Insuficiența renală acută (IRA)

Este o suferință gravă, caracterizată prin suprimarea bruscă a funcțiilor renale (excretoare,
metabolice, umorale), exprimată clinic prin hiperazotemie, oligurie sau anurie, cu evoluție către
comă uremică. Pierderea bruscă a funcției renale conduce la retenţia ureei şi a altor deşeuri azotate.

Pierderea funcției renale este rapidă, parţială sau totală, potenţial reversibilă și apare tipic pe un
parenchim renal sănătos şi mai rar pe o nefropatie veche.

Etiologie

Insuficiența renală acută este produsă de către trei grupe de factori:

1. Factori prerenali – din cauza hipoperfuziei renale: hipovolemia (diaree, vărsături, hemoragii
mari, diureză exagerată, pancreatită, peritonita, ocluzii intestinale), vasodilatatoare
(septicemia, medicamente nefrotoxice, anafilaxia), cardiovasculare (infarctul miocardic
acut, tamponada cardiacă);

2. Factori intrarenali – afectarea parenchimului renal: hipotensiune, insuficiență prerenală

prelungită postoperator, substanțe de contrast, glomerulonefrite, nefrita interstițială,
obstrucția arterei renale;

3. Factori postrenali – obstrucții urinare: neoplasm de prostată, de vezică, obstrucția uretrală

sau de col vezical, calculi, tumori.

Semne și simptome în insuficiența renală acută

Debutul este rapid. Primul stadiu, de agresiune, este urmat de faza oligoanurică (8-10 zile), apoi de
faza de reluare a diurezei, însoțită la început de poliurie.

Stadii:

1. faza de diureză normală urmată de oligurie (durată câteva ore-zile)

2. faza de oligoanurie (8-10 zile)

3. faza poliurică (câteva zile)

4. faza de restitutio – dacă se tratează cauza, rinichiul își revine complet (1-3 luni)

Reprezentativă este apariția durerilor de tip colicativ şi apariţia anuriei.

Semnele clinice în primele două stadii sunt:

• oboseală;

• anorexie;

• hipotensiune;

• tahicardie;

• transpirații;

• extremități reci;

• edeme ale membrelor;

 • vărsături;

• halena amoniacală;

• diaree;

• respirație Kussmaul sau Cheyne-Stokes;

• somnolență;

• convulsii;

• comă.

Evoluție

Prognosticul depinde de durata insuficienței renale. Dacă funcția renală nu se restabilește în timp,
apar tulburări biologice. Aplicate la timp, metodele de epurare extrarenală permit vindecarea
definitivă, rinichii recuperându-și în întregime funcțiile.

Problemele pacientului cu insuficiență renală acută

• alterarea volumului lichidian;

• comunicare ineficace la nivel senzorio-motor legată de tulburările hidro-electrolitice

(hiponatriemia determină stare de confuzie, convulsii, iar hiperhidratarea intracelulara
determina tulburări de conștiență);

• potențial de complicații: imobilizarea la pat poate duce la apariția escarelor,

tromboflebitelor, hiperhidratarea extracelulara prin forțarea diurezei sau aport excesiv de
sare poate duce la HTA, edem cerebral, edem pulmonar acut, iar acidoza determina tulburări
respiratorii;

• alimentație inadecvata prin deficit- este legată de prezența vărsăturilor sau a creșterii
diurezei, iar denutriția rapidă prin hipercatabolism;

• alterarea perfuziei tisulare: legată de scăderea volemiei;

• alterarea integrității pielii și a mucoaselor: tulburările hemostazei duc la apariția unor

hemoragii la nivelul tegumentelor și mucoaselor;

• deficit de autoîngrijire: legat de starea de slăbiciune, oboseală;

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu insuficiență renală acută

• să fie evaluată funcția renală actuală;

• să fie înlăturate cauzele declanșatoare;

• să fie corectat dezechilibrul hidro-electrolitic;

• să fie restabilite funcțiilor vitale și vegetative;

• să fie prevenite complicațiile;

• să fie asigurată nutriția adecvată;

• să se asigure suport emoțional al pacientului și familiei;

 • pacientul să dobândească atitudini, obiceiuri și deprinderi noi.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu insuficiență renală acută

• aplicarea măsurilor de urgență, asigurarea repausului la pat;

• măsurarea funcțiilor vitale și notarea în foaia de temperatură;

• recoltarea de produse biologice si patologice pentru examinări de laborator;

• administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic: tratament etiologic,

simptomatic, tratamentul complicațiilor și urmărirea efectelor acestuia;

• supravegherea stării generale a pacientului si observarea efectului tratamentului pentru

prevenirea potențialelor complicații (septice, toxice, alergice);

• ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale;

• efectuarea bilanțului zilnic între lichidele ingerate și cele excretate; evidenţa exactă a
diurezei şi a eliminărilor este baza de pornire a tratamentului şi criteriul de orientare a
medicului;

• bolnavul trebuie cântărit în fiecare zi pentru a urmări echilibrul consumului şi pierderilor;

• determinarea zilnică a densității urinare, recoltarea sângelui pentru determinarea ureei,

creatininei, rezervei alcaline, Cl, K, pH sanguin, hematocrit, numărul globulelor sanguine şi
urină – dozare a ureei urinare; evidenţă rezultatelor pe foaia de terapie intensivă a
bolnavului.

• urmărirea respirației ( respirație Kussmaul în acidoză)

• observarea manifestărilor patologice – vărsături, diaree, hemoragii, modificări de

comportament, convulsii – vor fi raportate imediat medicului.

• observarea turgorului pielii, observarea semnelor și simptomelor de infecție;

• asigurarea unui mediu securizant; camera trebuie să fie bine aerisită şi uşor încălzită (20-22
grade C).

• prevenirea complicațiilor;

• corectarea dezechilibrelor hidro-electrolitice;

• asigurarea regimului dietetic; regimul dietetic poate contribui în mare măsură la

împiedicarea acumulării produselor azotate rezultate din procesele de metabolism în
organism. Din acest motiv, se vor exclude substanțele proteice şi sarea din regim. Se va
asigura un regim alimentar bogat în glucide (230-300 g) şi lipide (100-150 g) care să asigure
un aport caloric de 2000 cal pe zi. Regimul va cuprinde: orez fiert sub formă de piure, paste
făinoase, unt, untdelemn, biscuiţi, zahăr;

• se exclud: pâinea, lactatele, ouăle, carnea, peştele, alimentele cu conținut mare de K – fructe
uscate, sucuri de fructe. Dacă bolnavul nu poate înghiţi sau varsă, de cele mai multe ori
uremia producând intoleranță digestivă, nutriţia se va asigura pe cale parenterală;

• hidratarea; completarea pierderilor de lichide este elementul esențial al tratamentului şi

îngrijirii bolnavului, căci deshidratarea însăşi poate duce la IR. Pe de altă parte şi
 hiperhidratarea poate înrăutăţi starea bolnavului, deoarece este redusă capacitatea de
eliminare a organismului prin insuficienţa organului excretor principal. La aportul de lichide
se vor lua în considerare lichidele din băuturi, alimente, perfuzie, precum şi apa formată în
organism din ţesuturile proprii, numită apă endogenă care se evaluează la aproximativ 200-
400 ml pe 24 ore.

• aportul de lichide se stabilește de la o zi la alta în aşa fel încât bolnavul să scadă în greutate
cu o rată de 300-700 g pe zi. Orice creștere în greutate trebuie considerată ca o retenţie
hidrică.

• calea de administrare şi compoziţia lichidelor vor fi stabilite întotdeauna de medic.

• educația pacientului: explicarea cauzelor care au declanșat I.R.A., explicarea dietei și

necesitații restricției de lichide și sare, necesitatea îngrijirilor igienice riguroase, modul de
prevenire a complicațiilor, modul de administrare a medicamentelor (doza, orar, efecte
secundare, reacții adverse), necesitatea controalelor medicale ulterioare; educarea familiei
referitor la sprijinul ce trebuie oferit pacientului.

Diabetul zaharat
Este o boală de metabolism cu evoluție cronică, determinată genetic sau câștigată, caracterizată prin
perturbarea metabolismului glucidic, care se datorează insuficienței absolute sau relative de insulină
din organism.

Normal, glicemia trebuie să fie între 80-120mg% (dimineața pe nemâncate).

Etiologie

Cauzele care duc la diabet zaharat sunt:

factori ereditari –

alimentația – consumul exagerat de zahăr și dulciuri concentrate. Totuși, rolul cel mai important îl
are supraalimentația, în consecință obezitatea.

profesia și mediul – sunt predispuși cei cu ocupații sedentare și cu solicitări nervoase exagerate.

vârsta – apare în 80% din cazuri după 40-45 ani, iar la copii, la vârsta pubertății.

inflamațiile pancreasului – pancreatite, intervenții chirurgicale.

alcoolismul, fumatul.

Au un risc crescut pentru dezvoltarea DZ:

• persoane rude de gradul I cu DZ;

• supraponderali şi obezi;
• femei care au născut copii macrosomi
• hipertensivi (>140/90 mmHg);
• subiecţi cu HDL >35 mg% şi/sau trigliceride >250 mg%;
Diabetul zaharat de tip 1 – INSULINODEPENDENT

În diabetul zaharat insulinodependent de tip 1, secreția de insulină este absentă. Se întâlnește mai
ales la tineri, și mai rar la adulți. Ereditatea are un rol important.

• simptome evidente
• poliurie,
• polidipsie,
• polifagie,
• pierdere ponderală

Diabetul zaharat de tip 2 – INSULINOINDEPENDENT

Este cea mai frecventă formă (85% din cazuri). Forma tipică este cea care apare după vârsta de 40 de
ani, la persoanele cu exces ponderal, cu o perioadă prediagnostică lungă, cu debut nezgomotos și
fără tendință la cetoacidoză.

Diabetul zaharat de tip 2 nu necesită insulină pentru echilibrare. Inițial capacitatea de secreție
pancreatică este bună, răspunde bine la dietă și la tratament oral. Însă în timp, o parte din acești
pacienți devin diabetici, necesitând tratament oral sau, mai rar, insulină.

În diabetul zaharat de tip 2, pancreasul secretă puțină insulină, care scade cu timpul. Apare și un
defect de utilizare a insulinei – insulino-rezistența.

Factorii de mediu: sedetarismul, factorul nutrițional, stresul, medicamentele. În general este vorba
de un bolnav obez, care mânâncă mult.

• glicemie <140 mg% = normal

• glicemie ≥200 mg% = DZ

glicemia din plasmă, recoltată à jeun (fasting – pe nemâncate, la cel puţin 8 ore de ultima masă):

• glicemie <110 mg% = normal

• glicemie 110-125 mg% = modificarea glicemiei bazale (MGB),prediabet.

• glicemie ≥126 mg% = DZ

c) testul de toleranţă la glucoză pe cale orală (TTGO)

Îngrijirea pacientului cu diabet zaharat

Problemele pacientului cu diabet zaharat

– alimentatie inadecvata prin surplus (mai mult decat necesarul organismului);

– alterarea volumului de lichide;

– intoleranta la activitate fizica si mentala;

– anxietate

– dispnee,

– circulatie inadecvata

– deficit de cunostinte,
– alterarea perceptiei vizuale,

– disfunctie sexuală

– risc de complicatii acute:

• coma hipoglicemica

• coma hiperglicemica

– risc de complicatii cronice: complicatii microvasculare (retinopatie, nefropatie, neuropatie) si

macrovasculare (cardiovasculare).

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu diabet zaharat

– sa se obtina echililibrul metabolismului lipidic;

– pacientul sa se alimenteze conform necesitatilor sale cantitative si calitative;

– pacientului sa-i fie stabilizate functiile vitale

– pacientul sa fie ferit de pericole

– pacientul sa-si recapete conditia fizica si intelectuala;

– sa se obtina echilibrul psihic al pacientului;

– pacientul sa fie sustinut si ajutat de familie

– pacientul sa fie ferit de complicatii.

Interventiile asistentului medical pentru pacientul cu diabet zaharat

supravegherea functiilor vitale si vegetative, a stării de constientă, supravegherea alimentatiei si

respectarea dietei, profilaxia complicatiilor.

Interventii proprii (autonome):

comunicare, hidratare si alimentare, igienă, mobilizare, supravegherea eliminărilor, educatie.

