,80 %, substante proteice 3,30 %, lactoza 4,70 % și substanțe minerale 0,70 % ) şi
are următoarele proprietăţi:
 densitatea laptelui variază între 1.028 - 1.032, cu media de 1.030;
 temperatura de fierbere 100,20C;
 punctul de înghețare (crioscopic) 0,550 C;
 conținutul de grăsime 2,8 - 4,8 %;
 conținutul de proteine 2,7 - 3,7 %;
 aciditatea (în grade Thorner) este de 16 - 18 0 T, la laptele proaspat;
 reacția dupa muls este amfoteră sau neutră;
 pH-ul variază între 6,6 - 6,8;
 vâscozitatea laptelui este de 2,2 la 00 C și de 1,7 la 300 C.
5.1. Factorii care influențează producția de lapte

A) Producția individuală de lapte a vacilor este influențată de o serie de factori
genetici, fiziologici, de exploatare şi climatici, cei mai importanţi fiind următorii:
 Rasa - sub acest aspect trebuie reținut că există rase specializate pentru
producția de lapte (Holstein, Friză, Jersey, etc.), cu producţii foarte mari, rase cu producții
medii de lapte (BNR, Bruna, Schwyz, Simmental etc.), rase cu producţii mici de lapte (rasele
neameliorate şi cele specializate pentru producţia de carne), rase cu procent ridicât de grăsime
în lapte (Jersey, Guernsey), etc.
10
 Tipul fiziologic - influenţează producţia de lapte a animalelor datorită relaţiilor

de interdependenţă cu tipul morfologic, constituţional, temperamental şi productiv.
La taurine sunt întâlnite trei tipuri fiziologice: respirator, digestiv şi mixt (cu
predominarea uneia din laturi). Cele mai productive animale se încadrează în tipul respirator şi
se caracterizează prin: forme corporale uscăţive, schelet fin, musculatură slab dezvoltată,
constituţie fină, temperament vioi, o capacitate foarte mare de valorificare a furajelor în direcţia
producţiei de lapte și predominanța laturii catabolice a metabolismului, în speță procesele de
oxidare.
 Individualitatea - în condiții identice de hrănire și întreținere, sunt animale ce
realizează producţii mici de lapte şi animale recordiste. Aceste diferenţe sunt date de potenţialul
genetic individual pentru producţia de lapte rezultat în urma combinării diferite a genelor.
 Vârsta - sub raportul vârstei s-a constatat că producția de lapte crește de la
lactatia I până la atingerea lactaţiei maxime, (moment diferit funcţie de gradul de ameliorare şi
precocitate al animalelor), după care urmează o perioadă de platou și apoi se înregistrează o
diminuare a producției pe măsura înaintării în vârstă a animalelor.
Astfel, la rasele precoce (Holstein, Jersey) producţia maximă se realizează la lactaţia
a III-a, a IV-a, iar la rasele mai tardive la o vârstă mai mare lactația a V-a, a VI-a. De asemenea,
gradul de precocitate al unui animal este scos în evidenţă de cantitatea de lapte produsă la
lactaţia I faţă de lactaţia maximă (rasele precoce realizează peste 75-80 %).
 Luna de lactatie - referitor la acest factor s-a constatat că cea mai mare
productie de lapte se înregistrează în cursul primelor 3 luni de lactatie, după care producția
înregistrează un platou şi apoi o fază descendentă diminuându-se treptat câtre luna a X-a de
lactație, amplitudinea scăderii fiind dictată de gradul de ameliorare al animalelor.
 Dezvoltarea corporală - sau mai precis raportul dintre greutatea corporală și
producția de lapte (Indicele lapte). Din acest punct de vedere s-a constatat ca în interiorul
fiecărei rase ar exista o greutate corporală optimă care se corelează cu cea mai mare producție
de lapte și că aceasta ar trebui să constituie greutatea medie urmarită prin selecție la stabilirea
tipului dorit, pentru fiecare rasă de taurine în parte.
La rasele mixte din țara noastră s-a constatat că indicele somato-productiv (indicele
lapte-raportul dintre greutatea corporală şi cantitatea de lapte pe lactaţie) variază, în medie,
între 1/7 – 1/8, iar la rasele specializate pentru producția de lapte sau la exemplarele recordiste
acest raport poate fi de 1/9 – 1/10 și chiar mai mult.
11
 Starea de sănătate – este în strânsă corelație cu productivitatea, în sensul că

numai o vacă sănătoasă va putea da o productie ridicată de lapte;
 Durata repausului mamar - poate să varieze între 40-100 zile, în funcție de o
serie de factori: producţia realizată, gradul de ameliorare, starea de întreținere, etc.
Lipsa repausului mamar sau acordarea unuia necorespunzător ca durată, influențează
negativ producția lactației următoare, determinând în același timp și o scădere a vitalității
produsului ce se va obține. Pentru aceasta se recomandă ca vacile să fie cât mai bine hrănite și
îngrijite în perioada repausului mamar, dându-li-se astfel posibilitatea să se refacă și să-și
formeze rezerve pentru lactația următoare.
 Hrănirea - reprezintă cel mai important factor de exploatare ce condiţionează
producția de lapte. Pentru aceasta este necesar să se asigure permanent o hrănire în baza unor
raţii optimizate în raport cu dezvoltarea corporală, nivelul productiv, starea de întreținere şi
vârstă. O alimentație uniformă, realizată în mod rațional, fără întreruperi și cu nutrețuri de bună
calitate, asigură exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor şi împiedică apariţia celor
două fenomene complementare subnutriţia şi suprafurajarea, ambele dăunătoare şi cu efecte
negative imediate asupra producției de lapte, respectiv asupra eficienţei economice a creșterii
taurinelor.
 Adăparea - cantitatea de apă consumată zilnic influențează producția de lapte
a vacilor, deoarece s-a constatat că între cantitatea de apă și producția de lapte există o strânsă
corelație. Astfel, cu cât producția de lapte a vacii este mai mare, cu atât ea are nevoie și de o
cantitate mai mare de apă. În acest scop se recomandă ca vacile să aibă la discreție apa necesară
(adăpătorile automate fiind cele mai indicate pentru acest scop), la temperaturi cuprinse între
10-150C sau să fie adăpate de minimum trei ori pe zi.
 Mulsul - poate influența producția de lapte atât cantitativ cât și calitativ. Mulsul
trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: să fie complet, realizat într-un timp cât mai scurt, la
ore fixe, la intervale egale de timp şi în linişte pentru a asigura obținerea unei cantități sporite
de lapte, a unui procent sporit de grăsime şi pentru a diminua incidenţa îmbolnăvirii ugerului.
 Condițiile climatice - temperatura, umiditatea, precipitațiile atmosferice,
curenții de aer etc. , pot să influențeze producția individuală de lapte. În general, temperaturile
scăzute (în perioade scurte de timp) produc o creștere a consumului specific și o sporire a
conținutului de grăsime din lapte, dar atunci când sunt asociate cu ploi reci mai ales în perioada
de pășunat pot reduce producția de lapte cu 10 - 15 %.
12
B) Producția totală de lapte a vacilor este în corelație cu următorii factori:

 Efectivul de vaci mulse - se găsește într-un raport direct proporțional cu
producția totală de lapte, fiind un factor extensiv asupra căruia se poate acționa cel mai rapid
în această direcție. Creşterea efectivului de animale, însă, este dependentă de o serie de factori
(gradul de intensivizare al producţiei de furaje, fertilitatea solului, densitatea animalelor/100
ha, etc. ) ce pot limita această creştere.
 Nivelul producției individuale - reprezintă cel mai economic factor de sporire
a producției totale de lapte. Are însă dezavantajul realizării într-o perioadă mai lungă de timp,
deoarece implică o serie de măsuri de selecţie şi ameliorare a efectivului, precum şi de aplicarea
unei tehnologii optimizate de exploatare a animalelor.
 Activitatea de reproducție - trebuie să aibă ca obiectiv prioritar obținerea în
fiecare an, de la fiecare vacă a unei fătări, deoarece producția de lapte apare după fătare. Prin
aceasta se realizează un interval corespunzător între fătări și se previn o serie de perturbații ale
funcției de reproducere a vacilor.
C) Producția de lapte – marfă - reprezintă cantitatea de lapte valorificată de către
producător, cu respectarea normelor sanitar-veterinare şi de calitate prevăzute în standardele în
vigoare, condiționează în mod direct rezultatele financiare obţinute de către fiecare fermă și
este influențată de următorii factori:
 Volumul total de lapte fizic - se găseşte într-o relaţie direct proporţională cu
producţia de lapte-marfă. Este important ca fiecare fermier să producă o cantitate căt mai mare
de lapte pentru obţinerea unei producții mari de lapte-marfă.
 Consumul intern de lapte - reprezintă atât cantitatea de lapte administrată în
hrana tineretului, cât şi pierderile ocazionale datorate transportului şi manipulărilor, pe plan
intern a laptelui. Se recomandă utilizarea unei tehnologii moderne de creştere a tineretului, care
să permită introducerea cât mai de timpuriu a înlocuitorilor de lapte în hrana acestora şi
reducerea pierderilor interne, în vederea limitării la maximum a acestui consum.
 Calitatea laptelui - influențează producția marfă la momentul valorificării
acestuia, deoarece prin contractul de vânzare sunt luaţi în calcul o serie de indici calitativi ai
laptelui: % de grăsime, % de proteină, aciditatea, densitatea, încărcătura microbienă, numărul
de celule somatice, etc., care pot determina obţinerea unor câştiguri suplimentare prin
recalculare (laptele STAS fiind laptele recalculat la 3,5 % grăsime), sau pot diminua veniturile
prin acordarea unor penalități.
13
LAPTE STAS ( 3,5 % gr) = ((Cantitate lapte fizic (kg) * % grăsime)/3,5)
5.2. Tehnologia întreținerii vacilor de lapte
Întreținerea vacilor de lapte implică asigurarea unor condiţii optime de adăpostire a

acestora în vederea creării condiţiilor necesare exteriorizării potenţialului lor productiv şi se
realizează diferenţiat în funcţie de sezon.
 Întreținerea vacilor de lapte pe timp de vară
Practica creșterii vacilor de lapte arată că pe timpul verii întreținerea acestora se poate
realiza folosindu-se trei variante: întreținerea la adăpost, întreținerea pe pășune în tabere de
vară și întreținerea mixtă (stabulație + pășune), în funcție de sistemul de exploatare utilizat,
de gradul de ameliorare al animalelor, de gradul de modernizare și caracterul fermei, de
suprafața și calitatea păşunilor deţinute, etc.
A) Întreținerea vacilor de lapte la adăpost - este o metodă utilizată atunci când ferma
nu dispune de pășune sau când practică un sistem intensiv de exploatare.
Avantajele acestei variante sunt în principal legate de următoarele aspecte: reducerea
consumului de furaje, datorită lipsei mişcării, evitarea consumului selectiv al plantelor ceea ce
conduce la o utilizare mai eficientă a păşunilor, evitarea degradării păşunilor prin călcare şi
prin poluarea cu dejecţii, evitarea cheltuielilor cu organizarea taberei de vară, etc.
Dezavantajele majore ale acestei tehnologii sunt legate de creşterea preţului de
cost/produs, datorită cheltuielilor suplimentare pentru recoltarea, transportul şi administrarea
furajelor și de efectul negativ al limitării mişcării asupra stării de sănătate şi activităţii de
reproducție a animalelor.
În vederea atenuării efectelor negative generate de lipsa de mișcare adăposturile
trebuie prevăzute obligatoriu cu padocuri exterioare, calculate astfel încât să asigure o suprafață
minimă de cca. 12-13 mp/animal. În aceste padocuri animalele sunt hrănite atât ziua cât şi
noaptea, fiind transferate în adăpost numai pentru realizarea mulsului şi administrarea
nutreţului concentrat.
Esența sistemului este reprezentată de producerea continuă a masei verzi necesară
animalelor pe toată durata hrănirii, în baza unei scheme de cultură ,,conveer verde”, care se
14
alcătuiește în funcție de o serie de aspecte: efectivul de animale de furajat, cantitatea de masă

verde necesară/cap/zi, perioada în care se va realiza furajarea, durata optimă de utilizare a
fiecărei plante din cadrul schemei de cultură, producția realizată de fiecare specie de plante,
etc.
B) Întreținerea vacilor de lapte la pășune (în tabere de vară) - reprezintă o variantă
de întreținere utilizată cu precădere în unităţile ce dispun de păşuni amplasate la o distanţă de
peste 2 km de fermă şi presupune menținerea animalelor, pe toată perioada de păşunat, în
amenajări speciale denumite ,,tabere de vară”.
Folosirea acestei tehnologii implică parcurgerea a două etape distincte:
 pregătirea taberei de vară – presupune construirea unor şoproane în vederea
adăpostirii animalelor pe vreme nefavorabilă prevăzute cu iesle pentru furajarea suplimentară;
amenajarea unor umbrare pe păşune pentru odihna animalelor în orele călduroase ale zilei;
amenajarea unor construcţii pentru instalarea utilajelor de muls, a tancurilor pentru păstrarea
laptelui, a unor puncte pentru executarea tratamentelor sanitar-veterinare şi a însămânţării
artificiale, a unor zone unde se depozitează rezervele de furaje pentru timpul nefavorabil,
alimentarea cu energie electrică și cu apă potabilă; organizarea şi întreținerea păşunilor în
vederea practicării unui păşunat raţional, etc.
 pregătirea animalelor – are în vedere realizarea operaţiilor specifice scoaterii
animalelor la pășunat: refacerea individualizării animalelor şi marcarea celor care urmează să
intre în efectiv; tratarea animalelor bolnave; întocmirea unui program de păşunat și obişnuirea
animalelor cu consumul furajelor verzi.
C) Întreținerea mixtă a vacilor de lapte - se utilizează de regulă în unităţile ce dispun

de suprafeţe reduse de păşunui ce nu pot asigura o cantitate suficientă de masă verde, hrana
animalelor fiind completată cu nutreţ verde administrat suplimentar la adăpost.
În această variantă animalele sunt scoase în fiecare dimineaţă, după muls, la păşune,
unde beneficiază de mişcare şi de efectele favorabile ale factorilor de mediu şi, în funcţie de
programul de păşunat adoptat, sunt aduse şi hrănite suplimentar la adăpost.
Prezintă avantajul utilizării adăpostului pe tot parcursul anului, nemaifiind necesare
cheltuielile ocazionate de amenajarea taberei de vară.
15
CURSUL NR. 4
 Întreținerea vacilor de lapte pe timp de iarnă

În perioada de iarnă, pentru crearea unor condiții optime de microclimat, se impune
protejarea animalelor de vremea nefavorabilă prin întreținerea lor într-un adăpost, întreținere
ce se poate reliza în două variante: stabulaţie legată şi stabulaţie liberă.
STABULAŢIA LEGATĂ: a reprezentat, în trecut, cel mai răspândit sistem de
întreținere datorită unor avantaje de ordin tehnologic (tratament individual al vacilor la muls,
condiţii superioare de odihnă, supravegherea mai uşoară a stării de sănătate. etc.), dar utilizarea
lui s-a restrâns în ultimul timp datorită unor neajunsuri majore (productivitatea redusă a muncii,
efortul fizic mare depus de către lucrători, influenţa negativă a lipsei de mişcare asupra
animalelor şi nu în ultimul rând obţinerea unui lapte mai puţin igienic).
Organizarea interioară a unui adăpost cu întreținerea vacilor în stabulație legată,

pe două rânduri cu dispunerea ,, cap la cap”
În funcție de mărimea efectivului animalele pot fi întreţinute legat cu aşezarea pe două

rânduri şi dispunerea ,,crupă la crupă” sau pe două ori patru rânduri cu dispunerea ,,cap la
cap”. Standul de odihnă are dimensiuni variabile în funcţie de rasa animalelor, frecvent
preferându-se cel cu dimensiuni mijlocii 115/190 cm. Pentru facilitarea odihnei standurile sunt
delimitate din două în două, prin separatoare metalice de stand mai scurte cu cca. 10 cm decât
lungimea standului și sunt acoperite cu un strat gros de paie sau cu un covor de cauciuc.
1
Organizarea interioară a unui adăpost cu întreținerea vacilor în stabulație legată,

pe patru rânduri cu dispunerea ,, cap la cap”
Întreținerea legată a vacilor cu utilizarea sistemului vertical de legare tip ,,Grabner”

Blocarea vacilor la iesle se poate realiza fie cu ajutorul sistemului vertical de legare
tip ,,Grabner”ce limitează drastic mişcarea înainte şi înapoi a animalelor, fie cu ajutorul unor
dispozitive colective de blocare.
Întreținerea legată a vacilor cu utilizarea dispozitivelor colective de blocare
2
În adăpost există o alee de furajare, situată central, construită astfel încât să permită
circulaţia mijloacelor mecanice, mărginită de iesle de diferite tipuri şi două alei de serviciu
plasate de-a lungul celor doi pereţi longitudinali ai adăpostului.
Furajarea animalelor se poate realiza manual (în cazul exploatațiilor cu efective reduse)
sau mecanizat cu ajutorul unei remorci tehnologice, iar adăparea la adăpători mecanice cu
clapetă una pentru două vaci.
Adăpătoare individuală cu clapetă

În cazul întreținerii în stabulație legată mulgerea vacilor se poate realiza în următoarele
variante: mulsul manual, mulsul mecanic cu instalația de muls la bidon - IMMB, mulsul cu
colectarea și transportul centralizat al laptelui pe conductă și mulsul cu ajutorul căruciorului
mobil de muls.
Evacuarea dejecţiilor: este mecanizată, utilizându-se instalaţia cu racleţi cu mişcare
continuă sau racleţi batanţi montaţi într-o fosă colectoare în spatele standului de odihnă.
Evacuarea mecanizată a dejecțiilor cu instalația cu racleți

Pentru atenuarea efectelor negative ale întreţinerii legate asupra animalelor,
adăposturile trebuie prevăzute cu padocuri exterioare care să asigure minimum 10-12 mp/cap
unde acestea să fie furajate pe timp favorabil.
Întreținerea vacilor de lapte în padoc
3
STABULAŢIA LIBERĂ: a început să fie utilizată din ce în ce mai mult datorită

multiplelor avantaje pe care le prezintă (posibilitatea mecanizării şi automatizării proceselor de
producţie, creşterea productivităţii muncii, eficienţă economică ridicată, obţinerea unui lapte
de calitate superioară, avantajele benefice ale mişcării asupra stării de sănătate a animalelor,
etc.).
Dintre dezavantajele majore ale acestui sistem menționăm: tratamentul de grup aplicat
animalelor, incidenţa mai mare a accidentelor, consumul de furaje mai mare cu cca. 10-15 %
și cuantumul mai mare al investițiilor ce trebuie efectuate pentru implementarea sistemului.
Esenţa sistemului constă în faptul că animalele sunt libere să circule în adăpost şi în
padocurile amplasate în afara acestuia.
Organizarea interioară a adăpostului de vaci întreținute în stabulație liberă

pe pardoseală plină cu spațiu individualizat de odihnă
Din punct de vedere al organizării interioare adăpostul prezintă următoarele zone:
 zona de odihnă poate fi cu spaţiu comun de odihnă, pe aşternut permanent
asigurând cca. 6-8 mp/cap sau cu spaţiu individualizat de odihnă compartimentat în cuşete
individuale cu dimensiuni variabile (1,2/2,25 m) ce asigură un confort superior al cazării.
Pentru asigurarea unor condiţii optime de odihnă zona respectivă se acoperă cu un
aşternut de paie sau un covor de cauciuc;
 zona de mişcare se găseşte, de regulă, între zona de odihnă şi zona de furajare,
este mai jos cu cca. 15-20 cm decât acestea şi are o lăţime minimă de cca. 2,5 m pentru a
permite circulaţia liberă a animalelor. Reprezintă zona murdară a adăpostului, zona unde se
instalează plugul raclor tip ,,Delta” pentru evacuarea dejecţiilor;
4
 zona de furajare poate fi amplasată central sau excentric (de-a lungul unui
perete longitudinal al adăpostului) funcţie de mărimea efectivului. Este reprezentată de aleea
de furajare betonată şi de ieslea de furajare. Accesul animalelor, din zona de mişcare, la zona
de furajare se realizează printr-un grilaj autoblocant.
Organizarea interioară a adăpostului de vaci întreținute în stabulație liberă pe pardoseală tip

,,grătar” cu spațiu individualizat de odihnă
Mulgerea animalelor se realizează în săli speciale de muls dimensionate în funcție de
mărimea efectivului, prevăzute cu o serie de compartimentări (sală de așteptare, compartiment
pentru amplasarea tancurilor de recepție a laptelui, compartiment pentru amplasarea pompelor
de vacuum, compartimente pentru plasarea kiturilor de spălare a instalației, boxe pentru
izolarea și tratarea animalelor, depozit farmaceutic etc.), ceea ce contribuie la obţinerea unui
lapte igienic.
 Îngrijirea animalelor – are în vedere realizarea unor activități menite să
atenueze efectele nefavorabile ale întreținerii în stabulație. Cele mai importante măsuri ce
trebuie avute în vedere sunt:
- asigurarea posibilității de ieșire liberă a animalelor în padocuri și asigurarea unei
densități corespunzătoare a acestora în adăpost;
- supravegherea atentă a stării de sănătate și a condițiilor de întreținere a animalelor;
- verificarea stării așternutului, astfel încât să fie în permanență curat și uscat pentru
a asigura un confort sporit animalelor;
- verificare permanentă a individualizării animalelor, completarea crotaliilor lipsă și
înlocuirea celor deteriorate;
5
- curățirea și ajustarea permanentă a ongloanelor, izolarea și tratarea animalelor

bolnave;
- urmărirea și realizarea programului de vaccinări și tratamente contra bolilor
parazitare și infecto-contagioase;
5.3. Tehnologia hrănirii vacilor de lapte

Alimentația vacilor de lapte reclamă folosirea unor nutrețuri care să optimizeze
producţia de lapte şi preţul de cost al acestuia. Tehnologia de hrănire se poate practica în două
variante: hrănirea diferenţiată sezonier şi tehnologia de hrănire din stoc.
A) Tehnologia de hrănire diferenţiată sezonier – presupune utilizarea unor nutreţuri
diferite în fiecare din cele două perioade ale unui an: păşunat şi stabulaţie.
 În perioada de păşunat raţia furajeră utilizată în hrana animalelor este alcatuită,
în principal, din masă verde (cca. 80-85 %), la care, în funcţie de producţia de lapte obținută,
se pot adăuga cantităţi variabile de nutreţuri fibroase şi concentrate.
Masa verde este folosită în hrana animalelor în corelaţie directă cu varianta de
întreținere utilizată. Astfel:
 În cazul întreţinerii animalelor pe păşune utilizarea masei verzi se realizează
prin păşunat liber pe păşuni naturale sau cultivate. Pentru obţinerea unor rezultate bune este
foarte important ca păşunea să fie organizată în tarlale împrejmuite cu gard electric, al căror
număr variază funcţie de numărul de animale, cantitatea de masă verde consumată pe cap de
animal, durata unei reprize de păşunat, producţia medie a păşunii, timpul de refacere, etc.
În principiu, introducerea animalelor pe păşune se poate realiza în ultima decadă a
lunii aprilie – prima decadă a lunii mai (funcţie de zonă), atunci când plantele au ajuns la o
înălţime de minimum 15-20 cm. Trecerea animalelor pe păşune trebuie să se realizeze treptat
într-o perioadă de cca. 15 zile, timp în care animalele vor primi în furajare nutreţuri fibroase,
în special dimineaţa, iar intervalul de păşunat va fi mărit zilnic.
În situațiile în care vacile au producții mari de lapte și pășunea nu satisface necesarul
cantitativ sau calitativ de hrană se recomandă ca rația să fie completată cu un supliment de
concentrate de 150 - 200 g pentru fiecare kg de lapte produs.
Suprafața de pășune necesară unei vaci cu o producție bună de lapte variază în raport
de calitatea acesteia fiind cuprinsă între 0,5 şi 1,5 ha când pășunea este de calitate foarte slabă;
6
 În varianta administrării masei verzi la iesle trebuie organizată producerea

acesteia într-un sistem de culturi succesive denumit ,,conveer verde”. În organizarea acestuia
se va lua în calcul cantitatea de nutreţ consumată de animale (un consum mediu cuprins între
50-65 kg masă verde/cap/zi), timpul de utilizare, perioada optimă în care poate fi utilizată
fiecare plantă, etc. Este foarte importantă alegerea corectă a modului de recoltare şi
administrare a furajelor, mai indicată fiind administrarea sub formă tocată, deoarece permite
mecanizarea fluxului tehnologic şi măreşte gradul de consumabilitate al furajelor.
 În perioada de stabulaţie raţia furajeră administrată în hrana animalelor este
compusă din nutreţuri conservate, cele mai frecvent utilizate fiind:
 fibroasele – sunt reprezentate de fânuri de bună calitate de leguminoase sau
graminee în cantităţi de 1,0-1,5 kg/100 kg greutate vie. Ele au rolul de a asigura o mare parte
din necesarul de săruri minerale şi vitamine, precum şi dezvoltarea microflorei şi microfaunei
ruminale;
 suculentele – sunt reprezentate în această perioadă de porumbul siloz datorită
efectului său lactogen deosebit, producţiilor mari realizate şi posibilităţilor ridicate de
conservare şi depozitare. Se administrează în hrana vacilor de lapte în cantităţi cuprinse între
3,0-5,0 kg/100 kg greutate vie. Tot în această categorie intră şi subprodusele industriale
borhotul de bere şi tăieţeii de sfeclă ce se administrează în cantităţi de cca. 2,0-4,0 kg/100 kg
greutate vie;
 concentratele – sunt utilizate sub forma amestecului de fermă şi sunt
administrate în complectarea raţiei de bază, în cantităţi variabile funcţie de producţia de lapte.
În funcţie de calitatea nutreţurilor de volum ce alcătuiesc raţia de bază cantităţile administrate
pot varia între 250-450 g/kg/lapte.
Rația de hrană a vacilor va fi administrată în 2 - 3 tainuri zilnice. Administrarea
nutrețurilor va trebui sa fie făcută întotdeauna într-o anumită ordine pentru a facilita digestia,
dimineaţa la primul tain se administrează fânul, urmează primul tain de concentrate şi apoi
suculentele, după care ordinea se repetă.
B) Tehnologia de hrănire din stoc - se foloseşte în unităţile mari cu un grad ridicat
de modernizare ce utilizează sistemul intensiv de exploatare. Are caracteristic utilizarea
nutreţurilor conservate în hrana animalelor pe toată durata anului și prezintă următoarele
avantaje majore: obţinerea unei constanţe a raţiei pe toată durata anului şi posibilitatea
mecanizarii recoltării şi administrării furajelor.
7
Remorcă tehnologică pentru furajarea vacilor de lapte

În funcţie de numărul furajelor folosite se poate întâlni sub două forme polidieta şi
monodieta.
5.4. Tehnologia mulgerii vacilor de lapte
Mulsul constituie o operație de foarte mare importanță practică deoarece de modul
cum este organizat și aplicat depinde în mare măsură nivelul cantitativ şi calitativ al producției
de lapte, dezvoltarea și buna functionare a glandei mamare, obținerea unui lapte igienic etc.
În realizarea cu succes a acestei operaţiuni trebuie respectate o serie de principii:
realizarea unui muls complet, obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare, prevenirea
rănirii ugerului, folosirea eficientă a forţei de muncă, etc.
Atât în țara noastră cât și în alte țări, în practica creșterii şi exploatării vacilor de lapte
sunt utilizate două sisteme de muls și anume: mulsul manual și mulsul mecanic.
 Sistemul de muls manual
constituie un sistem întâlnit din ce în ce mai
rar şi folosit mai mult în exploatațiile cu
efective foarte reduse şi în mod deosebit în
gospodăriile particulare datorită
dezavantajelor pe care le prezintă legate de
calitatea laptelui (laptele ia contact atât cu
mana mulgătorului cât și cu aerul din
adăpost), productivitatea muncii, efortul
depus de îngrijitori, etc.
Mulsul propriu-zis impune parcurgerea mai multor etape: pregătirea locului de muls
(curăţirea zonei de odihnă şi aerisirea adăpostului); pregătirea mulgătorului (spălarea mâinilor
8
şi îmbrăcarea unui echipament adecvat); pregătirea vaselor în care se va mulge şi depozita

laptele (spălarea şi clătirea acestora); pregătirea animalului (perierea trenului posterior al
acestuia, legarea cozii, spălarea şi ştergerea ugerului, efectuarea masajului iniţial). Se poate
practica în trei variante:
 Mulgerea cu mâna plină - constă din prinderea mamelonului cu mâna de jur
împrejur, încât vârful mamelonului să rămână liber sub degetul cel mic. Reprezintă cea mai
bună metodă, deoarece nu răneşte şi nici nu jenează mameloanele. Se foloseşte la animalele
adulte, care au o viteză bună de cedare a laptelui.
 Mulgerea cu nod - are caracteristic prinderea mamelonului de așa manieră încât
degetul cel mare îndoit să alunece pe lungimea sa. Sistemul se folosește cu bune rezultate, în
special în cazul vacilor care au fie mameloanele prea groase (cărnoase), fie au o viteză mică de
cedare a laptelui. Metoda implică o doză de brutalitate asupra mamelonului producând adesea
traumatizarea, iritarea și chiar lezarea acestuia.
 Mulgerea cu două degete - constă din prinderea mamelonului cu degetul mare
și cel arătător. Se folosește cu bune rezultate în cazul vacilor primipare care au mameloanele
prea scurte.
 Sistemul de muls mecanic - reprezintă un sistem modern de muls ce cunoaşte
o răspândire din ce în ce mai mare datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă: eficiență
economică sporită, productivitatea muncii ridicată, reducerea efortului fizic, obţinerea unei
producţii cantitative şi calitative sporite de lapte şi, în mod deosebit, obţinerea unui lapte cu o
calitate igienică deosebită.
În vederea implementării cu rezultate bune a acestui sistem de muls, fermele trebuie
să îndeplinească o serie de condiţii: existenţa unor efective mari de vaci, exploatarea unor
animale cu un grad mare de ameliorare ce se pretează la mulsul mecanic, practicarea unui
sistem intensiv şi a unei tehnologii optimizate de exploatare, prezenţa unor muncitori cu un
grad înalt de calificare, etc.
Sistemul de muls mecanic adoptat într-o unitate de exploatare se găseşte în strânsă
corelaţie cu sistemul de exploatare folosit, mai precis cu modalitatea de întreținere a animalelor.
A) În varianta întreţinerii animalelor în stabulaţie legată mulsul mecanic poate fi
realizat în trei variante:
 mulsul cu IMMB (instalaţia de muls mecanic la bidon):
9
presupune colectarea laptelui la bidon în

interiorul grajdului şi transportul lui într-un
bazin mare de colectare la unul din capetele
adăpostului. Instalaţia de muls poate fi dotată
cu mai multe posturi de muls pentru fiecare
mulgător, necesită investiţii relativ reduse
pentru implementare, nu implică construcţii
suplimentare, dar are o productivitate redusă a
muncii şi datorită obţinerii unui lapte cu calităţi
igienice mai reduse aria lui de răspândire se reduce din ce în ce mai mult;
 mulsul cu IMMC - 2 (instalaţia de muls ce asigură colectarea şi transportul
centralizat al laptelui):
Prezintă avantajul obţinerii unui lapte igienic deoarece acesta nu mai ia contact cu aerul
din adăpost sau cu mâna mulgătorului. Din momentul extragerii lui, prin intermediul furtunului
de lapte şi al conductei de lapte, laptele este condus direct în tancurile izoterme de colectare.
Asigură o productivitate a muncii mai mare decât varianta precedentă, reduce efortul
depus de mulgători, dar necesită investiţii mai mari la achiziţie şi implementare.
10
 mulsul cu G.I.M – 2 (grupul individual de muls):

reprezintă o variantă folosită în mod deosebit
în fermele cu efective reduse, în gospodăriile
populaţiei sau în maternităţile fermelor mari.
Este o instalaţie de muls în care toate
componentele (motor electric, pompa de
vacuum, aparatul de muls şi toate celelalte
părți) sunt montate pe un cărucior ce este
deplasat de la un animal la altul.
B) În varianta întreţinerii animalelor în stabulaţie liberă mulsul se realizează în săli

de muls amplasate în construcţii speciale prevăzute în mod obligatoriu cu următoarele
compartimente: sala de muls propriu-zisă, sala de aşteptare, camera de colectare şi răcire a
laptelui, camera în care se găseşte generatorul de vacuum, instalaţiile de spălare, etc.
Avantajele acestei variante de muls sunt multiple: productivitate foarte mare a muncii,
mulgerea animalelor în condiţii deosebite de igienă, posibilitatea dotării sălii de muls cu o serie
de echipamente ce permit înregistrarea automată a cantităţii de lapte produsă de fiecare animal,
realizarea unei hrăniri diferenţiate a animalelor în funcţie de producţia de lapte, etc.
Dezavantajul major al acestei metode de muls îl constituie investiţiile mari de achiziţionare şi
punere în funcţiune a instalaţiei. Dintre cele mai utilizate tipuri de săli de muls amintim:
 sala de muls tip ,,Tandem”:
11
cu capacităţi diferite – are locurile de muls dispuse pe două rânduri simetrice, animalele având
o poziţie paralelă cu aleea mulgătorilor. Prezintă avantajul tratării individuale a animalelor la
muls, dar induce o productivitate mai redusă a muncii datorită distanţei parcursă de mulgător
pe aleea de serviciu de la un animal la altul.
 sala de muls tip ,,Brăduleţ”:
se deosebeşte de precedenta prin modul de dispunere al animalelor. Vacile sunt dispuse pe

două rânduri simetric şi oblic faţă de aleea mulgătorului. Prezintă avantajul unei productivităţi
mai mari cu cca. 25-30 % decât sala tip ,,Tandem” (mulgându-se cca. 35 -38 vaci/oră şi pe
mulgător), dar prezintă dezavantajul unui tratament de grup aplicat animalelor ceea ce impune
practicarea unei lotizări a animalelor după nivelul productiv;
 sala de muls tip ,,Rotolactor “:
12
are capacităţi mari şi se utilizează cu precădere în unităţile cu efective mari de animale. Prezintă
o platformă de muls circulară compartimentată în standuri individuale, care are un angrenaj
propriu de rotire, durata unei rotaţii complete fiind corelată cu producţia de lapte a animalelor.
Sala de așteptare și platforma de muls

