Şcoala-grădiniţă nr.

90

Referat
Tema:

Şveţ Tamara
 -Chişinău, 2010-

NATURA CREATIVITĂŢII
In sens larg, creativitatea este un concept care se referă la potenţialul de care dispune o
persoană pentru a desfăsura o activitate creatoare.
Activitatea creatoare este una dintre formele fundamentale ale activităţii omului (alte forme
fiind jocul, învăţarea, munca şi comunicarea). Se deosebeşte de celelalte forme de activitate umană
prin caracteristicile produselor în care se concretizează şi prin procesualitatea psihică ce îi este
caracteristică.
Produsele activităţii creatoare întrunesc o serie de atribute specifice: noutate, originalitate,
ingeniozitate, utilitate şi valoare socială.
Din punctul de vedere al structurilor psihologice implicate, creativitatea este o dimensiune
integrală a personalitătii subiectului creativ: presupune imaginaţie, dar nu se reduce la procesele
imaginative; implică inteligenţă, dar nu orice persoană inteligentă este şi creatoare; presupune
motivaţie şi voinţă, dar nu poate fi explicată doar prin aceste aspecte etc.
Ca proces, creativitatea este legată de rezolvarea de probleme, însă persoana creatoare este
cea care descoperă noi probleme, pentru care nu există o strategie rezolutivă anterioară, căci
problema nu poate fi încadrată într-o clasă cunoscută de probleme.
STRATEGII PEDAGIGICE DE STIMULARE A CREATIVITAŢII
ELEVILOR
Dezvoltarea potenţialului creativ uman presupune, in primul rând, o optimă interacţiune
educativă a tuturor factorilor de educaţie care interacţionează într-o societate, scoala nefiind singurul
factor de influeţă. Sunt necesar acţiuni concertate în trei planuri distincte: a) social; (b) individual-
psihologic; (c) calitatea vieţii.
In plan social, de o deosebită importanţă pentru descătuşarea energiilor creatoare umane sunt
preocupările de a asigura (1) o largă participare democratică şi creativă la procesele decizionale care
privesc viaţa oamenilor; (2) aprecierea socială a muncii creative şi a persoanelor creative de către
societate; (3) crearea unor posibilităţi reale cetăţeanului de a-si petrece timpul liber prin desfăşurarea
unor activităţi creative, după preferinţă s.a.
In plan individual psihologic, prezintă importanţă: (1) crearea unui sistem eficient de
instruire şi educaţie permanentă; (2) ridicarea calităţii educaţiei şi învăţantului; (3) preocupări
sistematice de calificare a oamenilor; (4) educaţia pentru creativitate s.a.
In ceea ce priveşte calitatea vieţii se impune crearea unor condiţii favorabile unui regim de
muncă igienic, de natură să susţină fizic efortul creator.
In contextul tuturor acestor condiţii social-educative ale creativităţii, şcoala urmează să
realizeze finalităţi educative specifice, de care este direct responsabilă. Ei îi revine responsbilitatea
de a acţiona pentru stimularea potenţialului creativ al elevilor în următoarele direcţii:
• identificarea potenţialului creativ al elevilor;
● crearea premiselor gnoseologice ale activităţii creatoare, libere şi conştiente a omului ( o
concepţie despre lume care să dea sens şi să orienteze activitatea creativă);
● dezvoltarea posibilităţilor individuale de comunicare, care să înlesnească punerea
rezultatelor creaţiei la dispoziţia societătii
● dinamizarea potenţialului creativ individual, în sensul valorificării adecvate a talentelor si
a cultivării unor atitudini creative în special a acelor care constituie principalii factori
vectoriali ai creativităţii;
● asigurarea suportului etic al comportamentului creator
 In cele ce urmează ne vom opri asupra fiecareia dintre aceste patru mari sarcini ale scolii privind
stimularea potenţialului cretiv al elevilor.