Interventii delegate:

• pregătește pacientul pentru pentru investigatii si analize, asigură controlul si asigurarea

dietei, administrează tratamentul
• asigura un regim alimentar echilibrat, cu scopul de a furniza ratia calorica necesara, de a
reduce hiperglicemia si de a mentine o greutate corporala satisfacatoare si stabila:
• evalueaza nevoile alimentare cantitative si calitative in functie de varsta (copil, adolescent,
adult), sex, stare fiziologica (sarcina, alaptare), activitatea pacientului, forma bolii
• stabileste ratia alimentara cu: proteine 13-15%, lipide 30-35%, absorbtie lenta si 1/3 glucide
simple cu absorbtie rapida, repartizate pe diferite mese si adaptate la efortul fizic . Cand
pacientul are o activitate usoara se recomanda 30-35 cal/hg/corp/24ore
• numarul meselor/24 ore: 4-5-6 mese (3 mese principale si 2-3 gustari)
• recolteaza produsele pentru examelul de laborator (sange, urina);
• administreaza medicatia prescrisa de medic, la orele indicate;
• in diabetul zaharat de tip 1 insulina ordinara prin injectie SC, in doza recomandata (in functie
de valorile glicemiei si glicozuriei), se administreaza cu 15-30 min. inaintea mesei (se
 foloseste seringa speciala, gradata in unitati de insulina, se tine seama ca alcoolul inactiveaza
produsul); ritmul de administrare: 2-3ori/zi, inaintea meselor principale;
• administreaza insulina monocomponenta, semilenta, lenta o data sau de doua ori pe zi, la
ore fixe, prin injectii subcutanate;
• altereaza locul de injectare pentru a preveni lipodistrofiile (loc de injectare: fata externa a
bratului, 1/3 mijlocie; fata antero-externa a coapsei, 1/3 mijlocie; flancurile peretelui
abdominal; regiunea subclaviculara; regiunea fesiera; superoxterna);
• in diabetul zaharat de tip II administreaza medicatia hipoglicemianta pe cale orala si
urmareste efectele secundare ale acestora (greturi, varsaturi, epigastralgii, inapetenta);
• masoara zilnic diureza si noteaza in foaia de temperatura;
• masoara greutatea corporala la interval de 2-3 zile;
• evalueaza manifestarile de deshidratare: aspectul pieii si al mucoaselor, pulsul, tensiunea
arteriala;
• evalueaza astenia, epuizarea pacientului si il ajuta in efectuarea ingrijirilor igenice pentru
conservarea fortei sale fizice;
• asigura conditii de ingrijire in spital, in saloane mici, linistite, care sa permita repausul fizic si
psihic al pacientului;
• explica pacientului normele de viata si alimentatie pe care trebuie sa le respecte;
• pune la dispozitia pacientului exemple de diabetici cu evolutie favorabila indelungata;
• supravegheaza zilnic temperatura corpului, pulsul, tensiunea arteriala, consemnand, in foaia
de temperatura, rezultatul;
• supravegheaza tegumentele bolnavului si mucoasele, sesizand manifestarile cutanate;
• educa pacientul privitor la pastrarea igienei personale corporale, in general, si a picioarelor,
in special, pentru a preveni escoriatiile, fisurile, bataturile la acest nivel, care se pot infecta
usor (atentie la obezi, la nivelul plicilor)
• sesizeaza unele modificari, care au drept cauza diverse complicatii: schimbari ale
comportamentului (obnubilarea), transpiratii, respiratie Kussmaul, coma;
• acorda ingrijiri speciale in coma hiperglicemica:
• recolteaza periodic sange pentru monitorizarea glicemiei, a rezervei alcaline si urina pentru
glicozurie;
• monitorizeaza pulsul, tensiunea arteriala, respiratia, revenirea constientei;
• reechilibreaza hidroelectrolitic si acidobazic pacientul prin perfuzii cu ser fiziologic, solutie
Ringer sau Fischer si solutie de bicarbonat de sodiu 14%0;
• ingrijeste tegumentele si mucoasele pacientului comatos.
• acorda ingrijiri speciale in coma hipoglicemica:

administreaza la recomandarea medicului, solutie glucozata, hipertona 10-20%, 250-500 ml/ora,

repetat, pana la revenirea din starea de coma si reluarea alimentatiei pe cale naturala, sub controlul
glicemiei.

Educa pacientul pentru prevenirea complicatiilor

Invata pacientul sa respecte ratia de glucide/24 si sa-si cantareasca alimentele;

Invata pacientul sa inlocuiasca unele alimente cu continut mare de glucide prin altele cu continut mai
redus, pentru a obtine senzatia de satietate (ex painea care are 50% glucide se poate inlocui cu
mamaliga care are 12% glucide);
Invata pacientul sa dozeze insulina, tehnica injectiei cu insulina, pastrarea produsului la loc uscat, la o
temperatura de 4-7 grade C, sa manance la 15-30 min dupa administrarea insulinei;

Invata pacientul sa recunoasca cauzele si semnele complicatiilor acute si cum sa intervina in cazul
producerii lor.

Cauzele hiperglicemiei pot fi: abaterile alimentar, episoadele infectioase, diferite stari fiziologice.

Manifestarile hiperglicemiei constau in : oboseala, somnolenta, inapetenta, greturi, varsaturi, diaree,

tahicardie, hipotensiune arteriala, piele uscata, respiratie Kussmaul, pierderea lenta a constientei.

Cauzele hipoglicemiei pot fi: excesul de insulina, ingestia incompleta de hidrati de carbon, lipsa
controlului glicemiei.

Manifestarile hipoglicemiei constau in : ameteli, astenie, piele rece, transpiratii, HTA, pierderea
brusca a constientei, respiratie normala.

Invata pacientul sa efectueze autocontrolul metabolic (glicemia si glicozuria la domiciliu). Controlul

glicemiei se poate face cu ajutorul bandeletelor sau strip-urilor folosind sangele capilar.

Educația pacientului cu diabet zaharat

Principii generale:

Să poată recunoaşte complicaţiile diabetului

Să cunoască complicaţiile majore ale diabetului şi forma lor de manifestare.

Controlul periodic al glicemiei şi glicozuriei.

Dieta

Bolnavii care utilizează insulina trebuie să ştie că:

Sunt interzise amestecuri de Insulină românească cu orice alt tip de Insulină, deoarece se reactivează.

Flacoanele de insulină se păstrează tot timpul la frigider la +40 – +70 la loc uscat.

Regimul alimentar în diabetul zaharat

Regimul alimentar trebuie să fie echilibrat cu scopul de a furniza raţia calorică necesară de a reduce
hiperglicemia şi de a menţine o greutate corporală satisfăcătoare şi stabilă.

Raţia alimentară trebuie să fie repartizată în trei mese pe zi principale şi două gustări

Se face în funcţie de: greutatea individului, greutatea ideală, consumul energetic.

Trebuie să-şi cunoască bine regimul, conţinutul de glucide pentru fiecare aliment în parte şi să-l
respecte. Trebuie să fie bine instruit asupra conţinutului glucidic al alimentelor.

Mesele se vor repartiza la ore cât mai precise:

o Dimineaţa – 6,00-6,30.

o Ora 10,00-10,30.

o Prânz – 14,30-15,00.

o Ora 17,00-17,30.
o Seara – 20,00-20,30.

o Ora 22,00 sub forma unei mici gustări.

îngrijirea pacientului cu angina pectorală

Angina pectorală (angorul pectoral sau cardiopatia ischemică dureroasă) este o formă clinică a
cardiopatiei ischemice caracterizată prin crize dureroase paroxistice, cu sediu retrosternal, care apar
la emoții sau efort, durează câteva minute si dispar la încetarea cauzelor, repaus sau la administrarea
de nitriți.

Etiologie

• Ateroscleroză coronariană este principala cauză.

Angina este expresia unei insuficiențe coronariene acute, datorită dezechilibrului brusc, apărut la
efort, între nevoile miocardului și posibilitățile arterelor coronare.

Miocardul nu primește aportul necesar de oxigen (impus de condițiile declanșatoare: emoții, efort)
deoarece arterele coronariene sunt stenozate, iar asta declanșează criza de angină pectorală.

Factori de risc

• Fumatul;

• Obezitatea;

• Sedentarismul;

• Hipercolesterolemia;

• Diabetul zaharat;

• Hipertiroidismul;

• Stresul;

Semne și simptome – Manifestări de dependență în angina pectorală

• durere cu caracter constrictiv;

• sediul durerii: retrosternal cu iradiere în umăr, membrul stâng, mandibulă;

• anxietate;

• teama de moarte iminentă;

• durata crizei: 1-3 minute – până la 10-15 minute;

• durerea dispare la repaus;

• e suprimată prompt de nitriți.

• frecvenţa crizelor este variabilă

 • durerea apare în anumite condiţii: abuz de tutun, crize tahicardice, efort fizic, de obicei la
mers, emoţii, mese copioase, frig sau vânt etc. Cedează prompt la repaus şi la administrarea
de Nitroglicerină (1 – 2′ rar 3′).

• criza poate fi insoțită de palpitaţii, transpiraţii, paloare, lipotimie, lipsă de aer.

Poate evolua către:

• Infarct miocardic acut

• Tulburări de ritm și de conducere

• Insuficiență cardiacă

Diagnostic

Diagnosticul este clinic și se bazează pe criza dureroasă cu localizare retrosternală, instalată la efort
sau emoții și care dispare în repaus sau la administrarea de nitriți.

Îngrijirea pacientului cu angină pectorală

Problemele pacientului cu angină pectorală

• disconfort;

• durerea;

• intoleranță la efort;

• dezechilibrului brusc apărut la efort între nevoile miocardului (mai ales în O2) şi posibilitățile
arterelor coronare;

• circulație inadecvata;

• insuficientei circulatorii coronariene;

• dispnee;

• alterarea perfuziei tisulare;

• anxietate;

• senzația de ” moarte iminenta “;

• deficit de auto îngrijire;

• potențial de alterare a nutriției: deficit, grețuri, vărsături;

• potențial de complicații;

• devalorizare;

• dificultatea în a participa la activități.

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu angină pectorală

• să fie calmată durerea;

• să prezinte circulație adecvată;

 • să fie îmbunătățita toleranța la efort;

• să respire eficient;

• să fie echilibrat psihic;

• să fie combătută anxietatea;

• să fie prevenite complicațiile imediate și tardive;

• să fie limitată extinderea necrozei;

• să se recupereze socio-profesional.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu angina pectorală

• în etapa prespitalicească: îndepărtarea cauzei declanșatoare, combaterea durerii, sedare,

tratamentul complicațiilor la indicația medicului, transport la spital;

• în spital: asigurarea repausului la pat, oxigenoterapie la nevoie, montarea unei

perfuzii, monitorizarea funcțiilor vitale, bilanț hidric;

• administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic și urmărirea efectelor

acestuia;
supravegherea stării generale a pacientului si observarea efectului tratamentului pentru
prevenirea potențialelor complicații;

• educație sanitară: pacienții si familia vor fi informați despre boala, cum se tratează, previne;

• ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale;

• asigurarea alimentației (va fi fracționată în cantități mici, repetate). Regimul va fi echilibrat la

normoponderali, hipocaloric la obezi. Se vor evita mesele copioase şi după fiecare masă
bolnavul va sta în repaus 60 – 90 minute. În general regimul va fi cel recomandat în
ateroscleroză, obezitate;

• se va combate aerogastria şi constipaţia;

• recoltarea produselor biologice pentru examinări de laborator;

• aplicarea masurilor de prevenire a efectelor imobilizării;

• ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale;

• combaterea fumatului, obezității, sedentarismului, hipercolesterolemiei, diabetului

zaharat, hipertiroidismului, stresului (factorii de risc pentru angină pectorală);

• educația pacientului privind regimul de viată;

• reluarea treptată și progresivă a efortului fizic. Repausul la pat are indicații speciale: crize
frecvente, de durată, intense şi rezistente la nitroglicerină, crize de decubit;

• somn și alimentație echilibrată, adecvată;

îngrijirea pacientului cu colică biliară
Colica biliară reprezintă afecțiunea colecistului (vezica biliară) și se caracterizează printr-o
durere acută, violentă, în hipocondrul drept, cu iradiere până la coloana vertebrală, umărul și
omoplatul drept.

Cele mai frecvente cauză pentru colica biliară sunt:

• litiaza biliară.
• colecistitele acute sau cronice,
• angiocolitele, diskineziile biliare,
• parazitozele intestinale și intraveziculare,
• modificările bruște ale obiceiurilor alimentare, trepidațiile.

Semne și simptome

Colica biliară este manifestarea clinică zgomotoasă acestor afecțiuni, și se datorează contracțiilor
spastice ale veziculei sau ale căilor biliare.

De obicei, durerea apare brusc, mai ales noaptea și este de intensitate violentă. S

ediul durerii este în hipocondrul drept și poate iradia către umărul drept, baza hemitoracelui drept,
sau în regiunea omoplatului.

Bolnavul este agitat, caută o poziție care să îi calmeze durerea, are transpirații și extremitățile se pot
răci. Durerea este însoțită , de cele mai multe ori, de vărsături, subicter, ascensiuni febrile, frisoane,
tahicardie, pirozis, balonare, constipație.

Investigatii:

La palpare colecistul este sensibil

Ecografie abdominală

Alături de analizele de sânge

(VSH, bilirubină, transaminaze, hemogramă) se poate pune un diagnostic de certitudine.

Colica biliară va fi diferențiată de colica nefritică dreaptă, ulcerul gastroduodenal perforat, apendicită
acută, pancreatită acută hemoragică, infarct mezenteric, infarct miocardic.

Conduita de urgență

În cazul colicilor biliare de intensitate și durată mică fără complicații, se tratează la domiciliu prin:

• repaus la pat

• regim alimentar

• analgezice

• antispastice.

Colicile biliare însoțite de vărsături și tulburări electrolitice reprezintă urgența medico-chirurgicală.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu colică biliară

 • asigură repaus absolut la pat;

• se supraveghează funcțiile vitale și vegetative (T.A., P., temperatură, respirație) ;

• se supraveghează colorația tegumentelor și se notează în foaia de observație;

• se supraveghează starea generală a pacientului;

• se susține pacientul în timpul vărsăturilor, se face toaleta cavității bucale, se notează în foaia
de observație aspectul și cantitatea vărsăturii;

• se recoltează sânge: hemoleucograma, bilirubinemie, transaminaze, ionograma sanguină,

rezerva alcalină, azot, glicemie, amilazemie;

• se efectuează examenul de urină: urobiliogen, pigmenți biliari;

• în criza nu se efectuează tubaj duodenal sau colecistografie cu substanță de contrast;

• calmarea durerii, a varsăturilor și a infecției prin administrarea tratamentului prescris de

medic: antispastice, analgezice, antiemetice, antibiotice;

• administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic: tratament etiologic,

simptomatic, tratamentul complicațiilor și urmărirea efectelor acestuia;

• corectarea tulburărilor hidroelectrolitice și acido-bazice în funcție de ionograma pacientului,

la indicația medicului;

• asistentul medical poate aplica pungă cu gheață pe hipocondrul drept pentru reducerea
durerii și a inflamației;

• în caz de evoluție nefavorabila se recurge la tratament chirurgical.