Mulgătorii au o platformă de muls plasată la mijlocul sălii de muls, iar vacile au acces
pe platformă printr-o uşă automată după ce, în prealabil, ugerul a fost spălat şi uscat la trecerea
printr-un culoar de acces. Asigură cea mai mare productivitate a muncii (60-80
vaci/oră/mulgător, dar implică costuri mari la implementare.
 Robotul de muls:
Mulsul vacilor în săli speciale impune parcurgerea următoarelor etape: aducerea

vacilor din adăpost în sala de aşteptare, punerea în funcţiune a instalaţiei de muls, introducerea
vacilor în sala de muls, pregătirea ugerului animalelor, atașarea paharelor de muls,
13
supravegherea mulsului, detaşarea paharelor de muls la încheierea mulsului, dezinfecţia

mameloanelor şi dirijarea animalelor către adăpost.
CAPITOLUL 6
TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR
PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE
Carnea constituie un alt produs important ce se obține de la bovine, fiind deosebit de
apreciată atât pentru pentru conținutul sau în principii nutritivi și pentru calitățile sale dietetice
unanim recunoscute, cât și pentru ponderea din ce în ce mai mare pe care o are în rentabilitatea
creșterii taurinelor și participă la fondul mondial de carne cu peste 30 %.
Sub raportul compoziției chimice, carnea de taurine, se prezintă ca un aliment complet
ce conține 36,2 % SU (18,7 % proteină și 15,3 % grăsimi), are o caloricitate de 1800 kcal/kg
și are în componență toți aminoacizii esențiali și aproape toate vitaminele.
De asemenea, taurinele furnizează o carne convenabilă sub raportul costului de
producție, deoarece valorifică o gamă largă de furaje de volum ce se găsesc mai frecvent și
sunt ieftine.
6.1. Factorii care influențează producția de carne
A) Producția individuală de carne - este influențată de o serie de factori, care țin pe
deoparte de animal, iar pe de altă parte de tehnologia de exploatare, cei mai importanți fiind
următorii:
 Rasa – prezintă o importanță deosebită, atât din punct de vedere cantitativ cât
și calitativ și economic.
Taur din rasa Blanc bleu Belge
14
Rasele specializate pentru producția de carne (Blanc bleu Belge, Charollaise, Aberdeen-
Angus, Hereford, etc.) au aptitudini deosebite pentru acest tip de producție materializate prin:
spor mare de creștere, capacitate superioară de conversie a hranei, randament mare la
sacrificare, pondere superioară a cărnii de calitatea I în carcasă, procent mai redus de oase în
carcasă și carne de calitate superioară.
Producții bune de carne pot asigura și rasele mixte de taurine, precum și metișii
industriali rezultați din încrucișarea acestora cu rasele specializate de carne;
 Tipul morfo-productiv:
animalele din tipul morfo-productiv de carne
prezintă o conformație tipică: schelet axial
foarte bine dezvoltat, schelet periferic redus,
musculatură voluminoasă, regiunile de pe linia
superioară lungi, largi și musculoase, format
corporal pronunțat dreptunghiular, constituția
robust-afânată, temperament liniștit,
Taur din tipul morfo-productiv de carne
precocitate pronunțată și fac parte din tipul fiziologic digestiv.
 Vârsta animalului - cantitativ, masa corporală crește pe măsura înaintării în
vârstă, atingând valoarea maximă la vârsta adultă. Economic, capacitatea de conversie a hranei
este cea mai bună la vârstă tânără (sub 5 UN/kg spor la viței) după care înregistrează o creștere
constantă, putând ajunge la peste 14-20 UN/kg spor la vârstă adultă. Calitativ, carnea
înregistrează modificări pe măsura înaintării în vârstă.
Astfel, carnea de tineret este echilibrată în elemente nutriționale, fiind persilată,
marmorată, cu savoare, culoare și gust plăcute și cu cea mai mare digestibilitate, animalele
adulte au o carne cu un conținut ridicat în substanță uscată, cu valoare energetică mare,
digestibilitate bună, dar cu un indice de seu mai mare și cu frăgezime mai redusă, iar animalele
bătrâne dau carne de calitate slabă, cu digestibilitate redusă și însușiri organoleptice
necorespunzătoare.
 Sexul – diferențele dintre sexe sunt reflectate atât în ceea ce privește cantitatea,
cât și calitatea cărnii.
Tăurașii realizează o mai bună valorificare a furajelor, au un spor de creștere superior
femelelor sau masculilor castrați, randament mai mare la sacrificare, carcase mai mari, dar sub
15
raport calitativ carnea este inferioară având fibra musculară mai groasă, culoarea mai închisă
și gustul mai puțin plăcut.
Masculii castrați realizează sporuri mai mici de creștere, consecutiv unui consum
specific superior, dar produc o carne mai bună decât a tăurașilor, însă inferioară femelelor.
Femelele realizează greutăți la sacrificare, randamente și carcase mai mici, dar carnea
este mai persilată și marmorată, mai fină, mai fragedă, mai suculentă, mai deschisă la culoare,
cu gust și aromă mai plăcute.
 Precocitatea - Animalele aparținând raselor precoce se îngrașă mai repede și
depun cantități mari de carne și grăsime, comparativ cu cele din rasele semiprecoce și mai ales
tardive. Randamentul la taiere, fragezimea și suculența cărnii sunt mai ridicate la animalele
precoce ;
 Influența hranei - O hrănire rațională și bine echilibrată în principii nutritivi,
conduce la obținerea unei cărni superioare calitativ și cu o mare valoare calorică. Ținând seama
de sortimentele de nutrețuri folosite, se disting mai multe tipuri de hrănire : "tipul voluminos"
în care predomină nutrețurile fibroase și suculente și care se folosește mai ales în cazul
bovinelor adulte, a celor reformate și a tineretului în vârsta de peste 1 an și jumătate, asigură
obținerea unei cărni la un preț de cost mai scăzut, dar de calitate mai slabă; "tipul concentrat"
este un tip de hrănire specific îngrășării intensive a tineretului taurin, nutrețurile concentrate
din hrană reprezintă peste 50 % din valoarea nutritivă a rației, asigură sporuri zilnice mari de
creștere (1000 - 1200 g/cap/zi) și o carne de calitate superioară, dar la un preț de cost mai
ridicat; "tipul lactat" folosește la îngrășarea vițeilor, utilizând aproape exclusiv în hrană laptele
și substituenții de lapte. Asigură sporuri mari de creștere (peste 1200 g/cap/zi), randament
ridicat la sacrificare (60-62 %), proporție mare a cărnii în carcasă, însușiri organoleptice
excepționale, dar este un tip de hrănire costisitor, întrucât în foarte multe cazuri carnea obținută
nu acoperă cheltuielile de producție .
Legat de tipul furajelor folosite: masa verde și fânul favorizează obținerea unei cărni
superioare cu însușiri organoleptice deosebite; concentratele influențează pozitiv culoarea,
marmorarea, persilarea și celelalte însușiri organoleptice; nutrețurile însilozate determină
obținerea unei cărni cu mai multă apă, de consistență moale și culoare mai închisă.
 Sistemul de îngrășare – la taurine se pot utiliza trei sisteme de îngrașare și
anume: intensiv, semiintensiv și extensiv.
16
Îngrășarea intensivă generează cele mai bune rezultate, concretizate în valorificarea

mai timpurie și la greutăți mai mari a animalelor, realizarea unui randament ridicat la
sacrificare, raport favorabil între macrocomponente și carne cu însușiri organoleptice
superioare.
Îngrășarea semiintensivă asigură obținerea unor rezultate mai mici comparative cu
sistemul precedent, sporuri de creștere mai reduse cu cca. 25 %, consum sporit de hrană,
randament la sacrificare mai redus cu 5 %, ponderea cărnii în carcasă mai redusă, dar indicele
de seu este mai mare.
Îngrășarea extensivă realizează cei mai reduși indicatori ai producției de carne
materializați atât în cantitatea de carne produsă, cât și în calitatea și economicitatea acesteia.
B) Producția totală de carne – este influențată de următorii factori:

 Efectivul de taurine sacrificate - se află în corelație direct proporțională cu
producția de carne și reprezintă un factor extensiv de sporire a acesteia. Numărul de animale
fiind limitat de posibilitățile de asigurare a furajelor, creșterea producției de carne se poate
realiza prin sporirea numărului de produși/femelă matcă, creșterea intensității de selecție,
optimizarea raportului de sexe, reducerea ponderii reformei de necesitate, folosirea vacilor
reformate la încrucișări industriale etc.
 Greutatea medie la sacrificare – reprezintă un factor intensiv de sporire a
producției de carne. Greutatea medie a animalelor la sacrificare pe plan mondial este de 350-
400 kg. În vederea obținerii unei cantități mai mari de carne se recomandă sacrificarea
tineretului la greutăți corporale de peste 450 kg și a animalelor adulte la greutăți mai mari de
600 kg.
 Randamentul la sacrificare - la taurine, randamentul la tăiere variază în funcție
de rasă, vârstă, sexul animalului, sistemul și starea de îngrășare etc.
Taurinele din rasele de carne (Hereford, Shorthorn, Aberdeen-Angus, Santa Gertruda)
realizează un randament la tăiere ce variază între 60 - 70 %, rasele mixte 52 - 60 % ), iar
taurinele din rasele de lapte au un randament la sacrificare de 38 - 46 %. Cât privește
randamentul la taiere al bubalinelor, el variază între 39 - 48 %.
17
CURSUL NR. 5
6.2. Tehnologii de îngrășare utilizate la taurine

Producția de carne la taurine se poate obține în urma îngrășării animalelor în trei
sisteme: extensiv, semiintensiv și extensiv, fiecare având caracteristici proprii.
 Tehnologia de îngrășare în sistem extensiv - se întâlnește din ce în ce mai rar
în exploatațiile cu efective foarte reduse de animale, în gospodăriile populației, datorită unor
neajunsuri majore de ordin tehnic și economic.
 Tehnologia de îngrășare în sistem semiintensiv – are la bază utilizarea în hrana
animalelor a nutrețurilor de volum și a unor subproduse din industria alimentară, care se
suplimentează cu cantități moderate de nutrețuri concentrate.
Structural, perioada de îngrășare este împărțită în trei subperioade:
 subperioada de pregătire – vizează următoarele activități: preluarea și recepția
animalelor, transportul și lotizarea acestora, carantinarea animalelor și obișnuirea acestora cu
consumul progresiv al nutrețului ce va constitui baza rațiilor de îngrășare și are o durată de 15-
25 zile.
 subperioada de îngrășare propriu-zisă - are caracteristic participarea
nutrețului de bază în proporție de 65-70 % din valoarea rației zilnice. Durata acestei
subperioade este diferită și variază în funcție de sporul de creștere realizat și greutatea propusă
a fi realizată la sacrificare.
 subperioada de finisare - reprezintă ultima parte a procesului de îngrășare, în
care nutrețurile de volum se reduc în favoarea celor concentrate. Are loc îmbunătățirea calității
comerciale a animalelor, a calității comerciale a cărnii (marmorarea și persilarea țesutului
muscular), îmbunătățirea indicilor de abator etc.
Sub raportul nutrețului de bază utilizat, în practică, se cunosc mai multe variante de
îngrășare semiintensivă:
Îngrasarea pe baza de masă verde
Se practică în unitățile ce dispun de pașuni bogate și cantități suficiente de masa verde
asigurate prin cultură. În funcție de condițiile concrete acest sistem de îngrășare poate avea loc
în mai multe variante: numai pe pășune, pe pășune cu adaos de masă verde din conveer, pe
bază de pășune cu adaos de suplimente de concentrate, pe baza de masă verde cosită cu adaos
de concentrate etc. Indiferent de varianta aleasă se vor respecta zilnic câteva principii de bază:
1
- asigurarea zilnică în hrană a suplimentului mineral necesar, format din calciu și

sare de bucătărie;
- asigurarea pe pășuni a surselor de apă, umbrarelor necesare și jgheaburilor
pentru asigurarea suplimentului de nutrețuri concentrate;
- gruparea animalelor la pășune pe sexe și loturi, parcelarea pășunilor (pășunarea
unei parcele nefiind indicată mai mult de 7 zile, iar în cursul unei zile a câte 12 - 14 ore);
- castrarea tăurașilor cu cca. 20 - 25 zile înainte de a fi scoși la pășune.
Întreținerea pe pășune are o durată de cca. 100-150 de zile și se utilizează, de
preferință, tineretul în vârstă de peste 12 luni ce poate realiza un spor de creștere de cca. 700-
800 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific de 7,5- 10 UN/kg spor
Perioada de îngrășare pe pășune este urmată de o perioadă variabilă de îngrășare în
stabulație ce se realizează în adăposturi închise, cu întreținerea liberă pe așternut permanent,
animalele fiind hrănite cu masă verde la discreție și un adaos de 2-2,5 kg concentrate/cap/zi.
Îngrășarea pe bază de nutrețuri suculente
Se practică în general în perioada de iarna folosindu-se, cel mai frecvent, porumbul
siloz, ca nutreț de bază, dar mai pot fi utilizate și alte suculente (semisiloz de ierburi, sfeclă,
bostănoase, tăieței de sfeclă, borhoturi, etc.). Vârsta animalelor preluate pentru acest tip de
îngrășare trebuie să fie de minimum 6-7 luni, dar cele mai bune rezultate se obțin utilizând
animale de peste 12 luni. Ponderea nutrețului însilozat nu trebuie să depășească 50-55 % din
valoarea nutritivă a rației, diferența completându-se cu nutrețuri fibroase și concentrate, cu
asigurarea zilnică a necesarului de minerale. Se pot obține sporuri de creștere zilnice de 700-
900 g/cap/zi cu un consum specific de 8-9 UN/kg spor.
Îngrășarea cu nutrețuri fibroase și grosiere
Acest sistem este folosit în special în zonele de munte (mari producătoare de fânuri)
și cele de câmpie (producătoare de mari cantități de coceni, paie și alte deșeuri vegetale).
Nutrețurile fibroase și grosiere pot intra în rație în proporție de 50 - 55 %, din totalul
U.N. și pot fi administrate sub formă tocată. Pentru completarea necesarului de proteină se
poate folosi ureea.
Este foarte important să se asigure necesarul de minerale, un rol foarte important
avându-l sulful ce trebuie asigurat în raport de 1/10-1/12 față de uree și o cantitate minimă de
0,5 kg fân/100 kg greutate vie.
2
 Tehnologia de îngrășare în sistem intensiv-industrial

Îngrășarea intensivă de tip industrial a tineretului taurin se realizează în unități
specializate care permit organizarea și mecanizarea proceselor de producție cu maximă
eficiență. Acest sistem de îngrășare prezintă următoarele caracteristici: utilizează material
biologic provenit de la rasele specializate de carne sau de la rasele mixte, ori metiși ai acestora;
folosește un regim de nutriție intens, cu rații echilibrate și structurate corespunzător cerințelor
specific fiecărei etape de vârstă; adăposturi specifice fiecărei categorii de vârstă, personal
specializat, tehnologii moderne de creștere.
Recepția animalelor destinate îngrășării se poate realiza la vârste mici cca. 3-4
săptămâni de la naștere din ferme indemne, în baza unui contract ferm de afluire, condițiile
minime de preluare fiind: stare bună de sănătate, conformație corporală corectă, obișnuirea cu
consumul de substituent de lapte administrat la găleată.
După recepție animalele sunt lotizate în funcție de vârstă și greutate și sunt cazate în
adăposturi organizate în boxe colective, adăposturi ce au fost pregătite în prealabil prin curățire
mecanică și igienizare.
În general, sistemul intensiv de îngrășare este structurat în trei faze fiecare având
caracteristici proprii:
 Faza I (alăptare-înțărcare) – durează de la vârsta de preluare până la vârsta
animalelor de 70 de zile. Animalele sunt întreținute în boxe colective pe așternut permanent
sau pe pardoseală tip ,,grătar”, beneficiind de o suprafață de întreținere de 1,3-1,4 mp/cap. Pe
peretele dinspre aleea de furajare, boxele sunt prevăzute cu iesle betonate, pentru fibroase și
concentrate, dotate cu sistem de blocare a capului animalelor și cu dispozitive de fixare a
găleților cu substituent de lapte.
Faza I- întreținerea tăurașilor în boxe commune pe așternut permanent
3
Adăparea se realizează prin adăpători comune cu nivel constant una/boxă, iar

evacuarea dejecțiilor se face mecanic cu lamă racloare.
Baza hrănirii animalelor o constituie substituenții de lapte, fânul de lucernă și
concentratele de calitate foarte bună administrate la discreție. Consecutiv acestui tip de hrănire
animalele pot realiza un spor mediu de creștere de 700-800 g/cap. Animalele sunt înțărcate cu
cca. 10 zile înaintea transferului în adăposturile de faza a-II-a, transfer realizat pe principiul
,,totul plin – totul gol” după efectuarea vaccinărilor specifice.
 Faza a II-a (creștere-îngrășare) – are o durată de cca. 190 de zile, animalele
fiind întreținute în adăposturi tip hală, în stabulație liberă, în boxe colective cu pardoseală tip
,,grătar”. Animalele trebuie să beneficieze de o suprafață de întreținere de 2,0-2,5 mp/cap până
la greutatea de 350 kg și de 3,0-3,5 mp/cap peste această greutate.
Faza a II- a - Întreținerea tăurașilor în boxe comune pe pardoseală tip ,, grătar”
Alimentarea cu apă se face la discreție utilizându-se adăpători comune cu nivel

constant una/boxă, iar evacuarea dejecțiilor se poate realiza hidraulic sau mecanic.
Pe peretele dinspre aleea de furajare boxele sunt prevăzute cu iesle betonate dotate cu
grătare metalice de furajare (front de furajare 20 cm/cap). Furajarea se va realiza la discreție,
cu nutrețuri de volum (fibroase și suculente) de foarte bună calitate și nutreț concentrat sub
forma unui amestec unic administrat cu ajutorul unei remorci tehnologice, animalele putând
realiza un spor de creștere de cca. 1100 g/cap/zi.
 Faza a III-a (îngrășare-finisare) – are o durată de cca. 140 de zile, când
animalele realizează o greutate de peste 450 kg, consecutive unui spor de creștere de peste 1250
4
g/cap/zi. Întreținerea animalelor se realizează în adăposturi tip ,,hală”, în boxe colective cu

pardoseala din grătar de beton armat. Boxele, în partea dinspre aleea de furajare, sunt dotate cu
iesle din beton prevăzute cu grătare metalice de furajare (front de furajare 25 cm/cap). Hrănirea
animalelor se realizează la discreție asigurându-se 2-3 sortimente de nutrețuri sau un furaj unic,
rațiile furajere fiind concepute astfel încât să asigure realizarea sporului de creștere planificat
și îmbunătățirea însușirilor organoleptice ale cărnii.
Faza a III- a - Întreținerea tăurașilor în boxe comune pe pardoseală tip ,,grătar”
Adăparea se realizează la discreție prin adăpători comune cu nivel constant una/boxă,

iar evacuarea dejecțiilor se realizează mecanic cu lamă racloare sau hidraulic.
La finalizarea îngrășării, livrarea se face în totalitate pe întregul adăpost după
principiul ,,totul plin-totul gol” evitându-se constituirea de noi loturi de animale, care, eventual,
nu au ajuns la masa corporală de valorificare.
După depopulare, adăposturile sunt supuse igienizării mecanice și dezinfecției în
vederea unei noi populări.
TEHNOLOGIA CREȘTERII CABALINELOR
Importanța creșterii cabalinelor

Printre multiplele foloase pe care le aduce calul sunt de menţionate: producția
energetică, uneori carne şi chiar laptele, iar dintre subproduse pielea, părul şi gunoiul de grajd.
Producția energetică interesează în primul rând pentru efectuarea diferitelor munci pe
suprafețe reduse, acolo unde mijloacele mecanizate nu sunt rentabile, sau pe cele mai
5
accidentate terenuri (pante, goluri alpine, transporturi silvice, etc.), greu accesibile diferitelor
sisteme de maşini. În afara celor arătate, calul este folosit, din ce în ce mai mult şi în scopuri
sportive sau de agrement (călărie, curse, spectacole de circ etc.), contribuind şi la cultivarea
unor trăsături ale tineretului cum ar fi: curajul, îndemânarea, priceperea, răbdarea, hotărârea,
etc.
Carnea şi laptele de iapă constituie produse preferate la unele popoare pentru calităţile
lor nutritive.
Bălegarul reprezintă un îngrăşământ organic complex, cu largi utilizări în
legumicultură, agricultură, etc.
Subprodusele rezultate din creşterea calului au largi utilizări în industrie. Astfel, pielea
constituie o valoroasă materie primă pentru industria încălţămintei, marochinăriei, confecţia
harnașamentelor, etc.; oasele au largi utilizări în industria chimică, iar sângele constituie
materia primă pentru prepararea diferitelor produse de uz veterinar.
RASE DE CABALINE
Principalele criterii ce stau la baza clasificării raselor de cabaline sunt: gradul de

ameliorare, origine, aptitudinile economice, locul formării, etc. Cele mai importante rase
crescute în țara noastră, în funcție de aptitudinile morfo-productive, sunt:
Rase ușoare de cabaline: sunt caracteristice tipului morfologic al calului de călărie,
caracterizat prin: dezvoltare corporală eumetrică, profiluri corporale mezomorfe cu tendințe
spre dolicomorf, musculatura puțin voluminoasă, dar bine reliefată și cu o tonicitate ridicată,
schelet subțire, dar dens și cu rezistență sporită, membre subțiri cu tendoane și articulații bine
conturate. În ansamblu corpul este foarte bine proporționat și exprimă forță, rezistență, suplețe
și energie.
Soliditatea spinării, mobilitatea deosebită a capului și gâtului, corectitudinea
aplomburilor, corectitudinea mersului, vioiciunea, elasticitatea și suplețea mișcărilor sunt
caracteristici de bază ale acestui grup de rase. Dintre cele mai importante rase ușoare de
cabaline menționăm: Rasa Arab, Rasa Pur sânge englez, Calul Gidran, etc;
6
Rasa Arab
Este originară din platoul Asiei

Centrale, fiind formată în urma
unui proces complex de selecție,
creștere în rasă curată și gimnastică
funcțională a aparatului locomotor.
Se caracterizează prin dezvoltare
corporală medie (talia medie cca.
150 cm și greutatea corporală de
420-460 kg, format corporal pătrat
și conformație armonioasă.
Capul este mic scurt, uscățiv, cu profil drept sau ușor concav, gâtul este lung, frumos
arcuit, cu coamă bogată, greabăn înalt și puternic, spinarea și șalele sunt scurte, largi, bine
prinse, crupa largă, lungă, orizontală, coada prinsă sus și purtată în formă de arc.
Pieptul este larg, musculos, toracele profund, membrele solide, musculoase, subțiri,
cu articulații puternice ,,curate” copite foarte rezistente și aplomburi corecte, iar culoarea
predominantă este murgă și mai rar roibă sau neagră. Calul Arab are un temperament vioi,
este un cal de viteză și rezistență, fiind recunoscut după eleganța mersului (are mișcări energice,
largi, elastice) și este puțin pretențios la hrană, este rezistent la boli și la clima aridă. Herghelii:
Mangalia, și Brebeni.
2.1. Rase intermediare de cabaline: fac parte din tipul mixt (tracțiune-călărie) cu
predominanța uneia dintre aptitudini. Comparativ cu animalele din rasele ușoare au o
dezvoltare corporală mai mare, scheletul mai gros, musculatura mai bine dezvoltată, profiluri
corporale mezomorfe. Capul este mai mare, gâtul mai scurt și mai musculos, trunchiul mai
lung, mai larg și mai adânc, spinarea și șalele sunt mai lungi, crupa mai largă, membrele mai
scurte și mai groase, cu articulațiile mai puțin conturate, chișița mai dreaptă și copita mai mare.
Caracteristic acestor rase este posibilitatea deosebită de a se adapta la utilizări diverse
(călărie, dresaj, tracțiune ușoară și medie). Cele mai importante rase intermediare de cabaline
din țara noastră sunt: Rasa Lipițan, Trăpașul american, Trăpașul românesc, Calul Nonius,
Trăpașul Orlov, etc;
7
Rasa Lipițean
A luat naștere prin încrucișarea iepelor

locale de diferite proveniențe cu
armăsari spanioli, în cadrul rasei
păstrându-se 6 linii mai importante
(Conversano, Favory, Maestoso,
Napolitano, Pluto și Tulipan).
Se caracterizează printr-o dezvoltare
corporală mijlocie (talia 150-155 cm și
greutatea corporală 450-500 kg) și un
format corporal dreptunghiular.
Capul este uscățiv, expresiv cu profil drept sau ușor berbecat, gâtul musculos frumos
arcuit (cu aspect de lebădă), greabănul șters, spinarea și șalele sunt lungi, largi și bine legate
(uneori lăsate), crupa este largă, musculoasă și coada frumos purtată. Pieptul este larg și
musculos, toracele adânc și lung, membrele puternice uscățive, cu articulații largi și curate,
chișiță de lungime medie și copită rezistentă.
Calul Lipițean are constituția robustă, temperamentul vioi, culoarea dominantă
vânătă, neagră și murgă și mersul înalt, energic și frumos. Herghelii: Sâmbăta de Jos și
Brebeni.
2.2. Rase grele de cabaline: fac parte din tipul morfologic al calului de tracțiune
grea caracterizat prin: făptură corpolentă, masivă, amplă, trunchi lung, larg și adânc, format
corporal dreptunghiular, schelet gros, musculatură voluminoasă, dar cu tonicitate redusă,
profiluri corporale brevimorfe, membre scurte, groase, musculoase, constituție robustă,
temperament liniștit.
Caracteristica de bază a acestui tip morfologic o reprezintă dezvoltarea deosebită a
dimensiunilor de lărgime și adâncime ale trunchiului, profiluri musculare groase și scurte,
mersul încet, liniștit, echilibrat și stabil. Dintre cele mai importante rase grele amintim: Rasa
Semigreul românesc, Rasa Ardenez, Rasa Percheron, etc;
8
Rasa Semigreu românesc

Face parte din grupa carosierilor grei de tip
brevimorf, cu trunchiul relativ lung și cu
lărgimi corporale remarcabile. Capul este
relative mare cu profil drept, gâtul scurt și
musculos, greabănul larg și
puternic, spinarea și șalele scurte, largi și
duble. Crupa este largă și musculoasă, pieptul
puternic dezvoltat, toracele larg și adânc,
membrele groase scurte, cu osatura dezvoltată,
chișița scurtă și dreaptă și copitele mari și
rezistente.
La noi se deosebesc două tipuri de dezvoltare: ,, tipul mare” (talia 158 cm și greutatea
corporală de 580 kg) și ,,tipul mic” (talia 150 cm și greutatea corporală 510 cm), ambele tipuri
având 68,7 % sânge Ardenez. Culoarea cea mai frecvent întâlnită este piersicie sau dereșă.
Herghelii: Rușețu și Bonțida.
9
REPRODUCȚIA CABALINELOR
Reproducția are o importanță deosebită atât în sporirea și ameliorarea efectivelor de

animale, cât mai ales în ridicarea eficienței economice în creșterea cabalinelor. În organizarea
și desfășurarea în bune condiții a acestei activități trebuie să se aibă în vedere o serie de
particularități ale speciei legate de: vârsta apariției maturității sexuale, momentul optim de
introducere a tineretului la reproducție, ciclicitatea apariției căldurilor, durata gestației, etc.
De regulă, la cabaline se practică sistemul sezonier de monte și fătări, primul fiind
primăvara (ianuarie-martie) și cel de al doilea sezon, toamna (octombrie-decembrie) pentru
femelele care nu au fost fecundate în primăvară.
Pregătirea reproducătorilor pentru montă - reprezintă o etapă deosebit de importantă
deoarece condiționează, în foarte mare măsură, calitatea materialului seminal și implicit
calitatea viitorilor produși.
Pregătirea armăsarilor – debutează cu cca. 1-1,5 luni înainte de începerea sezonului
de montă (în funcție de starea de întreținere a acestora) și are drept obiectiv principal aducerea
armăsarilor într-o condiție optimă de reproducție printr-o hrănire și o îngrijire adecvată. Astfel,
se recomandă administrarea în hrana animalelor a unor nutrețuri de foarte bună calitate cu un
volum redus și un aport proteic ridicat.
Este indicat, în perioada de vară, administrarea masei verzi în cantitate de 20-25
kg/cap/zi și a unui supliment de concentrate, în completarea rației de bază, iar în perioada de
iarnă administrarea fânurilor de bună calitate de leguminoase și graminee (cca. 75 % din
valoarea nutritivă a rației) și a nutrețurilor suculente si a concentratelor.
În perioada utilizării la montă este necesar să se administreze un supliment de nutrețuri
de origine animală (ouă, lapte smântânit, făină de carne, etc.). Este foarte important ca rația
armăsarilor să fie administrată în 3-4 tainuri și să fie condusă astfel încât să se evite
supraalimentația și îngrășarea animalelor.
În funcție de număr și valoare armăsarii pot fi întreținuți în boxe individuale, pe
pardoseală din pământ bătut peste care se pune un strat gros de paie (armăsarii sunt liberi) sau
legați la iesle cu lanțuri din două părți, pe ștand din pământ bătut prevăzut cu un așternut de
paie.
10
a b
Intreținerea armăsarilor pepinieri: a) – întreținerea în boxe individuale;
b) – întreținerea pe ștand din pământ bătut;
Îngrijirea armăsarilor constă în perierea și țesălarea zilnică, precum și în spălarea,
ajustarea și îngrijirea periodică a copitelor. Este foarte important, pentru menținerea condiției
de reproducător a masculilor, să se realizeze mișcări în aer liber timp de 2-3 ore în padocuri în
manej sau prin utilizarea la munci ușoare.
Utilizarea armăsarilor la reproducție trebuie să se realizeze conform unui program de
montă, astfel încât să se evite epuizarea masculilor și diminuarea calității materialului seminal
(în general, masculii tineri pot fi utilizați la montă o dată pe zi, iar cei adulți de două ori pe zi
la un interval de cca. 8-10 ore).
Pregătirea iepelor – începe cu cca. o lună înainte de începerea sezonului de monte
și urmărește două direcții prioritare: refacerea femelelor adulte, din punct de vedere fizic, în
vederea începerii unui nou ciclu de reproducție și pregătirea tineretului pentru introducerea la
reproducție. Pregătirea femelelor adulte are în vedere lotizarea acestora în funcție de starea de
întreținere și administrarea unei hrăniri suplimentare loturilor de animale aflate într-o stare
necorespunzătoare de întreținere, astfel încât acestea să poată relua în condiții foarte bune
activitatea de reproducție.
Se recomandă administrarea în hrana femelelor a unor furaje de foarte bună calitate
(masă verde de bună calitate, fânuri de leguminoase) și suplimentarea rației de bază cu nutrețuri
concentrate cu un aport proteic și energetic ridicat.
Introducerea la reproducție a tineretului trebuie să se realizeze atunci când femelele
au o conformație corporal armonioasă și au atins cca. 70-75 % din greutatea animalelor adulte,
introducerea prematură sau tardivă a animalelor la reproducție generând o serie de neajunsuri
de ordin tehnic, economic și sanitar-veterinar.
11
Întreținerea iepelor se face în stabulație liberă, în adăposturi tip ,hală”, prevăzute cu

padocuri exterioare, cu pardoseala din cărămidă sau pământ bătut peste care se așterne un strat
gros de paie, alocându-se o suprafață de cca. 5-6 mp/cap.
Întreținerea iepelor în stabulație liberă, în adăposturi tip ,, hală”, prevăzute cu padocuri exterioare;
Îngrijirea corporală constă în controlul, ajustarea și tratarea periodică a copitelor, în
perioada de vară și pansajul zilnic, în perioada de iarnă.
Monta, gestația și fătarea la cabaline