CĂI DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII

Mihaela Roco (1985) a identificat trei categorii de metode destinate stimulării creativităţii
„metode de abordare logică a problemei, euristice şi de imaginare creativă” care pot fi abordate cu
succes în organizaţii
1. tehnici de definire a problemei
Presupune o redefinire riguroasă a acesteiaînaite de a se trece la la rezolvarea propriuzisă.
Etapele ce sunt parcurse în definirea problemei:
-analiza datelor prin care s-a ajuns la prima formulare a problemei
-abordarea analogică a problemei (analogii şi inversarea scopului iniţial al problemei)
-enunţarea subproblemelor
-tratarea analogică a subproblemelor
-căutarea faptelor semnificative (păstrarea uneia din metodele de soluţionare obţinută prin analogii,
eleminarea soluţiilor neadecvate.
-definirea subproblemelor rămase
-ierarhizarea subproblemelor
-stabilirea unei ierarhii a subproblemelor ca importanţă pentru pentru problema iniţială.
2. metode de analiză a problemei
Este foarte importantă pentru înţelegerea şi raionalizarea problemei, pentru relevarea acelor
subprobleme ce sunt uşor de manipulat şi care vor fi abordate prin tehnici creative:
-analiza funcţională
-analiza morfologică
-analiza grafică (tehnica drumului critic, tehnica arborelui de decizie, tehnica tabelelor de decizie).
3. metode căutare şi evaluare a soluţiilor prin analiză
După terminarea subproblemelor se caută idei de soluţionare prin aplicarea tehnicilor de
creativitate pentru fiecare subproblemă în parte pentru a putea obţine cât mai multe soluţii la
subprobleme şi problema în ansamblu. Selecţia ideilor se face ţinând cont de limitele de competenţă
şi de execuţie. Se poate realiza prin analiză factorială, teoria jocurilor, eleborare de tipologii.
4. Metodele de stimulare a creativitatii:
a) metode logico-matematice,
b) metode psihosociale,
c) metode aplicative şcolare.
a) Din metodele logico-matematice amintim:
1) inventarul de atribute (însuşiri)- se alcătuieşte lista componetelor unui obiect, la fiecare
componentă se vor specifica însuşirile, apoi se vor permuta locul componentelor şi atributelor pentru
a obţine cât mai multe variante ale obiectului.
2) încrucişarea forţată –se alcătuieşte un portret-robot cu cât mai multe detalii ale unui obiect pe
care se urmăreşte a-l transforma. Se alege dintr-un eşantion diversificat un alt obiect şi se
procedează la descrierea lui analitică. Se cere „altoirea” detaliilor pe un trunchi unic, încercând a se
realiza, în mod creativ, o încrucişare forţată.
3) tehnica catalogului–se porneşte de la un produs ce trebuie perfecţionat; se selectează
caracteristici deosebite ale unor produse (din cataloge publicitare); se cere să se adapteze
caracteristicile selectate produsului de perfecţionat.
5. Metodele psihosociale (creativitatea în grup) sunt:
 1 )Asaltul de idei (brainstorming)
Este o metodă elaborată de Alex F. Osborn (1937) şi a fost la început industrie. în şcoală, ea
poate fi utilizată la cercurile de creaţie tehnico-ştiinţifice pentru stimularea şi exersarea creativităţii
elevilor. Eficienţa metodei depinde de respectarea mai multor conditii: grupul creativ să nu fie mai
mare de 7- 10 persoane, membrii să aibă un nivel intelectual eterogen, să dovedească competenţă şi
dorinţa de a realiza probleme, tema discutată să fie dinainte cunoscută, critica ideilor e interzisă.
Conducatorul să fie de încredere şi să creeze o atmosferă destinsă. Este modalitatea complexă de a
elabora în grup, spontan şi în flux soluţiile unor teme sau probleme teoretice sau practice.
Etapele brainstorming-ului:
a)anunţarea temei şi obiectivelor ei;
b)emiterea de către participanţi a ideilor, formulelor, soluţiilor de abordare sau rezolvare a temei,
fară nici o restricţie;
c) încheierea sedinţei de brainstorming atunci când s-a considerat, de către grupul de experţi, ca s-a
emis un numar relativ suficient de date necesare rezolvării problemei puse în discuţie
d) evaluarea datelor şi stabilirea rezultatelor.
2)Tehnica ideilor (idea engineering)
Asemănătoare cu brainstorming-ul. Deosebirea constă în aceea că grupul de experţi dirijează
dezbaterea după o anumită tematică dinainte stabilită, de care trebuie să ţină seama participanţii. Are
avantajul că se reduce mult timpul de desfăşurare al şedinţelor, diminuează eforturile şi concentrează
imaginaţia şi gândirea creatoare a participanţilor spre idei cât mai valoroase şi eficiente. Asaltul de
idei se desfăşoară în trei faze. În prima fază are loc punerea problemei, comunicarea unor unor
informaţii suplimentare, elaborarea soluţiilor. În faza a doua, după câteva zile, membrii se întâlnesc,
ascultă ideile emise şi apoi le completează, le combină, le selectează pe cele mai eficiente. În ultimă
fază are loc verificarea, evaluarea şi aplicare ipotezelor de rezolvare a problemei. Unii cercetători,
printre care W.J.J. Gordon (1944) sunt de părere că discuţiile în contradictoriu şi critica de idei ar
stimula creativitatea.
3)Sinectica (asocierea)
Asocierea unor elemente diverse, aparent fără importanţă, pentru a produce idei noi e o
metoda iniţiată de W.J.J.Gordon. Etapele sunt: analiza şi înţelegerea problemei pentru a face ca un
lucru ciudat să devină familiar şi abordarea problemei dintr-o optica nouă, folosind fantezia,
analogia personală, directă şi simbolică. Este o modalitate de creaţie în cadrul grupului, ca urmare a