Tipuri de H.D.S. – hemoragia digestivă

• H.D.S. mică – se pierd până la 250 ml și nu apar efecte sistemice.

• H.D.S. moderată – cantitatea de sânge pierdută este între 250 și 1000 ml, hemoglobina
rămâne peste 10%.
• H.D.S. masivă – pierderea depășește 1000 ml, sângerarea determină șoc, iar hemoglobina
scade sub 8%. Pacientul prezintă agitație, anxietate sau chiar pierderea conștienței. Atunci
când pierderile depășesc 2000 ml se instalează starea de colaps, cu dispnee accentuată,
absența pulsului și poate determina decesul pacientului.

Anamneză – Examen clinic

Examen hematologic complet (hemoglobină, hematocrit, eritrocite, uree, creatinină, glicemie,

bilirubină, probe de coagulare, VSH, grup sanguin, Rh.);

Examen radiologic (explorarea intestinului subțire și a colonului prin irigoscopie, tranzit baritat,
radiografie pe gol etc);

Endoscopie digestivă.

Conduita de urgență în hemoragia digestivă superioară

Hemoragia digestivă superioară (hematemeza, melena) Îngrijirea pacientului cu HDS

Hematemeza,Melena,Hematochezia
Repaus la pat în decubit dorsal;

Se interzice orice efort fizic;

Supravegherea functiilor vitale. În hemoragiile masive, supravegherea se face din oră în oră: se
recoltează sânge pentru determinarea hematocritului, numarului hematiilor, hemoglobinei
(hemograma). Se recoltează scaun pentru pentru a îl trimite la laborator în vederea punerii în
evidență a hemoragiilor oculte;

Internare – bolnavul cu H.D.S. trebuie în mod obligatoriu să fie internat, pentru a se evita agravarea
hemoragiei și pentru a fi monitorizat pacientul;

La nevoie – transfuzie de sânge, perfuzie cu substituenți de volum;

Suprimarea alimentației pe gură;

Administrarea de lichide reci, cu lingurița. Începând cu ziua a treia se introduc legume fierte, carne
slabă, supe.

Când hemoragia se datorează varicelor esofagiene, se introduce sondă cu balonaș esofagian

compresiv (sonda Blakemore);

Dacă hemoragia nu se oprește, se recurge la intervenție chirurgicală.

Intervenţiile asistentului medical în cazul unui pacient cu hemoragie digestivă superioară

Asistentul medical face evaluarea clinică rapidă a parametrilor hemodinamici (se vor determina
frecvența pulsului, tensiunea arterială, se vor inspecta atent tegumentele şi mucoasele pentru
depistarea semnelor de şoc);

administrează medicația prescrisă de medic;

chiar dacă starea este stabilizată, supraveghează permanent funcțiile vitale, diureza și bilanțul
pierderilor sanguine;

asistentul medical trebuie să cunoască cum a debutat hemoragia și să observe manifestările de

dependență ale pacientului (paloare, extremități reci, cearcăne, transpirații reci, puls accelerat,
agitație, anxietate, sete);

asistentul medical trebuie să diferențieze și să identifice epistaxisul și hemoptizia (sânge roșu, aerat,
spumos), față de hematemeză (precedată de greață, pacient cu antecedente de afecțiuni digestive,
cu sânge alterat, digerat, negru, amestecat cu resturi alimentare);

se recoltează sânge pentru hematocrit, număr de trombocite, indicii de coagulare, uree, grup
sanguin, Rh;

pacientul poate fi aşezat în poziţie Trendelenburg pentru ameliorarea irigaţiei cerebrale, asigurând
protecţia împotriva pericolului de aspiraţie a refluxului conţinutului gastric hemoragic mai ales la
pacienţii cu conștienta alterată şi reflexele diminuate;

se pregătesc două căi venoase periferice sigure (branulă) şi se instituie perfuzia cu soluţii cristaloide
(ser fiziologic, soluţie Ringer) la recomandarea medicului;
montarea unei sonde de aspiraţie; instalarea unei sonde de aspiraţie furnizează date importante
pentru stabilirea diagnosticului şi a conduitei terapeutice;

aspirarea de sânge din stomac în prezența unor rectoragii permite diagnosticul de hemoragie
digestivă superioară;

aspirarea de sânge proaspăt indică o hemoragie activă;

reapariţia sângelui după ore sau zile indică recidiva hemoragică;

în formele ușoare, asigură alimentația cu regim hidric în prima zi, apoi sunt permise brânză dulce,
smântână, unt, ouă, carne slabă;

în afară de măsurile igienico-dietetice riguroase, asistentul medical are intervenții autonome și la

indicația medicului pentru: combaterea grețurilor, efectuarea bilanțului hidroelectrolitic, combaterea
stării de anxietate;

Îngrijirea pacientului cu HDS

Hemoragiile digestive sunt extravazarea de sânge în lumenul digestiv în urma unor leziuni
gastrointestinale. Hemoragiile apărute în urma afecțiunilor localizate în esofag, stomac și duoden
până la unghiul duodeno-jejunal se numesc hemoragii digestive superioare (HDS). Acestea reprezintă
90% din hemoragiile digestive.

Hemoragia digestivă superioară (H.D.S) este sângerarea care are loc în esofag, stomac, duoden și
jejunul proximal, exteriorizându-se în special prin hematemeză (vărsături cu sânge)
și/sau melenă (scaun cu sânge).

Hemoragiile cu sursă după valvula ileocecală se numesc hemoragii digestive inferioare (HDI) și nu au
un risc vital crescut, majoritatea producându-se în boli cronice sau în urma
tratamentului anticoagulant.

Hematemeza

Hematemeza este eliminarea prin vărsătură de sânge roşu (proaspăt) în sângerările mari sau sânge
digerat cu aspect de “zaţ de cafea” prin digestia gastrică a hemoglobinei din sângele care a stagnat
câteva ore în stomac, în pierderile mai mici. Hematemeza apare numai în sângerările suprajejunale,
de regulă la pierderi de peste 1000ml şi este urmată de emisia de scaune melenice.

Hematemeza apare brusc, fiind adesea precedată de durere epigastrică, greață, amețeli, slăbiciune,
transpirații, anxietate.

Melena

Melena este emisia de scaune negre moi, lucioase ca păcura, fetide.

Hematochezia reprezintă eliminarea de sânge proaspăt prin scaun din hemoragii digestive
superioare masive, cu pierderi mari de peste 1 litru de sânge prin erodare arterială sau rupturi de
varice esofagiene, însoțite de un tranzit intestinal accelerat cu durata sub 8 ore.

Rectoragia și anoragia reprezintă pierderea de sânge roșu în cursul defecației sau independent de
aceasta.
Tipuri de H.D.S. – hemoragia digestivă

• H.D.S. mică – se pierd până la 250 ml și nu apar efecte sistemice.

• H.D.S. moderată – cantitatea de sânge pierdută este între 250 și 1000 ml, hemoglobina
rămâne peste 10%.

• H.D.S. masivă – pierderea depășește 1000 ml, sângerarea determină șoc, iar hemoglobina
scade sub 8%. Pacientul prezintă agitație, anxietate sau chiar pierderea conștienței. Atunci
când pierderile depășesc 2000 ml se instalează starea de colaps, cu dispnee accentuată,
absența pulsului și poate determina decesul pacientului.

Cauze

• Afecțiuni ale esofagului: varice esofagiene, ulcer peptic al esofagului, tumori maligne și
benigne, diverticul esofagian, etc.

• Afecțiuni ale stomacului și duodenului: ulcer gastric și duodenal, gastrite hemoragice, tumori
maligne și benigne ale stomacului și duodenului, traumatisme.

• Afecțiuni ale intestinului subțire, hipertensiune portală, boli ale

organelor învecinate sau boli de sânge.

Semne și simptome în hemoragia digestivă superioară Manifestări de dependență

În hemoragiile digestive mici, semnele clinice sunt în general absente. Uneori poate să apară:
slăbiciune, transpirații reci, hipotensiune arterială sau lipotimie.

În hemoragiile digestive moderate se observă: tahicardie, amețeli, tulburări de vedere (vedere în

ceață), hipotensiune arterială, lipotimie.

În hemoragiile digestive masive apar semne de șoc hipovolemic, paloare, polipnee, anxietate,
extremități reci, tahicardie, hipotensiune arterială, tendință de pierdere a cunoștinței. Atunci când
pierderile depășesc 2000 ml se instalează starea de colaps, cu dispnee accentuată, absența pulsului și
poate determina decesul pacientului.

Diagnostic

• Anamneză – Examen clinic

• Examen hematologic complet (hemoglobină, hematocrit, eritrocite, uree, creatinină,

glicemie, bilirubină, probe de coagulare, VSH, grup sanguin, Rh.);

• Examen radiologic (explorarea intestinului subțire și a colonului prin irigoscopie, tranzit

baritat, radiografie pe gol etc);

• Endoscopie digestivă.

Conduita de urgență în hemoragia digestivă superioară

• Repaus la pat în decubit dorsal;

• Se interzice orice efort fizic;

• Supravegherea functiilor vitale. În hemoragiile masive, supravegherea se face din oră în

oră: se recoltează sânge pentru determinarea hematocritului, numarului hematiilor,
 hemoglobinei (hemograma). Se recoltează scaun pentru pentru a îl trimite la laborator în
vederea punerii în evidență a hemoragiilor oculte;

• Internare – bolnavul cu H.D.S. trebuie în mod obligatoriu să fie internat, pentru a se evita
agravarea hemoragiei și pentru a fi monitorizat pacientul;

• La nevoie – transfuzie de sânge, perfuzie cu substituenți de volum;

• Suprimarea alimentației pe gură;

• Administrarea de lichide reci, cu lingurița. Începând cu ziua a treia se introduc legume fierte,
carne slabă, supe.

• Când hemoragia se datorează varicelor esofagiene, se introduce sondă cu balonaș esofagian

compresiv (sonda Blakemore);

• Dacă hemoragia nu se oprește, se recurge la intervenție chirurgicală.

Intervenţiile asistentului medical în cazul unui pacient cu hemoragie digestivă superioară

• Asistentul medical face evaluarea clinică rapidă a parametrilor hemodinamici (se vor
determina frecvența pulsului, tensiunea arterială, se vor inspecta atent tegumentele şi
mucoasele pentru depistarea semnelor de şoc);

• administrează medicația prescrisă de medic;

• chiar dacă starea este stabilizată, supraveghează permanent funcțiile vitale, diureza și
bilanțul pierderilor sanguine;

• asistentul medical trebuie să cunoască cum a debutat hemoragia și să observe manifestările

de dependență ale pacientului (paloare, extremități reci, cearcăne, transpirații reci, puls
accelerat, agitație, anxietate, sete);

• asistentul medical trebuie să diferențieze și să identifice epistaxisul și hemoptizia (sânge

roșu, aerat, spumos), față de hematemeză (precedată de greață, pacient cu antecedente de
afecțiuni digestive, cu sânge alterat, digerat, negru, amestecat cu resturi alimentare);

• se recoltează sânge pentru hematocrit, număr de trombocite, indicii de coagulare, uree, grup
sanguin, Rh;

• pacientul poate fi aşezat în poziţie Trendelenburg pentru ameliorarea irigaţiei cerebrale,

asigurând protecţia împotriva pericolului de aspiraţie a refluxului conţinutului gastric
hemoragic mai ales la pacienţii cu conștienta alterată şi reflexele diminuate;

• se pregătesc două căi venoase periferice sigure (branulă) şi se instituie perfuzia cu soluţii
cristaloide (ser fiziologic, soluţie Ringer) la recomandarea medicului;

• montarea unei sonde de aspiraţie; instalarea unei sonde de aspiraţie furnizează date
importante pentru stabilirea diagnosticului şi a conduitei terapeutice;

• aspirarea de sânge din stomac în prezența unor rectoragii permite diagnosticul de hemoragie
digestivă superioară;

• aspirarea de sânge proaspăt indică o hemoragie activă;

• reapariţia sângelui după ore sau zile indică recidiva hemoragică;

 • în formele ușoare, asigură alimentația cu regim hidric în prima zi, apoi sunt permise brânză
dulce, smântână, unt, ouă, carne slabă;

• în afară de măsurile igienico-dietetice riguroase, asistentul medical are intervenții autonome

și la indicația medicului pentru: combaterea grețurilor, efectuarea bilanțului hidroelectrolitic,
combaterea stării de anxietate;

îngrijirea pacientului cu AVC

Accidentul vascular cerebral se produce atunci când fluxul sangvin către creier este slab sau
întrerupt, iar acest lucru duce la moartea celulelor prin privarea de oxigen.

AVC este o urgență medicală. El constituie debutul unui deficit neurologic, datorat unei boli cerebro-
vasculare.

• Principalul factor de risc al accidentului vascular cerebral este hipertensiunea arterială;

Alți factori de risc ai AVC sunt:

• ateroscleroza;

• fumatul;

• obezitatea;

• diabetul zaharat;

• cardiopatii emboligene (cardiopatie valvulară, fibrilație atrială, infarctul miocardic

acut, cardiopatie ischemică);

• traumatisme craniene;

• malformații vasculare;

• etilism acut;

• tumori cerebrale;

• factori genetici;

• factori toxici.

Forme clinice AVC

• ischemic – cauzat de lipsa fluxului sangvin;

• hemoragic – cauzat de hemoragie.