Monta la cabaline se poate efectua liber (fiind întâlnită majoritar în gospodăriile
populației) sau dirijat. În hergheliile moderne cu efective mai numeroase se practică
însămânțarea artificială a femelelor cu material seminal de foarte mare valoare.
Această acțiune debutează cu organizarea campaniei de montă ce presupune: stabilirea
numărului de iepe, stabilirea numărului de armăsari, potrivirea perechilor conform obiectivelor
de selecție stabilite pentru fiecare exploatație, stabilirea și procurarea materialelor necesare
acestei acțiuni, etc.
Monta dirijată se realizează într-un padoc prevăzut cu o bară de încercare, după o
pregătire prealabilă atât a masculului, cât și a femelei, încărcătura fiind de 15-30 femele pentru
masculii tineri și de 60-70 femele pentru masculii adulți.
Gestația la iapă are o durată medie de 336 zile cu variații între 335 și 350 zile, fiind
influențată de o serie de factori: precocitatea rasei, vârsta femelei, sexul produsului, etc. În
această perioadă specială femelele trebuie să beneficieze de condiții optime de hrănire, îngrijire
și adăpostire. Hrănirea iepelor gestante trebuie dirijată astfel încât să permită atât sporirea
12
greutății corporale a femelei și crearea unor rezerve corporale, cât și creșterea în condiții optime
a fetusului. Pe timpul verii cel mai indicat furaj este masa verde administrată sub formă de
pășune și un supliment de concentrate de 2-3 kg/zi.
În perioada de stabulație se recomandă administrarea unor fânuri de foarte bună
calitate în cantități de 9-12 kg/cap/zi și a unui amestec de concentrate 3,0-3,5 kg/cap/zi. În
prima parte a gestației se poate administra și nutreț însilozat în cantități de 3,0-5,0 kg/cap/zi.
Întreținerea se realizează liber, în adăposturi tip hală, pe pardoseală de pământ bătut peste care
se pune un strat gros de paie. Este foarte important ca adăpostul să fie prevăzut cu padoc
exterior, astfel încât animalele să poată să facă mișcare și să se evite aglomerația la intrarea și
ieșirea din adăpost.
Îngrijirea corporală se realizează prin controlul, ajustarea și tratarea periodică a
copitelor, în perioada de vară și pansajul zilnic, în perioada de iarnă.
Fătarea este prevestită de apariția unor modificări importante în comportamentul
femelei. Astfel, cu câteva zile înaintea fătării animalul este neliniștit, se culcă și se scoală des,
musculatura crupei se relaxează, flancurile se adâncesc, coada devine mai puțin rigidă, glanda
mamară este hipertrofiată, etc. În vederea desfășurării fătării fără incidente, cu câteva zile
înainte de momentul stabilit, trebuie pregătit corespunzător spațiul destinat fătării, pregătită și
transferată femela în boxa de fătare.
Fătarea propriu-zisă durează cca. 20-40 min, fiind urmată de expulzarea învelitorilor
fetale, retențiile placentare fiind relativ rare la cabaline.
Imediat după fătare femela trebuie să primească îngrijiri speciale: se bușumează
corpul în vederea zvântării, deoarece pe timpul fătării transpiră foarte mult, se spală și se
dezinfectează trenul posterior al animalului și i se administrează un barbotaj format din apă
călduță, sare și tărâțe de grâu. În zilele următoare hrănirea se realizează cu fânuri de foarte bună
calitate și nutrețuri concentrate.
Îngrijirea mânjilor, imediat după fătare, constă în degajarea căilor respiratorii de
mucozități pentru a facilita respirația, secționarea și dezinfecția cordonului ombilical,
bușumarea în vederea zvântării și administrarea primului tain de colostru la un interval maxim
de 40-60 minute de la fătare.
Tehnologia creșterii tineretului cabalin
Tehnologia creșterii tineretului reprezintă un lanț de măsuri tehnico-organizatorice şi
sanitar-veterinare ce au drept obiectiv asigurarea unor condiţii optime de adăpostire și îngrijire
13
a mânjilor în vederea limitării la maximum a pierderilor şi crearea unor premise favorabile

privind dezvoltarea lor ulterioară.
Adăpostirea mânjilor în perioada de alăptare se realizează în adăposturi tip ,,hală”
împreună cu mamele lor. Aceste adăposturi sunt prevăzute cu pardoseală din pământ bătut
acoperit cu un strat gros de paie ce se schimbă ori de câte ori este nevoie și cu padoc exterior
unde animalele au acces liber pe timp favorabil.
Întreținerea mânjilor
Este foarte important ca în adăposturi să se asigure condiții optime de microclimat
optime pentru această categorie de vârstă (temperatura 10-14o C și 0,1-0,3 m/sec, viteza
curenților de aer), astfel încât să fie eliminați toți factorii de risc ce ar putea conduce la creșterea
pierderilor.
Hrănirea mânjilor până la înțărcare, în funcție de caracteristici, se poate împărți în
două perioade distincte: perioada colostrală și perioada de alăptare propriu-zisă.
Perioada colostrală are o durată de cca. 3-5 zile și se caracterizează prin utilizarea, în
exclusivitate a colostrului în hrana mânjilor sugari. Colostrul reprezintă prima secreție a glandei
mamare imediat după fătare și se deosebește de laptele normal prin proprietățile sale laxative
și conținutul bogat în grăsime, proteine, vitamine, săruri minerale și gamaglobuline prin care
se realizează transferul imunității pasive de la mamă la făt.
În perioada colostrală mânzul suge foarte des, cantitatea de lapte putând ajunge la 2,0-
2,5 l lapte în prima săptămână.
În perioada de alăptare hrana mânzului este reprezentată de laptele matern până la
vârsta de cca. 3-4 săptămâni, când alimentația începe să fie completată cu furaje vegetale. De
regulă, mânjii își iau laptele prin supt natural de la mame, cu excepția situațiilor în care fie
femelele nu au lapte suficient, fie au murit la naștere, cazuri în care tineretul este hrănit artificial
14
cu lapte de vacă (preparat special ) administrat la biberon în cantități progresive (cca. 3 l/cap/zi
în prima săptămână până la 12 l/cap/zi la vârsta de 3 luni).
Începând cu vârsta de 3-4 săptămâni în hrana mânjilor încep să fie introduse
nutrețurile vegetale. Concentratele sunt administrate sub formă de făină cernută, iar fibroasele
(trebuie să fie reprezentate de fânuri de foarte bună calitate, de regulă fânuri de leguminoase)
se administrează ca atare. După vârsta de o lună pot fi introduse și suculentele în hrana mânjilor
(la o lună morcovul, la 3 luni sfecla și la 5-6 luni porumbul siloz). Pe timp de vară, după vârsta
de 3 săptămâni, este indicată scoaterea la pășune a iepelor cu mânji.
Se recomandă ca nutrețurile minerale să fie încorporate în amestecul de concentrate,
iar apa să fie introdusă în furajare începând cu prima săptămână de viață.
Îngrijirea mânjilor – constă în individualizarea animalelor, urmărirea stării de
sănătate a tineretului, efectuarea programului de vaccinări, controlul și ajustarea periodică a
copitelor, urmărirea ritmului de creștere prin cântăriri și măsurători.
Este foarte important ca în această perioadă mânjii să beneficieze de efectul benefic
al mișcării în aer liber, deoarece aceasta contribuie la formarea unor cai cu o constituție robustă
și o conformație corectă. În acest scop mânjii trebuie să fie scoși în padocuri împreună cu
mamele ori de câte ori timpul este frumos și nu există riscul contractării unor boli.
Înțărcarea mânjilor – în vederea depășirii cu rezultate bune, a acestui moment,
tineretul trebuie să fie foarte bine pregătit în sensul obișnuirii de timpuriu cu consumul
nutrețurilor vegetale. Astfel, se consideră pregătit pentru înțărcare un mânz ce poate consuma
minimum 1,5-2,0 kg fân/cap/zi. De regulă, înțărcarea se poate realiza în jurul vârstei de 6 luni
în grup (prin scoaterea mânjilor din adăposturile iepelor mame și mutarea acestora în
adăposturi separate, pregătite în prealabil, împreună cu iepele sterpe, sau individual prin
scoaterea iepelor mame și mutarea lor în alte adăposturi.
După înțărcare mânjii sunt separați pe sexe, lotizați după greutate, dezvoltare
corporală, destinație și stare de sănătate. Animalele bolnave sau cele ce au înregistrat probleme
de creștere sunt îngrijite cu atenție și beneficiază de un regim special de hrănire.
Un accent deosebit se pune în această perioadă pe efectuarea dresajului și
antrenamentului ce se realizează diferențiat funcție de destinația cabalinelor (călărie, tracțiune,
etc).
15
CURSUL NR. 6
ANALIZA TEHNOLOGIEI DE EXPLOATARE A CABALINELOR PENTRU

PRODUCŢIA ENERGETICĂ
Creşterea şi exploatarea cabalinelor pentru producţia energetică a început să devină o

îndeletnicire din ce în ce mai prezentă în ţara noastră datorită faptului că este de neînlocuit în
efectuarea unor lucrări agricole sau a unor lucrări de transport în diferite zone greu accesibile,
pe distanţe scurte, acolo unde mijloacele mecanice ar fi ineficiente.
4.1. Adăpostirea, hrănirea și îngrijirea cailor de tracțiune

Caii de muncă sunt întreținuți în adăposturi simple în stabulație legată, separați prin
stănoage, confecționate din lemn și căptușite cu trestie, paie sau alte material ușoare, pentru a
evita rănirea animalelor. În general în aceste tipuri de grajduri procesele de muncă (hrănire,
adăpare, evacuarea dejecţiilor) se realizează manual.
Adăpost pentru întreținerea cailor de tracțiune

În funcție de mărimea efectivului de animale și gradul de modernizare al adăpostului,
ca organizare interioară, menționăm următoarele elemente:
 alee de circulație și furajare situată central construită din beton de dimensiuni
variabile, în funcție de modul de administrare a furajelor;
 iesle pentru furajarea animalelor construită din lemn sau beton și plasată de-a
lungul pereților lungi ai adăpostului;
1
 ștandul de odihnă construit din pământ bătut sau cărămidă de dimensiuni

variabile (funcție de dezvoltarea corporală a animalelor), acoperit cu un strat gros de paie și
prevăzut cu stănoage;
Este foarte important să se asigure condiții optime de microclimat (temperatura 8-12
C, umiditatea 60-75 %, viteza curenților de aer 0,3 m/s) pentru ca animalele să beneficieze de
o
condiții corespunzătoare de odihnă.

Hrănirea cailor de muncă trebuie să se realizeze în funcție de greutatea corporală și în
corelație directă cu intensitatea efortului depus, vârstă, stare de întreținere, stare fiziologică,
etc.
Este recomandat ca nutrețurile administrate să fie cât mai bogate în hidraţi de carbon,
deoarece aceştia constituie principala sursă de energie pentru refacerea capacităţii de efort şi
să aibă un raport proteic diferenţiat după efortul depus (raport proteic mediu la animalele care
au depus eforturi grele şi larg la animalele ce au depus eforturi uşoare).
Nutrețurile utilizate sunt diferite funcție de perioadă. Astfel, în perioada de vară este
indicat să se administreze masă verde în cantități de 25-30 kg/cap/zi rație ce poate fi completată
cu un supliment de concentrate în cazul animalelor folosite la muncile grele și foarte grele. În
perioada de iarnă animalele primesc în furajare nutrețuri conservate reprezentate de: fânuri de
calitate slabă și grosiere, în perioada de repaus – 2-3 kg/100 kg greutate vie, respectiv fânuri
de bună calitate și nutrețuri concentrate în cazul utilizării lor la munci grele. Cel mai folosit
nutreț concentrate este ovăzul sau un amestec de concentrate și poate fi administrat în cantități
de 4-6 kg/ cap/zi. Nutrețurile suculente (sfecla, morcovii, nutrețul murat de foarte bună calitate)
pot fi folosite în alimentația cailor de muncă în cantități de 8-10 kg/cap/zi.
Rația trebuie să fie administrată în trei tainuri zilnice, cantitatea cea mai mare de nutreț
fiind rezervată tainului de seară, iar ordinea administrării nutrețurilor este: fân, apă,
concentrate. Adăparea cailor trebuie să se facă cu mare atenţie şi în general numai după
consumarea primului tain de furaje.
Cantitatea de apă consumată de un animal variază în funcţie de o serie de factori
(efortul depus, temperatura mediului ambiant, temperatura apei, etc. ) fiind în medie de 20-40
l/cap/zi. Apa trebuie administrată la o temperatură constantă (10-12o C) şi după un anumit timp
(minimum o oră) de la efectuarea efortului, în caz contrar putând produce colici, avorturi,
congestii intestinale, etc.
2
Îngrijirea cailor de tracțiune urmărește îngrijirea, în mod deosebit, a membrelor și a

copitelor și protejarea pielii. Îngrijirea membrelor și a copitelor trebuie să aibă în vedere
verificarea integrității copitei, ungerea, ajustarea și potcovirea animalelor, ori de câte ori se
impune această acțiune.
Ajustarea, curățarea copitei și potcovirea cailor

Îngrijirea pielii se face prin periere, țesălare și bușumare, activitate ce are drept scop
îndepărtarea murdăriei, prafului și transpirației acumulate în urma activităților zilnice. O atenție
deosebită trebuie acordată verificării regiunilor corporale ce au venit în contact cu
harnașamentele și tratarea eventualelor rosături și tumefieri.
4.2. Exploatarea raţională a cailor

Exploatarea rațională a cailor de tracțiune presupune, pe de o parte asigurarea unui
randament maxim cu cheltuieli minime și reducerea prețului de cost al muncii, iar pe de altă
parte prelungirea la maximum a duratei de folosire a acestora. Pentru realizarea acestor
deziderate se impune parcurgerea următoarelor etape:
 Dresajul cailor – reprezintă partea iniţială a pregătirii animalelor în vederea
folosirii la tracţiune sau călărie, are drept scop eliminarea reflexelor negative ale cailor şi
supunerea acestora voinţei omului și începe inițial cu elemente generale, comune, indiferent de
destinația cabalinelor: punerea căpăstrului și a frâului, legarea la iesle, ridicarea piciorului și se
finalizează cu elemente de dresaj de specialitate.
Durata dresajului şi vărsta de începere sunt diferite (6-8 luni şi vârsta de 18 luni la
caii de călărie la trei luni şi vârsta de 2-3 ani la caii de tracţiune ) şi se realizează după o anumită
tehnică, care diferă în funcţie de destinaţia finală a animalului.
3
a b
Dresajul cailor: a) pentru tracțiune; b) pentru călărie;
Astfel: – pentru tracțiune: (obișnuirea cu hamurile și hățurile, mersul în linie dreaptă,
mersul în cerc, mersul înapoi, opriri, porniri, tractarea unor greutăți, etc) – pentru călărie
(obișnuirea tineretului cu frâul, cu șaua și accesoriile acesteia, obișnuirea la coardă cu diferite
tipuri de mers: pas, trap galop, obișnuirea cu diferite greutăți și în final cu călărețul.
 Antrenamentul cailor – are drept obiectiv pregătirea și obișnuirea progresivă a
calului, (conform destinației acestuia) cu efortul în vederea obținerii maximului de capacitate
energetică de la acesta și în vederea exploatării lui în condiții optime.
Începe imediat după finalizarea dresajului, are ca obiectiv dezvoltarea, în mod
deosebit, a aparatului locomotor şi ridicarea capacităţii de efort a animalelor şi se efectuează
diferenţiat funcţie de specialitatea calului şi după un anumit orar, astfel încât efortul să fie
gradat şi animalul să nu contracteze anumite reflexe negative.
a b
Antrenamentul cailor: a) pentru călărie; b) pentru tracțiune;
 Stabilirea regimului de efort – un cal de tracţiune trebuie astfel folosit încât să
fie capabil să lucreze o perioadă de 250-280 zile/an, iar timpul de folosire şi cel de odihnă să
4
se succeadă regulat în aşa fel încât animalul să fie odihnit la începerea unei noi zile de muncă.
Capacitatea de efort a unui animal este de cca. 30-35 % din energia totală, şi depinde de o serie
de factori: greutatea corporală, vârstă, stare de întreţinere, calitatea atelajului, starea
drumurilor, calitatea harnaşamentelor, etc.
Efortul animalelor se calculează după formula:
T=E*S
în care:
T = efortul de tracţiune ( kg/m);

E = forţa de tracţiune (kg forţă) - se determină cu ajutorul unui dinamometru;
S= lungimea drumului parcurs (m);
T poate fi: uşor – 70 000 - 1 500 000 kg/m;
:mijlociu – 1 500 000 - 2 100 000 kg/m;
:greu – 2 100 000-3 000 000 kg/m;
: foarte greu peste 3 000 000 kg/m.
Durata de utilizare a animalului trebuie să crească progresiv de la 3-4 ore/zi la 8-10
ore/zi funcţie de mărimea efortului depus şi să se realizeze în reprize cu repausul şi hrănirea.
După fiecare oră de efort se recomandă efectuarea unei pauze de 10-15 minute.
 Pregătirea harnașamentelor și a vehiculelor hipo - pentru asigurarea unui
randament superior în folosirea animalelor și pentru evitarea accidentelor de orice natură se
recomandă ca harnașamentele să fie rezistente, ușoare, netede și foarte bine ajustate pe corpul
cailor. Este indicat ca după utilizare să se curețe de praf, noroi și transpirație, să se repare, să
se ungă cu unsori special și să se păstreze în poziție verticală, în camere uscate și bine aerisite.
Vehiculele de toate tipurile (căruțe, docare, șarete, cabriolete, sănii, etc) trebuie să fie
construite din materiale rezistente, să fie prevăzute cu dispozitive de frânare, să fie
corespunzătoare din punct de vedere al greutății cu numărul și mărimea animalelor, iar înainte
de folosire trebuie să fie verificate, reparate, curățate și unse.
5
a b c
Diferite tipuri de vehicule: a) platformă; b) șaretă; c) căruță
Atelaj cu trei perechi de cai
TEHNOLOGIA CREȘTERII OVINELOR
Importanța creșterii ovinelor
Specia ovină a fost cea care a asigurat omului hrana și îmbrăcămintea și a creat
condițiile dezvoltării sale viitoare prin ruperea dependentei fața de posibilitățile oferite de
natură. Pe parcursul evoluției sale ovicultura a trecut prin mai multe etape, consecință a
diversificării tot mai mare a cerințelor alimentare și de materii prime, fiind influențată de
condițiile specifice de creștere din fiecare țară, precum și de interesul și importanța acordată
creșterii acestei specii de animale.
6
Prin aplicarea unor măsuri speciale de selecție corelate cu asigurarea unor condiții
optime de alimentaţie, adăpostire și exploatare au apărut rasele perfecționate, specializate
într-o anumită direcție productivă, care pot asigura o eficiență economică sporită a acestei
activități.
Producția de lână – prezintă o importantă economică deosebită pentru omenire atât
din punct de vedere economic, având în vedere că a condus la crearea unei adevărate industrii
prelucrătoare, cât și din punct de vedere social oferind locuri de muncă pentru un număr foarte
mare de oameni. Cerințele crescânde de produse din lână: stofe, postavuri, covoare, etc. la nivel
mondial și faptul ca lâna, datorită caracteristicilor sale, nu poate fi înlocuită de nici un alt
produs, a condus, pe de o parte la ameliorarea efectivelor și la îmbunătățirea calitativă a acestei
producții, iar pe de altă parte la necesitatea creșterii efectivelor de ovine cu lână fină
Creșterea constantă a cererii de lână pe plan mondial demonstrează ca fibrele sintetice
și vegetale, în ciuda creșterii explozive a producțiilor din ultimii ani, nu au reușit să înlocuiască
acest produs.
În ceea ce privește cerințele pentru diferite categorii de lânuri (fină, semifină și pentru
covoare) la nivel mondial, în ultimul timp nu s-au înregistrat diferențe semnificative, cele trei
categorii fiind cerute în proporții aproximativ egale de cca. 33 %.
Dintre zonele unde se utilizează mari cantități de lâna fină pentru îmbrăcăminte se
evidențiază: America de Nord, Australia, Noua Zeelanda, Japonia, Europa orientală unde
aceasta reprezintă cca. 80% din consumul total de fibre textile. Cu toate problemele apărute
(diversificarea producţiei de fibre sintetice, diminuarea efectivelor de ovine dintr-o serie de
țări, diversificarea cerințelor consumatorilor) se estimează că și în următorii ani producția
mondială de lână va avea un curs ascendent (chiar daca amplitudinea creșterii va fi mai mică)
și ca cca. 1/3 din aceasta producție va fi reprezentata de lâna fină de tip ,,Merinos”.
Producția de carne – a început să capete o importanță din ce în ce mai mare într-o
serie de țări datorită, pe de o parte cerințelor în creștere ale consumatorilor pentru acest produs,
iar pe de altă parte datorită calităților deosebite ale cărnii de ovine și prețului accesibil de
obținere și comercializare.
În acest context, au fost create, mai ales în Europa occidentală, rase noi de ovine
specializate pentru producția de carne, cu însușiri ridicate de precocitate și prolificitate și de
asemenea au fost puse la punct tehnologii noi, performanțe de îngrăşare a animalelor.
7
Posibilitatea obținerii unor rase mixte carne-lâna și lâna-carne a condus la sporirea

efectivelor de ovine de carne la cca. 90 %, în detrimentul celor de lapte, care reprezintă numai
10 % din efectivul total mondial.
Comercializarea cărnii de ovine în cea mai mare parte sub formă de tineret îngrășat, a
condus în multe ţări, printre care și țara noastră, la crearea unor complexe specializate de
îngrăşare a tineretului, care datorită gradului mare de mecanizare și automatizare pot asigura o
rentabilitate economică sporită a acestei activități.
- Producția de lapte - are, în general, o pondere mai redusă în multe țări ale lumii,
datorită necesarului mai mare de forță de muncă și gradului mai scăzut de mecanizare în
obținerea acestui tip de producție. Cu toate acestea nu poate fi minimizat aportul deosebit și
importanța covârșitoare pe care laptele de oaie o are în alimentația omului. În acest sens există
țări cu tradiție în exploatarea ovinelor pentru producția de lapte marfă și în comercializarea
laptelui și a produselor din lapte.
Produsele din lapte de oaie au o căutare din ce în ce mai mare, fiind considerate
adevărate specialități și ocupând anumite ,,nișe” în cadrul comerțului mondial cu lapte și
produse lactate.
Pe de altă parte, exploatarea ovinelor pentru producția de lapte are o importanță
deosebită pentru crescătorii particulari, deoarece, spre deosebire de celelalte producții (lână,
carne), care implica realizarea unor venituri într-o perioadă scurtă de timp, conduce la obținerea
unor venituri constante într-o perioadă mai mare de timp (6- 8 luni). Țara noastră reprezintă
una din ţările cu tradiție în exploatarea ovinelor pentru producția de lapte, chiar daca nu avem
rase specializate în aceasta direcție, iar gradul de mecanizare și implicit productivitatea muncii
sunt foarte reduse.
- Producția de pielicele - constituie o sursa importantă de venituri într-o serie de țări
ale lumii, în care condițiile pedo-climatice sunt favorabile creșterii raselor de ovine specializate
în această direcție. Cele mai căutate pielicele sunt cele obținute de la rasa Karakul sau de la
metișii dintre această rasă și o serie de alte rase cu lână groasă, printre care și rasa Ţurcană din
țara noastră.
În ţările cu efective mari de ovine Karakul, (Africa de Sud-Vest, Comunitatea Statelor
Independente, Republica Sud-Africana, Iran, Afganistan) producția de pielicele reprezintă un
obiect important de export și o sursă constantă de devize.
8
- Producția de blănuri – este deosebit de importantă, blănurile de ovine având o largă

utilizare în industria confecțiilor de profil, în industria pielăriei și în realizarea unor obiecte
decorative prin imitarea blănurilor prețioase obținute de la alte animale.
RASE ȘI TIPURI DE OVINE
2.1. Rase de ovine din Romania

In vederea clasificării raselor de ovine, sunt luați în calcul o serie de factori: gradul de
ameliorare (rase ameliorate, rase primitive); dezvoltarea corporală (rase mari, rase mijlocii și
rase mici); forma și dimensiunile cozii (rase cu coada scurtă, rase cu coada lungă, rase cu coada
groasă); direcția de specializare (rase specializate pentru carne, lapte, lână, rase mixte); țara de
proveniență, originea, etc,), în funcție de scopul urmărit prin această clasificare.
MERINOSUL DE PALAS
A fost creată la S.C.C.P.C.O.C Palas

Constanța (Stațiunea Centrală de Cercetări pentru
Creșterea Ovinelor și Caprinelor Palas) de către
un colectiv condus de prof. dr. N. Teodoreanu,
pornindu-se de la premisa creării unui tip de oaie
cu o constituție robustă, cu o conformație
asemănătoare Merinosului Rambouillet și adaptat
condițiilor climatice din Dobrogea.
S-a format prin încrucişarea unui nucleu heterogen de metiși Ţurcană, Ţigaie și
Merinos cu berbeci din rasele Merinos Rambouillet, Merinos Negretti, Merinos semiprecoce
de Leutewitz și Merinos precoce german în perioada 1925-1971. Este raspândit în zona de sud-
est a ţarii, de unde s-a extins în toată Campia Dunarii .
Însușiri morfo-productive
Rasa Merinos de Palas se caracterizează printr-o bună dezvoltare corporală, un format
corporal ușor dreptunghiular, cu profil mezomorf și o conformație corporală armonioasă.
9
Animalele au capul relativ larg, expresiv, gâtul este potrivit de lung, mai gros la
masculi, cu o salba mijlocie și 1-3 cravate, spinarea largă și dreaptă, șalele largi drepte și
solide, bine îmbrăcate în musculatură, crupa largă, musculoasă, aproape orizontală, cu jigourile
bine dezvoltate și descinse. Pieptul este larg, ugerul voluminos, membrele sunt potrivit de lungi
cu osatura puternică și aplomburi, în general, corecte.
Rasa Merinos se caracterizează printr-o foarte bună extindere a lânii şi indici de
reproducție ridicați.
În producția de lână – se comportă foarte bine realizând producții medii de 7-12 kg la
femele și de 13-16 kg la masculi, cu lungimea șuvițelor cca. 8-9 cm, finețe de 19-21 microni
și un randament la spălare de cca. 38 %.
În producția de carne – realizează rezultate foarte bune datorită, pe deoparte greutății
corporale mari de cca. 65 kg la femele și 100 kg la masculi, iar pe de altă parte ritmului mare
de creștere realizat de tineret până la vârsta de 3 luni. Astfel, în condiții intensive de îngrăşare
tineretul realizează sporuri mari de creștere de peste 230 de g/cap/zi şi un randament la
sacrificare de cca. 46-48 % la tineretul îngrășat si de cca. 46 % la ovinele adulte.
În producția de lapte - ovinele Merinos dau producții de lapte suficiente pentru
alăptarea a doi miei. În cca. 132 zile de lactație realizează o producție medie de lapte de 130
kg din care aproximativ 90 % este folosită pentru alăptarea mieilor. După înţărcare animalele
sunt mulse o perioada de 40-60 de zile, putând realiza în condiții bune de hrănire și întreţinere
o producție de 20-30 kg lapte marfă cu un procent mediu de 5,5 % grăsime și 5,3 % proteină.
MERINOSUL DE TRANSILVANIA
Reprezintă o rasă importantă de
ovine din țara noastră datorită ariei de
răspândire fiind crescut în regiunea de
câmpie din vestul Transilvaniei.
Procesul de formare al acestei
rase de ovine a început în Câmpia de
Vest a ţării încă de la sfârșitul secolului
al-XVIII-lea printr-un lung proces de
absorție nedirijat a
10
raselor de ovine locale, Ţigaie și Ţurcană cu berbeci Rambouillet și Negretti și mai

puțin cu Merinosul precoce german.
Merinosul de Transilvania se caracterizează printr-un format corporal mezomorf, talie
mijlocie, trunchi potrivit de lung, larg și adânc, membre relativ scurte cu osatura puternică.
Răspândire
Rasa Merinos de Transilvania este răspândită în Câmpia de Vest a ţării cu
preponderență în județele Bihor, Satu Mare, Sălaj unde temperatura medie anuală este de 10,5
o
C, iar precipitațiile au o medie anuală de cca. 600 mm anual.
Capul este relativ mic și uscățiv, cu profilul drept, gâtul este potrivit de lung, bine prins
si prezintă la marginea inferioară o salbă și mai multe cute (1-3 cravate) de dimensiuni
variabile. Trunchiul este relativ scurt, cu linia superioară de regulă oblică, toracele este destul
de adânc, crupa este relativ scurtă și îngustă, uneori teșită, jigourile sunt mai puțin dezvoltate,
iar membrele sunt relativ scurte, cu osatura fină, unghii rezistente și aplomburi corecte.
Rasa Merinos de Transilvania are un grad mare de variabilitate al extinderii lânii pe
corp, standardul rasei prevede ca lâna să fie extinsă la nivelul capului până la unghiurile
interne ale ochilor, să îmbrace obrajii, să acopere bine abdomenul, iar pe membre să
depășească genunchiul și jaretul.
Producția de lână – Merinosul de Transilvania are o lână deasă, bine încheiată,
uniformă cu un usuc de bună calitate, şuvițele au lungimea de cca. 9 cm, fineţea medie de 22-
24 microni și un randament la spălare cuprins între 37-43 %. Producția de lână, la efectivul
aflat în control este în medie de cca. 6,5 kg la oi și 7,5-8,5 kg la berbeci.
Producția de carne – în condițiile sistemului intensiv de îngrăşare, mieii realizează
sporuri bune de creștere – cca. 180 g/cap/zi și un randament la sacrificare de 46-49 %.
Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporală fiind de cca. 46-48 kg la
femele si 75-80 kg la masculi.
Producția de lapte - ovinele Merinos de Transilvania dau producții relativ mici de lapte
cca. 70-90 kg într-o perioadă medie de 5,5 luni de lactație, din care 85-88 % este consumată de
miel. După înţărcare animalele mai pot fi mulse o perioadă de cca. 50 de zile, putând realiza o
producție de 6-10 kg lapte marfă.
11
RASA ŢIGAIE
Are o pondere însemnată în