Semne și simptome în accident vascular cerebral AVC

• stări de amorțeală;

• slăbiciune sau paralizie a feței;

• tulburări de mers;
 • probleme de vedere (cum ar fi: pierderea vederii doar pe o parte);

• tulburări de vorbire (cum ar fi afazia expresivă, afazia receptivă);

• amețeală, pierderea echilibrului sau a coordonării;

• confuzie;

• cefalee bruscă, intensă.

• greață și vărsături

• tulburări de nervi cranieni (nistagmus, vertij, diplopie etc)

Diagnostic

• scor Glasgow

• CT, RMN cranian

Printre metodele de a identifica precoce un potențial AVC se numără scala Cincinnati (Cincinnati
Prehospital Stroke Scale abreviată CPSS), un sistem elaborat în acest sens, ce presupune
următoarele semne:

1. Zâmbet strâmb. Puneți persoana suspectă de AVC să zâmbească sau să-și arate dinții. Dacă o parte
a feței nu se mișcă la fel de bine ca și cealaltă, și pare să coboare, ar putea fi un semn de AVC.

2. Ridicarea brațelor. Puneți persoana să închidă ochii și să-și țină brațele întinse în față timp de
aproximativ 10 secunde. Dacă un braț nu se mișcă sau alunecă mai jos decât celălalt, ar putea fi un
semn de AVC.

3. Vorbire neclară. Dacă persoana pronunță neclar cuvintele, le spune greșit sau nu este capabilă să
vorbească, poate fi semn de AVC.

Pacienții cu 1 din aceste 3 constatări au o probabilitate de diagnostic de 72% de accident vascular

cerebral ischemic. Dacă sunt prezente toate rezultatele, probabilitatea unui accident vascular
cerebral este mai mare de 85%

FAST

Față-brațe-vorbire-timp — Face -Arm – Speech – Time – acronimul FAST este un mnemonic menit să
ajute depistarea precoce a unui accident vascular cerebral:

o facial dropping – căderea feței;

o arm weakness – slabiciune braț;

o speech difficulties – dificultăți de vorbire;

o timp – dacă simptomele de mai sus sunt prezente, timpul este esența, iar solicitarea
ajutorului medical de urgență trebuie să se facă cât mai repede.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu AVC

• În cazul în care este necesară intervenția chirurgicală, asistentul medical asistă medicul și se
asigură ca materialele necesare să fie pregătite și sterile; Servește medicul cu cele necesare,
respectând regulile de asepsie;
 • Asistentul medical supraveghează starea pacientului, se ocupă de măsurarea și urmărirea
funcțiilor vitale și vegetative și notarea în foaia de temperatură;

• Recoltarea de produse biologice si patologice pentru examinări de laborator; administrarea

tratamentului medicamentos prescris și supravegherea efectului pentru prevenirea
complicațiilor.

• Asistentul medical asigură suportul funcțiilor vitale ale pacientului și anunță medicul la orice
modificare;

• Se urmărește diureza;

• Se va preveni apariția escarelor;

• Respirația va fi ajutată prin aspirarea secrețiilor;

• Va menține și va corecta echilibrul hidroelectrolitic și acido-bazic prin perfuzii IV;

• Va combate durerea prin administrarea de sedative la indicația medicului

• Face exerciții pasive ale membrelor paralizate, kinetoterapie, terapie ocupațională;

• Asigură un regim alimentar bogat în vitamine.

• Efectuează îngrijirile postoperatorii;

• Asigură suport psihologic având în vedere că pacienții rămân, frecvent, cu dizabilități fizice
sau psihice.

îngrijirea pacientului cu hemoptizie

Hemoptizia reprezintă hemoragia survenită în căile respiratorii și eliminată prin tuse și expectorație.

Sângele este eliminat în cantități variabile și poate pune în pericol viața pacientului. Este aerat,
spumos, de culoare roșu aprins și provine din vasele căilor respiratorii sau ale alveolelor.

Hemoptizia reprezintă o urgență medicală ce impune internarea pacientului și un diagnostic pentru

stabilirea unei conduite terapeutice.

Diagnostic diferențial

Sângele eliminat pe gură poate proveni și de la alte organe: faringe, cavitate bucală, esofag, stomac.

• sângele provenit de la nivelul rino-faringian, se numește epistaxis;

• sângele provenit de la nivelul stomacului, fluid sau în cheaguri, roșu sau negru, neaerat și
posibil amestecat cu resturi alimentare, se numește hematemeză (“zaț de cafea”);

• sângele provenit de la nivelul cavității bucale se elimină fără tuse și se pot constata leziuni
bucale.

Cauzele hemoptiziei sunt multiple și diverse:

• vas de sânge spart întâlnit în tuberculoză pulmonară, supurații bronhice pulmonare, infarct
pulmonar, neoplasm bronhopulmonar, tromboembolism pulmonar;

• inflamații acute și cronice (traheobronșită hemoragică, bronșită cronică, BPOC);

 • creșterea presiunii sanguine într-o afecțiune cardiacă (stenoză mitrală, anevrism aortic,
flebite);

• prezența unui corp străin în bronhii sau trahee;

• boli infecto-contagioase (febra tifoidă, varicela, tifosul);

• traumatisme toracice;

Semne și simptome – Manifestări de dependență în hemoptizie

• eliminarea sângelui este brutală;

• este precedată de prodroame: căldură retrosternală, gust sărat, ușor metalic și senzaţie de
gâdilitură traheală;

• jenă laringiană urmată de tuse;

• disconfort respirator;

• stare anxioasă;

• paloarea mucoaselor și a tegumentelor;

• extremități reci;

• tahicardie, hipotensiune arterială;

• dispnee;

• stare lipotimică, cefalee;

Hemoptizia – Tipuri

• Hemoptizie minoră – pacientul elimină spută striată cu sânge sau sanguinolentă.

• Hemoptizie mijlocie – pacientul elimină 100-300 ml de sânge aerat, spumos, de culoare roșu
viu.

• Hemoptizie masivă – pacientul elimină 500-1000 ml, iar debutul e brutal, brusc și dramatic.
Este produsă rapid si urmată de șoc hemoragic. Pacientul poate deceda prin asfixie sau
colaps.

Diagnostic

• radiografie pulmonară;

• angiografie pulmonară;

• tomografie computerizată;

• gazometrie sanguină, hemoleucogramă;

• grup sanguin și Rh pentru eventualitatea transfuziei de sânge.

Intervenții ale asistentului medical pentru pacientul cu hemoptizie

• repaus total la pat al pacientului în semișezând;

 • asistentul medical liniștește pacientul și înlătură orice factor perturbator; asigură suport
psihologic;

• educă pacientul să nu tușească și să inspire lent;

• educă pacientul să nu consume alimente și/sau lichide;

• administrează pacientului apă rece cu lingurița sau bucăți de gheață;

• efectuează manopere de aspirație și asigură toaleta bucală;

• asigură și administrează oxigen la nevoie;

• efectuează abord venos la recomandarea medicului pentru transfuzie de sânge;

• administrează tratamentul prescris de medic (hemostatice, sedative);

• oprește tratamentul anticoagulant (dacă există) la recomandarea medicului;

• efectuează recoltarea probelor de laborator;

• supraveghează funcțiile vitale ale pacientului: puls, T.A., respirație.

• efectuează inspecția tegumentelor;

• supraveghează starea generală și raportează medicului orice semn de agravare;

îngrijirea pacientului cu
glomerulonefrită acută și cronică
Glomerulonefrita este o afecțiune a sistemului renal care apare ca urmare a inflamației glomerulilor
renali, unitățile renale care se ocupă de filtrarea sângelui.

Procesul inflamator renal este caracterizat clinic prin prezența sindroamelor: renal, cardiovascular, de
retenţie hidrosalină şi uneori azotemie.

Glomerulonefrita cronică este o afecțiune renală bilaterală, consecința a unei glomerulonefrite care
nu s-a vindecat după stadiul acut. Se caracterizează prin leziuni glomerulare, tubulare și vasculare și
se manifesta clinic printr-o insuficiență renală progresivă și ireversibilă.

Cauzele glomerulonefritelor sunt bacteriile infecțioase ce trec din bazinet sau uretere. Această
afecțiune poate fi și consecința unor maladii infecțioase ca inflamarea amigdalelor, scarlatina etc.

Cauze:

• postinfecțioase: cel mai adesea este vorba de infecții cu specii de Streptococ (de exemplu
Streptococ de grup A, beta-hemolitic), dar si alte bacterii au fost implicate (Stafilococi,
Mycobacterii, Salmonella, Treponema pallidum, actinobacili). Pot să apară și după infecții
virale (cu Cytomegalovirus, virusuri Coxsakie, virus Epstein Barr, virus hepatitic B) sau
parazitice (cel mai adesea cu Plasmodium malariae, Plasmodium falciparum, Schistosoma,
Toxoplasma), după abcese viscerale, endocardite, pneumonie;

• sistemice: în principal vasculite, boli de colagen (lupus eritematos sistemic), etc.

 • afecțiuni renale;

• abuz de medicamente antiinflamatoare.

Glomerulonefrita Factori favorizanţi

• frigul;

• umezeala;

• surmenajul;

• boli colaterale: HTA, diabet zaharat, cancer, hepatite.

Manifestări de dependență în glomerulonefrită

Glomerulonefrita acută

Debut → lombalgii, cefalee, adinamie, subfebrilitate.

Perioada de stare:

• edem renal, moale, alb, pufos, la nivelul pleoapelor (palpebral), lasă godeu;

• oligurie, anurie;

• proteinurie;

• urină spumoasă;

• hipertensiune arterială;

• anxietate;

• hematurie;

• cefalee, care poate sa apară secundar hipertensiunii;

• confuzie, dezorientarea temporo-spatială: apar ca urmare a hipertensiunii cu valori maligne;

• tahipnee, modificarea ritmului respirator si a amplitudinii mișcărilor cutiei toracice;

• durere în flanc secundară punerii in tensiune a capsulei renale (prin renomegalie);

• în unele situații: grețuri, vărsături, durere abdominala, purpura, artralgii, hemoptizie.

Investigații

1. Hemoleucogramă completă: poate evidenția o reducere a hematocritului;

2. Electroliți, uree, creatinină: apar modificate ca urmare a compromiterii funcției renale;
3. Analiza urină: aspectul este modificat, osmolaritatea este mai crescută (există mai multe elemente
figurate și proteine), sunt prezente proteine, eritrocite și un sediment urinar alcătuit din fragmente
celulare;
4. Testul la antistreptolizina O (ASLO): titrul este crescut la aproximativ 80% dintre pacienți;
5. Determinarea markerilor inflamației: adesea aceștia sunt crescuți, în special viteza de sedimentare
a hematiilor;
6. Hemoculturi: sunt indicate a fi realizate în cazul pacienților cu febră, stare imunodeprimată.

Investigațiile imagistice presupun:

7. Radiografii: sunt necesare în cazul pacienților cu tuse cronică, cu sau fără hemoptizie ;

8. Ecocardiografiile: pot fi realizate pacienților cu murmur cardiac anormal sau cu hemoculturi

pozitive, deoarece pot folosi la excluderea unor valvulopatii, endocardite sau revărsat pericardic;

9. Ecografiile renale: pot evalua mărimea rinichilor si pot evalua gradul fibrozei.

10. Tomografiile computerizate: sunt recomandate pacienților cu status mental alterat, sau celor
cu hipertensiune cu valori foarte mari (maligne).

11. Una din cele mai utile proceduri în vederea stabilirii diagnosticului de certitudine
este biopsia renală.

Îngrijirea pacientului cu glomerulonefrită

Problemele pacientului cu glomerulonefrită

• alterarea perfuziei tisulare la nivel renal legata de atingerea glomerulilor;

• eliminare urinara inadecvata cantitativ si calitativ;

• disconfort legat de lombalgii;

• dispnee din cauza circulației pulmonare inadecvate;

• circulație inadecvata legata de HTA;

• hipertermie din cauza procesului infecțios;

• comunicare ineficace la nivel senzorio-motor legata de hipertensiunea cu valori maligne;

• potențial de exces de volum lichidian legat de aportul inadecvat de lichide si sodiu;

• deficit de autoîngrijire legat de imobilizarea la pat;

• potențial de complicații legat de: scăderea capacității funcționale a rinichiului; creșterea

tensiunii arteriale.

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu glomerulonefrită

• să fie ameliorată perfuzia tisulară;

• să fie reglată eliminarea urinară;

• pacientul să afirme diminuarea disconfortului;

• să fie controlată durerea;

• să fie alimentat corespunzător statusului;

• pacientul să comunice eficient;

• pacientul să fie ferit de complicații.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu glomerulonefrită

• Se indică repaus absolut la pat şi spitalizare. Repausul la pat este absolut necesar pentru
vindecarea şi prevenirea complicaţiilor;

• Se vor evita eforturile fizice, se aplică căldură uscată în regiunea lombară;

 • Asistentul medical asigură liniştea, repausul la pat, dieta şi aplicarea tratamentului prescris
de medic. Se îngrijeşte de supravegherea permanentă a pacientului, de pregătirea şi
recoltarea probelor biologice pentru explorări complementare, pentru diagnostic şi pentru
urmărirea evoluţiei;

• Supravegherea stării generale a pacientului si observarea efectului tratamentului pentru

prevenirea potențialelor complicații (septice, toxice, alergice);

• Reducerea anxietății pacientului prin suport psihologic;

• Efectuarea bilanțului zilnic între lichidele ingerate și cele excretate;

• Regimul absolut în primele 2-5 zile – care obţine rezultate bune privind sindromul
cardiovascular și cel al retenţiei hidrosaline; Trecerea la un regim normal se va face treptat,
lichidele vor fi administrate în cantități treptat crescute funcţie de diureză;

• Dieta se adaptează individualizat. Dieta va fi normocalorică, hiperglucidică, hipoproteic,

normolipidică cu 20-30 g pe zi, desodată şi normovitaminică conform indicațiilor medicului;

• Se combate infecţia streptococică prin administrarea tratamentului prescris de medic;

• Identificarea agentului infecţios şi testarea sensibilităţii lui la antibiotice şi chimioterapice;

• Înlăturarea factorilor care favorizează infecţia: prezența la un mare număr de bolnavi (80%
din cazuri) a refluxului vezico-ureteral, hipotonia căilor urinare, ptoza renală, litiaza
urinară, malformaţiile congenitale, constipaţia, colitele, infecţiile de vecinătate, guta,
hipercalcemia.

• Pregătirea psihică a pacientului pentru a cunoaște esența și importanța examinărilor;

• Educație sanitară: pacienții si familia vor fi informați despre boala, cum tratează, previne.

• Pacientul va fi ajutat în satisfacerea nevoilor fundamentale

• Furnizarea pacientului a informațiile necesare pentru îngrijirea sa la domiciliu;

ingrjirea pacientului cu bronșită acută

Bronșita acută este o inflamație acută a mucoasei bronșice, interesând de obicei bronhiile mari și
mijlocii și frecvent traheea.

Cauzele bronșitei acute

• factori infecțioși (virusuri, bacterii, pneumococi, stafilococi, streptococi, Haemophilus

influenzae),

• factori alergici,

• inhalarea unor substanțe iritante (clor, amoniac, gaze, fum de tigară).

Cele mai importante cauze favorizante sunt:

• frigul, fumul, praful, umiditatea, excesul de tutun, eforturile vocale.

Forme clinice
1. Bronșita acută comună (forma descrisă)

2. Bronșita difuză (bronșiolită – care interesează bronhiile mici, periferice și produce dispnee marcată
și alterare a stării generale)

3. Bronșita hemoragică traheită ( care se manifestă prin dureri și arsură retrosternală continuă)

Specific bronșitei acute este edemul și hiperemia mucoasei (roșiatică), cu secreție mucoasă sau
muco-purulentă.

Semne și simptome

Aspectul clinic este de rino-bronșită cu evoluție în trei faze:

• o fază de coriză sau catar rino-faringian care durează 1-3 zile (ușoară ascensiune termică,
jenă la deglutiție, arsură sau înfundare a nasului);

• o fază de cruditate sau uscată care durează 2-3 zile, cu tuse uscată, spasmodică, durere vie
retrosternală, uneori febră moderată și voce răgușită.

• o fază productivă, cu tuse însoțită de expectorație mucoasă sau muco-purulentă.

Boala durează 1-2 săptămâni.

Îngrijirea pacientului cu bronșită acută

Problemele pacientului cu bronșită acută

• alterarea respirației/ dispnee,

• clearance ineficient al cailor respiratorii/ obstrucția cailor respiratorii

• potențial de deshidratare/ potențial pentru deficit de volum de fluide

• disconfort

• hipertermie

• potențial de complicații.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu bronșită acută

• Asigurarea repausului la pat în poziție șezând;

• Aerisirea încăperii și umidificarea aerului pentru facilitarea respirației;

• Administrarea de oxigen la indicația medicului pentru ca pacientul să respire fără dificultate;

• Asigurarea de alimentație lichidă și semilichidă în perioadele febrile, cu aport caloric

corespunzător necesităților;

• Hidratare corectă, asigurându-se o cantitate suplimentară de lichide din cauza pierderilor

prin febră, polipnee, transpirație;

• Igiena tegumentelor și a mucoaselor, în special a cavității bucale;

• Asigurarea confortului fizic și psihic;

• Ajutarea pacientului să adopte poziții care facilitează expectorația;

 • Încurajarea pacientului să efectueze mișcări active pentru menținerea tonusului muscular;

• Suplinirea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale, menținerea autonomiei și

încurajarea lui să participe la îngrijiri prin creșterea graduală a activității în funcție de
toleranța acestuia;

• Măsurarea funcțiilor vitale și notarea în foaia de temperatură;

• Recoltarea de produse biologice si patologice pentru analize de laborator;

• Administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic: tratament etiologic,

simptomatic, tratamentul complicațiilor și urmărirea efectelor acestuia;

• Educarea pacientului cu privire la: semnele de recunoaștere a eventualelor complicații (febră,

modificări ale sputei, intensificarea durerii toracice, scăderea toleranței la efort); necesitatea
consumului de lichide pentru fluidificarea secrețiilor;

îngrijirea pacientului cu gastrită

Gastrita este un proces inflamator al mucoasei gastrice.

Se deosebesc:

• gastrice acute

• gastrite cronice.

Gastrita poate fi cauzată de:

• medicamente antiinflamatoare;

• bacterii, virusuri, fungi, paraziți;

• consum excesiv de: alcool, cafea;

• alimente și băuturi prea reci sau prea fierbinți; condimente;

• substanțe caustice;

• stres sever, fond emoțional;

• intervenții chirurgicale;

• septicemii;

• alergeni.

Gastrita acută simpla (prin ingestie)

Este cea mai obișnuită formă și are cauze alimentare: alcool, condimente, alimente prea reci sau
prea calde, analgezice nesteroidiene, cafea sau mese copioase.

Simptomele gastritei acute simple sunt: dureri epigastrice, grețuri, vărsături alimentare și bilinoase,
cefalee, astenie, inapetență, uneori diaree, consecința enteritei sau enterocolitei.

Tratamentul constă în înlăturarea cauzei, regim de protecție, la început hidric apoi se introduc
progresiv alimente ușoare.
Gastrita acută corozivă și flegmonoasă

Este consecința accidentelor constând în ingerarea de substanțe caustice. După ingerare, apare
durerea extrem de intensă cu localizare epigastrică, urmată de disfagie și vărsături.

Tratamentul trebuie să fie făcut de urgență. Este contraindicată intoducerea

de sonde pentru spălătură gastrică! Pericol de perforație! Se preferă administrarea de substanțe
neutralizante. Alimentația orală fiind imposibilă, se va recurge la clisme alimentare și la alimentație
parenterală.

Gastrita alergică

Este provocată de către un alergen alimentar (lapte, pește, ou etc).

Gastrita cronică

Gastrita cronica reprezintă inflamația persistentă a mucoasei gastrice.

Cele mai frecvente cauze de apariție a gastritei cronice sunt reprezentate de administrarea prelungită
a antiinflamatoarelor nonsteroidiene sau infecția cu Helicobacter pylori.

Semne și simptome generale

Gastritele pot fi asimptomatice sau se asociază cu jenă epigastrică, dureri uneori severe,
grețuri, hematemeză (vărsătură cu sânge) și melenă (scaun cu sânge), pirozis (arsuri) tulburări
dispeptice (anorexie, grețuri, vărsături, flatulență, eructații).

Tratamentul gastritei acute

• Dietă – regim igieno-dietetic;

• Antispastice;

• Antiacide;

• Antiemetice;

• Antibiotice (daca este cazul);

• Inhibitori pompă protoni;

• Înlăturarea agentului etiologic.

Problemele pacientului cu gastrită

• disconfort abdominal cauzat de durere;

• alimentație inadecvată prin deficit;

• intoleranță digestivă;

• anxietate;

• deficit de volum lichidian;

• risc de complicații ca: hemoragie digestiva superioară ( hematemeza și/ sau melena),
ulcerație.

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu gastrită

 • pacientul să prezinte stare de confort fizic si psihic;

• pacientul să se alimenteze corespunzător perioadei de evoluție a bolii, nevoilor sale calitative

si cantitative;

• pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;

• pacientul să fie conștient ca prin modul sau de viată si alimentație, poate preveni apariția
complicațiilor.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu gastrită

• asistentul medical asigură repausul fizic și psihic al pacientului (12-14 ore/ zi repaus la pat,
repaus obligatoriu postprandial) în perioada dureroasă;

• măsurarea funcțiilor vitale și notarea în foaia de temperatură;

• supraveghează pulsul, T.A., apetitul, semnele de deshidratare, scaunul, greutatea corporală;

• face bilanțul zilnic între lichidele ingerate și cele excretate;

• recoltarea de produse biologice si patologice pentru examinări de laborator;

• supravegherea stării generale a pacientului si observarea efectului tratamentului pentru

prevenirea potențialelor complicații (septice, toxice, alergice);

• educație sanitară: pacienții si familia vor fi informați despre boala, tratează, previne;

• educă pacientul pentru a recunoaște semnele complicațiilor;

• respecta normele de prevenire a infecțiilor nosocomiale;

• asigura dieta de protecție gastrică individualizată în funcție de fazele evolutive ale bolii,
alimentația fiind repartizată în 5-7 mese/ zi;

• pregătește pacientul fizic și psihic pentru explorări funcționale si îl îngrijește după examinare
(examenul radiologic, biopsie, recoltează materiile fecale pentru proba Adler);

• administrează medicația prescrisă respectând ritmul și modul de administrare și urmărind

efectelor acestuia: medicația anti secretoare înaintea meselor, medicația antiacidă și
alcalinizata la 1-2 ore după mese, antibiotice (este necesară eradicarea germenului
Helicobacter pylori dacă este prezent) conform indicațiilor medicului;

• pregătește pacientul preoperator, când se impune necesitatea intervenției chirurgicale;

• educă pacientul pentru a recunoaște semnele complicațiilor;

• educă pacientul pentru a respecta alimentația recomandata si renunța la obiceiurile

dăunătoare (alcool, tutun).

• recomandările cu scop preventiv includ evitarea consumului crescut de alcool, de

antiinflamatoare nesteroidiene, evitarea expunerii la factori chimici cu potențial lezional.
îngrijirea pacientului cu enterocolită
acută
Enterocolita este o inflamație acută a intestinului subțire și gros provocată de germeni patogeni.

Germenii sunt de cele mai multe ori introduși în intestin o dată cu alimentele contaminate, apa, sau
prin intermediul mâinilor murdare.

Etiologie

Cel mai frecvent: de natură infecțioasă:

• bacterii – Salmonella, Shigella, Escherichia coli, Campylobacter, Clostridium difficile etc.

• virusuri – enterovirusuri, rotavirusuri, adenovirusuri

• ciuperci – Candida

• paraziți – Giardia lamblia, Balantidium coli, Blastocystis homnis,

Cryptosporidium, Entamoeba histolytica

Semne și simptome

• scaune modificate lichide, semilichide 5-10-20/zi

• colici abdominale

• diaree cu eliminari de gaze urât mirositoare

• inapetență

• greață

• cefalee

• zgomote hidroaerice

• vărsături alimentare

• febră, frisoane

• deshidratare

• bolnavul pierde in greutate

• oligurie

Evoluție

Enterocolita poate conduce la colaps prin hipovolemie si de cauză infecțioasă.

Diagnostic

• Coprocultură pentru identificare germeni si antibiogramă.

• Examen sânge: hemoleucogramă (leucocitoză) și ionogramă (pierderi hidroelectrolitice).

Profilaxie

• spălatul mâinilor

• spălarea eficienta a alimentelor, tacâmurilor, veselei, prin utilizarea numai a apei provenite
din surse sigure, necontaminate.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu enterocolită

• Urmărirea evoluției manifestărilor digestive:

o numărul si aspectul scaunelor
o numărul si aspectul vărsăturilor
o durerile abdominale
o modificările apărute în starea generală a pacientului
o apariția sau scăderea febrei
o cântărirea la interval scurte
• Măsurarea funcțiilor vitale și notarea în foaia de temperatură;
• Stabilirea planului de realimentare progresiva cu alimente premise si controlarea respectării lui de
către bolnav si de către familia acestuia.
• Recoltarea probelor de laborator menționate și înregistrarea rezultatelor.
• Montarea unei perfuzii endovenoase de rehidratare, la indicația medicului. Urmărirea ritmului in
care aceasta se desfășoară si cum este tolerate.
• Efectuarea tratamentului si urmărirea modului cum acesta este tolerat – eventualele reacții
secundare de semnalat.
• Se supraveghează starea generală a pacientului.
• Pentru o perioada de timp variabila, va recomanda abținerea de la alimentele ’’cu risc’’: prune,
porumb, pepene, pere, caise verzi, ceapa, usturoi, semințe, varza, fasole uscata, salata de vinete,
conopida, sucuri, sosuri grase, lapte bătut, înghețată, creme de cofetărie.

Tratament

▪ Antibiotice (în cauze bacteriene)

▪ Reechilibrare hidroelectrolitică, săruri de rehidratare

▪ Antispastice

▪ Antiemetice

▪ Regim alimentar. 24-48 ore- regim hidric.

▪ Sunt incluse treptat: orez, supă strecurată, carne fiartă.

▪ Sunt excluse legumele si fructele crude, lactatele, prajelile, leguminoasele.

îngrijirea pacientului cu colecistită

Colecistita acută este determinată de inflamația acută a veziculei biliare, caracterizată prin dureri
abdominale, fenomene de iritație peritoneală la nivelul hipocondrului drept, febră, leucocitoză. În
peste 90% din cazuri, elementul etiologic major îl reprezintă litiaza.

Cauze

• staza, infecția bacteriană;

 • ischemia peretelui vezicular;

• litiaza veziculară şi cistică;

• torsiunea, angulaţia şi cudarea canalului cistic;

• malformaţia canalului cistic;

• prezenţa anomaliilor vasculare;

• fibroza secundară inflamaţiei canalului cistic;

• compresiunea cisticului prin aderenţă;

• periduodenita;

• inflamaţia şi edemul zonei infundibulo-cistice, prin contiguitate de la un ulcer peptic;

• blocarea prin paraziţi (ascarizi);

• compresia de către ganglionii limfatici hipertrofici;

• infiltraţia neoplazică – carcinomul obstructiv al colecistului;

• colmatarea prin noroi biliar, exsudat inflamator, detritus.