structura de rasă a ovinelor din țara
noastră și este o rasă foarte veche fiind
prezentă pe teritoriul ţării noastre încă
din cele mai vechi timpuri.
Procesul de formare al acestei rase nu
se cunoaște cu precizie, dar se crede că a
fost adusă la noi din Asia Mică de către
negustorii ce făceau
comerț cu orașele porturi de la Dunăre și Marea Neagră.
Răspândire
În țara noastră, rasa Ţigaie este răspândită pe arii largi cuprinzând aproape toate formele
de relief, dar efectivele cele mai mari se găsesc în zonele subcarpatice și de podiș cu un regim
pluviometric de cca. 800 mm anual.
Rasa Ţigaie are o constituție robustă, rusticitate și rezistență mare la boli și un grad
mare de adaptabilitate la condiții diferite de exploatare.
Capul este de mărime mijlocie, ușor alungit, gâtul este de mărime mijlocie, fără pliuri
cutanate în regiunea salbei, bine prins de trunchi, spinarea și șalele sunt drepte, ugerul are o
formă globuloasă, membrele sunt solide, rezistente cu aplomburi corecte.
In general, lâna este suficient de deasă, dar are o extindere mai puțin bună, formează
un moț la nivelul frunții, acoperă relativ bine abdomenul (în mod deosebit la exemplarele din
turmele selecționate), iar la nivelul membrelor coboară până aproape de genunchi si jaret.
Producția de lână - producția medie de lână, în condiții optime de exploatare, este
între 3,0-4,5 kg, cu lungimea șuvițelor de 8-12 cm, randamentul la spălare de 50-55 % şi fineţea
are o medie cuprinsă între 31-33 microni.
Producția de carne – în condiții bune de creștere, tineretul are o bună capacitate de
îngrăşare, realizând sporuri medii de 140-170 g/cap/zi şi un randament la sacrificare de 48-49
%.
12
Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporala medie fiind de cca. 43-
50 kg la femele și cca. 70 kg la masculi.
Producția de lapte – în condiții bune de creștere, Țigaia produce în medie 80-90 kg de
lapte cu un procent mediu de grăsime de 6,4 % în cca. 180 zile de lactație, consumul intern
reprezentând cca. 65 %, iar producția marfă cca. 30-35 kg.
Varietățile rasei Ţigaie
În cadrul rasei Ţigaie s-au diferențiat patru varietăţi distincte deosebite între ele prin
culoarea lânii și a jarului de pe extremitățile corpului: albă (belă), bucălaie, ruginie și neagră.
- Varietatea albă – are atât culoarea cojocului cât și a extremităților alb uniform.
- Varietatea bucălaie – are lâna de pe corp de culoare albă și jarul de pe extremități de
culoare castanie de diferite nuanțe (de la brun cenușiu până aproape de negru).
- Varietatea ruginie – are lâna de culoare albă, iar jarul de pe extremități de culoare
ruginie cu nuanțe mai închise sau mai deschise.
- Varietatea neagră - are atât lâna de pe corp cât și jarul de pe extremități de culoare
neagră.
13
CURSUL NR. 7
RASA ŢURCANĂ
Cunoscută și sub denumirea de ,,Oaia
valahă” este cea mai veche rasă de ovine de pe
teritoriul ţării noastre fiind prezentă încă de la
începuturile formării poporului român.
Procesul de formare al rasei Țurcane nu
este cunoscut, se consideră că a fost domesticită în
Munții Carpați, de unde, prin Transhumanță, s-a
răspândit într-o serie de alte ţări europene.
Răspândire:
În țara noastră, rasa Ţurcană s-a răspândit în aproape toate zonele, dar aria tradițională
de creștere este reprezentată de zona subcarpatică și carpatică cu relief înalt și precipitații de
peste 900 mm anual.
Rasa Ţurcană este adaptată la condiții vitrege de exploatare și se caracterizează prin
rusticitate, rezistență mare la boli și la condițiile de mediu mobilitate pronunțată și pretabilitate
la exploatarea prin transhumanță pe distanțe mari.
Capul este relativ îngust, alungit cu profilul drept, gâtul este lung și subțire, regiunile
de pe linia superioară relativ înguste, fesele slab dezvoltate, pieptul strâmt, abdomenul
voluminos, ugerul globulos, bine dezvoltat, membrele puternice, relativ lungi și subţiri cu
osatura fină, dar solidă și cu ongloanele de consistență tare.
In general, lâna are o cusătură descheiată, o extindere mediocră pe corp, fiind mai rară
în mod deosebit în regiunea abdominală, iar la nivelul membrelor coboară până la jumătatea
antebrațului și până aproape de jaret.
Producția de lână – îmbrăcămintea piloasă a rasei Ţurcană are o cusătură descheiată,
șuvițele au o formă conică și este compusă din două categorii de fibre: lungi și groase în
proporție de cca. 25-30 % și fibre scurte și subţiri . Producția medie de lână este de 1,9-3,0 kg
la femele și de 2,5-4,5 kg la masculi, cu un randament la spălare de peste 65 %.
1
Producția de carne – în general rasa Ţurcană are aptitudini mai puțin bune pentru
producția de carne datorate ritmului relativ redus de creștere realizat de tineret 140-150
g/cap/zi, și însușirilor calitative mai scăzute ale cărnii. Randamentul la sacrificare este de 46-
49 %.
Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporală medie fiind de cca. 38-
42 kg la femele si cca. 60-80 kg la masculi.
Producția de lapte – în condiții bune de hrănire și întreţinere poate fi de peste 100 kg
cu un procent mediu de 7 % grăsime într-o perioadă de lactație de 180-200 de zile. După
înţărcare ovinele mai pot fi mulse cca 4-5 luni obținându-se o cantitate de 50-65 kg lapte marfă.
Producția de pielicele – se obține în mod deosebit de la varietăţile brumărie și neagră,
care au și o bună capacitate combinativă cu rasa Karakul obținându-se încă de la prima
generație pielicele cu o mare valoare comercială.
Varietaţile rasei Ţurcană
Rasa Ţurcană prezintă patru varietaţi deosebite între ele prin culoarea lânii și a jarului
de pe extremitățile corpului: albă, neagră, brumărie și rațca.
- Varietatea albă – are atât culoarea cojocului cât și a extremităților alb uniform. Este
cea mai numeroasă varietate și este exploatată în mod deosebit pentru producțiile de lână și
lapte.
- Varietatea neagră – are lâna de pe corp și jarul de pe extremități de culoare neagră.
Este exploatată în mod deosebit pentru producția de pielicele obținute în mod deosebit în urma
încrucişării cu rasa Karakul.
- Varietatea brumărie – animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul de pe
extremități de culoare brumărie. La fel ca și varietatea neagră este exploatată în mod deosebit
pentru valoarea comercială ridicată a pielicelelor pe care le produce.
- Varietatea raţca - se deosebește de
celelalte varietăţi prin forma și dimensiunile
coarnelor (sunt răsucite sub forma unui tirbușon și
dispuse în forma literei ,,V”) și prin lungimea
șuvițelor. Se întâlneşte într-un efectiv foarte
restrâns și poate avea lâna de culoare albă sau
neagră.
2
RASA KARAKUL
Se consideră că rasa Karakul s-a format cu
cca. 6000 de ani î.e.n. în desertul Buchara din
Republica Uzbeka în urma unor încrucişări
întâmplătoare între oile locale de tip,,Kurdiuk” de
diferite culori si oile arabe negre cu coada lungă.
În țara noastră, a fost omologată rasa
Karakul de Botoșani și este concentrată în zona de
nord-est și centru a Moldovei
(județele Botoșani, Iași, Neamt, Suceava, Bacau și Vaslui), caracterizată printr-o
temperatură medie anuală de cca. 8o C și o cantitate de cca 500 mm precipitații anuale.
Rasa Karakul face parte din tipul morfologic dolicomorf, aspect corporal ,,piriform”,
musculatura slab dezvoltată, capul este alungit, uscățiv, cu profilul berbecat, urechile lungi și
atârnânde (blegi), gâtul este lung și subțire, trunchiul alungit cu regiunile de pe linia superioară
relativ înguste, crupa teșită, fesele relativ slab dezvoltate, coada este lungă până la nivelul
jaretelor, largă la bază, unde formează un depozit de grăsime de mărime variabilă (7-10 kg) și
de formă caracteristică (,,sac bilobat” sau forma literei ,,S”). Pieptul este strâmt, abdomenul
bine dezvoltat, membrele puternice, relativ lungi și subţiri cu osatura fină și aplomburi relativ
corecte.
Învelișul pilos are aspectul caracteristic lânurilor groase, o extindere mediocră pe corp,
capul și membrele până deasupra genunchilor și jaretelor fiind acoperite cu păr scurt și lucios.
Producția de pielicele – reprezintă direcția de exploatare definitorie a acestei rase. Cele
mai valoroase pielicele se obțin prin sacrificarea mieilor în primele 3 zile de la naştere, atunci
când însușirile buclajului asigură o mare valoare comercială.
Producția de lapte – în condiții bune de hrănire și întreţinere poate ajunge la cca. 65
kg cu un procent mediu de 7,6 % grăsime într-o perioadă medie de lactație de 180 de zile.
După înţărcare ovinele mai pot fi mulse 4-5 luni obținându-se o cantitate de cca. 40 kg lapte
marfă.
Producția de lână – este compusă din două categorii de fibre: lungi și groase și scurte
și subţiri, lungimea șuvițelor variază în funcție de grosime fiind cuprinsă între 7-12 cm, iar
3
cantitatea de lâna groasă și mixtă obtinută de la această rasă variază între 1,8 –3,0 kg ăi are un
randament la spălare de peste 55 %.
Producția de carne – are o importanță mai redusă la această rasă, datorită specificului
exploatarii. Astfel, se obțin două categorii de carne (carnea mieilor sacrificați în primele zile
de la naştere pentru producția de pielicele și carnea obținută în urma sacrificării animalelor
adulte reformate), ambele cu o valoare comercială redusă.
Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporală medie fiind de cca. 42-
50 kg la femele si cca. 55-70 kg la masculi.
Varietățile rasei Karakul
- Varietatea neagră – este cea mai numeroasă și se caracterizează printr-o culoare
negru-uniform pe toată suprafața corpului.
- Varietatea brumărie – animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul de pe
extremități de culoare brumărie.
- Varietatea albă – are atât culoarea cojocului cât și a extremităților alb uniform. Este
mai puțin numeroasă și a început să aibă o importanță mai mare în ultimul timp datorită
posibilității de vopsire în diferite culori.
Rase de ovine de importanță universală
RASA FRIZĂ
Este originară din regiunile nordice ale

Germaniei, Olandei, Belgiei și Danemarcei, este
specializată pentru producția de lapte și se
întâlneşte în zonele cu o vegetație bogată și un nivel
al precipitațiilor de peste 740 mm anual. Are o
conformație corporală tipică, format corporal
piriform, gâtul lung și subțire, linia superioară
dreaptă, crupa largă și dreaptă, abdomenul
voluminos, ugerul foarte bine dezvoltat, membrele
relativ lungi și puternice.
4
Animalele au o dezvoltare corporală medie de 40-45 kg la femele și 80-90 kg la masculi.

Producția principală este cea de lapte unde realizează performanțe de excepție: 400–700 kg
lapte într-o perioadă de lactație de cca. 200 zile, recordul fiind de cca. 1500 kg, cu un procent
mediu de grăsime de 6,4 %.
Producția cantitativă de lână este redusă datorită extinderii mediocre la nivelul corpului
(capul, până după ceafă, membrele până peste genunchi și jaret și coadă sunt acoperite cu jar
de culoare albă).
Rasa Friză se caracterizează printr-o precocitate deosebită (în condiții bune de creștere
și hrănire, oile pot produce primul miel la vârsta de 1 an ) și o prolificitate foarte mare de 200-
225 %, realizând adesea câte trei, uneori chiar patru și cinci miei la o fătare.
RASA SUFFOLK
Rasa Suffolk este specializată pentru

producția de carne, are o capacitate mare de
transmitere în descendență a aptitudinilor și se
folosește foarte mult la încrucişarea cu alte rase
pentru producția de carne, obținându-se produși
cu o bună precocitate, viteză mare de creștere,
capacitate ridicată de conversie a furajelor și
carcase de foarte bună calitate.
Are o dezvoltare corporală mijlocie, conformație tipică pentru carne, format corporal
pronunțat dreptunghiular, dimensiunile de lărgime și adâncime ale trunchiului foarte bine
dezvoltate, membre scurte și puternice și produce o carne de foarte bună calitate, suculentă și
savuroasă, cu o bună marmorare și persilare. Greutatea oilor este în medie de 80-113 kg, iar a
berbecilor de 113-150 kg.
Lâna de pe corp, are o culoare albă, iar jarul de la nivelul membrelor și al capului are o
culoare brun-închis, este semilucioasă, cu o finețe de 25-33 microni. Producția obținută de la
aceste animale este relativ mică (datorită extinderii mediocre pe corp ) 3,0-4,0 kg la femele și
5,0-6,0 kg la masculi cu un randament la spălare de cca. 52 %.
5
Rasa Suffolk are o bună prolificitate de 125-130 %, iar oile au o bună capacitate
lactogenă ceea ce asigură produșilor un ritm de creștere accentuat.
REPRODUCȚIA OVINELOR
3.1. Considerații generale privind reproducția ovinelor

- Maturitatea sexuală – este influențată de o serie de factori (precocitatea rasei,
individualitatea, condițiile de creștere, de dezvoltarea și integritatea anatomica și funcțională a
organelor sexuale,etc.) și apare diferențiat în funcție de sex: la mieluţe pubertatea se instalează
la vârsta de 6-10 luni, iar la masculi la 5-7 luni, când realizează cca. 50-60 % din greutatea de
adult. Utilizarea la reproducție a animalelor la o vârstă foarte timpurie reprezintă o practică
greșită, deoarece afectează negativ ritmul ulterior de creștere al animalelor, aptitudinile de
reproducție viitoare, ușurința fătărilor, rezistenta și vitalitatea produșilor, potențialul productiv,
etc.
Vârsta primei monte variază în funcție de maturitatea corporală și fiziologică,
precocitatea rasei, nivelul de hrănire al animalelor din perioada de creștere, fiind condiţionată
de realizarea a 75 % din greutatea vârstei de adult. In practica reproducţiei la ovine, vârsta
introducerii la reproducție a mieluțelor și berbecuților este de cca 10-12 luni la rasele precoce
și cca. 18 luni la rasele tardive.
Pentru obținerea unui procent maxim de fecundare se recomandă realizarea montei între
16 – 20 ore de la începutul căldurilor, dar cum nu se poate determina cu exactitate acest
moment, în practică se realizează monta sau însămânțarea artificială imediat după determinarea
căldurilor și se repetă la cca. 8-10 ore.
După fătare, apariţia unui nou ciclu sexual are loc la intervale variate, în funcţie de
gradul de ameliorare al rasei, de condiţiile de hrănire şi factorii climatici, căldurile putând
reapărea la 18-28 zile (la oile Karakul, cărora li s-au sacrificat foarte timpuriu mieii), la 6-8
săptămâni sau chiar la 5-7 luni.
Perioada activităţii de reproducţie coincide cu viaţa economică a ovinelor, care durează
6-7 ani, fiind determinată de rasă, starea de sănătate, nivelul productiv, gradul de precocitate,
starea de întreţinere etc.
- Sezonul de montă – depinde de o serie de factori: condiții de mediu (temperatura,
precipitații, vanturi, etc.), regiune, nivel de alimentaţie, tipul unității, scopul economic urmărit,
6
etc. In general la ovine căldurile apar cel mai frecvent în sezonul de toamnă, datorită reducerii
duratei zilei-lumină, ca factor determinant în activitatea de reproducție, care, alături de
alimentația corespunzătoare, determină o secreție hormonală mai abundentă a hipofizei.
La rasele de ovine crescute în țara noastră pot să apară trei situații privind perioadele de
montă și fătări, fiecare perioadă având caracteristici și implicații economice aparte.
Tipuri de fătări la rasele de ovine din țara noastră
Nr Tipul fătării Data montei Data fătării
C
Crt
1 Fătări de iarnă iulie - august decembrie - ianuarie
2 Fătări timpurii de primăvară septembrie- octombrie februarie- martie
3 Fătări târzii de primăvară noiembrie - decembrie aprilie - mai
In condițiile țării noastre obținerea fătărilor timpurii de primăvară reprezintă cea mai
bună variantă, datorită avantajelor multiple pe care le prezintă:
- produșii sunt foarte bine dezvoltați la apariția masei verzi și pot valorifica foarte
eficient pășunile;
- crește durata lactației la oi și crește producția de lapte datorită efectului lactogen
pronunțat al vegetației suculente de primăvară;
- mieii sunt mai viguroși și suportă mult mai bine, atât căldurile din perioada de vară,
cât și gerurile din perioada de iarnă;
- crește producția de lapte marfă a oilor cu cca. 30 – 35 % și implicit eficiența economică
a exploatării acestora.
- realizarea unei greutăți mai mari a mieilor la înţărcare, ceea ce crează premisa
utilizării, cu rezultate deosebite, a tineretului femel la monta timpurie datorită bunei dezvoltări
corporale, sau a masculilor în cadrul sistemului industrial de îngrăşare.
- Tehnica efectuării montei şi însămânţărilor artificiale la ovine - în creşterea ovinelor
se folosesc două sisteme de reproducţie: monta şi însămânţarea artificială.
Monta – presupune utilizarea atât a montei libere, cât şi a montei dirijate.
Monta liberă este caracteristică gospodăriilor populațiilor, unităţilor cu efective relativ
mici, ce practică un sistem de exploatare extensiv şi semiextensiv şi se aplică în turme de
producţie. Această metodă constă în introducerea berbecilor în turmele de oi (raportul de sexe
7
fiind de 1/25-1/30 ) și menținerea lor până când toate femelele au fost fecundate (cca. 4-5
săptămâni).
Avantajul principal al acestei metode este reprezentat de obținerea unei fecundități
ridicate.
Metoda prezintă o serie de dezavantaje: necesită întreţinerea unui număr mare de
berbeci care, la sfârşitul sezonului, sunt de obicei epuizaţi şi slăbiţi, necunoașterea originii
descendenților după tată, posibilitatea transmiterii in efective a unor boli, utilizarea unor
masculi cu o capacitate ameliorativă mai slabă, etc.
Monta dirijată individuală sau la boxă, pe clase de calitate, este metoda cea mai
recomandată, întrucât permite respectarea nominalizării împerecherilor, cunoaşterea originii,
putându-se realiza şi programele de ameliorare specifice fiecărei rase sau biotip.
Aplicarea acestui sistem presupune întocmirea listei de montă, după care berbecii
nominalizaţi (raport 1/40) se introduc în boxe unde sunt aduse oile depistate şi repartizate
berbecului respectiv.
Depistarea oilor în călduri se face dimineaţa cu ajutorul “berbecilor încercători”
(raportul de 1/80, iar la rasele perfecţionate, la care căldurile sunt mai puţin evidente, raportul
este de 1/60). Berbecii încercători, aleşi dintre cei mai viguroşi, dar necorespunzători din punct
de vedere zootehnic, se folosesc prin rotaţie: 4 zile de activitate şi 3-4 zile repaus.
Alegerea oilor în călduri se face de obicei o singură dată pe zi, dimineaţa, la oile de
peste 2 ani; în cazul oilor tinere se recomandă depistarea dimineaţa şi după amiaza, la interval
de aproximativ 8-10 ore, pentru a nu pierde un ciclu de călduri.
Însămînţarea artificială - constituie atât un sistem de reproducţie, cât şi unul din factorii
cei mai importanti de realizare a procesului de ameliorare, prin folosirea intensă a celor mai
valoroşi berbeci şi fecundarea unui număr mare de oi într-o perioadă de montă. Însămânţarea
artificială se poate face cu spermă brută, refrigerată sau congelată.
Cel mai mare număr de oi se însămânţează cu spermă congelată sau refrigerată.
Numărul de recoltări zilnice este variabil, în funcţie de vârstă: de la un berbec adult se
recoltează 4 ejaculate, iar de la berbecii tineri 1-2 ejaculate.
S-a răspândit în majoritatea fermelor din țara noastră, datorita multiplelor avantaje pe
care le presupune:
- numărul mare de oi care se pot însămânța de la un berbec, într-un sezon (între 500-
1000 cap), în funcţie de vigurozitate, vârstă si calitatea spermei;
8
- reducerea cheltuielilor datorate menținerii în exploatare a unui număr redus de

masculi;
- accelerarea procesului de ameliorare a efectivelor prin utilizarea la reproducție a celor
mai valoroși masculi aflați în vârful piramidei ameliorării;
- prevenirea răspândirii unor maladii cu transmitere sexuală.
Ca dezavantaje principale ale acestei metode menționăm: scăderea fecundității,
limitarea bazei de selecție și posibilitatea accelerării consangvinizării la nivelul efectivelor de
ovine.
3.2. Gestația și fătarea la ovine
- Gestaţia la ovine - instalarea gestației se exteriorizează printr-un comportament
liniştit al animalului, tendinţă de îngrăşare, iar pe măsura avansării apare asimetria
abdomenului, acesta proeminând în partea dreaptă. Durata gestaţiei este, în medie, de 150 zile
cu variații între 145-155 zile. Diagnosticul gestaţiei la ovine se face prin metode clinice
(inspecţia, palpaţia), metode de laborator (biofizice, biochmice) si metode fizice (folosirea
ultrasunetelor).
Hrănirea oilor gestante - trebuie să corespundă cerințelor organismului si modificărilor
în dezvoltarea fătului care au loc pe parcursul celor 150 de zile.
Intensificarea metabolismului în a doua fază a gestaţiei, datorită intensităţii mari de
creştere și dezvoltare a fătului, precum și apariţiei foliculilor secundari, impune admninistrarea
unor furaje cu valoare nutritivă completă si cu nivel energetic superior cu aproximativ 20 %
faţă de cea din perioada de montă.
Structura raţiilor trebuie să cuprindă sortimente variate de furaje fibroase, suculente,
concentrate-nealterate (mucegăite sau îngheţate). Se recomandă evitarea furajelor care pot
provoca avorturi în special în perioada a doua de gestaţie, ca de exemplu nutreţul însilozat, ca
și administrarea de apă prea rece.
Adăpatul corect contribuie la bunul mers al gestaţiei și la fătarea în condiţii normale,
atât prin cantitatea corespunzătoare (în medie, 5 litri pe cap), cât și prin calitate (apa trebuie să
fie curată, la temperatura de 8-10° C, schimbată des şi administrată în jgheaburi curate).
- Fătarea la ovine - desfăşurarea campaniei de fătări în interval scurt, comasate,
simplifică lucrările de organizare, concentrând majoritatea forţelor din fermă în această
activitate.
9
Organizarea campaniei de fătare începe cu 3-4 săptămâni înainte şi are ca principale

obiective următoarele: pregătirea animalelor, pregătirea saivanelor, instruirea personalului
îngrijitor, pregătirea materialelor necesare desfășurării în bune condiții a fătării, îngrijirea
mieilor şi a mamelor în prima zi după fătare.
Pregătirea animalelor, în această fază și constă în principal în tunderea lânii în jurul
ochilor, în mod deosebit la rasa Merinos, “codinirea” lânii cu aproximativ două săptămâni
înainte de fătare, pentru prevenirea infecţiilor la fătare şi uşurarea suptului.
Pregătirea adăposturilor în care se întreţin oile gestante şi în care vor avea loc fătările
constă în curățirea și dezinfectarea acestora, amenajarea unui aşternut de paie uscat şi curat și
asigurarea unui microclimat optim (7-8o C iarna și un coeficient de luminozitate de 1/12 mp)
de cazare.
La extremitatea ferită de curenţi a adăpostului se delimitează un compartiment în care
se introduc oile înainte de fătare în scopul evitării aglomeraţiei şi a accidentării mieilor imediat
după fătare. De-a lungul peretelui cel mai adăpostit se fixează boxe individuale, în proporţie
de 5-10 % din totalul oilor care trebuie să fete.
Pregătirea materialelor necesare constă în asigurarea cu medicamente, substanţe
dezinfectante, caiete de evidenţă, cântare, crotalii, cleşte de crotaliat, biberoane, ovisem,
felinare. De asemenea, în apropierea saivanului de fătare trebuie să se găsească în permanenţă
fânul de calitate şi nutreţurile concentrate, rezervate încă din toamnă pentru oile cu miei.
Fătarea este prevestită prin următoarele semne: abdomenul este coborât, flancurile sunt
scobite, vulva este tumefiată şi congestionată, oaia este neliniştită, începe să se agite, se
izolează de turmă, geme. În mod normal, fătarea la ovine durează aproximativ ½ oră şi decurge
fără complicaţii, distociile fiind foarte rare.
10
Fătarea oilor în boxe de fătare
In varianta fătărilor gemelare cel de al doilea miel poate să apară la un interval de cca
15 min. Placenta este expulzată în primele 3 ore după fătare, iar involuția uterină durează cca.
20 de zile.
Diferite variante de prezentare ale fetușilor în cazul fătărilor gemelare
11
Imediat după expulzare oaia este lăsată să se liniştească, să recunoască şi să lingă

mielul, după care este condusă în compartimentul oilor cu miei recent fătaţi sau în boxe, după
caz, acordându-li-se îngrijirile specifice acestei categorii.
12
CURSUL NR. 8
3.3. Intensivizarea reproducţiei la ovine

In condițiile unei reproducții normale și a unei singure fătări pe an, ovinele valorifică
pentru reproducţie cca. 184 zile (150 zile gestaţie + 2 cicluri de călduri a 17 zile), sub nivelul
altor specii. Remedierea acestei situații si obținerea unui număr mai mare de produși se poate
realiza prin modificarea unor componente ale tehnologiei de reproducţie, şi anume:
desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulatorii, sporirea frecvenţei fătărilor și stimularea
poliovulaţiei, etc.
A) Desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulatorii este determinată de mai mulţi
factori:
- factorul genetic, reprezentat prin particularitatea rasei şi chiar a femelelor de a
prezenta călduri în mai multe sezoane, este cel mai bine fixat şi corelat cu nivelul de ameliorare
şi gradul de precocitate;
- durata zilei-lumină de 10-12 ore determină activarea căldurilor; trecerea treptată spre
zi lumină-scurtată în mod artificial determină căldurii ovulatorii;
- prezenţa mielului inhibă apariţia căldurilor prin suprimarea hormonilor gonadotropi,
datorită suptului;
B) Sporirea frecvenţei fătărilor – frecvența normală a fătărilor este de o fătare/an și se
consideră fătări dese atunci când se produc doua fătări/an sau trei fătări la doi ani.
Realizarea a doua fătări/an – este o metodologie, care solicită foarte intens organismul
animalelor și în general se aplică la rasele cu un sezon de reproducție de peste 6 luni și pe
animale adulte reformate sau sterpe.
Realizarea a trei fătări în doi ani – presupune intervalul minim de 8 luni între fătări: 5
luni de gestație, 2 luni de lactație si 1 lună pregătire pentru montă.
O condiție deosebit de importantă, în reușita acestei metode, este asigurarea unei hrăniri
adecvate, care să poată să susțină acest efort al organismului.
C) Stimularea poliovulaţiei - aplicarea unor substanţe hormonale reprezintă calea cea
mai utilizată și cu cele mai sigure rezultate. Cea mai sigură cale de inducere artificială a estrului
la ovine a fost administrarea temporară a progesteronului, care în perioada administrării
blochează ovulația, iar după încetarea administrării o induce treptat la toate femelele tratate.
1
Progesteronul este înglobat în pesarii care sunt introduse în vaginul oii cu ajutorul unui
aplicator și sunt menținute un anumit număr de zile. După îndepărtarea pesariilor are loc o
hiperfunctie a hipofizei, se declanșează activitatea ovarelor si căldurile apar, la întreg efectivul
supus tratamentului, într-o perioadă de cca. 24 si 36 ore. Acest tratament trebuie completat cu
administrarea, injectabil, a 400 U.I. ser de iapă gestantă.
CAPITOLUL 4 TEHNOLOGIA CREŞTERII TINERETULUI OVIN
4.1. Tehnica hrănirii şi îngrijirii mieilor sugari

Astfel, imediat după naştere mielul trebuie sa-și reorganizeze toate funcțiile vitale
(respirația, digestia, termoreglarea, sistemul imunitar), pentru a face față condițiilor
nefavorabile de mediu în care se regăsește după naştere.
După fătare, în timp ce oaia se odihneşte, se acordă primele îngrijiri mielului:
- se destupă nările şi gura de mucozităţi, pentru a-i uşura respiraţia;
- se taie ombilicul la distanţa de un lat de palmă de abdomen, se dezinfectează capătul
tăiat cu tinctură de iod şi se masează uşor corpul mielului cu cârpe uscate şi curate, apoi este
lăsat să fie lins de mamă, în scopul activării circulaţiei periferice. Prin lingere şi miros, la care
mai târziu se adaugă văzul şi semnalele sonore, oaia îşi recunoaşte mielul, primindu-l la supt.
Imediat după fătare mielul trebuie să sugă colostru, primul supt făcându-se pană la
saturarea completă. În primele ore administrarea colostrului este absolut necesară, datorită
calităţilor deosebite ale acestuia: imunizant, laxativ, hrănitor. Conţinutul acestuia în
imunoglobuline, anticorpi, grăsimi, vitamina A contribuie la sporirea vitalităţii şi a rezistenţei
organice la primul contact cu noul mediu. Dacă din diferite motive, imediat după naştere,
mielul nu poate suge colostrul de la mamă, el trebuie aplecat la o oaie care a fătat în aceeaşi zi,
pentru ca secreţia lactată să nu depăşească stadiul de colostru. Pentru a avea certitudinea că
mielul are asigurată cantitatea de lapte necesară în această perioadă, în unele cazuri este nevoie
de intervenţia atentă a omului pentru distribuirea mieilor la oi “doici”.
Începând cu prima zi după fătare, îngrijirea şi întreţinerea mieilor sugari se face
diferenţiat, în funcţie de vârstă. Grupele de vârstă la tineretul ovin sunt următoarele:
 miei cruzi……………0-10 zile (25-30 capete);
 miei “mijlocaşi”……. 11-20 zile (50-60 capete);
 miei “zburaţi”………. 21-30 zile (100-120 capete).
2
Întreţinerea pe grupe de vârstă are avantajul că se asigură o îngrijire diferenţiată şi se

evită pierderile de miei.
Timp de 3-4 zile după fătare oile se ţin în boxe individuale, după care se formează grupe
de câte 15-20 oi cu miei “cruzi” care se trec într-un compartiment separat. La vârsta de 10-12
zile se alcătuieşte grupa de miei “mijlocaşi” formată din 50-60 oi cu miei ţinute într-un
compartiment mai mare, în care oile beneficiază de o furajare adecvata stării fiziologice
respective: fânuri, suculente, concentrate, de foarte buna calitate, precum şi apă curată în
permanenţă.
Comartiment cu miei ,,mijlocași”

Mieii “zburaţi”, constituiţi în grupe de 100-120 de capete, sunt trecuţi într-un saivan
obişnuit.
Comartiment cu miei ,,zburați”
3
Alimentația atentă din această perioadă nu poate limita ponderea pierderilor, dacă nu
este completată cu asigurarea unor condiții corespunzătoare de microclimat în adăposturile de
tineret. Astfel, aceste adăposturi trebuie să fie curate, luminoase, ferite de curenți de aer, fără
umezeală exagerată, să asigure, pe perioada fătărilor o temperatură de 10-12o C, în zona
rezervată oilor mame si cca. 16-18o C, în zona rezervată mieilor (în primele 3 săptămâni de
viață, până când mielul este capabil să-și regleze eficient temperatura corporală). Umiditatea
trebuie să fie de 65-75 %, iar coeficientul de luminozitate să ajungă la 1/10-1/12.
4.2. Hrănirea suplimentară a mieilor sugari