Factori favorizanți

Următorii factori cresc riscul pacienților de a dezvolta staza biliară:

• restricție alimentară prelungită;

• nutriția parenterală;

• analgezicele;

• lipsa mobilizării după intervenții chirurgicale.

Forme de colecistită

• Colecistita acută catarală –

• Colecistita acută flegmonoasă –

• Colecistita acută gangrenoasă –

• Plastronul vezicular (plastronul subhepatic)

• Colecistita cronica nelitiazică :

Investigații

• ecografia abdominală precizează absența calculilor și poate evidenția eventuale modificări

anatomice: polipi, staza, hipertonie.

Manifestări de dependență în colecistita acută – Semne și simptome

Durerea în colecistită acută – Sediu și caracteristici

• durerea abdominală
 • apare ca simpla jena in hipocondrul drept până la colica biliara violentă, asociată cu alte
manifestari.

• sediul reprezentativ al durerii corespunde zonelor veziculare şi subxifoidiană

• iradierea este neuniformă. În colica biliară tipică durerea iradiară dorsală în dreapta, urcând
uneori spre vârful omoplatului, mai rar coborând în zona laterală.

• tot atât de caracteristică este şi iradierea în umărul drept.

• la coronarieni se întâlneşte iradiere precordiala.

• dacă boala se asociază cu pancreatita, durerea va iradia “în bară” sau în regiunea lombară
superioară predominant stânga.

Alte manifestări de dependență

• durerile pot fi însoțite de migrene, balonare, gust amar, uneori constipație.

• greața însoțită de vărsături. Iniţial se elimină alimentele consumate, stagnate obișnuit

intragastric, după care apare conținutul bilios, uneori în cantitatea mare. Eforturile mari de
vomă cu evacuări explozive pot duce la ruptura mucoasei esogastrice.

• anorexie – aversiunea faţă de alimente este totală;

• balonare epigastrică sau difuză datorită parezei intestinale;

• flatulenta – eliminarea de gaze poate fi suprimată şi constipaţia frecventă;

• manifestări generale: cefalee, agitaţie, uneori frison şi febră (dacă predomină infecţia căilor
biliare)

• icterul este rar întâlnit şi este provocat de extinderea inflamaţiei la canalul coledoc, de
prezenţa unui calcul coledocian sau de extinderea inflamaţiei la căile biliare intrahepatice. El
nu este foarte intens şi nu este însoţit de prurit.

• frecvenţa pulsului este paralelă cu creşterea temperaturii, rar pulsul este

aritmic; hipertensivii fac ascensiuni ale valorilor tensionale, coronarienii pot face crize
anginoase veritabile.

• scădere in greutate, din cauza faptului că pacientul evita sa se alimenteze pentru a evita
declanșarea colicilor si vărsăturilor;

• alternanță de diaree – constipație;

• puseuri febrile de scurta durata, însoțite de dureri in hipocondrul drept si de sensibilitate la

palpare.

Examene complementare colecistita acută

a. analize biologice;
b. analize radiologice;
c. alte examene.

Îngrijirea pacientului cu colecistită acută

Nevoi afectate
1. Nevoia de a evita pericolele
2. Nevoia de a manca, a bea
3. Nevoia de a elimina
4. Nevoia de se misca, de a-si păstra o bună postură
5. Nevoia de a dormi, a se odihni
6. Nevoia de a-si menţine temperatura in limite normale
7. Nevoia de a comunica
9. Nevoia de a fi curat, îngrijit si a-si proteja tegumentele
10. Nevoia de a învăţa

Problemele pacientului cu colecistită acută

• disconfort;

• durere;

• intoleranța digestivă,

• hipertermie;

• alimentație inadecvată prin deficit;

• fatigabilitate;

• postură inadecvată;

• risc de dezechilibru hidroelectrolitic;

• anxietate,

• deficit de cunoștințe.

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu colecistită acută

• să fie ameliorat confortul fizic si psihic al pacientului;

• pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic;

• pacientul să prezinte temperatura in limite normale;

• pacientul să respecte regimul alimentar;

• pacientul să prezinte o buna postura;

• pacientul să beneficieze de somn si odihna corespunzatoare;

• pacientul să fie echilibrat nutritional cantitativ si calitativ.

• pacientul să-și exprime acceptul de a primi informatii.

Interventii asistentului medical pentru pacientul cu colecistită acută

Priorităţi de îngrijire

• asigură repaus fizic;

• supraveghează funcțiile vitale si vegetative: puls, TA, respiraţie, aspectul urinei şi al materiilor
fecale, al vărsăturilor, cu notarea modificărilor in foaia de temperatura;
 • supraveghează durerea notând caracteristicile ei;

• reechilibrează hidroelectrolitic pacientul cu perfuzii endovenoase ținând cont de ionograma;

• aplică masuri de profilaxie a infecțiilor si a complicațiilor.

Intervenţii autonome (proprii) ale asistentului medical

• comunica cu pacientul;

• asigura igiena;

• mobilizeaza pacientul;

• asigura transportul la investigații în funcție de starea pacientului;

• cântărește zilnic pacientul;

• asigură dieta corespunzătoare; recomanda servirea de mese in cantitate mica – 4 – 5 mese /

zi pentru a asigura o buna golire a veziculei;

• regim igieno-dietetic: în colică şi câteva zile după aceea dieta este hidrică îmbogățita cu
făinoase, supe de zarzavat, apoi branza de vaci, carne fiarta de pui sau de vita. In perioadele
de liniște se recomandă a nu se consuma colecistokinetice: ouă, smântână, frişca, maioneză,
ciocolată, rântașuri, grăsimi. Se evită fumatul şi consumul de cafea.

• educaţie – instruirea pacientului cu privire la regimul de viata.

Intervenţii delegate ale asistentului medical

• pregăteste pacientul pentru investigaţii si tehnici;

• recolteaza sange pentru examene de laborator;

• alimenteaza si hidrateaza parenteral pacientul daca este cazul;

• administrează medicaţia prescrisă:

• analgezice
• antispastice
• colecistokinetice pentru a combate staza veziculara
• antiemetice pentru varsaturi.

• pregătește pacientul pentru intervenția chirurgicală atunci când medicul hotărăște aceasta
conduită terapeutică.

Tratament

• Antibiotice;

• Colecistectomia laparoscopică este indicația de elecție.

Îngrijirea pacientului cu sinuzită

Sinuzita este o afecțiune care constă în inflamarea mucoasei unor cavități osoase, numite sinusuri.
Sinusurile sănătoase sunt în mod normal umplute cu aer, dar atunci când acestea sunt blocate și
umplute cu lichid, germenii pot crește și provoca o infecție la nivelul mucoasei acestora.
 Tipuri de sinusuri

• Sinusurile maxilare.
• Sinusurilor frontale
• Sinusurilor etmoidale
• Sinusurile sfenoidale.

Cauzele sinuzitei

• Răceli;
• Rinită alergică;
• Polipi nazali;
• Deviație de sept;
• Infecții virale, bacteriene sau fungice.

Factori care pot creste riscul de apariție a sinuzitei:

• Expunere la mucegai;
• Sistem imunitar slăbit;
• Fumatul;
• Infecții ale căilor respiratorii superioare;
• Infecții dentare.

Simptomele sinuzitei

• Durere sau presiune facială

• Dentalgie
• Cefalee frontală
• Congestie și obstrucție nazală
• Hiposmie (diminuare a mirosului)
• Febră
• Rinoree purulentă
• Tuse cu expectorație
• Migrene
• Stare de oboseală
• Edem periorbitar
• Respirație îngreunată
• Secreții mucoase sau muco-purulente
• sinuzita

Tipuri de sinuzită

• Sinuzita acută (care se vindecă complet în <30 de zile);

• Sinuzită subacută (care se vindecă complet în 30 pana la 90 de zile);
• Sinuzită recurentă (episoade acute multiple, ciclice, discrete, fiecare complet vindecat în
decurs de 30 de zile);
• Sinuzită cronică (care durează > de 90 de zile).

Examen clinic

• Rx, CT, RMN

 • Culturi si teste de sensibilitate la antibiotice din secrețiile sinusale
• Endoscopie nazală
• Teste de alergie

Tratament

• Tratamentul sinuzitei vizează reducerea inflamației sinusurilor, menținerea liberă a căilor de

drenaj nazal și eliminarea cauzei producerii sinuzitei.
• Tratamentul este medicamentos și/sau chirurgical. Dacă sinuzita este rezistentă la
tratamentul medicamentos, se poate recurge la intervenție chirurgicală de specialitate.
• Antibiotice pentru sinuzitele bacteriene
• Decongestionante nazale
• Corticoterapie
• Soluții saline
• Calmante pentru reducerea durerii
• Imunoterapie (alergii).

Îngrijirea pacientului cu sinuzită

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul spitalizat cu sinuzită

• Aerisirea încăperii și umidificarea aerului pentru facilitarea respirației;

• Hidratare corectă, asigurându-se o cantitate suplimentară de lichide din cauza pierderilor
prin febră, polipnee, transpirație;
• Igiena tegumentelor și a mucoaselor, în special a cavității bucale;

• Asigurarea confortului fizic și psihic;

• Ajutarea pacientului să adopte poziții care facilitează respirația;
• Suplinirea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale, menținerea autonomiei și
încurajarea lui să participe la îngrijiri prin creșterea graduală a activității în funcție de
toleranța acestuia;
• Măsurarea funcțiilor vitale și notarea în foaia de temperatură;
• Recoltarea de produse biologice si patologice pentru analize de laborator;
• Administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic: tratament etiologic,
simptomatic, tratamentul complicațiilor și urmărirea efectelor acestuia;
• Educarea pacientului cu privire la: semnele de recunoaștere a eventualelor complicații (febră,
modificări ale sputei, intensificarea durerii toracice, scăderea toleranței la efort); necesitatea
consumului de lichide pentru fluidificarea secrețiilor;
• Aplicarea unor comprese calde la nivelul nasului, frunții sau obrajilor pentru a reduce
inflamația si disconfortul;
• Inhalarea aburilor de apa caldă și irigarea nazala, prin clătirea foselor nazale cu apa sărată
sau o soluție salină;
• Hidratare si odihnă.

Profilaxie

Pentru a preveni sinuzita, este necesar sa fie ținute sub control cauzele care pot favoriza apariția ei.
De regula, infecțiile la nivelul sinusurilor apar după o răceala, gripa sau o reacție alergică. Se
recomandă respectarea regulilor de igiena pentru a împiedica înmulțirea bacteriilor și virusurilor,
spălatul pe mâini în mod regulat și limitarea expunerii la fumul de țigară, chimicale și alți alergeni;

îngrijirea pacientului cu pancreatită

acută sau cronică
Pancreatita este inflamația ACUTA sau CRONICĂ a parenchimului pancreatic datorată:

• alcoolismului cronic;
• ingestiei de alimente amestecate contrar principiilor alimentare;
• inflamației ficatului;
• bolilor gastroduodenale;
• obstrucțiilor biliare (litiază biliară).
• Etiologia pancreatitei acute
• alcool;
• litiază biliară;
• cancer pancreatic/hepatic;
• traumatisme abdominale;
• cauze metabolice;
• infecții virale (hepatite);
• parazitoze;
• TBC, infecții pulmonare, HIV;
• medicamente;
• ulcer peptic perforat;
• obezitate;
• boli autoimune;
• creșterea trigliceridelor.
• Etiologia pancreatitei cronice
• Episoade repetate de pancreatită acută;
• Alcoolismul (peste 70% din cazuri);
• Trigliceride crescute;
• Litiaza biliară;
• Obezitatea;

Intervenții chirurgicale pe tubul digestiv.

Forme clinice

1. Acută catarală

2. Acută hemoragica

3. Cronică evolutivă

Semne și simptome – Manifestări de dependență

• Durere abdominala severă cu debut brusc, constantă și severă, exacerbată de mișcări;

• Durere abdominală “în bară” – specifică pancreatitei;
 • Tulburări dispeptice (greață, vărsături persistente);
• Anorexie;
• Sialoree (hipersalivație);
• Scaune diareice, alb- gălbui cu grăsimi;
• Transpirații profuze;
• Meteorism;
• Hipertensiune portală;
• Hepatosplenomegalie;

• Edeme membre inferioare;

• Icter ;
• Teamă, neliniște;
• Tahipnee;
• Tahicardie, hipotensiune sau hipertensiune arterială;

Diagnostic

• Examen sânge (transaminaze crescute, leucocitoză, uree, acid uric, creatină, creatinină,
amilază serică, lipază serică, fosfatază alcalină, bilirubină totală crescute);
• Examen fermenți pancreatici;
• Examen scaun;
• Ecografie, CT, RMN;
• Ecografie abdominală.
• Tratamentul pancreatitei
• Repaus total la pat;
• Regim alimentar strict;
• Antiemetice;
• Antiinflamatoare;
• Corticoterapie;
• Antispastice;
• Vitaminoterapie;
• Analgezice;
• Antibiotice (în cazul infecției în litiază);
• Tratament chirurgical – dezobstrucție și drenare sucuri din parenchim în duoden).

Îngrijirea pacientului cu pancreatită

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu pancreatită

• asigură repaus fizic si psihic;

• supraveghează funcţiile vitale si vegetative (puls, TA, respiraţie, temperatura) cu notarea în
foaia de temperatură;
• supraveghează durerea notând caracteristicile ei;
• introduce sonda gastrică pentru aspirație continuă;
• suprima alimentația peros la recomandarea medicului și instituie hidratare si alimentare
parenterala în faza acuta; aminoacizi şi glucoză ;
• aplică la indicația medicului, substituția volemică parenterala (glucoza 5%, soluție Ringer)
• corectează tulburările hidroelectrolitice;
 • urmărește bilanțul ingesta – excreta;
• reia alimentarea pe cale naturala dupa 3-10 zile de la încetarea durerilor, cu 400-500ml
ceai/24h, supă de zarzavat strecurată, biscuiți, apoi regimul se îmbogățeste treptat, cafeaua,
alcool, grăsimile, fumatul fiind interzise;
• asigură administrarea dietei corespunzătoare în pancreatita cronică;
• aplica măsuri de profilaxie a infecţiilor si a complicaţiilor;
• ia masuri pentru o comunicare eficienta;
• asigură igiena tegumentelor si mucoaselor;
• cântăreste zilnic pacientul;
• instruiește pacientul cu privire la regimul de viața; respectarea dietei corespunzătoare în
pancreatita cronică, interzicerea consumului de alcool, eliminarea alimentelor grase;
• pregătește pacientul pentru investigaţii si tehnici;
• recoltează sânge și urină pentru examene de laborator;
• pregătește pacientul în vederea intervenției chirurgicale, dacă aceasta se impune.
• administrează medicaţia prescrisă de medic:

1. Calmarea durerii cu:

• antalgice: mialgin 100 mg la 6 ore, fortral 50-100mg la 6 ore

• anticolinergice: atropina 1 mg la 6 ore, s.c sau i.v. , scobutil 10 mg la 4 ore
• procaina în perfuzie 20-40 ctg, prin infiltraţie lombară sau peridural.
• 2. Inhibarea secreţiei pancreatice
• pauză alimentară
• sondă de aspiraţie naso-gastrică
• spălături gastrice, cu soluţii alcaline
• oxid de Mg, carbonat de calciu
• blocanţii H2 (cimetidină 1 g/zi)
• Terapie antienzimatică
• gordox 500.000 uk/24 ore
• Inhibatori ai senzaţiei pancreatice
• sandostatin 0,100-0,200 mg, de 3 ori/zi
• Terapia cu antibiotice
• antibiotice cu spectru larg
• cefalosporine asociate cu aminoglicozide
• Combatera şocului
• cateter în venă centrală şi măsurarea PVC
• sondă urinară, pentru monitorizarea diurezei
• transfuzie sanguină şi soluţii macromoleculare
• reechilibrare hidroelectrolitica, conform ionogramei sanguine
• droguri vasopresoare şi tonicardiace pentru susţinerea cordului şi circulaţiei
• anticoagulante fracţionate şi nefracţionate
• HHC – 500-1000 mg

7. Tratamentul complicaţiilor, în funcţie de complicaţia care a apărut, insuficienţa respiratorie

prelungită necesitând intubaţie.

îngrijirea pacientului cu colică renala

Colica renală (colica nefretică) este un sindrom dureros acut, paroxistic, însoţit de agitaţie şi iradieri
uretero-vezico-genitale, provocat de un spasm al căilor urinare excretoare superioare.

Cauze

• Litiază renală: prezenţa de calculi în cavi­tăţile renale, de unde pot migra în ureter şi în
celelalte segmente ale căii excretoare.
• lnflamaţiile urogenitale:
• pielonefrită (infecţia de tract urinar înalt – interesează căile urinare, bazinetul şi parenchimul
renal),
• pionefroză (formarea unei pungi cu conţinut puru­lent, prin distensie şi distrugerea
parenchimului renal)
• tuberculoza renală.
• Tumorile renale şi ale organelor de vecinătate (uter, colon, rect) provoacă foarte rar colici
prin compresiune ureterală extrinsecă şi spasm asociat.

Semne și simptome (Manifestări de dependență)

• Durerea, determinată de faptul că musculatura caliceală, bazinetală şi ureterală se contractă

pentru a evacua calculul, astfel ia naştere colica nefretică (renală).
• De cele mai multe ori colicile apar după un efort fizic mai deosebit, după o călătorie cu
automo­bilul, pe motocicletă (trepidaţii), băi reci, alteori în cursul nopţii.
• Sediul durerii: apare în regiunea lombară, unila­teral, cu iradiere caracteristică, de-a lungul
ureterului spre organele genitale externe, rădăcina coapsei.
• Durerea este intensă şi profundă, are caracter de ruptură, torsiune sau arsură
• Bolnavul ia poziţia antalgică (culcat în decubit lateral cu membrul inferior flectat).
• Tenesme vezicale (nevoie imperioasă de micţiune).
• Disurie, polakiurie (uneori retenţie de urină, alte­ori anurie),
• Hematurie (adesea macroscopică).
• Greţuri, vărsături, meteorism, oprirea tranzitului intestinal (scaunul şi gazele).
• Bolnavul este agitat, neliniştit, fricos, palid, transpirat, cu extre­mităţi reci, pulsul mai des
tahicardic, rareori bradicardic.
• În formele prelungite grave pot să apară hipotensiune, lesin, convulsii (la copii), delir (la
adulţi), febră moderată.
• Durata colicii: de la câteva minute la mai multe ore (2-6 ore).

Problemele pacientului cu colică renală

• alterarea confortului (disconfort) – legata de prezența calculilor și de tulburările de micțiune:

polakiurie, disurie.
• potențial de deficit de volum lichidian legat de vărsături, transpirații abundente.
• potențial de complicații legat de dilatarea pielo-caliceala; de suprainfecția bacteriana; de
litiaza bilaterala sau rinichiul unic.
• alterarea eliminării urinare legata de obstrucția la nivelul cailor urinare
• potențial de alterare a nutriției prin deficit legat de fenomenele reflexe digestive;
• comunicare ineficace – la nivel afectiv legata de starea generala alterata;
• anxietate legata de evoluția bolii; iminenta unei intervenții chirurgicale;
• deficit de autoîngrijire legat de intoleranță la efort.

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu colică renală

 • să fie calmata durerea;
• pacientul să exprime stare de confort;
• pacientul să fie echilibrat psihic;
• sa fie prevenite complicațiile;
• pacientul sa fie echilibrat hidroelectrolitic și acido bazic;
• sa fie asigurata dieta corespunzătoare,;
• pacientul sa comunice eficient;
• sa fie satisfăcute nevoile fundamentale.

Conduita de urgenţă în colica renală

• Repaus la pat.
• Calmarea durerii.
• Dacă s-a exclus eventualitatea abdomenului acut, se fac:
• aplicaţii locale de căldură (sticle cu apă caldă, termofor, comprese umede etc.) pe zona de
ma­ximă durere (loja lombară, hipogastru)
• analgezice-antispastice (la indicaţia medicului), scobutil compus – 1 fiolă a 5 ml injectată
foarte lent i.v.
• Pentru întreţinere: scobutil compus-supozitoare (sau scobutil sau lizadon – supozitoare),
papaverină fiole a 0,04 g i.v. sau i.m., atropină fiole a 1 mg i.v.; s.c; i.m., procaină
(novocaină) 1% 10-20 ml i.v. foarte lent, algocalmin fiole a 2 ml i.m. sau fortral fiolă 1 ml i.m.

Conduita în spital

Examinări de urgenţă:

• examen complet de urină: volum, densitate, cu­loare; albumină, puroi, pigmenţi biliari,
sedi­ment, testul Addis-Hamburger, urocultură.
• radiografie renală pe gol.
• recoltare de sânge: uree, ionogramă, rezervă alcalină şi alte examinări pentru diagnostic
diferențial: leucogramă, transaminaze, glicemie, bilirubinemie.
• Administrare de ceaiuri diuretice şi ape minerale în cantităţi de 2 000-3 000 ml/24 ore,
favorizează diureza şi eliminarea consecutivă a calculului.
• După calmarea durerii se fac explorări pentru dia­gnosticul etiologic: urografie/ pielografie/
cistoscopie
• Tratament antalgic şi spasmolitic; (indicat de medic, este descris la conduita de urgenţă).
• Antibiotice în caz de infecţie.
• Combaterea stării de şoc.
• Reechilibrarea hidroelectrolitică şi acido-bazică (la nevoie).
• In cazurile în care tratamentul medical nu a dat rezultate sau în cazurile complicate cu
suferinţă renală se aplică tratament urologic şi la nevoie, chirurgical.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu colică renală

• Asistentul medical asigură repausul la pat;

• Administrează tratamentul indicat de medic pentru calmarea durerii;
• Recoltează produse biologice si patologice pentru examinările de laborator;
• Oferă suport psihic pacientului pentru diminuarea anxietății;
• Observă semne și simptomele unor complicații (anurie, febră);
Îngrijirea pacientului cu amgdalita
Amigdalita sau tonsilita este inflamația acută sau cronică a amigdalelor.

Inflamația amigdalelor este semn că această barieră începe să cedeze, fie din cauza sistemului
imunitar slăbit, fie din cauze infecțioase sau virale.

Amigdalită bacteriană (streptococul beta-hemolitic grup A, haemophilus influenzae, pneumococul,

stafilococul auriu, etc);

Amigdalită virală ( adenovirusuri, Epstein Barr, Herpes simplex, citomegalovirus, etc).

Factori favorizanți

• anotimpul rece
• schimbări bruște de temperatura
• persoane astenice, convalescente cu rezistență scăzută, copii.

Tipuri

Amigdalită acută – un episod de amigdalită care se vindecă în aproximativ două săptămâni; Apare
de regulă la copii.

Amigdalită cronică – episoade de amigdalită frecvente, dificil de vindecat. Afectează și adulții.

Semne și simptome în amigdalita

• amigdalele vizibil inflamate, mărite în volum;

• puncte albe cu puroi pe amigdale;
• durere puternică în gât;
• dificultate la înghițire – disfagie;
• noduli limfatici dureroși la nivelul gatului;
• febră 38,3 C sau mai înaltă;
• durere de cap;
• stare generală alterată;
• noduli limfatici cervicali inflamați;
• persistența respirației orale, a sforăitului sau a unei voci nazale, groase, răgușite;
• semne de deshidratare precum uscarea gurii și a limbii.

Medicul va examina pacientul. Amigdalita poate fi recunoscută cu ușurință, pe baza examenului fizic
și a aspectului amigdalelor.

Se recomandă recoltarea exsudatului faringian. Se poate stabili astfel dacă simptomele pacientului
sunt provocate de o bacterie, dar și care este aceasta bacterie.

Examenul de sânge poate fi relevant, astfel medicul poate recomanda următoarele analize de sânge
– VSH, ASLO sau hemoleucograma.

Complicații importante: reumatismul articular acut (boala inflamatorie provocată de acțiunea

toxinelor streptococului beta hemolitic grup A, care provoacă o inflamație a articulațiilor mari și a
inimii).

Îngrijirea pacientului cu amigdalita

Problemele pacientului cu amigdalita

• disconfort;
• alterarea respirației;
• hipertermie;
• fatigabilitate;
• incapacitatea de a se alimenta;
• risc de complicații.

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu amigdalită

• pacientul să afirme stare de bine fizic și psihic;

• să aibă respirație liberă, ușoară, eficientă;
• pacientul să se poată alimenta pe cale naturală;
• pacientul să-si mențină temperatura corpului în limite fiziologice
• să nu intervină complicații.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu amigdalita

• asistentul medical asigura repausul la pat în camera calda, cu umiditate corespunzătoare;

• asigură alimentație lichidă (ceai, zeama de compot, lapte, supe , călduțe); alimentația se
îmbogățește cu alimente consistente în funcție de reducerea durerilor la deglutiție;
• măsoară funcțiile vitale (temperatura, pulsul, respirația, tensiunea arterială) și le notează în
foaia de temperatură;
• administrează tratamentul prescris de medic (antibiotice, antitermice, antialgice);
• recoltează exsudatul faringian, probele de sânge pentru analize (VSH, ASLO,
hemoleucogramă);
• asigurarea odihnei și reducerea anxietății pacientului prin suport psihologic;
• pregătește pacientul pentru amigdalectomie și îngrijește postoperator (dacă este cazul de
intervenție chirurgicală)
• după amigdalectomie, asigură repausul complet la pat în decubit ventral cu capul sprijinit pe
antebraț sau șezând.
• furnizează pacientului informațiile necesare pentru îngrijirea sa la domiciliu;

îngrijirea pacientului cu hipertiroidism

Boala Basedow-Graves este o boală tiroidiană autoimună caracterizată prin hipersecreție de hormoni
tiroidieni. Apare mai frecvent la femei decât la bărbați.

Cauzele bolii rămân necunoscute. Se consideră ca stresul emoțional, traumele psihice și predispoziția
genetică sunt factori care pot determina declanșarea bolii.

Fiind o boală autoimună, TSH va fi considerat în sistemul imun ca fiind un antigen (“străin”
organismului), și astfel se vor genera în organism anticorpi (numiți Trab, adică TSH –receptor
antibodies) împotriva acestui antigen.

Semne și simptome

• Gușă – constituie unul dintre cele mai caracteristice semne ale bolii Basedow
 • Exoftalmia – constă în proeminența globilor oculari, cu deschiderea exagerată a fantei
palpebrale. Privirea este fixă, ochii lăcrimează și vederea este dublă.
• Tahicardie – pulsul poate atinge 140 de bătăi pe minut sau chiar mai mult;
• Pierderea în greutate – este rapidă și însemnată (10-20 kg în câteva luni);
• Accelerarea tranzitului intestinal, cu scaune frecvente, diareice;
• Tremurături vizibile ale extremităților, care se accentuează când ține mâinile întinse;
• Transpirații – pielea este caldă și umedă deoarece hipertiroidianul transpiră necontenit;
• Palpitații și respirație dificilă la efort;
• Stare permanentă de agitație, dar și de oboseală;
• Anxietate, emotivitate, stări depresive, paranoide;
• Tulburări menstruale.
• Tratament

Tratamentul în boala Basedow-Graves este de trei feluri: medicamentos (antitiroidiene de sinteză),

chirurgical (tiroidectomie) sau cu iod radioactiv.