După vârsta de 3-4 săptămâni, necesarul energetic crescut al mielului nu mai poate fi
asigurat numai prin laptele matern, deşi producţia de lapte este ascendentă, aceasta nu poate
corespunde cerinţelor impuse de ritmul rapid al dezvoltării mielului.
Hrănirea suplimentară se face în spaţiul din interiorul adăpostului numit “mielar” (sau
“şcoală”), prevăzut cu grătare despărţitoare pentru a permite trecerea mieilor.
Spațiu destinat întreținerii și hrănirii suplimentare a mieilor

Fânul de calitate superioară se administrează în grătare, concentratele în jgheaburi de
lemn, iar apa în jgheaburi metalice. Se recomandă ca ponderea fibroaselor în rație să nu scadă
sub 15 % deoarece pot să apară o serie de tulburări digestive. La vârsta de o lună mieii consumă
cca. 70 g furaj combinat, 150-200 g la vârsta de 2 luni și aproximativ aceleași cantități de
fibroase.
4
Amestecul de concentrate se recomandă să aibă următoarele proporţii: 40 % porumb,

38 % ovăz, 10 % orz, 10 % soia, 1 % sare, 1 % zoofort. În timpul iernii este foarte indicată
administrarea de morcov roşu pentru aportul de vitamine, precum şi nutreţul-siloz în cantităţi
mici, în amestec cu orz măcinat.
Începând de la 3 săptămâni se poate aplica tehnica de creştere separată a mieilor sugari.
Aceştia au acces la mame numai de 3-4 ori pe zi, la ore fixe, începând de la ora şapte dimineaţa,
când sunt separaţi de mame, după ce au stat noaptea împreună.
A) Creșterea mieilor pe bază de substituenți de lapte

Această tehnologie are la bază prepararea de substituenți de lapte în concordanță cu
particularitățile tubului digestiv al mieilor și administrarea lui de la o vârstă variabilă, funcție
de tipul fermei, tipul de înţărcare si destinația mieilor.
Reconstituirea substituentului se face prin diluarea lui în apă fierbinte la 40-45o C, în
proporție de 1/5, iar administrarea în hrana mieilor se face la temperatura de 35-36o C. In
primele 4 săptămâni mieii pot consuma între 1,9-2,5 kg substituent/zi, realizând sporuri de
aprox. 200 g/cap/zi. Se recomandă ca începând cu vârsta de 25 zile și greutatea de 9-10 kg,
substituentul să fie restricționat, urmând ca până la 28-30 de zile să fie scos definitiv din hrana
mieilor.
Alăptarea artificială a mieilor cu ajutorul distribuitorului automat de substituent de lapte
B) Creșterea mieilor pe bază de nutrețuri concentrate

In ceea ce privește utilizarea nutrețului starter în hrana mieilor, aceasta are la bază
dezvoltarea ponderii rumenului în activitatea de digestie, crearea și menținerea unui mediu
5
acid, capabil să digere amidonul și celuloza din furaje. Acesta se introduce în hrana animalelor
începând de la vârsta de 13-14 zile.
Hrănirea mieilor cu nutreț combinat tip ,, starter”

Nutrețul combinat trebuie să conțină peste 15 % fibroase și să asigure un raport Ca/P
de 2/1 în vederea prevenirii apariției urolitiazei.
4.3. Înţărcare a mieilor

Înţărcarea, ca moment tehnologic, constă în suprimarea laptelui matern, prin separarea
definitivă a mieilor de mame, intrarea acestora în categoria de tineret pentru prăsilă sau
îngrăşat, iar a mamelor în categoria de oi mulgătoare (mânzări), sau nemulgătoare, până la
intrarea într-un nou ciclu reproductiv.
Pot fi aplicate următoarele sisteme de înţărcare: foarte precoce și precoce, înțărcarea
timpurie şi înțărcarea tradiţională.
Înţărcarea foarte precoce şi precoce - se deosebesc între ele prin vârsta de separare a
mielului de mamă, şi anume, în primul caz se separă mielul în prima zi sau după perioada
colostrală, în timp ce în înţărcarea precoce separarea se face între 12-20 de zile; miei înţărcaţi
foarte precoce au mai puţin de suferit, pentru faptul că nu s-a consolidat pe deplin reflexul de
supt și se obișnuiesc mai repede cu alăptarea artificială.
6
Ambele sisteme de înţărcare se practică în exploatarea intensivă, dar necesită alăptarea

artificială a mieilor cu substituent de lapte, nutreturi combinate și fân de bună calitate până la
vârsta de cca. 5-6 săptămâni și greutatea de 14-15 kg.
Adăpostirea mieilor se asigură în saivane curate, lipsite de curenţi, cu umiditate relativă
60-70 %, temperatura de 15 °C, cu compartimentări pentru 10-12 miei, asigurând spaţii de
cazare de 0,25 m²/cap. Se construiesc şi amplasamente speciale pentru alăptarea artificială a
mieilor.
Înţărcarea timpurie - este o metodă aplicată pe scară largă la noi în ţară, fiind cea mai
eficientă pentru perioada actuală. Se face la vârsta de 30-35 zile, când mieii trebuie să atingă
greutăţi între 10-12 kg după care berbecuţii sunt afluiți către îngrăşătorii, iar femelele se menţin
pentru prăsilă.
Prezintă avantajul că mielul a fost alăptat toată perioada colostrală şi perioada în care
realizează cea mai mare energie de creştere pe baza laptelui matern. Pentru obținerea unor
rezultate bune se impune administrarea în hrana mieilor, începând cu ziua a 7-a de viață a
nutrețurilor combinate (cu un aport proteic de minimum 20 % PD) și a fânurilor de bună
calitate.
După înţărcare tineretul se separă pe sexe, turmele fiind date în primire unor ciobani
experimentați.
Imediat după înţărcare începe mulgerea oilor, pentru a preveni mamitele şi a valorifica
capacitatea lor productivă.
Înţărcarea tardivă - este diferenţiată ca vârstă, în funcţie de rasă. Astfel, la rasele Ţigaie
şi Ţurcană se face la 2 luni, când miei ajung la greutatea de 15-16 kg, iar la Merinos şi Karakul
la 3 luni, când ajung la greutatea de 20-22 kg. În unele împrejurări, este considerată ca o metodă
neeconomică.
4.4. Creşterea tineretului ovin după înţărcare

Imediat după înţărcare se formează turmele de miei înţărcaţi sau “cârlani”, separaţi pe
sexe.
Mărimea turmelor de cârlani poate ajunge la 400-500 capete, acestea fiind îngrijite de
ciobani foarte pricepuţi.
Acestor turme li se repartizează păşuni pe terenuri “sănătoase” lipsite de umezeală şi
locuri cu băltiri şi cât mai apropiate de saivan sau de adăposturile din taberele de vară, iar locul
7
de cazare şi păşunat trebuie să fie la distanţă mai mare de oile–mame. În compoziţia floristică
a păşunilor pentru miei este bine să predomine leguminoasele. In cazul pășunilor cultivate
încărcătura/ha este de 50-60 cap. (funcție de vârstă) și de 20-25 cap în cazul pășunilor naturale.
Dacă pășunea nu corespunde din punct de vedere calitativ și cantitativ, hrănirea se
suplimentează cu o cantitate de 150-250 g concentrate/cap, administrată în tainul de dimineață
înainte de adăpare.
CAPITOLUL 5 PRODUCȚIA DE LÂNĂ
In noțiunea de ,,lână”, se încadrează toate fibrele de origine animală cu proprietăți

textile: lâna de oaie, părul de capră Angora, de cămilă, de lamă, de iepure Angora etc. Datorita
ponderii foarte mari pe care o are, din totalitatea producţiei piloase (de peste 95 % ), atunci
când nu se menționează proveniența, prin lână se înțelege numai producția piloasă furnizată de
către ovine.
Lâna constituie “îmbrăcămintea piloasă” a oilor, formată din fibre cu proprietăți textile.
Nu se încadrează în noțiunea de lână, fibrele de păr situate pe cap și extremități, care formează
“jarul”, precum și fibrele de păr fără proprietăți textile, care se află uneori în masa lânii.
Indiferent de direcția de exploatare, lâna constituie un produs caracteristic al ovinelor, care
împreună cu celelalte producții contribuie din plin la eficientizarea exploatării acestei specii,
datorită importanței deosebite ca materie primă în industria textilă.
Țesăturile din lână, prezintă caracteristici deosebite: sunt călduroase și ușoare, deoarece
lâna este slab conducătoare de căldură și are greutatea specifică redusă; au o elasticitate mare
și permit trecerea razelor ultraviolete necesare corpului uman, sunt rezistente și nu se
degradează la operațiunile de vopsire și călcare la temperaturi de peste 100o C; fiind poroase
permit o buna aerisire a corpului, absorb umezeala din transpirație, și totodată, facilitează
evaporarea apei absorbite.
5.1. Structura histologică a fibrei de lână

In secțiune microscopica transversală fibra de lână groasă prezinta trei straturi
concentrice.
8
De la exterior, spre interior, acestea sunt: stratul cuticular, stratul cortical şi stratul
medular. La lânurile subţiri nu se identifică stratul de măduvă, iar la lânurile semifine măduva
apare întreruptă, sub formă de insule şi puncte.
aa a
Structura histologică a fibrei de lână: a)- stratul cuticular;

b)-stratul cortical; c)-stratul medular;
Stratul cuticular constituie învelişul fibrei de lână, este format din celule plate,
transparente, fără nucleu şi diferite ca mărire şi formă.
Are rolul de a proteja fibra de lână de agenţii externi ce pot acţiona distructiv asupra ei
şi imprimă fibrei unele însuşiri specifice, cum sunt: luciul, mătăsozitatea şi capacitatea de
impaslire.
Stratul cortical este format tot din celule cheratinizate, însă alungite şi fusiforme,
dispuse longitudinal faţă de axul fibrei.
Conferă în cea mai mare măsură rezistenţa, extensibilitatea şi elasticitatea fibrei şi în
cadrul celulelor se află goluri de aer, care influentează pozitiv conductibilitatea termica si cu
capacitatea fibrei de a înmagazina apa. La unele rase de oi în stratul cortical se află granule de
pigmenţi ce imprimă lânii diferite nuanțe și culori.
9
Stratul medular este format din celule mari, neregulate, care apar la microscop ca o
bandă neagră, continuă sau discontinuă (la fibrele intermediare) și se întâlneşte numai la fibrele
groase și la cele de grosime mijlocie (de peste 35 microni). Între celulele stratului medular se
acumulează aer, care împreună cu aerul din stratul cortical contribuie la realizarea unei foarte
bune termoizolații protejând animalele împotriva pierderii căldurii în timpul iernii şi împotriva
arşiţei în timpul verii.
5.2. Usucul
Usucul constituie o componentă a lânii brute, nespălate, se prezintă sub formă de
emulsie rezultată din amestecul sebumului secretat de glandele sebacee cu sudoarea secretată
de glandele sudoripare si mai poate avea în compozitie celule moarte descuamate, precum şi
diferite impurităţi. Acest amestec are rolul de a proteja pielea și învelisul pilos al animalelor de
influenta negativă a factorilor climatici (lumina, temperatura, umiditate, etc.).
Usucul de bună calitate are o culoare alb-galbuie datorită cantității mari de acizi graşi
nesaturaţi. Se prezintă sub formă de emulsie şi solzişori foarte fini, este foarte fluid, unge
uniform fibra pe toată lungimea ei şi este uşor lavabil în apă caldă sau cu adaosuri reduse de
detergenţi.
Usucul de slabă calitate are o culoare brun-roșcată sau brun cu reflexe verzui, are o
consistență sporită, este repartizat neuniform pe suprafaţa fibrei, se prezintă sub formă de solzi
mari sau de aglomerări grunjoase, datorită conținutului mai ridicat în acid stearic şi cerotic, iar
rolul său de protecţie este redus. Este greu lavabil, fiind necesară utilizarea în cantităţi mari a
detergenţilor în soluţiile de spălare, fapt ce dimunează însuşirile lânii.
5.3. Însuşirile fizico-mecanice şi tehnologice ale fibrei de lână

Însuşirile fibrei de lână, care determină valoarea ei pentru industria textilă sunt
următoarele: culoarea, finețea, omogenitatea, lungimea, ondulaţiile, rezistenţa, elasticitatea,
plasticitatea, luciul şi mătăsozitatea.
Culoarea - la majoritatea raselor şi varietăţilor ameliorate, în condiţii normale de
întreținere şi sănătate, lâna este albă, apărând alb-gălbuie datorită usucului. Culoarea albă,
îndeosebi de nuanţă imaculată, este preferată în industria textilă, deoarece poate fi vopsită în
orice culoare, în funcție de cerințele de moment ale pietei. La un număr mai mic de rase şi
varietăţi se întâlnesc lânuri pigmentate, îndeosebi negru şi cafeniu, sau amestec de fibre
10
pigmentate ca, spre exemplu, brumărie, sau fibre diferit pigmentate pe segmente, ca spre
exemplu sur-auriu, sur-argintiu.
Finețea este una dintre însușirile de bază ale fibrei de lână, care determină domeniul de
utilizare în industria textilă, datorită capacității de filare (însușirea lânii, de a produce dintr-o
anumită cantitate o lungime maxima de fir). Finețea este dată de grosimea sau de diametrul
transversal al acesteia şi în țara noastră se exprimă în microni.
În funcție de rasă lânurile sunt grupate în patru clase de finețea: lânuri fine (sub 18-
26,0 microni), lânuri semifine (26,1- 33,0 microni), lânuri semigroase (33,1-37,0 microni) și
lânuri groase (peste 37,1 microni).
Omogenitatea fibrelor exprimate prin diametru și lungime reprezintă o însușire
deosebit de importantă, deoarece condiționează obținerea unui fir uniform și implicit a unor
țesături de calitate superioară. Lipsa omogenității conduce la obținerea unor fire scurte, cu
rezistență scăzută, care influențează uniformitatea tesăturilor.
Lungimea este o însuşire importantă a lânii, care poate fi considerătă sub două
aspecte:
Lungimea relativă constituie dimensiunea fibrelor în stare naturală, aşa cum se află
acestea în şuviţe, fără întinderea ondulațiilor.
Lungimea absolută constituie lungimea fibrei după ce aceasta a fost întinsă uşor până
la dispariţia ondulaţiilor. În general fibrele cu lungimea relativa de peste 6,33 cm pot fi toarse
mai cu uşurinţă și mai uniform, fapt ce contribuie la ridicarea calităţii confecţiilor.
Lânurile mai lungi de 14-20 cm se folosesc pentru confecţionarea covoarelor și a
diferitelor ţesături tehnice, precum și în industria casnică.
Ondulaţiile fibrelor de lână sunt determinate de gradul de curbura al foliculilor piloşi.
În general, ondulaţiile sunt cu atât mai numeroase, cu cât lâna este mai fină și mai bogată în
usuc de calitate superioară.
Ondulaţia în formă dorită ridică mult valoarea lânii pentru îndustria textilă, influențând
pozitiv durabilitatea și uniformitatea firului tors, precum și elasticitatea și supleţea confecţiilor
de lână. În funcţie de raportul dintre diametrul vertical și orizontal al fibrei ondulaţiile pot fi:
normale, joase sau întinse, înalte, supraondulate și neregulate.
Rezistenţa la tracţiune reprezintă însuşirea pe care o au fibrele de a opune o anumită
rezistență la acțiunea unor factori externi. Această proprietate este deosebit de importantă,
11
deoarece condiționează în cea mai mare parte rezistenţa și durabilitatea confecţiilor. În

determinarea acestei însușiri sunt utilizate două noțiuni de bază:
- rezistență absolută - măsoară forţa de tracţiune, exprimată în grame, aplicată axial pe
fibra de lână, necesară pentru ruperea ei;
- rezistență relativă - masoară forță de tractiune, exprimată în kg, necesară pentru
ruperea unui fir de lână tors a cărui secţiune este de 1 mm².
În funcție de grosime, lânurile se comportă diferit la solicitările externe, astfel, fibrele
groase au o rezistenţă absolută mai mare, iar fibrele subţiri au o rezistenţa relativă mai mare.
Elasticitatea este însuşirea lânii de a reveni la forma iniţială după ce forţa externă de
deformare (întindere, torsiune, presare sau de îndoire), care a acţionat asupra ei încetează. Cu
cât timpul de revenire al lânii la volumul și forma inițială este mai redus, cu atât elasticitatea
este mai mare.
Plasticitatea este proprietatea lânii de a-și păstra un timp forma dată prin anumite
procedee mecano-fizice și după înlăturarea acţiunii care a determinat forma respectivă.
Plasticitatea este cu atât mai evidentă cu cât forma imprimată ţesăturii sau confecţiei respective
din lână se păstrează un timp mai îndelungăt.
Luciul reprezintă proprietatea fibrelor de lână de a reflecta mai mult sau mai puțin
lumina și este determinat de structura, forma și felul de dispunere a celulelor din stratul
cuticular. Luciul are rolul de a imprima țesăturilor nuanțe mai vii de culoare și un tușeu plăcut.
Mătăsozitatea este determinată tot de structura celulelor din stratul cuticular. Este o
însuşire care comportă o apreciere subiectivă, prin palpare. Ca și luciul, mătăsozitatea este
influențată de rasă, individ, precum și de starea de sănătate și întreținere a animalului.
12
CURSUL NR. 9
5.4. Însuşirile de ansamblu ale lânii

Totalitatea şuviţelor de pe corpul animalului formează îmbrăcămintea lânoasă sau
cojocul. Cele mai importante însușiri ale lânii, în totalitatea ei, sunt: desimea, uniformitatea,
omogenitatea, higroscopicitatea, randamentul şi calitatea.
- Desimea lânii - este determinată de desimea foliculilor piloşi şi variază în raport cu
o serie de factori, printre care mai importanți sunt: rasa, individul, regiunea corporală,
alimentaţia, vârsta, etc..
Acest caracter prezintă o serie de variații chiar pe același animal în funcție de regiunea
corporală astfel, este mai accentuată pe linia spinării, se micşorează treptat spre flancuri, iar
spre abdomen este cea mai rară.
Desimea lânii constituie un obiectiv prioritar în lucrările de selecție şi ameliorare la
rasele specializate.
- Uniformitatea lânii - scoate în evidență existența unor variații mai mari sau mai mici
a principalelor însuşiri fizice şi tehnologice ale fibrelor şi ale şuviţelor care alcătuiesc cojocul,
pe diferite regiuni corporale. In general, sub aspectul uniformității, lânurile fine au cea mai
mare uniformitate, urmate de lânurile semifine, care au o uniformitatea mijlocie și lânurile
groase, care sunt cele mai neuniforme, atât sub raportul fineţii, cât și al lungimii fibrelor.
- Omogenitatea lânii – caracterizează uniformitatea însuşirilor fibrelor de lână din
cadrul unei şuviţe.
- Higroscopicitatea lânii – poate fi definită drept însuşirea lânii de a absorbi apa din
mediul înconjurător în vacuolele stratului cortical şi de a o ceda cu moderaţie.
- Randamentul la spălare al lânii – reprezintă raportul între cantitatea de lână obținută
în urma procesului de spălare şi uscare (cu 17 % umiditate la lânurile fine şi semifine şi 15 %
umiditate la lânurile groase) și cantitatea de lână brută, nespălată.
La rasele de ovine din țara noastră randamentul lânii la spălare variază în limite destul
de largi fiind de cca. 28-40 % la ovinele din rasa Merinos, cca. 36-58 % la ovinele din rasa
Ţigaie și de cca. 50-62 % la ovinele din rasa Ţurcană
1
5.5. Defectele lânurilor

In funcție de rasa, specializare și mai ales de gradul de ameliorare al animalelor,
lânurile pot prezenta o serie de defecte, care conduc la depunctarea lor si mai ales la
devalorizarea lor din punct de vedere economic. In general, defectele lânurilor sunt de două
feluri: genetice si dobândite.
Defectele genetice: sunt cele mai importante și cele mai grave, înlăturarea lor
realizându-se într-o perioadă mai îndelungată prin aplicarea unor măsuri de selecție și
ameliorare a efectivelor. Cele mai importante defecte genetice sunt:
- Lâna colorată: este solicitată din ce în ce mai puțin, sau chiar de loc în industria
prelucrătoare, deoarece nu poate fi vopsită. Reprezintă un caracter de rasă și se întâlneşte în
mod deosebit la rasele Ţurcană și Karakul, rase exploatate în general pentru alt tip de producții:
lapte, respectiv pielicele.
- Lâna împâslită: apare ca o consecință a unei așezări dezordonate a foliculilor piloși și
se materializează prin apariția unor șuvițe în care fibrele de lână sunt îndreptate în toate
direcțiile. Este un defect grav deoarece conduce la apariția unor pierderi însemnate în procesul
de prelucrare.
- Lâna neuniformă: are un impact negativ deosebit de mare asupra calităţii și cantității
țesăturilor obținute, mai ales atunci când se manifestă sub raportul lungimii și grosimii fibrelor.
Influențează negativ rezistența țesăturilor la purtat și prețul de cost al acestora datorită
consumului specific ridicat.
- Lâna friabilă: apare pe fondul unei cantități insuficiente de usuc și este un defect grav
deoarece procentul fibrelor rupte în procesul prelucrării este ridicat.
Defectele dobândite: sunt mai puțin grave, apar în general ca o consecință a condițiilor
necorespunzătoare de exploatare și pot fi corectate într-un timp mai scurt prin îmbunătățirea
condițiilor de creștere. Dintre acestea cele mai importante sunt:
- Lâna cănită: apare atunci când, din diferite motive, animalele sunt marcate cu diferite
substanțe greu lavabile;
- Lâna îngălbenită: poate să apară la nivelul animalelor și reprezintă o consecință a
întreținerii lor în condiții necorespunzătoare (suprafețe reduse si cantități insuficiente de
așternut), sau în magaziile de depozitare, urmare a condițiilor necorespunzătoare de păstrare.
- Lâna cu impurități: se întâlneşte atunci când animalele sunt întreținute pe pășuni
naturale deteriorate, sau în adăposturi necorespunzătoare fără așternut.
2
- Lâna alterată: reprezintă o consecință a tunderii animalelor în condiții

necorespunzătoare (tunderea oilor cu lână umedă) și depozitării lânii în magazii insuficient
ventilate și aerisite. In această situație procesul de alterare afectează culoarea și însușirile
mecanice ale lânii .
- Lâna înfometată (gâtuită): apare în situația în care oile parcurg o perioadă dificilă în
care condițiile de adăpostire și hrănire sunt necorespunzătoare (de regulă pe perioada de iarnă).
In acest caz se produce o micșorare și chiar o stagnare a ritmului de creștere a fibrelor în
lungime și grosime, ceea ce implică o scădere substanțială a rezistenței fibrei la tracțiune.
5.6. Factorii ce influențează cantitatea de lână

Cantitatea de lână realizată de către animale se apreciază prin cântărirea cojocului după
tuns și este condiționată de o serie de factori: genetici (rasă, individualitate, regiune corporală,
sex) si negenetici: vârsta, condiţiile de climă, nivelul alimentaţiei şi starea de sănătate.
- Rasa – are un rol deosebit în obținerea unei producții mari de lâna, rasele specializate
(rasele din tipul Merinos) se caracterizează printr-o desime şi o extindere mai mare a lânii pe
corp și realizează producții superioare atât sub aspect calitativ, cât și cantitativ.
Rasă de ovine specializată pentru producția de lână
3
- Individualitatea – în cadrul fiecărei rase apar indivizi cu producții mai mari sau mai
mici de lâna. Aceste diferențe au o amplitudine mai mare în cadrul raselor cu un grad mai redus
de ameliorare.
- Regiunea corporală – producția realizată variază mult în funcție de regiunea
corporală, cea mai mare producție de lână obținându-se de pe trenul mijlociu.
- Vârsta – are un rol deosebit în producția cantitativă de lână. In general, la ovine, în
condiții corespunzătoare de creștere și exploatare, producția cantitativă de lână crește până pe
la cca. 4 ani, rămâne într-un platou, până la vârsta de cca. 6 ani, după care începe să descrească
într-un ritm diferit în funcție de starea de întreţinere a animalului.
- Condițiile de climă și nivelul alimentaţiei – factorul climatic are influență atât asupra
cantității, cât și asupra calităţii lânii. Astfel, anotimpul călduros, cu o durată mare a zilei
lumină, cu posibilități de utilizare a masei verzi în hrana animalelor, intensifică ritmul de
creștere a lânii . Nivelul alimentaţiei influențează producția cantitativă de lână începând din
faza prenatală (apariția și dezvoltarea învelișului pilos) și continuând cu faza postnatală
(creșterea lânii ).
- Starea de sănătate – producția cantitativă și calitativă de lână este influențată atât de
starea generală de sănătate a individului, cât și de starea de sănătate a pielii. O producție bună
de lână se obține de la animalele sănătoase și cu o stare bună de întreţinere .
5.7. Tehnologia tunderii oilor

În condiţiile climatice din ţara noastră, recoltarea producţiei de lână de la ovine se
realizează, de regulă, odată pe an, la sfârşitul primăverii sau la începutul verii, luându-se în
calcul o serie de factori (rasă, sistem de creștere, zona de creștere, calitatea lânii , etc.).
In aceste condiții, în diferite zone de creştere din ţara noastră, tunderea se organizează
între 10 mai şi 10 iunie, în zilele cu timp favorabil.
Oile Merinos şi Spancă, precum şi oile Ţigaie din zona de deal şi oile Ţurcană din unele
zone submontane se tund, obişnuit, între 1 şi 15 iunie, fiind sensibile la variaţiile de temperatură
şi la ploile reci.
În unităţile cu efective mai mari de ovine, tunderea necesită luarea unor măsuri tehnico-
organizatorice ce vizează realizarea în bune condițiuni a acestei acțiuni. Astfel, se întocmeşte
un ,, program de tuns”, în care se menţionează: locul tunderii (centrul de tuns), sistemul de
4
tuns utilizat, inventarul și materialele necesare, organizarea propriu-zisă a tunsului (ordinea

de desfăşurare pe rase şi categorii, componenţa și instruirea echipelor de tunzători, etc.).
1. Centrul de tuns - trebuie să fie suficient de spațios, curat și să fie compus, în
principal, din trei zone:
- zona de așteptare a animalelor – trebuie să asigure pe toată durata perioadei de tuns
un număr de saivane cu şoproane, corelat cu ritmul zilnic de tundere și cu mărimea efectivului
de tuns, pentru adăpostirea de ploi a oilor înainte şi după tuns;
- locul în care se realizează tunsul propriu-zis – trebuie sa fie suficient de mare pentru
a asigura manipularea animalelor, dotat cu mese pentru tuns, să fie bine iluminat, sa fie racordat
la curent electric și să asigure condiții optime de lucru pentru muncitori;
- locul în care se realizează cântărirea, sortarea, balotarea şi depozitarea temporară a
cojoacelor de lână.
2. Alegerea sistemului de tuns utilizat – se realizeaza in functie de mai multi factori:
marimea efectivului de animale, gradul de dotare si de modernizare al unitatii, gradul de
scolarizare al muncitorilor, etc. Tunsul se poate realiza în trei variante:
- Tunsul manual – este o variantă utilizată, în general în unitățile cu efective mici, care
nu dispun de o baza materială modernă și de un personal calificat.
Foarfece de tuns oi
Tunsul manual al oilor
5
Este o metoda ieftină, nu necesită investiții mari, se realizează cu un foarfece special,

dar prezintă o serie de dezavantaje: presupune un efort fizic deosebit din partea muncitorilor,
atrage după sine o productivitate redusă a muncii (un muncitor calificat poate tunde într-o zi
cca. 20-25 oi cu lâna fină, 45-50 de oi cu lâna semifină si cca. 65-70 de oi cu lâna groasă), o
incidență mai mare a accidentelor la animale și o producție mai redusă de lână.
- Tunsul mecanic – reprezintă o metodă modernă, se folosește în cadrul unităților
modernizate, cu efective mari de animale.
Tunsul mecanic al oilor

Se execută cu ajutorul unor agregate prevăzute cu maşini de tuns acţionate electric si
prezintă, faţă de tunsul manual, următoarele avantaje: productivitatea muncii sporeşte de circa
trei ori, un tunzător putând tunde zilnic 60-70 oi cu lână fină sau chiar mai multe; lâna este mai
lungă şi mai uniformă, ca urmare a secţionării fibrelor numai la bază, iar cantitatea de lână
este mai mare cu circa 200 g pe cap de oaie.
- Tunsul chimic – reprezintă o variantă mai modernă de tuns și constă în administrarea
animalelor a unor substanțe de tipul colchicinei și a ciclofosfamidei, care induc o sensibilitate
a lânii și aceasta poate fi recoltată prin smulgere după un anumit interval de timp. Neajunsul
acestei metode este că poate atrage după sine o scădere a stării de sănătate a animalului și o
diminuare a nivelului productiv.
6
3. Inventarul și materialele necesare – variază în funcție de metoda de tuns utilizată,

fiind compus, în general, din: foarfeci, polizoare, mașini de tuns, substanțe dezinfectante,
cântare pentru lână, mese și site de sortare, presă de balotat, saci pentru baloți, sfoară, etc.
4. Măsuri organizatorice generale – în vederea desfășurării în bune condiții a
campaniei de tuns sunt necesare următoarele masuri:
- efectuarea, înaintea începerii campaniei de tuns, a unui instructaj tehnic și pentru
protecția muncii cu întreg personalul ce va participa la această acțiune;
- stabilirea ordinii de realizare a tunderii: în varianta existenței mai multor rase se tund
la început rasele cu lâna grosieră (Ţurcană, Stogoşă), apoi cele cu lâna semifină (Ţigaia,
Spanca), iar la urmă rasele cu lâna fină (Merinos), luându-se în calcul ca rasele de oi cu lână
mai rară se tund mai uşor şi asigură deprinderea sau redeprinderea tunzătorilor, cu efectuarea
lucrării, iar în cadrul aceleiaşi rase, la început se vor tunde batalii şi oile sterpe, după care
urmează mioarele, oile-mame, miorii şi berbecii de reproducţie;
- pregătirea animalelor pentru tuns, care constă în evitarea hrănirii animalelor cu cca.
14-24 ore înainte de a fi programate la tuns în vederea evitării accidentelor cauzate de
încărcarea tubului digestiv;
- evitarea tunderii animalelor a căror lână este insuficient uscată pentru a evita
deteriorarea în timpul transportului și depozitării;
- oile cu scabie sau cu variolă se tund separat, după tundere se dezinfectează cu atenţie
atât locul, cât şi echipamentul care s-a folosit la tuns, iar lâna recoltată de la aceste animale se
ambalează separat în saci prevăzuţi cu etichete pe care se menţionează “scabie” sau “variolă”;
- lâna sa fie tunsă cât mai la bază, uniform, fără scări şi fără a se trece de mai multe ori
cu foarfeca pe acelaşi loc, urmărindu-se menţinerea integrităţii cojocului de lână după tuns.
Trecerea de mai multe ori cu foarfeca prin acelaşi loc are ca urmare obţinerea unor fibre
secţionate scurt, care nu numai că nu pot fi valorificate, dar îngreuiază fazele de prelucrare a
lânii în industrie.
- tunderea trebuie efectuată cu deosebită atenție în regiunile din vecinătatea ugerului,
pentru a se evita lezarea sau tăierea sfârcurilor, precum şi a altor regiuni, în acest scop oile
retive sau cele neliniştite vor fi imobilizate prin legarea picioarelor. După tundere se
îndepărtează - codina - lâna mai groasă și mai murdară de pe extremitățile membrelor, cap și
coadă și se separă de cojoc.
7
După sortare, cojoacele de lână sunt împachetate, iar lânurile de aceeași categorie şi
culoare se ambalează, pe calităţi, în saci confecţionaţi în acest scop, cu lungimea de 2 m şi
lăţimea de 1 m.
CAPITOLUL 6 PRODUCŢIA DE LAPTE
Laptele de oaie are o dublă importanţă: biologică şi comercială. Din punct de vedere
biologic, laptele reprezintă alimentul indispensabil în primele săptămâni de viaţă ale mielului,
iar din punct de vedere comercial laptele de oaie poate reprezenta o importantă sursă de venituri
contribuind la rentabilizarea exploatării sectorului ovin.
6.1. Factorii care influențează producţia cantitativă și calitativă de lapte