Foarte important în această afecțiune este și atitudinea persoanelor apropiate. Bolnavii sunt
hipersensibili, iar din acest motiv, aceștia trebuie să fie menajați, tratați cu blândețe, răbdare și feriți
de emoții puternice.

Investigații

• Examene de laborator (dozări hormonale) – releva valori crescute ale fracțiunilor libere
hormonale: FT4, FT3 si TSH scăzut/inhibat. Imunologic se evidențiază un titru crescut al
anticorpilor antireceptor TSH (TRAB).
• Examene imagistice: ecografie tiroidiană, tomografia computerizată, rezonanţa magnetică
nucleară, probe cu izotopi radioactivi (scintigrama, radioiodocaptarea) – sub aspect ecografic
se regăsește un volum tiroidian crescut, hipoecogenitate a glandei tiroidiene, vascularizație
intensă tiroidei (“thyroid inferno”). Efectuarea scintigrafiei tirodiene relevă o captare
crescută și difuză a radioizotopului.
• Alte examinări: examene oftalmologice (determinarea câmpului vizual si a acuităţii vizuale,
examenul fundului de ochi); determinarea metabolismului bazal.

Îngrijirea pacientului cu Boala Basedow hipertiroidism

Problemele pacientului cu boala Basedow

• Alimentație inadecvată; Alterarea nutriţiei in legătură cu procesul patologic (modificări

metabolice);
• Alterarea confortului;
• Alterarea eliminărilor intestinale;
• Alterarea tegumentelor și fanarelor;
• Circulație inadecvata;
• Devalorizare, alterarea imaginii de sine
• Alterarea proceselor de gândire cauzată de implicarea sistemului nervos în procesul de boală;
• intoleranță la activitate.

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu boala Basedow

• Pacientul să crească toleranța la căldura/frig.

• Pacientul să coopereze și să fie liniștit, cu o bună dispoziție.
• Pacientul să aibă o bună stare nutrițională.
• Pacientul să doarmă și să se odihnească.
• Pacientul să-și restabilească orarul eliminărilor.
• Pacientul să nu prezinte tulburări cardiace.
• Pacientul să-și accepte imaginea corporală.
• Pacientul să vorbească despre temerile sale.
• Pacientul să-și crească toleranța la activitate.
• Pacientul să demonstreze cunoașterea evoluţiei bolii și a tratamentului.
• Pacientul să nu prezinte tulburări de vedere.
• Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu Boala Basedow Hipertiroidism
• intervenţii proprii (autonome): comunicare, hidratare, alimentațe, igienă, asigurarea
confortului fizic şi psihic, prevenirea complicaţiilor, educaţia pacientului/familiei.
• recoltarea de produse biologice si patologice pentru examinari de laborator;
• administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic;
• supravegherea stării generale a pacientului si observarea efectului tratamentului pentru
prevenirea potențialelor complicații (septice, toxice, alergice);
• pentru îmbunătățirea capacității de cooperare ajută pacientul să înţeleagă că starea de
anxietate este legată de procesul de boală şi se așteaptă o schimbare datorită tratamentului;
• asistentul medical îşi rezervă timp pentru a sta de vorbă cu pacientul, îi oferă posibilitatea să-
şi exprime gândurile; îl antrenează într-o activitate relaxantă; sfătuieşte familia şi vizitatorii să
evite discuţiile şi situaţiile tensionate, veştile neplăcute;
• pentru menținerea şi îmbunătățirea proceselor de gândire explică pacientului cauzele bolii la
nivelul actual de înţelegere
• asigură condiții de mediu, care să liniștească bolnavul: lumină difuză, muzică relaxantă,
limitarea vizitelor sau evitarea celor nedorite.
• pentru creşterea confortului, se asigură: cameră mai caldă sau mai răcoroasă, în funcţie de
tulburările de termoreglare; îmbrăcăminte adecvată, schimbarea lenjeriei; igiena corporală;
• pentru îmbunătăţirea stării nutriţionale asigură un regim alimentar adecvat cantitativ şi
calitativ; dacă este posibil, ţine seama de preferinţele bolnavului;
• supraveghează respectarea regimului alimentar;
• cântăreşte pacientul și notează greutatea;
• în vederea menţinerii echilibrului hidric şi electrolitic identifică semnele de deshidratare prin
cercetarea turgorului; (persistenţa pliului cutanat mai mult de 20 de secunde arată
deshidratare);
• ține evidenţa intrărilor şi ieşirilor de lichide (bilanţ hidric):
• asigură echilibrul hidric normal prin hidratare orală, dacă tolerează, administrare frecventă
de lichide sau hidratarea parenterală, la nevoie, conform prescripţiilor medicale;
• supravegherea funcțiilor vitale (tensiune arterială, puls, respirație) și notarea lor în foaia de
temperatură;
• sprijină pacientul în desfăşurarea unor activităţi zilnice, îl încurajează;
• pentru educaţia pacientului, va realiza informarea pacientului privind modul de producere a
bolii, factorii favorizanţi şi agravanţi, instruirea pacientului referitor la tratamentul la
domiciliu: medicamente prescrise (denumirea); doze, orar, cale de administrare, efectul
terapeutic şi reacţiile adverse;
• pregătirea psihică a pacientului pentru a cunoaște esența și importanța examinărilor;
• pregătirea preoperatorie si îngrijirea postoperatorie, dacă este cazul.
îngrijirea pacientului cu gripă
Gripa este o boală infecțioasă provocată de virusurile gripale.

Etiologie

• infecția cu virusul gripal;

• afectează nasul, gâtul și plămânii;
• incubația variază intre 1-4 zile;
• gripa este o boala extrem de contagioasă care atinge deseori proporții epidemice*.

Epidemia = Boală infecțioasă care se extinde, simultan, prin contaminare, la un număr mare de
persoane dintr-o anumită localitate, regiune.

Transmitere

pe calea aerului, prin tuse și strănut sau prin contactul cu suprafețe contaminate;

Semne și simptome

• debut brusc;
• febră (38-40);
• frisoane;
• congestie nazală;
• durere de gât;
• mialgii (dureri musculare);

• dureri de cap;
• tuse;
• strănut;
• starea de oboseală;
• slăbiciune;
• Persoane vulnerabile
• Persoanele vulnerabile sunt: pacienții în vârstă (peste 65 de ani), persoanele cu anumite
afecțiuni cronice (astm bronșic, diabet zaharat sau boli de inima), femeile însărcinate și copiii
(sub 5 ani).

Complicații

• Pneumonie virală sau bacteriană;

• Otită;
• Sinuzită;
• Bronșită
• Convulsii
• Deshidratare;
• Agravarea bolilor cronice preexistente: astm bronșic, diabet zaharat, boli cardiace sau
pulmonare.
Tratament

• medicamente antivirale;
• repaus la pat;
• izolare la domiciliu;
• aport caloric și hidric suficient ținând cont de febră;
• combaterea tusei;
• descongestionante nazale;

Cum diferențiem gripa de o simplă răceală?

• Simptomele gripei sunt mult mai intense și debutează brusc

• Gripa afectează nasul, gâtul și plămânii
• Virusul gripal generează febră înaltă (38-40) / În răceală nu avem febră, sau avem febră
ușoară
• Gripa are manifestări severe / O răceală este o boală respiratorie mai ușoară decât gripă.

Îngrijirea pacientului cu gripa

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu gripă

• Asigurarea repausului la pat;

• Aerisirea încăperii și umidificarea aerului pentru facilitarea respirației;
• Asigurarea de alimentație lichidă și semilichidă în perioadele febrile, cu aport caloric
corespunzător necesităților;
• Hidratare corectă, asigurându-se o cantitate suplimentară de lichide din cauza pierderilor
prin febră, polipnee, transpirație;
• Igiena tegumentelor și a mucoaselor, în special a cavității bucale;
• Asigurarea confortului fizic și psihic;
• Ajutarea pacientului să adopte poziții care facilitează expectorația;
• Încurajarea pacientului să efectueze mișcări active pentru menținerea tonusului muscular;
• Suplinirea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale, menținerea autonomiei și
încurajarea lui să participe la îngrijiri prin creșterea graduală a activității în funcție de
toleranța acestuia;
• Măsurarea funcțiilor vitale și notarea în foaia de temperatură;
• Recoltarea de produse biologice și patologice pentru analize de laborator;
• Administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic: tratament etiologic,
simptomatic, tratamentul complicațiilor și urmărirea efectelor acestuia;
• Educarea pacientului cu privire la: semnele de recunoaștere a eventualelor complicații (febră,
modificări ale sputei, intensificarea durerii toracice, scăderea toleranței la efort); necesitatea
consumului de lichide pentru fluidificarea secrețiilor;

Îngrjirea pacientului cu TBC

Tuberculoza (TBC) pulmonară este o boală infecto-contagioasă provocată de bacilul Koch, afectând
organismul în întregime, cu precădere plămânul și având de obicei evoluție cronică.

Pe parcursul bolii se deosebesc două etape: tuberculoza primară și tuberculoza secundară.

Contaminarea se face:

• pe cale aeriană (aproape întotdeauna) prin contactul cu produsele patologice ale unui
bolnav; Infecția se face prin picaturile expulzate de persoanele contaminate atunci când
tușesc, strănută sau vorbesc.
• pe cale digestivă (mai rar) prin ingerarea unor alimente
• pe cale cutanată, transplacentară (cazuri excepționale).

Perioada de incubație

Perioada de timp de la pătrunderea bacilului Koch în organism și până la apariția modificărilor clinice
variază de la câteva zile la 3-4 luni, în funcție de masivitatea infecției, virulența germenilor și
rezistența organismului.

Tuberculoza pulmonară – Primoinfecția

Pătrunderea în organism a bacilului Koch determină primoinfecția caracterizată prin:

Leziuni anatomice

• șancrul de inoculare (leziunea din parenchimul pulmonar)

• adenopatia satelită (infecția propagată la ganglionii hilari)
• Modificări biologice
• reacție pozitivă la tuberculină.

Factori favorizanți

• vârsta (copii, adolescenți și vârstnici)

• caracterul contaminării (prelungit, masiv)
• rezistența scăzută a organismului (organism tarat, diabet, alcoolism, sarcină, suprasolicitare)
• tratamente, în special corticoterapia
• apărare naturală slabă

Semne și simptome în primoinfecție

• astenie
• inapetență
• pierdere ponderală
• amenoree

• stare subfebrilă
• poate evolua fără semne clinice
• eritem nodos

Tuberculoza secundară (Ftizia)

Este o tuberculoză de suprainfecție, fie prin reactivarea leziunilor primare (pe fondul scăderii
rezistenței organismului), fie prin contaminări noi (mai rar).

Debutează prin leziuni nodulare apicale sau infiltrate precoce (infiltrate în lobul superior).

Leziunea caracteristică este caverna.

Semne și simptome în TBC secundară

• inapetență;
• pierdere ponderală;
• astenie;
• amenoree;
• subfebrilitate, ulterior febră vesperală ridicată (peste 39 grade C);
• transpirații nocturne;
• expectorație mucopurulentă, verzuie, miros fad, aspect de monede (spută numulară);
• tuse inițial uscată, însoțită de vărsături;
• dureri toracice;
• dispnee;
• hemoptizie;

Tuberculoza – Tratament

• tuberculostatice (antibiotice și chimioterapice)

• repaus
• regim alimentar bogat în proteine și vitamine
• tratament simptomatic (antitusive, antiemetice, antitermice)
• vitaminoterapie.

Îngrijirea pacientului cu tuberculoză TBC

• Problemele pacientului cu TBC

• respirație ineficientă;
• hipertermie legată de procesul infecțios;
• dispnee și tuse;
• izolare socială din cauza stigmatului asociat cu boala de tip contagios;
• depresie din cauza izolării;
• deficit de volum lichidian (deshidratare) din cauza pierderilor prin transpirație, stări febrile;
• potențial de complicații;
• Obiectivele asistentului medical cu TBC
• limitarea propagării infecției;
• supravegherea pacientului;
• atenuarea febrei ;
• asigurarea unei hidratări adecvate ;
• combaterea durerii și a tusei ;
• asigurarea odihnei și reducerea anxietății;
• asigurarea confortului fizic și psihic;
• Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu TBC
• limitarea propagării infecției prin respectarea strictă a măsurilor și prin izolarea pacientului;
• educarea pacientului și a aparținătorilor pentru a nu transmite infecția
• educație sanitară: pacienții si familia vor fi informați despre boala, cum se transmite,
tratează, previne;
• se sfătuiește pacientul sa își acopere gura și nasul când tușește (cu batiste de hârtie pe care
sa le arunce după utilizare);
• aerisirea camerei de mai multe ori pe zi, asigurarea unui microclimat corespunzător;
• măsurarea funcțiilor vitale și notarea în foaia de temperatură;
• recoltarea de produse biologice si patologice pentru examinări de laborator;
• administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic: tratament etiologic,
simptomatic, tratamentul complicațiilor și urmărirea efectelor acestuia;
• supravegherea stării generale a pacientului și observarea efectului tratamentului pentru
prevenirea potențialelor complicații (septice, toxice, alergice);
• ajutarea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale;
• pregătirea psihică a pacientului pentru a cunoaște esența și importanța examinărilor;
• face bilanțul zilnic între lichidele ingerate și cele excretate;
• asigurarea odihnei și reducerea anxietății pacientului prin suport psihologic;
• asigurarea unei hidratări corespunzătoare.