Factorii care influențează producţia de lapte pot fi grupaţi în factori genetici, factori
fiziologici şi factori de mediu, la care concură şi diferitele sisteme tehnologice de creştere şi
exploatare.
- Rasa: din punct de vedere al potenţialului lactogen, rasele pot fi grupate în patru
categorii: 1) rase specializate pentru producţia de lapte, cu producţii de peste 200-250
litri/lactaţie; 2) rase cu producţii bune, de 100-200 l/lactatie; 3) rase cu producții mijlocii, de
60-100 l/lactatie şi 4) rase cu producţii reduse, sub 60 l/lactație.
Rasa de ovine Lacaune specializată pentru producția de lapte
8
Rasele de ovine crescute la noi în ţară se grupează între rasele cu producţie bună,
mijlocie şi redusă.
- rasa Ţurcană: 70-100 kg lapte/lactatie;
- rasa Ţigaie: 90-110 kg lapte/lactatie;
- rasa Spanca: 70-90 kg lapte/lactatie;
- rasa Merinos de Palas: 90-110 kg lapte/lactatie;
- rasa Karakul: 50-80 kg lapte/lactatie;
Rasa influenţează nu numai cantitatea ci şi calitatea laptelui, componenţii chimici ai
laptelui de oaie putând prezenta diferenţe în funcţie de rasă, de până la 20 %.
Variația conținutului mediu de grăsime si proteina din laptele de oaie,

pe durata unei lactații în funcție de rasă
Nr Rasa Proteina Grasime
crt (%) (%)
1 Ţigaie 5,40 6,72
2 Ţurcană 5,79 7,08
3 Merinos de Palas 6,23 6,47
4 Karakul 6,50 8,4
În general, se poate afirma că rasele de oi cu producţii relativ mari de lapte prezintă

un procent mediu de grăsime mai mic.
La rasele din țara noastră cea mai mare cantitate de grăsime în lapte se înregistrează la
rasa Karakul, la care este în medie cca. 8,5 %/ lactație.
- Individualitatea: exista indivizi, chiar în cadrul aceleeaşi rase şi turme, care pot
prezenta o variabilitate mai mare decât mediile între rase. De exemplu, la o turmă din rasa
Merinos de Stavropol, compusă din 230 indivizi, neselecţionată pentru producţia de lapte,
producţia minimă a fost de 25 l, iar maximă de 255 l, deci un raport între producţia minimă şi
maximă de 1:10,2.
- Vârsta: respectiv numărul de lactații, influenţează, de asemenea producţia de lapte.
S-a constatat ca potențialul lactogen al animalelor este în creștere până la lactația a 4-a,
rămâne în platou până la a 6-a, a 7-a lactație, după care începe să scadă. In acest context se
poate spune că, din punct de vedere economic, ovinele pot fi exploatate eficient până la a 7-a
lactație.
Vârsta oilor are influenţă şi asupra procentului de grăsime, valoarea lui cea mai ridicată
fiind între 2-4 ani, după care acesta scade pe măsura îmbătrânirii animalelor.
9
- Faza lactației: în prima parte a lactației, în condiții normale de creștere și exploatare,

are loc o creștere continuă a cantității zilnice de lapte pe o perioadă de cca. 2-3 luni când se
atinge maximul, după care producția înregistrează un platou și apoi începe să scadă, durata
platoului și amplitudinea scăderii producției de lapte fiind în corelație directă cu rasa, gradul
de ameliorare al animalelor și condițiile de creștere și exploatare.
La rasele din țara noastră, începând cu luna a 4-a de lactație se înregistrează un ușor
declin cantitativ, care se accentuează spre sfârșitul lactației. Cantitatea obţinută în prima
jumătate a lactaţiei este mai mare decât în a doua jumătate.
În condiţiile ţării noastre, luna a treia de lactaţie, la oi corespunde în general cu luna
mai, cand la potenţialul biologic ridicat de producere a laptelui se adaugă influenţa favorabilă
a vegetației bogate şi suculente de primăvară.
Din punct de vedere calitativ, faza lactației are influența cea mai mare asupra
procentului de grăsime din lapte. Astfel, de la un procent de grăsime de cca. 4,5 % în prima
parte a lactației, se înregistrează o creștere constantă, pe măsura avansării în lactație, ajungând
la 9 % și chiar peste 10 %, aproape de înţărcare.
- Durata lactației: se găsește într-o corelație pozitivă, atât cu producția de lapte/lactație,
cât și pe viață productivă. In condiţiile obişnuite de creştere din ţara noastră, este de 6-7 luni,
începând din luna martie şi încheindu-se în septembrie. S-a constatat ca durata maximă a
lactației se înregistrează între vârsta de 4-6 ani (perioadă în care se obține și cea mai mare
producție de lapte/lactație) după care urmează o scădere accentuată. Durata lactaţiei poate fi
prelungită în cazul unei alimentaţii mai bune, sau prin practicarea fătărilor timpurii până la 8-
9 luni pe an.
- Prolificitatea: producţia de lapte a oilor care au fătat gemeni este mai mare cu 30 %
faţă de acelea care au fătat un singur miel, iar la cele care au fătat trei miei producţia de lapte
este cu 65 % mai mare decât la acelea care au fătat un singur miel.
- Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori: frecvenţa mulsorilor influenţează atat producţia
zilnică, cât şi pe cea totală pe întreaga lactaţie. De regulă, la începutul perioadei de exploatare
pentru lapte, oile se mulg de trei ori pe zi, spre mijlocul lactaţiei de două ori, la sfîrşitul lactaţiei
numai o singură dată pe zi.
Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori influenţează şi calitatea laptelui. În general, dacă
mulsorile se execută la acelaşi interval de timp, nu sunt diferenţe semnificative în compoziţia
10
chimică a laptelui. Pe măsură ce între cele două mulsori intervalul de timp creşte, cantiatea de
grăsime, ca şi cantitatea de substanţă uscată, scad.
- Sezonul fătării: fătările extratimpurii conduc la prelungirea duratei lactatiei si implicit
la obtinerea unei productii mai mari de lapte pe întreaga lactație, plus de producție ce poate
ajunge la cca. 30 %. Practic, creșterea producției se explică prin influența deosebită a furajului
verde asupra producției de lapte datorită scoaterii animalelor la pășunat tocmai la sfârșitul celei
de-a treia luni, atunci când nivelul productiv este ridicat. Această practică se utilizează cu
rezultate foarte bune la rasele specializate pentru producția de lapte, obținându-se creșteri
însemnate de producție.
- Regimul de hrănire: are cea mai mare influenţă asupra producţiei de lapte la oi prin
natura furajelor, structura rației si modul de administrare. Este foarte important introducerea în
hrana animalelor a unor furaje cu puternic efect lactogen: tărâțele, masa verde, rădăcinoasele,
etc. pentru ridicarea producţiei cantitative de lapte. In vederea pregătirii unei bune lactații
trebuie să se realizeze o hrănire optimizată a animalelor începând cu partea a doua a perioadei
de gestație, până la fătare. Alimentaţia influenţează şi compoziţia chimică a laptelui. Astfel,
oile bine alimentate produc un lapte mai bogat în grăsime, albumină şi lactoză.
- Clima exercită, de asemenea, o puternică influenţă asupra producţiei de lapte, în sensul
că temperaturile prea ridicate sau prea scăzute, vânturile puternice, umiditatea în exces
diminuează producţia de lapte. Atunci cand temperaturile sunt prea ridicate animalele își
diminuează consumul de hrană, procesul de lactogeneză înregistrează valori scăzute și apare o
modificare a calităţii laptelui, în sensul diminuării lipidelor și creșterii azotului neproteic.
Temperaturile scăzute determină un consum mai mare de hrană necesar procesului de
termoreglare și o producție mai mică de lapte, dar cu un conținut mai mare de grăsime și
substanță uscată. Temperaturile cele mai favorabile pentru procesul de secreţie normală a
laptelui sunt cuprinse între 5 şi 21 ºC.
6.2. Mulsul oilor

Mulsul regulat al oilor se începe după înţărcare, sau după sacrificarea mieilor. Având
în vedere că înţărcarea poate avea lor între 2-90 zile de la fătare, durata perioadei de muls
variază în mod corespunzător.
Numărul de mulsori pe zi variază în funcție de sezon şi nivelul cantitativ al producţiei
de lapte a oilor. Perioada de muls la noi în ţară coincide, în general, cu perioada de păşunat.
11
Oile se mulg de trei ori pe zi (dimineaţa, la prânz şi seara), iar către sfarşitul perioadei
de lactaţie de două ori pe zi (dimineaţa şi seara) şi apoi o singură dată, până când sunt înţărcate.
Mulsul oilor de două ori pe zi, faţă de unul singur, asigură un spor de lapte de 60 %;
mulsul de trei ori pe zi faţă de două determină un spor de 10 %. În general, oaia care dă la o
mulsoare 400 g lapte se recomandă să fie mulsă de trei ori pe zi. La două mulsori pe zi,
intervalul dintre ele este aproximativ egal, pe când la trei mulsori pe zi, intervalul seară-
dimineaţă este mai mare (10-12 ore), între dimineaţă-amiază-seara intervalele fiind practic
egale, de 6-7 ore.
Tehnica mulsului constă în compresarea sfârcului cu o frecvenţă uniformă ridicată,
realizată cu mâna sau cu maşina, în funcţie de sistemul de muls aplicat. La noi, se practică două
sisteme de muls: mulsul manual şi mulsul mecanic, aflate în corelație directă cu sistemul de
exploatare utilizat.
Mulsul manual - se practică în general în țările ce exploatează rase mixte de ovine, în
două variante: mulsul manual posterior şi mulsul manual lateral.
Mulsul manual posterior al oilor

Mulsul manual posterior - metoda se aplică în ţara noastră si într-o serie de alte ţări
balcanice. În vederea efectuării mulsului manual posterior, este necesară amenajarea unui
colțar prevăzut cu un perete cu uşiţe – strungă – prin care intră oile pe platforma de muls.
Strunga şi platforma sunt prevăzute cu un acoperiş numit comarnic.
12
Strunga de muls se amplasează, de regulă, pe un teren mai ridicat şi umbrit. După 3-5
zile, din motive de igienă şi pentru fertilizarea păşunii, potrivit sistemului de “tarlire”, se
recomandă ca întreaga strungă să fie mutată pe un amplasament nou. Există şi amplasamente
de muls stablite, organizate şi dotate corespunzător.
Mulsul manual posterior se efectuează în trei faze : în prima fază, mulgătorul prinde cu
o mana ugerul şi cu cealaltă stoarce primele jeturi de lapte care “desfundă” sfârcurile; în faza
a doua se prinde ugerul cu ambele mâini, supunându-l unei presiuni laterale şi de sus în jos,
laptele ţâșnind simultan continuu din două sfârcuri; în faza a treia se storc ultimele picături,
aplicând mulgerea “cu nod” la fiecare sfârc.
1 2 3
Fazele mulsului manual posterior
Mulsul oilor trebuie făcut după un program bine stabilit, respectând cu stricteţe orele
fixate. Pentru a nu reduce din timpul de păşunat al oilor şi pentru a evita oboseala prea mare
a mulgătorilor, mulsul trebuie făcut repede, însă corect şi complet. Durata mulgerii unei oi este,
în funcţie de cantitatea de lapte pe care o produce, în medie, 50-60 sec. dimineaţa şi 30-40 sec.
la amiază sau seara.
Durata mulgerii unei turme nu trebuie să depăşească 1 ½ ore dimineaţa şi cate o oră la
amiază şi seara. Pentru motivele arătate, se socoteşte un mulgător la 60-80 oi în prima jumătate
a perioadei de muls şi 80-100 de oi în a doua jumătate, când laptele se împuţinează. Dacă unui
mulgător i se repartizează mai multe oi,. apare oboseala si mulsul superficial, incomplet.
Obişnuit, o turmă de 500 de mânzări poate fi asigurată în bune condiţii de patru-cinci mulgători
şi 1-2 strungari (care dirijează oile la strungă).
13
Adoptarea strungii tip “colţar” uşurează mult efectuarea mulsului. Pentru mulsul
manual al oilor se folosesc găleţi de tablă cositorită sau de lemn şi cupe de tablă care se prind
între două sârme legate de-a curmezişul găleţii de muls. Mulsul se face în cupă, pentru a se
evita pierderile de lapte prin stropire. Există şi găleţi speciale cu filtre detaşabile, acestea
asigurând o recoltare mai igienică a laptelui muls. Din găleţile de muls laptele se colectează în
bidoane, după care este transportat la locul de colectare.
Mulsul manual lateral. Practicat parţial în C.S.I., Cehia, Slovacia şi Ungaria, este
asemănător sistemului folosit la mulgerea vacilor, cu deosebire că oaia, după o perioadă de
obişnuire, intră singură într-o cuşcă pentru a consuma suplimentul de concentrate, timp în care
este mulsă.
Prin aceasta se urmăreşte obţinerea laptelui pentru unele preparate de calitate
superioară. Mulgătorul nu-şi murdăreşte mâinile prin imobilizarea animalului, fecalele nu pot
ajunge în lapte, iar laptele se mulge într-o pâlnie zincată prevăzută cu strecurător şi conductă
pentru lapte, care este condus spre un bidon situat în apropiere, Acest sistem de muls, pe lângă
avantajele enumerate, mai ales de ordin igienic, pare a fi şi biologic mai natural, deoarece şi
mielul suge la oaie tot lateral.
14
CURSUL NR. 10
Mulsul mecanic - se practică pe scară largă în Franța, Italia, Israel - ţări crescătoare de
oi “specializate” pentru producţia de lapte, iar parţial şi în alte câteva ţări cu efective mari de
ovine. Metoda prezintă următoarele avantaje:
- ridică productivitatea muncii (într-o ora pot fi mulse cca. 240 de oi cu o instalație cu
24 locuri deservită de 2 muncitori) si reduce efortul fizic depus de către mulgători;
- creşte producția de lapte obținută la mulsoare, se măreşte producţia cu 15-20 % prin
dezvoltarea reflexelor condiţionate, datorită unui muls rapid şi uniform;
- se asigură o bună igienă a recoltării şi păstrării laptelui;
Instalaţiile de muls mecanic pentru oi pot fi de mai multe variante:
a) tip ,,platformă dreptunghiulară”:
Platforma dreptunghiulară de muls este deservită, de regulă de doi mulgători și se

utilizează în unitățile cu efective medii de ovine.
1
b) de tip ,,rotolactor”:
Aceste tipuri de platforme de muls sunt utilizate în fermele cu efective mari de ovine,
au capacități mari și asigură cea mai mare productivitate a muncii.
c) tip ,, platformă mobilă” de muls:
Reprezintă un tip de platformă utilizat din ce în ce mai mult deoarece nu implică

existența unor amplasamente stabile, poate fi utilizată și în situația exploatării ovinelor la
2
pășune și contribuie la respectarea standardelor devenite obligatorii în obținerea unui lapte

igienic .
Indiferent de sistemul de mulgere utilizat laptele trebuie să fie răcit şi aerat, apoi
acoperit, refrigerat şi transportat la locul de prelucrare; în unele cazuri este trecut imediat, după
strecurare şi aerare, în fazele de preparare a sortimentelor de caş, brânzeturi şi alte preparate,
în funcţie de specializarea şi tipul de producţie al unităţii.
CAPITOLUL 7 PRODUCȚIA DE CARNE
7.1. Îngrăşarea intensiv-industrială a tineretului ovin

Mijlocul cel mai eficient pentru obţinerea de producții sporite de carne de calitate
superioară îl constituie îngrăşarea diferitelor categorii de ovine, iar obţinerea unor sortimente
de carne de calitate superioară este determinată atât de cerințele consumatorilor, cât şi de
rentabilitatea, în sine, a produsului.
La alegerea sistemului de îngrăşare se va ţine seama, pe lângă elementele menţionate şi
de alţi factori cum sunt: condiţiile naturale, resursele furajere şi criteriile economice, etc.
Realizarea unor parametrii superiori in cadrul acestei tehnologii de îngrăşare, reflectați
în: ritm superior de creștere al tineretului, capacitate ridicată de valorificare a furajului,
posibilitatea mecanizării și automatizării fluxului de producție, productivitate mare a muncii,
investiții relativ reduse pentru construcția îngrășetoriei, etc., au condus la răspândirea lui pe
scară largă.
Scopul aplicării acestui sistem îngrăşare este producerea tineretului cu o greutate la
livrare de 45-46 kg, într-o perioadă relativ scurtă de timp, cu un consum specific redus,
valorificând potenţialul biologic al ovinelor precoce, în direcția producţiei de carne.
Berbecuţii destinaţi îngrăşării în sistem intensiv se obţin, îndeosebi, din fătări timpurii,
în lunile noiembrie-ianuarie. Mieii se introduc la îngrăşat la vârsta de 45-60 zile, la greutatea
de 12-13 kg.
- Organizarea și tehnologia îngrășării - îngrăşarea în acest sistem se face în unităţi
specializate, de mare capacitate, în care se asigură condiţii adecvate de, adăpostire, întreţinere,
hrănire, adăpare si microclimat, atât pentru perioada de vară, cât şi pentru anotimpul rece.
3
Adăpostirea – îngrășătoria este organizată în adăposturi (tronsoane) dispuse în paralel

două câte două, de-a lungul unei alei betonate utilizată pentru furajarea animalelor. Înălțimea
adăposturilor spre aleea de furajare este de 3,0-3,5 m (funcție de modalitatea de administrare a
furajelor). Acoperișul este din materiale ușoare: tablă, carton, iar pereții din plasă de sârmă.
Lărgimea adăposturilor este, de obicei, de 6,0 m și sunt compartimentate prin panouri
din plasă de sârmă în boxe comune a cate 24 mp/boxa, putând asigura cazarea unui număr de
60-70 miei. Pardoseala adăposturilor este tip ,,grătar” cu distanța între rigle de cca. 2 cm și este
montată la o înălțime de 60-80 cm mai sus de nivelul solului pentru a permite colectare
dejecțiilor pe perioada îngrășării.
De-a lungul peretelui dinspre aleea de furajare sunt montate ieslele, confecționate din
tablă, în vederea administrării facile a furajelor, care trebuie să asigure un front de furajare de
cca. 8-10 cm (corelat cu tipul furajului ce constituie baza îngrășării). Pe peretele dinspre două
boxe se montează o adăpătoare comună cu nivel constant.
Întreţinerea berbecuților – se realizează în boxe comune pe pardoseală tip ,,grătar”,
asigurandu-se o densitate de cca. 3 miei/mp.
Hrănirea – se realizează la discreție, amestecul furajer fiind administrat de 2 ori pe zi,
dimineaţa şi seara, conform tehnologiei de îngrăşare în sistem intensiv, care cuprinde trei faze
distincte, diferenţiat, pentru acoperirea cerinţelor nutritive ale animalelor in cadrul fiecărei
faze.
Adăparea – se realizează la discreție, utilizându-se adăpători cu nivel constant. Apa
trebuie sa fie curată, limpede, proaspătă, fără miros sau gust deosebit.
Evacuarea dejecțiilor – se poate realiza diferențiat, funcție de gradul de modernizare al
îngrășetoriei. Astfel, mecanic, cu ajutorul unui plug raclor ,,Delta” montat sub pardoseală sau
la terminarea ciclului de îngrăşare, dupa demontarea pardoselii, cu ajutorul unui tractor dotat
cu lama de buldozer.
In vederea desfășurării întregii activități în condiții optime, îngrășatoria este structurată
în trei sectoare principale (recepție, îngrăşare și depozitarea si pregătirea furajelor):
Derularea procesului de îngrăşare a mieilor în cadrul complexelor industriale implică
parcurgerea a trei faze principale ale îngrășării (faza de acomodare, faza de îngrăşare și faza
de finisare-livrare), fiecare având caracteristici proprii.
A) Faza de acomodare – are o durata de 12-14 zile si are rolul de a obișnui animalele
cu întreţinerea pe grătare și cu noul sistem de hrănire. In vederea evitării stresului de aglomerare
4
și pentru o mai buna supraveghere a stării de sănătate în această fază boxele se populează la
jumătate din capacitate.
Sporul realizat de mieii din rasele noastre în această perioadă poate varia între 180 –
300 g/cap/zi, cu un consumul specific de 3,5-5,5 UN/kg spor.
Sporul în greutate și consumul specific la tineretul
din rasele noastre în faza de acomodare
Nr. Rasa Sporul mediu Consum specific
crt zilnic (g/cap) (UN/kg spor)
1 Merinos de Palas 312 3,5
2 Merinos de Transilvania 248 3,9
3 Spanca 242 3,8
4 Ţigaie 202 4,2
5 Ţurcană alba 180 4,4
6 Tipul de Rusetu 270 3,6
In această fază este foarte importantă supravegherea mieilor, pentru evitarea

accidentelor de ori ce natură datorate schimbării regimului de hrănire și întreţinere.
B) Faza de îngrăşare – are o durată de cca. 85 de zile, până în momentul în care mieii
ating greutatea de 32-33 kg, în cazul raselor indigene si 33-35 kg în cazul metișilor obținuți cu
rasele de carne. În această fază sporul zilnic de creștere în greutate este mai redus (cca. 180-
250 g), justificat de scăderea nivelului proteic al rației administrate (aprox. 14-15 % PD) și de
majorarea conținutului de celuloză din rație la 15-20 %. În vederea obținerii unor rezultate
superioare în această fază de îngrăşare este indicată administrarea alternativă a mai multor
sortimente de nutrețuri grupate în rații cu niveluri nutritive similare.
Variante de retete de furajare utilizate in îngrăşarea mieilor
Reteta I Reteta II Reteta III Reteta IV
Sortimentul de furaje (%) (%) (%) (%)
Porumb 46,9 43,6 46,9 46,9

Tarate de grau 6,7 3,8 6,6 -
Orz - 3,9 - -
Gozuri - 5,1 6,7 8,2
Melasa 6,6 3,8 - 5,1
Total concentrate 60,2 60,2 60,2 60,2
Fibroase 30,8 30,8 30,8 30,8
5
Supliment proteino- 9,0 9,0 9,0 9,0

vitamino-mineral
TOTAL 100 100 100 100
C) Faza de finisare – are o durată de aproximativ 20 de zile și urmărește îmbunătățirea

însușirilor organoleptice ale cărnii. În acest scop animalele sunt hrănite în baza unor rații cu un
aport proteic de 12-13 % PD și bogate în hidrați de carbon. În această fază o atenție deosebită
se acordă scoaterii din furajarea animalelor a nutrețurilor ce pot imprima cărnii un gust sau un
miros neplăcut, culoare și consistență necorespunzătoare.
Trebuie acordată o atenție deosebită aprovizionării animalelor cu apă de bună calitate,
la discreție, pe tot parcursul îngrășării, luându-se în calcul un necesar de 3-4 kg/cap/zi sau cca.
320 kg apa/perioada de îngrăşare, în varianta administrării la discreție.
7.2. Îngrăşarea ovinelor adulte

În această categorie se includ oile şi berbecii adulţi reformaţi, precum şi batalii care au fost
exploataţi timp de unul sau mai mulţi ani pentru producţia de lână. În majoritatea cazurilor, la noi, aceste
efective aparţin unor rase cu direcţii diferite de producţie, au starea de întreținere, adeseori, slabă, iar
greutatea este foarte variabilă.
Prin îngrăşarea acestor ovine se urmăreşte îmbunătăţirea însuşirilor carcaselor şi a cărnii, printre
care: greutatea şi forma carcaselor, frăgezimea şi suculenţa cărnii, gradul de marmorare și persilare, etc.
Astfel, procesul de îngrăşare a ovinelor adulte constituie o recondiţionare a acestora pentru sacrificare
și se realizează într-o perioadă de cca. 50 – 60 zile.
În scopul îngrăşării, ovinele se lotizează pe sexe şi stare de întreținere, putând fi întreținute, în
prima fază: la păşune, în stabulație sau mixt, fiecare din aceste variante de îngrăşare continuându-se
cu faza a II-a de finisare ce se derulează la adăpost.
Această tehnologie de îngrăşare a animalelor adulte este structurată în două faze: prima fază
durează două săptămâni şi se caracterizează prin refacerea organismului animalului și pregătirea lui
pentru îngrăşare, iar a doua este faza de “finisare”, care durează 4-6 săptămâni.
- întreținere a ovinelor adulte la pășune este o tehnologie ieftină, eficientă și se utilizează în
fermele ce dispun de pășuni de calitate amplasate în apropierea adăpostului. Pășunile trebuie sa aibă o
bună compoziție floristică și să poată asigura o cantitate de masă verde de 8-10 kg/cap/zi. Atunci când
masa verde nu este suficientă cantitativ sau calitativ se recomandă realizarea unei hrăniri suplimentare
a ovinelor, astfel încăt să se obțină un ritm de creștere de 120-150 g/cap/zi
6
- întreținerea ovinelor în stabulație se aplică în varianta în care ferma nu dispune de pășuni sau
acestea nu pot fi utilizate, din diferite motive pentru îngrăşarea ovinelor. Întreținerea se realizează în
adăposturi cu pardoseala tip ,,grătar” sau cu pardoseală plină pe ,,așternut permanent”, iar hrănirea se
face diferențiat funcție de anotimp: vara animalele pot fi hrănite cu masă verde cosită și administrată la
iesle sau cu diferite amestecuri (masă verde în amestec cu fibroase; porumb siloz, fibroase și
concentrate, etc.), iarna hrănirea se face pe bază de amestec unic (0,5 kg fân, 2 kg grosiere, 2-3 kg
suculente și 0,2-0,3 kg concentrate) sau pe bază de reziduuri industriale (borhot de bere sau tăitei de
sfeclă – 3-4 kg/cap/zi, în amestec cu fibroase sau grosiere). Aceste variante de hrănire pot asigura un
spor mediu zilnic de creștere de cca. 200 g/cap/zi.
- întreținerea mixtă reprezintă o variantă intermediară ce împrumută o serie de caracteristici de
la variantele anterioare. Astfel, se poate utiliza în situația existenței unei suprafețe reduse de pășune pe
care animalele sunt scoase la păscut o parte din zi și în continuare sunt hrănite la adăpost cu masă verde
cosită sau cu amestec unic. Se realizează sporuri medii zilnice de 100-180 g, cu 7-9 UN/kg spor.
- Faza de finisare are o durată variabilă (4-6 săptămâni), în funcție de zona de îngrăşare de
nutreţul utilizat și mai ales de starea de întreținere a animalelor.
Faza de finisare a ovinelor adulte la adăpost

Finisarea se realizează la adăpost, pe așternut permanent sau pe pardoseală tip ,,grătar”
asigurând pentru fiecare animal o suprafață de 1,0 mp/cap și un front de furajare de 10-12 cm/animal.
În această perioadă hrănirea se realizează la discreție cu un amestec unic (fibroase, grosiere, suculente
și concentrate) în care concentratele au o pondere de cca. 50 %. O atenție sporită trebuie acordată
alimentării cu apă, fiind nevoie ca animalele să beneficieze de adăpare la discreție.
7
În urma acestei recondiționări se realizează o sporire a randamentului la sacrificare cu cca. 5-

10 %, o sporire a ponderii cărnii în carcasă cu cca. 10 % și îmbunătățirea generala a însușirilor
organoleptice ale cărnii.
CAPITOLUL 8 TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII OVINELOR
8.1. Întreţinerea ovinelor

Aspectele specifice privind întreţinerea ovinelor sunt determinate atât de
caracteristicile biologice ale speciei, particularităţile raselor şi categoriilor de vârstă şi
exploatare, cât şi de condiţiile de creştere (climă, sol, adăpostire, bază furajera, stare de
sănătate, etc.).
În acest context, în creşterea ovinelor se disting următoarele modalităţi specifice de
întreţinere: la păşune, mixtă şi în stabulaţie.
În accepţiunea obişnuită, diferenţierea acestor variante se referă, în principal, la
specificul unității de creștere şi la deosebirile zonale privind adăpostirea, alimentaţia şi
îngrijirea ovinelor.
8.1.1. Întreţinerea ovinelor în perioada de vară

A) Întreţinerea ovinelor la pășune - această variantă a fost favorizată atât de specificul
exploatării ovinelor în țara noastră, cât și de particularitățile biologice ale speciei, în ansamblu
și în mod deosebit de caracteristicile structurale şi fiziologice ale aparatului digestiv ce au
determinat de-a lungul timpului şi până astăzi, în majoritatea cazurilor, utilizarea acestei
tehnologii specifice de întreţinere în perioada de vegetaţie, prin păşunatul pe pajişti naturale.
Întreținerea ovinelor pe pășune
8
În ţara noastră există o suprafață mare de păşuni şi fâneţe, din care cca. 74 % sunt situate
în zonele de deal şi de munte, reprezentând o mare bogăţie naturală încă insuficient valorificată.
1) - Întreţinerea ovinelor în cadrul sistemului extensiv - folosită mai mult de către
crescătorii particulari, cu efective relativ reduse, practicată pe scară largă în trecut şi care se
mai practică astăzi într-o pondere foarte redusă în ţara noastră şi în alte ţări, o constituie
transhumanța.
Transhumanța este practicată îndeosebi de crescătorii din zonele submontane de pe
versanţii nordici ai Carpaţilor, al căror domiciliu stabil este în localităţile Poiana Sibiului,
Tilişca, Jina (judeţul Sibiu), Şugag (judeţul Alba) şi altele, precum şi cei de pe versanţii sudici,
din localităţile Vaideeni (judeţul Vâlcea şi Novaci (judeţul Gorj). Aceştia “pendulează” cu
turmele între păşunile subalpine şi alpine din munţii din vecinătatea Sibiului, sau de pe versanţii
sudici ai Carpaţilor Meridionali, unde oile păşunează de la 10-25 mai până la 10-12 septembrie
şi judeţele din vestul ţării sau din Bărăgan, unde se asigură iernatul.
Această forma de întreţinere a ovinelor este din ce în ce mai rară după anul 1989
datorită, pe de o parte fragmentarii suprafețelor de teren prin punerea în posesie a proprietarilor
de drept a terenurilor agricole, iar pe de alta parte datorita unor masuri coercitive adoptate
abuziv de către Regia Națională a Pădurilor, prin care interzice pășunatul oilor în liziere si
păduri.
2) - Întreţinerea ovinelor in cadrul sistemului semiintensiv - în perioada de vegetaţie,
are la bază folosirea păşunilor naturale de bună calitate, la care se adaugă, prin alternanţă,
păşunile cultivate cu specii valoroase de graminee şi leguminoase anuale sau perene.
Acest sistem este caracteristic pentru zonele de deal şi cele de câmpie, în care un rol
important revine conveierului verde şi asolamentului furajer prin care se asigură atât
continuitatea păşunatului în perioada de vegetaţie, cât şi producerea furajelor pentru perioada
de stabulaţie.
3) - Întreţinerea ovinelor în cadrul sistemului intensiv - presupune întreţinerea ovinelor
în perioada de păşunat pe păşuni cultivate şi este practicata în majoritatea fermelor situate în
zonele de câmpie. In vederea practicării lui cu rezultate foarte bune se impune utilizarea cu
maximum de eficienta a pășunilor și pajiștilor cultivate, respectiv adoptarea unei tehnologii
optimizate de pășunat.
9
În condiţiile din ţara noastră, durata perioadei de păşunat este, în general, de 7-8 luni.
Ridicarea eficienţei păşunatului impune trecerea de la păşunatul liber la păşunatul sistematic,
prin organizarea în parcele a suprafeţelor de păşunat.
Cele mai importante avantaje ale pășunatului rațional sunt:
- sporirea productivității pășunii cu peste 20-30 % și a gradului de utilizare a masei
verzi de către animale datorită reducerii la maximum a pășunatului selectiv;
- posibilitatea îngrijirii superioare a pășunii și limitarea degradării acesteia de către
animale;
- sporirea cantitativă a producțiilor obținute de la animale și limitarea utilizării hrănirii
suplimentare;
- sporirea productivității muncii, reducerea efortului muncitorilor și creșterea eficienței
economice a creșterii ovinelor;
În acțiunea de organizare a pășunii, trebuie luate în calcul următoarele aspecte:
suprafeţele păşunilor, productivitatea şi însuşirile de bază ale speciilor din covorul vegetal,
caracteristicile de relief şi de sol, încărcarea pe ha în funcţie de productivitatea păşunilor, durata
posibilă a păşunatului fiecărei parcele, ţinându-se seama de destinaţie, energia de creştere a
plantelor, necesarul zilnic de consum masă verde (considerându-se 8-10 kg pentru oaia adultă
şi 4-8 kg pentru tineret), mijloacele de adăpare existente în perimetrele de păşunat sau în
vecinătatea imediată a acestora, etc.
În cazul tuturor sistemelor de păşunat, trecerea de la regimul de stabulaţie la regimul de
păşune se va face treptat, în decurs de 1-2 săptămâni, prin majorarea progresivă a timpului de
păşunat pe măsura reducerii duratei de întreţinere la grajd.
În această perioadă oile vor fi scoase la păşunat numai după ce în prealabil li s-a
administrat un tain de fibroase. Păşunatul pe lucerniere şi pe trifoişti trebuie făcut cu precauţie,
prin obişnuirea treptată a oilor cu consumul acestor plante, pentru a se evita mateorizaţiile. Pe
aceste păşuni este contraindicat păşunatul pe rouă şi pe timp de ploaie.
Adăparea în perioada de păşunat se va asigura de trei ori pe zi, fiind cunoscute cerinţele
pentru necesarul zilnic de apă (5 l la animalele adulte şi 3-4 l la tineret) şi pentru asigurarea
mijloacelor de adăpare sub aspectul igienei, potabilităţii şi a frontului de adăpare.
Ingrijirea ovinelor în perioada de păşunat – începe prin examinarea stării de sănătate
a animalelor, a stării generale şi a condiţiei în stransă corelație cu fiecare categorie fiziologică.
10
Cu 1-2 săptămâni înaintea deschiderii sezonului de păşunat, turmele sunt trecute

succesiv prin “răscol”, în vederea examinării individuale, urmărindu-se următoarele aspecte:
- corectitudinea sistemului de individualizare a animalelor prin înlocuirea crotaliilor
căzute sau deteriorate;
- realizarea programului de vaccinări și tratamente contra bolilor parazitare și infecto-
contagioase;
O preocupare permanentă a îngrijitorilor în perioada de pășunat trebuie să fie
reprezentată de: prevenirea și tratarea scabiei, tratarea schiopului, curăţirea periodică a
copitelor și “fasonarea” lor, având în vedere faptul că păşunatul pe păşuni cultivate sau pe
păşuni naturale cu teren moale sau afânat, precum şi mişcarea limitată, nu determină tocirea
copitelor pe măsura creşterii lor.
B) Întreţinerea ovinelor în stabulație – este o variantă care se utilizează, fie atunci când
ovinele sunt exploatate în sistem intensiv industrial, fie atunci când unitatea nu dispune de
suprafețe de pășuni, sau acestea nu pot fi utilizate în varianta de exploatare ,,tabere de vara"”.
Ovinele pot fi menținute în timpul verii în diferite tipuri de adăposturi pe așternut permanent
cu acces liber în padocuri unde se realizează și furajarea acestora pe timp favorabil.
Furajarea ovinelor în padoc în varianta întreținerii

în stabulație pe perioada verii
Întreţinere a ovinelor în stabulație permanentă implică și adaptarea și corelarea tuturor
verigilor fluxului tehnologic.
- Hrănirea – se poate realiza în două variante în funcție de gradul de dotare și
modernizare al unității.
a) Animalele pot fi hrănite pe toata durata anului cu un ,,amestec unic”format din cca.
50-60 % fibroase (din care în funcție de posibilitățile unității până la 50 % pot fi înlocuite cu
11
grosiere de bună calitate), 25-35 % suculente (cel mai frecvent se utilizează porumbul siloz) si
cca. 15-25 % nutrețuri concentrate, totul administrat sub formă măcinată.
Utilizarea acestui amestec furajer în hrana ovinelor, reduce pierderile de furaje cu cca.
15 –20 %, permite mecanizarea și automatizarea preparării și administrării furajelor, măreşte
productivitatea muncii și sporeşte cantitatea de furaje consumată de animale. In scopul ridicării
palatabilității și a îmbunătățirii calităților gustative ale furajului se pot utiliza diverse soluții
de melasă sau saramură în concentrații variate.
b) Hrănirea poate fi diferențiată sezonier – pe timpul iernii animalele sunt hrănite cu
nutrețuri conservate în baza unor rații optimizate, iar în perioada de vară hrana este constituită
din masa verde cosită și administrată la iesle. În această variantă crește coeficientul de utilizare
a masei verzi de către animale comparativ cu hrănirea prin pășunat, se evită consumul selectiv
și de asemenea poate crește încărcătura de oi/ha.
- Adăparea – se realizează la discreție animalele utilizând sursa de alimentare cu apă
de la nivelul adăpostului. De regulă, în această variantă sunt utilizate adăpători colective cu
nivel constant, asigurându-se un front de adăpare de 0,25-0,30 m pentru un animal adult.
- Evacuarea dejecțiilor – este în corelație directă cu tipul de adăpost și cu varianta de
întreţinere a animalelor. In varianta întreținerii pe grătare dejecțiile sunt evacuate cu ajutorul
unui plug raclor de adâncime tip ,,Delta”, iar în cazul întreținerii ,,la sol” pe așternut permanent
dejecțiile sunt evacuate sezonier cu ajutorul unui tractor echipat cu lamă de buldozer.
- Îngrijirea animalelor – are în vedere realizarea unor activități menite să atenueze
efectele nefavorabile ale întreținerii în stabulație. Cele mai importante măsuri ce trebuie avute
în vedere sunt:
- asigurarea unui regim adecvat de scoatere a animalelor în padocuri, atunci când
există această posibilitate, și asigurarea unei densități corespunzătoare a acestora în cazul
întreținerii pe grătare;
- supravegherea atentă a stării de sănătate și a condițiilor de întreţinere a animalelor;
- verificarea stării așternutului, astfel încât să fie în permanență curat și uscat pentru a
asigura un confort sporit animalelor și a evita deprecierea calităţii lânii;
- verificarea permanentă a individualizării animalelor, completarea crotaliilor lipsă și
înlocuirea celor deteriorate;
- curățirea și ajustarea permanentă a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave și tratarea
afecțiunii denumită ,,șchiopul oilor”;
12
- urmărirea și realizarea programului de vaccinări și tratamente contra bolilor parazitare

și infecto-contagioase și a scabiei;
C) Întreţinerea mixtă a ovinelor (semistabulație) – reprezintă o variantă intermediară,
prezinta caracteristici comune celor doua sisteme principale de întreţinere și constă în folosirea
combinată a pășunatului și a stabulației. Se poate utiliza în zonele de câmpie cu suprafețe
limitate de pășuni, care nu pot satisface în totalitate necesarul de hrană al animalelor.
In acest caz pășunatul este limitat numai la o anumită parte din zi, iar în restul zilei
animalele sunt hrănite suplimentar cu masă verde administrată la adăpost. Hrana administrată
trebuie să acopere necesarul de substanțe nutritive specific fiecărei categorii fiziologice.
Avantajul major al acestei variante este reprezentat de efectul benefic al mișcării animalelor în
timpul deplasării lor pe pășune. În acest fel se îmbină efectele favorabile datorate pășunatului
cu posibilitatea valorificării mai eficiente a furajelor.
Restul verigilor tehnologice (adăpare, evacuare a dejecțiilor, îngrijire sunt similare cu
cele menționate la varianta anterioară de întreţinere ).
13
CURSUL NR. 11
8.1.2. Întreţinerea ovinelor în perioada de iarnă

Având în vedere caracteristicile biologice ale speciei, particularităţile de rasă şi
condiţiile de climă din ţara noastră, diferitele categorii de ovine trebuie să fie adăpostite
temporar pe timp de iarnă, pentru a le feri de vânturi şi ploile reci, de zăpadă, de viscol şi de
umezeală.
Acest fapt influenţează în mod hotărâtor hrănirea şi îngrijirile care se acordă ovinelor
în perioada de stabulaţie. În această perioadă diferitele categorii de ovine vor fi întreţinute, pe
cât posibil, în aer liber, în padocurile aferente saivanelor, cu accesul liber la saivan.
Ovinele pot fi menținute în diferite tipuri de adăposturi organizate pe tronsoane pe
pardoseala tip,, grătar” sau în adăposturi (pe pardoseală plină și așternut permanent) și
padocuri.
Varianta de întreținere a ovinelor pe perioada de iarnă în adăposturi

pe pardoseală tip ,, grătar”
1
Varianta de întreținere a ovinelor pe perioada de iarnă în adăposturi

pe pardoseală plină și așternut permanent
Pe timp frumos şi nu prea rece, ovinele pot rămâne în padoc şi peste noapte. Pentru a
se evita reacţiile “afrigore” şi deprecierea lânii, rasele cu lână fină şi semifină trebuie neapărat
adăpostite pe vreme de viscol, ninsori abundente şi ploi.
În cazul raselor rustice şi rezistente, în primul rând Ţurcana, parţial şi Ţigaia, oile sunt
adăpostite în adăposturi simple de tip şopron sau copertină.
În exploatarea în stabulație animalele se întrețin pe aşternut permanent, care trebuie
împrospătat periodic pentru a fi mereu uscat și în acest fel grosimea lui sporeşte odată cu
stabulaţia, fiind necesară evacuarea periodică, cel puţin la sfârşitul perioadei respective.
Pentru menţinerea însuşirilor lânii, se va evita utilizarea ca așternut a cojilor de floarea-
soarelui şi a rumeguşului de lemn, care pot pătrunde în lână ducând la declasarea acesteia.
- Hrănirea – se realizează folosind un sortiment bogat de furaje, care poate fi
administrat ovinelor în perioada de iernat: fânuri, grosiere, nutreţ însilozat, rădăcinoase,
concentrate, diferite resturi vegetale, etc. furaje ce se diferenţiază foarte mult atât prin
caracteristicile lor generale, cât şi prin modul de depozitare şi conservare.
2
O atenţie deosebită trebuie acordată, în această perioadă, calităţii şi modului de

administrare a furajelor, deoarece abaterea de la starea normală a furajelor (degradări prin
alterare, mucegăire, îngheţare, etc.) pot determina îmbolnăviri grave, mortalităţi şi avorturi.
În întreaga perioadă de stabulaţie se va urmări cu atenţie respectarea raţiilor stabilite în
baza normelor, care exprimă cerinţele diferitelor categorii de ovine și de asemenea respectarea
structurii generale a acestora.
In zilele însorite furajarea se realizează în padoc, excepție făcând mieii, oile gestante la
apropierea fătării şi în prima fază de alăptare. Fibroasele se administrează în iesle-grătar
dispuse în padoc. Acestea sunt prevăzute la bază cu jgheaburi pentru colectarea florii de fân
(inflorescenţele), frunze şi alte părţi valoroase detaşate din masa furajului. În astfel de iesle se
pot administra şi furajele suculente şi concentrate, sau acestea pot fi administrate în jgheaburi
speciale.
Tot în iesle, sau pe stative speciale, se pun şi bulgării de sare, care trebuie să fie tot
timpul la dispoziţia animalelor.
- Adăparea – apa trebuie să fie asigurată la discreție sau dacă acest lucru nu este posibil
ovinele trebuie adăpate de cel puțin doua ori pe zi. În scopul asigurării apei în mod continuu,
în stare proaspătă, curată şi controlată sub aspect chimic şi bacteriologic, adăpatul se face la
adăpători automate cu nivel constant sau cu supapă, racordate la reţeaua de apă curentă sau la
rezervoare speciale.
- Evacuarea gunoiului - din adăposturi şi padocuri, în exploatările intensive, se
asigură prin mijloace mecanice (încărcătoarele hidraulice frontale în adăposturile mari, iar în
adăposturile joase tractorul cu lamă tip ,,buldozer”, montată în faţă sau în spatele tractorului.
În exploatările de tip industrial, dejecţiile sunt evacuate în prima fază printre grilele
pardoselei tip grătar, iar din fosa de colectare acestea sunt evacuate cu plugul raclor tip ,,Delta”
acţionat de cablu.
- Îngrijirea animalelor – are în vedere realizarea următoarelor acțiuni:
- supravegherea atentă a stării de sănătate și a condițiilor de întreținere a animalelor;
- verificarea stării așternutului, astfel încât sa fie în permanență curat și uscat pentru a
asigura un confort sporit animalelor și a evita deprecierea calității lânii;
- curățirea și ajustarea permanentă a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave și tratarea
afecțiunii denumită ,,șchiopul oilor”;
3
- urmărirea și realizarea programului de vaccinări și tratamente contra bolilor parazitare

și infecto-contagioase și a scabiei;
8.2. Adăpostirea ovinelor

Adăpostul ovinelor are atât rolul de a crea un microclimat corespunzător fiecărei
categorii fiziologice, cât şi rolul de suport şi structură de rezistenţă pentru instalaţiile de
administrare mecanizată sau automată a furajelor, de asigurare a apei, precum şi pentru
lucrările de tuns, de muls, de evacuare a dejecţiilor, etc.
Pentru a se asigura condiţii optime de viaţă ovinelor şi procesului de producţie în
general, adăposturile trebuie sa îndeplinească cerinţele esenţiale privind spaţiul, temperatura,
lumina, aerisirea, odihna, alimentaţia, adăparea, precum şi mişcarea animalelor, toate acestea
determinând condiţiile de cazare a animalelor.
În adăposturile de tip industrial se preconizează densităţi mai mari: pentru oi şi mioare
de reproducţie 0,7 m²; pentru oi cu miei sugari, 1,0-1,2 m²; pentru miei la îngrăşat (12-25 kg),
0,45 m².
Adăposturile pentru ovine sunt, în general, construcţii mai puţin pretenţioase, la
construirea lor se folosesc materiale locale: lemn, chirpici, piatră, cărămidă pentru pereţi,
eventual fier şi ciment, iar pentru acoperiş se foloseşte şindrilă, eventual ţiglă şi azbociment şi
necesită cheltuieli mai reduse în comparaţie cu adăposturile pentru alte specii.
- Tipuri de saivane – diferă în funcție de o serie de criterii: formă - se întâlnesc trei
tipuri de saivane: în formă de semicerc, în formă de “U” (sau de “L” şi în formă liniară;
categoria de ovine pe care o deservesc: adăposturi pentru ovine adulte, pentru tineret, pentru
berbeci, mixte, etc; felul construcției: adăposturi închise, deschise si semideschise.
In vederea amplasării unei ferme într-o anumita zonă trebuie să se respecte
următoarele cerințe:
- să se utilizeze pe cât posibil pentru constucții suprafețele de teren care au avut această
destinație, iar acolo unde nu există să se utilizeze terenuri slab productive;
- să se respecte normele privind protecția mediului înconjurător, astfel încât direcția
vântului dominant să fie dinspre localitate spre fermă, distanța de la perimetrul fermei la centrul
populat sa fie de 300 m pentru fermele de până la 500 capete și 500 m la cele cu peste 500
capete, iar distanța dintre adăposturi trebuie să fie de minimum 50 m;
- distanțele față de sursele de furaje, alimentare cu apa, energie să fie cât mai reduse;
4
- incinta fermelor să nu fie străbătută de conducte de gaze, rețele electrice, drumuri de

circulație.
Saivanele în formă de “U” sunt tipice pentru tipul gospodăresc fiind construite izolat
si au avantajul ca asigură adăpost pentru perioada de iarna în padocul interior împotriva
vânturilo si a intemperiilor.
Dezavantajul major al acestui tip de adăpost este ca nu poate fi amplasat grupat, în
formă de baterie și îngreunează procesele de mecanizare şi automatizare a lucrărilor de
distribuire a furajelor, de evacuarea gunoiului şi altele.
In ultimul timp sunt tot mai preferate saivanele liniare, deoarece permit atât efectuarea
mecanizată şi automatizată a lucrărilor în interiorul lor şi a ocoalelor, cât şi dispunerea în grup
sub formă de baterii - condiţie de bază pentru ridicarea gradului de tehnicitate şi de
economicitate a unităţilor.
În privinţa caracteristicilor constructive şi de exploatare, se disting, în principal, trei
tipuri de saivane: deschis, semideschise şi închise.
Saivanele deschise prezintă trei pereţi, faţada principală fiind deschisă. Se folosesc
uneori în zonele de deal pentru adăpostirea raselor rustice şi rezistente la intemperii, dar pot fi
întâlnite şi în Câmpia de Vest. Peretele din faţă poate fi improvizat pe timp de iarnă din baloţi
de paie, plăci de stufit, prelate sau alte materiale ieftine.
Saivanele semideschise sunt compartimentate în părţi distincte: o parte sau un
compartiment deschis, în care sunt adăpostite oile gestante până în preajma fătării, tineretul şi
berbecii, iar altă parte, închisă complet, constituie compartimentul de fătări.
Acesta reprezintă în jur de 30 % din suprafaţa totală a adăpostului şi este prevăzut cu
tavan cu înălţimea de 2,5-3 m, uşi şi ferestre etanşe.
Compartimentul de fătări poate fi dispus fie la mijlocul saivanului, fie la una sau la
amândouă extremităţile, în funcţie de cerinţe.
Saivanele închise au toţi pereţii construiţi. În unităţile cu efective mici, un saivan închis
poate adăposti toate categoriile de ovine. În acest scop se delimitează compartimentele separate
fie prin pereţi interiori zidiţi - compartimente pentru fătare, fie prin panouri din scândură sau
plasă de sârmă – cele pentru tineret şi berbeci.
Saivanele de acest tip au, de regulă, dimensiuni mai mari şi uşile mai largi, pentru a
permite atât organizarea interioară corespunzătoare, cât şi accesul mijloacelor mecanizate şi
circulaţia comodă a îngrijitorilor pentru deservire şi a animalelor. În ultimul timp, în multe
5
unităţi se construiesc adăposturi liniare închise prevăzute cu şed sau cu deflector pentru
iluminare şi aerisire. O variantă a acestui tip de adăpost prevede şi padoc acoperit total sau
parţial cu o copertină, sub care sunt amplasate ieslele sau automatele de furaje.
Adăpost de ovine prevăzut cu padoc acoperit parțial cu o copertină

sub care sunt amplasate hrănitori și adăpători
Padocurile au o suprafața mai mare de aprox. 2-2,5 ori mai mare decât a adăposturilor.
Adăposturile pentru creşterea intensivă de tip industrial prezintă caracteristici
constructive şi de exploatare specifice.
Înălțimea lor este de cca. 3,0 m la streașină, 5-5,5 m la coamă, lărgimea de cca. 10 m,
lungimea de cca. 70 m și sunt prevăzute cu porți largi pentru accesul animalelor de 3,0-3,5 m
(prevăzându-se o poartă pentru 200-250 de oi). Adăposturile construite în acest scop permit
efectuarea mecanizată şi automatizată a lucrărilor, asigurând, prin proiectul tehnic, o
productivitate foarte ridicată.
Între neajunsurile acestor adăposturi se menţionează: limitarea severă a mişcării
animalelor, datorită densităţii mari şi lipsei padocurilor, condiţii improprii de microclimat
pentru unele categorii de ovine, investiție specifică ridicată. Unele adăposturi de tip industrial
sunt considerate polivalente, putând fi destinate unor faze diferite ale fluxului tehnologic:
gestaţie, fătare, maternitate şi creşă, iar după scoaterea ovinelor de reproducţie la păşune, pot
fi folosite pentru îngrăşarea tineretului şi recondiţionarea ovinelor adulte.
- Amenajarea interioară a saivanelor - se realizează, de regula cu panouri
confecționate din scânduri (1,2/4,0 m), astfel încât sa se respecte necesitățile optime de spațiu
reclamate de fiecare categorie fiziologică.
6
Pentru ca întreaga activitate să se desfăşoare normal, saivanele, atât cele izolate cât şi
cele grupate în cadrul unei ferme, trebuie să fie prevăzute cu utilaje şi mobilier specific pentru
cazarea oilor, pentru furajare, adăpat, muls, tuns şi alte lucrări. Pentru administrarea furajelor
fibroase şi suculente adăposturile şi ocoalele sunt dotate cu iesle-grătar de diferite dimensiuni
şi forme.
a b
Diferite variante de hrănitori pentru ovine prevăzute cu grătar pentru fibroase și jgheab pentru
concentrate: a) hrănitoare pentru padoc; b) hrănitoare de interior;
Numărul ieslelor, al jgheaburilor şi al alimentatoarelor se stabileşte astfel încât fiecărui
animal să-i revină un front de furaje corespunzător, în funcţie de categoria de animal şi de
modul de administrare al furajelor (30-40 cm oi adulte, 40-50 cm berbeci adulti, 20-30 cm
tineret ovin si 15-20 cm miei).
Grătarele sunt de formă lineară, au o lungime de cca. 4 m, sunt confecționate din lemn
cu grilele cu diametrul de cca. 3 cm dispuse la o distanță de 10-12 cm. Înălțimea lor de la
nivelul solului este de 0,8-1,0 m, iar lărgimea superioară este de 70-80 cm. În unele ferme de
tip gospodăresc, cu tehnologii semiintensive şi intensive, se folosesc alimentatoare
semiautomate.
Aceste tipuri de alimentatoare se pot folosi, cu precădere şi fără restricţii, în
îngrăşătorii, iar pe scară largă în crescătoriile semiintensive şi intensive, cu condiţia ca la
stabilirea structurii furajelor astfel administrate să se ţină seama atât de cerinţele de substanţă
uscată, unităţi nutritive şi albumină digestibilă, cât şi de capacitatea de ingerare a diferitelor
categorii de animale.
7
Administrarea apei se realizează în adăpători tip ,,jgheaburi” confecţionate din lemn

sau din tablă, sau construite din ciment. În unităţile cu tehnologii intensive se instalează
adăpători automate cu nivel constat sau supapă.
Adăpătoare comună cu ,,nivel constant”

Jgheaburile pentru administrarea concentratelor, sunt confecționate din scândură, au
lungimea de 4 m, lărgimea inferioara de 10-15 cm, lărgimea superioara de 25-30 cm si
adâncimea de 20 cm.
Jgheab din scândură pentru administrarea concentratelor de fermă

- Construcții anexe – pentru buna funcționare a fluxului tehnologic fermele de ovine
sunt prevăzute cu mai multe construcţii, care servesc în procesul de producţie: camere pentru
îngrijitori, farmacia şi infirmeria, punctul de însămânţări artificiale, magazia de furaje
concentrate, bucătăria furajeră, birou de lucru, remiza de maşini şi utilaje, etc. In unităţile în
care oile se exploatează şi pentru lapte se mai prevăd, fie la sediul fermei, fie în taberele de
vară, amplasament pentru muls, camera de prelucrare a laptelui şi magazia de brânzeturi.
8
TEHNOLOGIA CREȘTERII SUINELOR
Importanța economică și evoluția creșterii suinelor

Creșterea porcinelor reprezintă o ramură de producție animal de mare importanță
economic, ca urmare a gamei largi de produse și subproduse care se pot obține de la această
specie: carnea, grăsimea, piei, intestine, glande cu secreție internă, părul, gunoiul, etc.
Carnea de porc se remarcă printr-o valoare nutritivă și calorică superioară cărnii altor
specii de animale. Astfel, 1 kg de carne de porc în stare bună de îngrășare conține cca. 3250
calorii, 1 kg carne de bovine și de ovine în aceeași stare de îngrășare conțin 2600, respective
3200 calorii.
La nivelul U. E. situația creșterii porcinelor și încărcătura de porcine/ha este diferită
fiind în corelație directă cu tehnologia de creștere, consumul de carne/locuitor, condițiile
concrete din statul respective, etc.
Situația efectivelor de suine din U.E. la nivelul anului 2008
Nr Țara Efective de animale Animale la 100 ha
crt (mii cap.) teren ( cap.)
1 România 6 173,7 66,1
2 Belgia 6 200,3 736,4
3 Bulgaria 783,7 25,6
4 Republica Cehă 2 135,0 83,0
5 Danemarca 13 170,0 537,1
6 Germania 27 113,0 228,0
7 Irlanda 1 574,6 156,3
8 Grecia 1 038,0 49,0
9 Spania 26 061,2 219,3
10 Franța 14 796, 0 80,9
11 Italia 9 273,0 133,6
12 Lituania 897,1 48,3
13 Ungaria 3 383,0 75,4
14 Olanda 11 710,0 1 105,5
15 Austria 3 064,2 224,1
16 Polonia 14 242,3 119,0
17 Portugalia 2 338,7 202,5
18 Slovenia 542,6 313,7
19 Slovacia 748,5 55,1
9
20 Finlanda 1 426,8 63,5

21 Regatul Unit 4 671,0 77,6
( după Institutul Național de Statistică)
La efectivele de porcine de la sfârșitul anului, România se situează pe locul 9 în U.E,
după: Germania, Spania, Franța, Polonia, Danemarca, Olanda, Italia și Belgia, iar din punct de
vedere al densității la 100 ha teren, țara noastră este urmată de țări precum: Finlanda, Slovacia,
Lituania, Grecia și Bulgaria.
În țara noastră numărul porcinelor a crescut continuu, ajungându-se de la 4 300 mii
capete în 1960 la 6 500 mii capete în 1970, la 11 540 mii capete în 1981 și la 12 000 mii capete
în 1991. Ulterior după această dată, la fel ca toate speciile de animale și efectivul de suine a
înregistrat o serie de creșteri și descreșteri ajungând la aproape 6 200 mii cap la nivelul anului
2008 și reprezentând cca. 51,5 % din efectivul maxim atins în anul 1991.
Situația efectivelor de porcine din România în perioada 2000-2008

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Efective de porcine 4797,0 4447,0 5058,0 5145,0 6495,0 6622,0 6815,0 6565,0 6174,0
(mii cap)
Paralel cu tendința de sporire numerică a efectivelor manifestată în ultima perioadă, s-

a înregistrat și o modificare substanțială a structurii de rasă, rasele de carne ocupând peste 90
% din efectivul total de porcine.
1.1. Caracteristicile biologice ale suinelor
Suinele prezintă o serie de însușiri biologice deosebit de valoroase, care contribuie la
creșterea eficienței economice și fac din această specie o specie de bază în satisfacerea nevoilor
alimentare din ce în ce mai mari ale omenirii.
Dintre principalele caracteristici menționăm:
- prolificitate ridicată (8-14 purcei la o fătare – în funcție de rasă);
- perioadă de gestație scurtă (114-115 zile ), ceea ce permite obținerea a cel puțin 2
fătări/an sau 5 fătări/2 ani;
- randament ridicat la sacrificare (75 % - 85 %) comparative cu ovinele la care
randamentul la sacrificare variază între 40 % și 65 % și bovinele la care randamentul la
sacrificare oscilează între 48 % și 65 %;
10
- capacitate mare de valorificare a hranei, realizând un kg spor greutate vie cu 3,2 –

4,0 UN (funcție de precocitatea și perfecționarea rasei);
- putere mare de aclimatizare, adaptându-se ușor celor mai variate condiții de mediu
și întreținere.
CAPITOLUL 2 RASE DE SUINE
2.1. Rase de suine din România

Rasele de suine perfecţionate sau moderne au rezultat din încrucişarea raselor de
formaţie nouă devenite amelioratoare, care aveau deja un fond genetic valoros. Aceste rase de
suine se caracterizează printr-o dezvoltare corporală foarte bună, cu o pondere ridicată a părţii
mijlocii şi posterioare, cu stratul de slănină subţire şi uniform pe întreaga lungime a corpului,
cu raport carne/grăsime net în favoarea cărnii, precocitate ridicată, care permite o valorificare
timpurie şi o foarte bună valorificare a hranei.
4.3.5. Linia sintetică LSP – 2000

Este o populaţie paternă nou creată la Romsuintest
Periş, care a fost omologată ca linie în 2003.
Animalele din această linie au o constituţie
robustă, cu jamboane foarte dezvoltate şi sunt de
culoare albă sau bălţată. Realizează greutatea de
100 kg. la vârsta de 170 – 175 zile, cu un spor
mediu zilnic pe viaţă de 575 – 600 g.
Grosimea stratului de slănină este sub 10 mm, procentul de ţesut muscular în carcasă
depăşeşte 58 %, iar carnea este de calitate superioară.
Scroafele produc 8 – 9 purcei la prima fătare şi 10 – 11 purcei la fătările ulterioare
și au o bună capacitatea de alăptare de cca. 42 – 43 kg.
Vierii din LSP – 2000 sunt folosiţi ca vieri terminali în producerea de hibrizi care pot
fi exploataţi atât în sistemul intensiv industrial cât şi în cel gospodăresc.
11
Rasa Mangaliţa
S-a format în Iugoslavia din porcii primitivi din
această zonă prin încrucişare cu porcii de origine
asiatică. În ţara noastră a pătruns de pe teritoriul
Iugoslaviei cu peste 130 de ani în urmă, fapt
pentru care este socotită o rasă locală românească,
ameliorată pentru producţia de grăsime. Împreună
cu metişii săi, nu
reprezintă mai mult de 1 – 2 % din efectivul total de porcine din ţară.
Însuşiri morfo-productive: prezintă o conformaţie de tip mezomorf cu perimetru
toracic care depăşeşte lungimea corpului cu 10 cm, având linia superioară convexă, crupa
teşită, membrele scurte cu chişiţă moale. Părul este creţ, iar sub raportul culorii se întâlnesc
mai multe varietăţi: albă (blondă), neagră, roşie şi pântece de rândunică. Producţia de bază este
grăsimea, având un randament la sacrificare de 80 – 85 %, din care un procent de 50 – 70 % îl
reprezintă grăsimea. Prolificitatea rasei este de 5 – 6 purcei/fătare.
12
CURSUL NR. 12
2.2.Rase de suine de import
Rasa Marele alb (Large White)

A fost formată în Anglia, pe baza porcilor locali
cu urechi lungi, fiind recunoscută ca rasă în anul
1868 sub numele de Large White.
Este una dintre cele mai valoroase rase de suine,
cu însuşiri deosebite, cu o mare
capacitate de aclimatizare, universal
amelioratoare, care s-a răspândit pe tot globul.
În ţara noastră rasa Marele alb a fost importată din Anglia înainte de anul 1900, fiind
folosită atât pentru încrucişări de absorbţie cu porcinele indigene, cât şi pentru obţinerea de
metişi. În prezent, reprezintă cca. 40 % din efectivul de suine crescut în rasă curată şi este
răspândită în toate zonele ţării, fiind crescută în rasă pură în fermele de selecţie şi în fermele
de simplă hibridare pentru încrucişarea cu Landrace, în scopul obţinerii de scroafe F1
Porcinele din rasa Marele alb sunt de talie mare, robuste şi au o conformaţie
armonioasă. Capul este potrivit de mare, trunchiul este de formă cilindrică, lung, larg şi adânc,
cu linia superioară dreaptă, crupa este lungă, largă, musculoasă şi uşor oblică, iar şuncile sunt
bine dezvoltate şi au o descindere bună. Membrele sunt puternice, rezistente, cu osatura bine
dezvoltată şi aplomburi corecte. Pielea şi părul sunt de culoare albă.
Abdomenul este bine dezvoltat, prezentând 12–14 sfârcuri. Prolificitatea este ridicată,
obţinându-se, în medie, 10—11 purcei la o fătare. Scroafele sunt bune mame şi au capacitatea
de alăptare de 40—45 kg.
Precocitatea este bună, animalele atingând greutatea de introducere la reproducţie la
vârsta de 7,5 - 8 luni. Tineretul crescut pentru carne atinge greutatea de sacrificare, de 105—
115 kg, la vârsta de 7—8 luni, realizând un spor mediu zilnic de circa 600 g, cu un consum
specific de 3,2 – 3,8 kg nutreţ/kg spor. Randamentul la sacrificare este bun, 75 – 76 %, iar
carcasele sunt de bună calitate, cu o grosime a slăninii de 15 – 20 mm.
1
Rasa Landrace
S-a format în Danemarca între anii 1850 -
1907, prin încrucişarea porcinelor locale cu
rase albe, mai ales Marele alb importată din
Anglia.
Datorită calităţilor sale, rasa Landrace s-a
răspândit în toată Europa, unde sub influenţa
factorilor specifici de climă,
hrănire şi exploatare, precum şi a selecţiei din fiecare ţară, s-au obţinut tipuri de Landrace, cu
denumiri şi caracteristici specifice fiecărei ţări: Landrace englez, suedez, norvegian, francez,
german, canadian, american.
Suinele Landrace, au pielea fină, de culoare alb-roz, părul alb, talia mijlocie spre mare,
mai scunde dar mai lungi decât Marele alb, ceea ce asigură o masă corporală mare şi o
conformaţie de ansamblu mai fină. Capul este mic, trunchiul este foarte lung, (deoarece au una
sau două perechi de coaste în plus faţă de alte rase), în formă de pară, crupa este aproape
orizontală, lungă, largă şi musculoasă, iar şuncile sunt descinse, cu musculatura foarte bine
dezvoltată, trenul posterior fiind mult mai dezvoltat decât cel anterior.
Membrele sunt potrivit de înalte, cu osatură fină, dar suficient de rezistente.
Prolificitatea este, în medie, de 10 - 11 purcei la o fătare. Scroafele sunt bune mame şi
au o capacitate de alăptare de 40—45 kg.
Precocitatea este foarte bună, animalele introducându-se la reproducţie la 8 luni, când
se atinge masa corporală de 115 – 130 kg. În perioada de testare după performanţe proprii,
tineretul realizează un spor mediu zilnic 600 – 670 g, cu un consum specific de 2,9 - 3,0
U.N./kg. spor.
Rasa Landrace este „specializată" şi se pretează cel mai bine pentru producţia de bacon,
deoarece furnizează carcase cu lungime mare, cu grăsime puţină şi proporţie de carne mare.
2
Rasa Duroc
S-a format în partea de N-E a S.U.A., pe baza

porcinelor locale de culoare roşie, încrucişate cu
Jersey-Red şi Tamworth.
Datorită calităţilor sale de producţie (precocitate,
valorificarea hranei, calitatea carcasei şi a cărnii,
etc.) rasa s-a răspândit treptat în majoritatea ţărilor
producătoare de carne de porc.
Suinele din această rasă sunt de talie mijlocie spre mare şi au pielea pigmentată şi părul
de culoare roşcată de diverse nuanţe. Capul este mic, linia spinării este convexă, ceea ce
determină o lungime mare muşchiului Lungul dorsal. Spata este bine îmbrăcată în musculatură,
crupa este oblică şi foarte musculoasă, şuncile sunt bine dezvoltate, şi descinse până la jaret.
Membrele sunt potrivit de lungi şi rezistente, cu o bună osatură şi, caracteristic pentru
rasele americane, sprijinul se face pe vârful unghiilor principale, datorită chişiţei mai scurte şi
mai drepte („mers în pense"). Nu prezintă sensibilitate la stres.
Prolificitatea este bună, obţinându-se, în medie, 8 - 9 purcei la o fătare, iar capacitatea
de alăptare este de 30 - 35 kg. Precocitatea este foarte bună, la vârsta de 6 luni, realizând
greutatea de 105- 110 kg., grosimea medie a stratului de slănină fiind de 13 – 15 mm, iar
ponderea cărnii în carcasă de 55 – 56 %.
CAPITOLUL 3 REPRODUCȚIA SUINELOR
3.1. Considerații generale privind reproducția suinelor

Scroafa este un animal poliestric, cu activitate sexuală de tip continuu, putând fi
fecundată în orice perioadă a anului. Ciclul sexual durează 20 – 21 zile, cu limite de variaţie
cuprinse între 19 şi 23 de zile.
- Maturitatea sexuală la suine - este faza de dezvoltare a organismului în care
aparatul genital este complet dezvoltat şi poate să producă celule sexuale mature, apte pentru
fecundare.
3
Maturitatea sexuală la vieruşi apare la vârsta de circa 6 – 7 luni, când testiculele sunt
capabile să producă spermatozoizi apţi pentru fecundare deci pot fi obţinute primele ejaculate.
La scrofiţe, maturitatea sexuală apare de regulă tot la vârsta de 6 – 7 luni şi este concretizată
prin manifestarea primelor călduri însoţite de ovulaţie.
- Vârsta optimă pentru introducerea la reproducţie a tineretului suin - instinctul
genezic la porcine apare la vârsta de 4 – 6 luni, în funcţie de precocitatea rasei ca şi de alţi
factori de creştere. Această vârstă nu corespunde însă şi momentului optim de introducere la
reproducţie, deoarece procesul de creştere nu s-a încheiat. Folosirea prea timpurie la
reproducţie duce la obţinerea de rezultate slabe sub aspectul fecundităţii, prolificităţii,
viabilităţii produşilor, procesului de creştere a organismului.
În practica creşterii porcinelor, vârsta de introducere la reproducție variază în funcție
de o serie de factori, cei mai importanți fiind: rasa, vârsta, greutatea corporală şi sexul
animalului.
Vârsta optimă pentru introducerea la reproducţie la porcine

Vieruşi Scrofiţe
Rasa Vârsta Greutatea corporală Vârsta Greutatea corporală
( luni ) ( kg ) ( luni ) ( kg )
Landrace 9 – 10 120 – 125 8–9 110 – 120
Marele Alb 10 – 11 120 – 130 9 – 10 105 – 110
Bazna 10 – 12 95 – 100 10 - 11 90 – 100
Mangaliţa 11 – 12 90 - 100 10 - 11 90 - 95
În practică, se introduc la reproducţie animalele care au o conformație armonioasă, au

organele genitale normal dezvoltate și au atins cel puţin 65 – 70 % din greutatea de adult.
Vieruşii din rasele precoce pot fi introduşi la reproducţie la vârsta de 8 – 9 luni şi la greutatea
de 120 – 130 kg. Prima montă la scrofiţele din rasele precoce poate fi făcută la vârsta de 8 luni
şi greutatea de 110 – 120 kg. Reproducătorii din rasele mixte şi de grăsime se introduc la
reproducţie cu 1 – 2 luni mai târziu.
Vieruşii folosiţi la montă prea devreme se epuizează repede, au o perioadă de exploatare
scurtă, produc spermatozoizi imaturi iar produşii lor au viabilitatea scăzută.
Scrofiţele fecundate prea timpuriu rămân nedezvoltate morfologic, dau naştere la purcei
slab dezvoltaţi şi au o perioadă scurtă de exploatare.
4
Introducerea la reproducţie a vieruşilor şi scrofiţelor la o vârstă prea înaintată este de

asemenea ineficientă. Astfel, animalele de reproducţie se îngraşă, vor manifesta căldurile mai
şters, fecunditatea şi prolificitatea scad, iar cheltuielile cu întreţinerea tineretului de reproducţie
cresc, ceea ce determină scăderea eficienţei economice a exploatării.
- Durata de folosire a porcinelor la reproducţie - se stabileşte în funcţie de indicatorii
productivi realizați pe perioada exploatării. La scroafe, criteriul principal îl constituie
prolificitatea, capacitatea de alăptare şi viabilitatea purceilor. Cea mai mare prolificitate se
obţine între a 4 – a şi a 6 - a fătare; înainte cât şi după acest număr de fătări, prolificitatea ca şi
capacitatea de alăptare sunt mai mici. Pot exista şi scroafe cu o bună prolificitate şi după fătarea
a 6-a, de aceea este bine să se cunoască şi să se ţină cont de individualitatea fiecărei scroafe.
Vierii de reproducţie pot fi menţinuţi în activitate până la vârsta de 3 – 4 ani, dacă îşi
păstrează vigoarea sexuală şi capacitatea fecundantă a materialului seminal.
Prolificitatea scroafelor în funcţie de numărul fătării

Fătarea Prolificitatea Fătarea Prolificitatea
1 9,5 6 11,7
2 10,7 7 11,3
3 11,4 8 11,2
4 11,8 9 10,8
5 11,9 10 10,1
- Ciclul sexual la scroafă şi alegerea momentului optim pentru montă - scroafele

sunt femele poliestrice, la care ciclurile sexuale se repetă pe toată durata anului. Durata medie
a ciclului sexual este de 20 – 21 de zile, cu variaţii între 16 şi 25 de zile, ea fiind influenţată de
individualitate, rasă, starea de întreţinere, starea de sănătate, alimentaţie, factori climatici, etc.
Ciclul sexual se desfăşoară în 4 stadii: proestru sau stadiul de început al căldurilor, care
durează circa 2 – 3 zile; estru sau stadiul de călduri propriu-zise, care durează circa 2 – 3 zile;
metestru care durează circa 7 zile şi diestru care durează circa 8 – 9 zile. În apropierea ovulaţiei,
când excitaţia sexuală este maximă, scroafa manifestă sindromul de imobilitate pentru vier,
devenind imobilă când masculul execută saltul.
La scroafă, ovulaţia se produce la 30 – 40 de ore de la apariţia reflexului de imobilitate
şi durează 1 – 6 ore. După dehiscenţa foliculară, ovulul are capacitatea de a fi fecundat vreme
5
de 6 – 8 ore, iar în aparatul genital al scroafei, spermatozoizii au o capacitate de fecundare de

24 de ore.
În consecinţă, este recomandat ca monta să se efectueze la 12 – 36 de ore de la apariţia
reflexului de imobilitate, în funcţie de sistemul şi tehnica de montă aplicate.
- Sisteme de montă folosite la suine - în reproducţia suinelor se folosesc trei sisteme
de montă: monta liberă, monta în grup ( în harem ) şi monta dirijată.
Monta liberă – se foloseşte mai ales în gospodăriile populaţiei din zonele unde scroafele
se întreţin în libertate, pe păşune, în bălţi, pe plauri şi în Deltă. Acest sistem constă în
întreţinerea împreună a scroafelor şi vierilor, scroafele fiind montate pe măsură ce intră în
călduri. Prezintă avantajul că scroafele sunt depistate şi montate de vieri la momentul optim.
Ca dezavantaje putem menţiona că nu se cunoaşte tatăl purceilor, nu se cunoaşte exact data
montei, deci nici data probabilă a fătării, determină epuizarea vierilor şi se pot transmite
numeroase boli sexuale.
Monta în grup (harem) – se formează grupe de 12 – 15 scroafe, fiecărei grupe
repartizândui-se un vier care rămâne împreună cu scroafele timp de 3 – 4 săptămâni, perioadă
în care scroafele intră în călduri şi sunt montate. Faţă de sistemul de montă liberă prezintă
avantajul că se cunoaşte paternitatea purceilor şi starea de sănătate a vierului, însă prezintă în
plus dezavantajul că pot intra în călduri în acelaşi timp 2 sau mai multe scroafe, un singur vier
nefiind suficient pentru a le monta.
Monta dirijată – constă în realizarea montei în boxe de montă, sub supravegherea
îngrijitorului sau a tehnicianului, fiecare scroafă fiind montată de un anumit vier, conform listei
de potrivire a perechilor. Folosirea acestui sistem are mai multe avantaje comparativ cu
celelalte sisteme: se cunoaşte paternitatea purceilor, se cunoaşte data montei, deci şi data
probabilă a fătării, monta se efectuează la momentul optim, permite dirijarea împerecherilor,
se cunoaşte starea de sănătate atât a scroafei cât şi a vierului, permite folosirea raţională a
vierilor, pentru a nu se ajunge la epuizarea acestora.
- Însămânţarea artificială la suine – implică parcurgerea unor etape obligatorii, în
practică, cele mai importante fiind: recoltarea, examenul, diluarea, conservarea spermei şi
însămânţarea scroafelor.
Recoltarea spermei se poate face cu vaginul artificial într-un recipient prevăzut cu un
filtru dintr-o bucată de tifon pe care este reţinută fracţiunea gelatinoasă a spermei.
6
Urmează examinarea spermei pentru aprecierea calităţii acesteia atât macroscopic cât
şi microscopic, avându-se în vedere: volumul ejaculatului, culoarea, mirosul, mobilitatea,
concentraţia în spermatozoizi, viabilitatea şi aglutinarea, pH-ul spermei.
Diluarea spermei se face imediat după recoltare, cu diluanţi pe bază de glucoză, citrat
de sodiu, gălbenuş de ou, lapte proaspăt, care conţin substanţe nutritive şi substanţe-tampon
pentru menţinerea pH-ului caracteristic ştiut fiind că fiecare doză pentru însămânţare trebuie
să aibă 100 – 150 ml şi 4 – 5 miliarde de spermatozoizi.
Depozitarea, transportul şi păstrarea spermei de vier se face prin refrigerare, la o
temperatură de 0–4 0C, ea putând fi folosită în decurs de 48 de ore, după care spermatozoizii
îşi pierd capacitatea de fecundare. Conservarea spermei de vier prin congelare nu a dat
rezultatele scontate, datorită sensibilităţii mai mari la temperaturi negative, a spermei de vier,
faţă de cea de la alte specii.
Aplicarea însămânţărilor artificiale la suine permite înregistrarea a numeroase avantaje:
- obţinerea de la un vier până la 2.000 doze pe an, cu care se pot însămânţa de două ori
pe ciclul de călduri 1.000 de scroafe;
- reducerea de circa 10 ori a numărului de vieri, necesari pentru reproducţie şi folosirea
la reproducţie doar a vierilor extrem de valoroşi;
- controlul calitativ al materialului seminal obţinut de la vieri şi prevenirea difuzării
unor boli transmisibile prin montă ( bruceloză, leptospiroză, etc. ).
Pe lângă aceste avantaje, însămânţarea artificială la suine prezintă şi unele dezavantaje
cum ar fi: durata de păstrare a spermei diluate este limitată la 48 de ore, după care aceasta îşi
pierde capacitatea de fecundare, scade fecunditatea şi prolificitatea, numărul de doze obţinute
dintr-un ejaculat al vierului este mult mai redus decât la celelalte specii de fermă datorită
densităţii reduse a spermei.
3.2. Gestaţia la suine - dacă depistarea scroafelor în călduri s-a făcut corespunzător
şi monta sau însămânţarea artificială s-a făcut la momentul optim, spermatozoizii ajung la
locul de staţionare a ovulelor în aproximativ o jumătate de oră, iar după 3 – 4 ore unul dintre
ei pătrunde în întregime în citoplasma ovulului, realizându-se fecundarea şi instalându-se starea
de gestaţie.
Dezvoltarea produsului de concepţie la porcine se realizează în 2 perioade:
7
- perioada embrionară, care durează circa 45 de zile şi la sfârşitul căreia embrionul

prezintă caracteristicile speciei;
- perioada fetală, care ţine din ziua a 46-a până la fătare şi în care se diferenţiază şi încep
să funcţioneze organele interne şi diferitele ţesuturi, iar, spre finalul perioadei, are loc creşterea
rapidă în greutate a feţilor şi se termină dezvoltarea embrionară.
În timpul gestaţiei are loc creşterea greutăţii corporale a scroafei, creştere care este mai
accentuată în ultimele săptămâni de gestaţie. Greutatea fetuşilor este influenţată de mai mulţi
factori, dintre care cei mai importanţi sunt: vârsta, numărul, sexul şi poziţia ocupată în uter.
Astfel, cornul uterin stâng conţine numărul cel mai mare de fetuşi, fetuşii masculi sunt mai grei
decât cei femeli, iar fetuşii plasaţi la vârfurile coarnelor uterine sunt mai grei decât cei aflaţi la
mijlocul sau la baza cornului uterin.
Diagnosticul gestaţiei este important deoarece de ritmicitatea ciclului de reproducţie
depinde eficienţa economică a activităţii de creştere şi exploatare a suinelor.
Diagnosticarea cât mai rapidă şi cu un grad cât mai mare de certitudine a gestaţiei poate
să ducă la îmbunătăţirea indicelui de folosire a scroafelor, deoarece scroafele care nu rămân
gestante pot fi reintroduse rapid în circuitul reproductiv, iar cele sterile pot fi reformate. De
asemenea, cunoaşterea stării de gestaţie este importantă datorită atenţiei deosebite care trebuie
acordată scroafelor gestante în ceea ce priveşte hrănirea şi întreţinerea.
Hrănirea şi îngrijirea scroafelor gestante - gestaţia reprezintă un proces fiziologic
normal care la scroafă durează 114 – 115 zile (3 luni, 3 săptămâni, 3 zile). În această perioadă,
în organismul matern se produc modificări morfologice, fiziologice şi biochimice. Astfel, are
loc creşterea embrionilor, a uterului, a glandei mamare, formarea lichidelor şi a învelitorilor
fetale, precum şi depuneri în corp sub formă de rezerve.
Alimentaţia scroafelor gestante - factorul hrană are un rol esenţial în buna desfăşurare
a gestaţiei la scroafe. Dacă în prima parte a gestaţiei, cerinţele de energie, proteine, vitamine şi
săruri minerale, nu sunt mari, în cea de-a doua parte a gestaţiei cerinţele cresc foarte mult şi
nesatisfacerea lor are consecinţe nedorite asupra prolificităţii, greutăţii purceilor şi vitalităţii
lor. Hrănirea abundentă cu raţii bogate în glucide, duce la o mortalitate embrionară crescută, în
timp ce raţiile sărace în proteine duc la diminuarea producţiei de lapte.
Raţia de hrană pentru scroafe se asigură prin reţeta de furaj combinat 0-5 în proporţie
de 80 – 85 % din necesarul de substanţe nutritive, restul (15 – 20 %) putându-se asigura prin
8
folosirea de furaj verde, suculente de iarnă, făină de făn de lucernă. Nivelul proteic al raţiei
trebuie să fie de 12– 13 %.
În creşterea normală a fetuşilor un rol deosebit îl au sărurile minerale, în special cele de
calciu şi fosfor. Necesarul de săruri minerale se asigură cu cretă furajeră sau alte suplimente
minerale, dar cele mai bune rezultate le dau furajele verzi de leguminoase, care sunt bogate în
săruri de calciu.
Pentru scroafele gestante de mare importanţă este vitamina A; carenţa ei are drept
consecinţă diminuarea numărului de zigoţi care nidează, creşte mortalitatea embrionară, purceii
au o vitalitate scăzută şi o mortalitate crescută în primele zile după fătare. Se vor asigura şi
cerinţele în vitaminele D, K şi E prin furaje bogate în aceste vitamine sau prin premixuri.
Hrana se administrează de 2 – 3 ori/zi sub formă uscată şi umedă, în hrănitori
semiautomate sau direct pe pardoseală, în funcţie de tehnologia folosită.
Apa se va asigura la discreţie, la o temperatură de 16 – 180C.
Îngrijirea scroafelor gestante - cu efecte pozitive asupra desfăşurării gestaţiei şi a
metabolismului în general este mişcarea zilnică timp de 2 – 3 ore.
Din punct de vedere al întreținerii scroafele gestante se pot creşte în boxe individuale
sau în boxe colective în funcție de gradul de modernizare al exploatației, de locul ei în cadrul
piramidei ameliorării, de destinația purceilor, etc.
a b
Întreținerea scroafelor gestante: a) - boxe individuale; b) – boxe colective
9
Creşterea în boxe colective prezintă o serie de dezavantaje: nu se poate face furajarea

individuală, scroafele se bat, nidaţia se realizează mai greu, etc. Totuşi acolo unde se practică
creşterea în boxe colective, mărimea grupei va fi de 14-20 capete. Animalele din grup trebuie
să fie cât mai uniforme ca vârstă, greutate corporală, stare de întreţinere şi chiar temperament.
Întreținerea în boxe individuale dă cele mai bune rezultate și răspunde cel mai bine nevoilor
speciale ale scroafelor din această perioadă, nevoi legate de spațiu și de modalitatea de hrănire.
3.3. Fătarea la suine - cu 3-5 zile înainte de fătare, scroafele se vor introduce în
maternitate, în boxe individuale, pregătite anterior şi cu o temperatură de 12 – 16 0C; scroafele
se vor spăla, peria şi dezinfecta la introducerea în maternitate, iar îngrijitorii vor fi instruiţi
pentru a cunoaşte măsurile ce trebuie aplicate în timpul fătării. Aceştia vor avea asupra lor
foarfecă, coşuri, cârpe aspre, tinctură de iod, găleată, apă caldă, etc.
La porcine acest act fiziologic se desfăşoară destul de uşor datorită faptului că bazinul
este bine dezvoltat şi are o formă alungită, iar la începutul fătării sacrumul devine mobil.
Fătarea este precedată de unele semne prodromale: glanda mamară şi vulva sunt
edemaţiate, apare secreţia laptelui, ligamentele sacroischiatice şi cele ale articulaţiilor bazinului
se relaxează, scroafa încearcă să-şi formeze cuibul de fătare, se culcă şi se scoală, este agitată,
respiraţia şi bătăile cardiace sunt accelerate. Fătarea la scroafă se poate produce atât ziua cât şi
noaptea, dar cea mai mare frecvenţă (56 – 58 % ) se înregistrează noaptea, între orele 18 – 24,
lucru ce obligă la supravegherea scroafelor pe timpul nopţii.
La începutul fătării se rup extremităţile sacului corionic, purceii fiind eliberaţi de
învelitorile proprii şi expulzaţi la intervale de 5 – 10 minute; în mod normal fătarea durează 1
– 2 ore.
10
Boxă de fătare pentru scroafe dotată cu bec cu infraroșu și rezistență

în pardoseală pentru purcei
Pe măsura expulzării purceilor, fiecăruia i se face toaleta de rigoare: curăţirea nărilor,
gurii şi urechilor de mucozităţi (purceii au în majoritatea cazurilor o prezentare anterioară,
mulți fiind expulzați cu amniosul acoperind nările și regiunea bucală, lucru ce impune
obligativitatea asistenței la fătare). Se şterg pe corp cu o cârpă aspră sau cu rumeguş şi se aşează
sub o sursă de căldură - becuri cu infraroşu. Ombilicul se taie la 6 – 8 cm de abdomen, se
presează şi se dezinfectează cu soluţie de tinctură de iod sau eventual de creolină.
După încheierea fătării, se curăţă cu atenţie locul unde s-a desfăşurat fătarea, ugerul
scroafei se dezinfectează cu o soluţie de 1 ‰ permanganat de potasiu, se storc primele picături
de colostru din sfârcuri şi purceii sunt daţi la supt avându-se grijă ca toţi purceii să sugă
colostrul. Dacă lotul de purcei nu este omogen ca greutate, câteva zile la rând, până se formează
reflexul condiţionat, purceii mai mici sunt aşezaţi să sugă la sfârcurile pectorale.
După perioada colostrală, purceii supranumerari precum şi cei orfani sau cei ai
scroafelor cu agalaxie, se repartizează la scroafe doici lăsându-se la o scroafă 10 – 12 purcei,
iar la o scrofiţă 8 – 10 purcei.
Pe parcursul primelor 24 de ore de la fătare se urmăreşte dacă s-a declanşat secreţia
laptelui, scroafele cu agalaxie fiind scoase din compartiment, iar purceii lor redistribuiţi
celorlalte scroafe. Apoi se face tăierea colţilor cu un cleşte special (pentru prevenirea rănirii
ugerului scroafei), se face codotomia (între vertebra a 2-a şi a 3-a) la toţi purceii din fermele
de producţie. Se înregistrează apoi toţi purceii născuţi vii şi se injectează preparate
11
vitaminizante şi pe bază de fier, pentru prevenirea apariţie carenţelor vitaminice şi a anemiei

feriprive.
Zilnic boxele de fătare se curăţă cu mare atenție insistându-se în mod deosebit asupra
jgheaburilor de furajare și a adăpătorilor. În cazul apariţiei diareei la purcei, podeaua boxei se
curăţă foarte bine şi se şterge cu o cârpă de sac înmuiată într-o soluţie dezinfectantă.
După fătare urmează o perioadă de refacere a organismului scroafei în general şi a
aparatului genital al acesteia, în special, perioadă numită puerperium.
CAPITOLUL 4 TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII SUINELOR ÎN SISTEM

INTENSIV-INDUSTRIAL
Fluxul tehnologic în complexele de tip intensiv-industrial se desfăşoară în cele 4

sectoare componente: montă-gestaţie, maternitate, creşă şi îngrăşătorie, porcul de carne
trecând succesiv, pe măsura înaintării în vârstă şi greutate, prin maternitate, creşă şi
îngrăşătorie, de unde este livrat spre beneficiar ( abatoare ).
Sectorul Sectorul Sectorul

scroafe gestante
montă- maternitate purcei înţărcaţi creşă
scroafe înţărcate
gestaţie
Grăsuni
scroafe reformate
vieri reformaţi Sectorul

îngrăşare
Tineret
pentru din fermele de multiplicare
înlocuirea ferme de hibridare
Porci
graşi
reformei
Fluxul tehnologic dintr-un complex intensiv-industrial

de creştere şi îngrăşare a porcilor
12
4.1. Factorii care influențează producția de carne la suine

Producția de carne are o importanță deosebită la suine și reprezintă producția principală
ce justifică creșterea și exploatarea acestei specii. Principalii factori de influență sunt factorii
interni (genetici și fiziologici) și factorii externi (reprezentați, în mod deosebit, de tehnologia
de creștere și exploatare utilizată).
- Rasa – cele mai importante rezultate în producția de carne, atât din punct de vedere
cantitativ, cât și calitativ sunt obținute de la rasele precoce și metișii industriali, care au un ritm
de creștere superior și o capacitate ridicată de conversie a furajelor comparativ cu rasele tardive.
Astfel, rasele de suine ameliorate Landrace, Marele Alb, Duroc, etc., realizează o producție
foarte bună de carne (greutatea de 105 - 110 kg la vârsta de 7-8 luni, grosimea stratului de
slănină sub 15 mm, randamentul la sacrificare de 75 % - 80 % și un consum specific de cca.
3,0 – 3,5 U N/kg spor), comparativ cu rasele tardive, care realizează greutatea de sacrificare la
vârsta de 1 an și peste cu un consum mediu de 5,0 – 7,0 UN/kg spor.
- Individualitatea - în cadrul fiecărei rase există indivizi cu performanțe superioare și
indivizi ce realizează o producție de carne inferioară standardului rasei respective. În general,
aceste variații individuale mari se întâlnesc în cadrul populațiilor neameliorate sau cu un grad
redus de ameliorare.
- Vârsta de sacrificare – are influență atât asupra cantității, cât, mai ales asupra calității
cărnii. Cantitativ, animalele tinere furnizează mai multă carne la nivelul carcasei, au greutăți
mai mari la sacrificare, au un randament la sacrificare mai bun comparativ cu animalele
bătrâne. Referitor la calitate, carnea provenită de la tineret are însușiri organoleptice superioare
(culoarea – roșu-deschis, frăgezimea și suculența mai mari, carnea are un grad de marmorare
și persilare mai bun, stratul de grăsime este mai redus și mai uniform repartizat, etc.). Animalele
bătrâne dau o producție mai mică de carne și de calitate inferioară.
- Sexul animalului – la aceeași vârstă femelele furnizează o producție mai mică de carne,
dar de calitate mai bună decît masculii. Aceștia au un ritm de creștere superior femelelor,
realizează o greutate mai mare la sacrificare, au o capacitate de conversie mai bună a furajelor
și un randament mai ridicat la sacrificare, dar carnea obținută este inferioară din punct de vedere
calitativ, deoarece este mai închisă la culoare și are o frăgezime mai redusă.
- Tehnologia de hrănire – influențează atît cantitatea, cât și calitatea cărnii obținute prin
cantitatea și sortimentele de nutrețuri administrate, precum și prin modul de administrare al
acestora.
13
Porcii la îngrășat trebuie să fie hrăniți cu rații furajere optimizate, pentru fiecare
categorie de vârstă și greutate, care să acopere necesarul energo-proteic și vitamino-mineral
reclamat de fiecare categorie de animale și care să asigure o eficiență economic a acestei
activități.
Nutrețurile ce influențează favorabil cantitatea și calitatea cărnii sunt: orzul, ovăzul,
mazărea, porumbul (în anumite cantități și în anumite stadii de îngrășare), nutrețurile verzi,
nutrețurile de origine animală, etc. Este recomandat ca în ultima parte a îngrășării ( în perioada
de finisare ) să fie scoase din hrana porcilor la îngrășat nutrețurile de origine animal (făina de
pește, făina de sânge, etc.) ce pot imprima cărnii și grăsimii un miros neplăcut.
14

Tca Cursuri

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tca Cursuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FACULTATEA: MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ ÎN

AGRICULTURĂ ŞI DEZVOLTARE RURALĂ

Importanța creșterii bovinelor

formare, a particularităților biologice și a aptitudinilor productive ale taurinelor influențează

Grupa raselor locale neameliorate

Rasa Sura de stepă

Acestea erau exploatate pentru producțiile de lapte, carne și energie, performanțele

2.2. Grupa raselor locale ameliorate

RASA BĂLŢATĂ CU NEGRU ROMÂNEASCĂ

Rasa Brună (Br)

RASA PINZGAU DE TRANSILVANIA

S-a format începând cu anul 1860 în

Rase de taurine specializate pentru producția de lapte

Rase de taurine specializate pentru producția de carne

Tehnologia de reproducţie reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-

 produșii de concepție vor rămâne mici, sensibili şi permanent predispuşi la

3.2. Căldurile şi inseminarea taurinelor

 sporeşte eficienţa economică a creşterii animalelor prin suprimarea cheltuielilor

Paiete cu material seminal Inocularea materialului seminal la vacă

3.3. Gestația la taurine

Se recomandă ca adăparea animalelor să se realizeze la discreţie, apa utilizată să fie

3.4. Fătarea la taurine

adăpătorilor şi amplasarea unui dezinfector la intrare;

Prezentarea anterioară a vițelului la fătare

CAPITOLUL 4 CRESTEREA TINERETULUI TAURIN

4.1. Întreținerea viţeilor

Varianta întreţinerii viţeilor în boxe

În profilactoriu trebuie să se asigure un microclimat corespunzător acestei categorii

4.2. Hrănirea viţeilor în perioada de alăptare

Colostrul este deosebit de bogat în anticorpi şi prin administrarea lui se transmite

B) Hrănirea viţelului în subperioada de alăptare propriu-zisă - începe din momentul

Sisteme de alăptare a vițeilor

 Alăptarea la instalații mecanice:

complexe (funcţie de firma constructivă), dar prezintă

4.3. Hrănirea viţeilor cu nutreţuri vegetale

4.4. Înţărcarea viţeilor

4.5. Particularităţile creşterii tineretului femel de reproducţie

 Întreținerea tineretului – se realizează diferențiat sezonier:

Variaţia elementelor de cazare în dinamică în varianta

În funcţie de gradul de modernizare a adăpostului, adăparea se realizează la discreţie

Întreținerea tineretului de reproducție în padoc în perioada de vară

 întreținerea în stabulaţie liberă – prezintă avantajul unei dezvoltări armonioase

Întreținerea liberă a tineretului în adăposturi cu spațiu individualizat de odihnă

Variaţia elementelor de cazare în dinamică în varianta

Alimentarea cu apă se realizează la discreţie prin utilizarea adăpătorilor cu nivel

B) Întreținerea tineretului în sezonul de vară – este indicat să se realizeze la păşune

Norme de hrană pentru tineretul taurin

 În perioada de stabulatie raţiile furajere sunt formate din fibroase (fânuri de

CAPITOLUL 5 TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR

Producţia de lapte obținută de la taurine are o importanţă deosebită, pe de o parte

5.1. Factorii care influențează producția de lapte

 Tipul fiziologic - influenţează producţia de lapte a animalelor datorită relaţiilor

 Starea de sănătate – este în strânsă corelație cu productivitatea, în sensul că

B) Producția totală de lapte a vacilor este în corelație cu următorii factori:

LAPTE STAS ( 3,5 % gr) = ((Cantitate lapte fizic (kg) * % grăsime)/3,5)

5.2. Tehnologia întreținerii vacilor de lapte

Întreținerea vacilor de lapte implică asigurarea unor condiţii optime de adăpostire a

alcătuiește în funcție de o serie de aspecte: efectivul de animale de furajat, cantitatea de masă

C) Întreținerea mixtă a vacilor de lapte - se utilizează de regulă în unităţile ce dispun

 Întreținerea vacilor de lapte pe timp de iarnă

Organizarea interioară a unui adăpost cu întreținerea vacilor în stabulație legată,

În funcție de mărimea efectivului animalele pot fi întreţinute legat cu aşezarea pe două

Organizarea interioară a unui adăpost cu întreținerea vacilor în stabulație legată,

Întreținerea legată a vacilor cu utilizarea sistemului vertical de legare tip ,,Grabner”