unor combinaţii şi analogii eterogene, uneori chiar fără o legătură evidentă sau chiar fantastică între
datele temei sau problemei de rezolvat. Sinectica presupune:
- transformarea mintală a unui obiect, proces, fenomen ciudat în unul familiar;
- realizarea transformării inverse.
În acest sens se folosesc 4 tipuri de analogii:
1) personală - se realizează indentificarea cu un proces, fenomen sau situaţie pentru găsirea soluţiei
de rezolvare, de ex. „să presupui că eşti peşte şi cauţi să ieşi din acvariu”;
2) directă - a trece ideile dintr-un domeniu în altul (de ex. din bionica în tehnică);
3) simbolică - trecerea problemei de la concret la abstract;
4) fantastică - dinamizarea participanţilor la sedinţă de a depăşi în planul imaginaţiei limitele
controlabilului (raţionalului).
4) Asocierea consonantă
Asocierea se dezvoltă în general la elevii cu o bogată imaginaţie, însoţită în special de un
volum mare de cunoştinţe. Cu cât un elev are o memorie mai bogată cu atât are posibilitatea de a
realiza asociaţii de idei. Factorul selectiv esenţial care provoacă asocierea este consonantă, definită
ca efect şi cauză de asemănăre – efect al asemănării obiective exterioare, fizice şi cauza a asemănării
subiective interioare, psihologice. În conformitate cu concepţia consonantistă, în procesele de creaţie
fenomenul primordial este evocarea, iar cauza acesteia este similitudinea a cărei intensitate este
determinată de rezonanţă (consonantă).
  5) Analogia şi extrapolarea
Analogia constituie o asociere parţial consonantă, însă ca metoda de creativitate reprezintă o
tehnică specială, de consonantă cautată, un transfer de insuşiri, de la un lucru la altul. Analogia
conduce sub aspect practic la tehnica extrapolării. Consonanta va fi cu atât mai puternică, cu cât
gradul de complementaritate a elementelor componente va fi mai ridicat. Consonanta este, în acelaşi
timp, cauza – element catalizator a căutărilor şi efect – realizarea unei noi asamblări superioare, cu
un înalt grad de complementaritate a elementelor componente, cu funcţii de ansamblu înalt
consonante cu obiectul propus.
6) Analogia simbolică utilizează imagini poetice şi simbolice, înlocuieşte  obiectul printr-o
imagine, comprimă elementele problemei într-un cuvânt sau o fraza. 
În cazul analogiei directe este vorba de înlocuirea obiectului problema cu un obiect analog. Este
vorba de căutare de procese comparabile într-un domeniu.
În analogia fantastică, magicul se substituie realului, se insistă asupra îndeplinirii dorinţelor,
ignorându-se legile naturii. În cadrul secvenţelor de instruirea a elevilor bazate pe sinectică,
profesorul va încuraja atitudinea creativă a acestora, înlăturând ideile preconcepute, care pot
influenţa procesul de creaţie. Etape:
-         enunţarea problemei de către profesor/elev;
-         familiarizarea elevilor cu elementele cunoscute ale problemei;
-         detaşarea temporară a elevilor de elementele problemei;
-         căutarea deliberată a irelevanţei aparente, fapt care poate genera conexiuni surprinzătoare,
neobişnuite;
-         potrivirea forţată a materialului irelevant descoperit cu problema discutată;
-         inventarierea căilor posibile de relaţionare dintre ideile aparent irelevante şi elementele date
ale problemei, prin introducerea de idei noi.
7) Inventica
Este o metodă de elaborare a unei idei noi pe baza unei interpretări interdisciplinare. În prima
fază are loc fragmentarea obiectului şi utilizarea lui în forme noi, iar în a doua fază se obţin aspecte
sau idei originale prin combinari, permutari, aranjamente.
8) Inversia
Inversia reprezintă o tehnică de creaţie care consta în abordarea inversă a unei probleme sau
soluţii eliminând în acest fel inerţia psihologică, precum şi părerile şi concepţiile despre situaţia în
cauză.
Tehnica inversiei presupune folosirea întrebărilor:
-         Care sunt elementele contrare?
-         De ce nu s-ar înlocui pozitivul cu negativul?
-         De ce de jos în sus şi nu de sus în jos?
-         De ce orizontal şi nu vertical?
-         De ce nu abordăm problema de la final în loc să o abordam de la început?
-         De ce de la general la particular şi nu invers?
9) Empatia
Empatia este un fenomen psihic complex, specific relaţiilor interumane, dificil de abordat în
comunicarea interpersonală, în relaţia unui individ cu cei din jurul său, dar şi în construcţia unei
proprii strategii de acţiune în societate. Empatia presupune o transpunere psihologică a eului unui
individ în pshihologia interlocutorului său. Bullmer a elaborat un program de antrenament individual
numit „Arta empatiei”, structurat pe şase etape şi desfăşurat în baza unui antrenament:
1.      Perceperea interpersonală
2.      Surse de eroare în cadrul percepţiei interpersonale
3.      Recunoaşterea emoţiilor
4.      Recunoaşterea sensurilor ascunse
5.      Cadrul perceptual pentru înţelegerea altora
6.      Etapa cu caracter recapitulativ
  În inventică, prin analogie, tehnica empatiei constă în substituirea inventatorului cu obiectul
creaţiei şi analizarea temei şi posibilităţilor de rezolvare din acest nou punct de vedere. În activitatea
didactică, pentru profesor empatia presupune o transpunere în psihologia elevului pentru a-l înţelege
mai bine.
10) Metoda 6-3-5 este asemănătoare brainstorming-ului ,ideile noi însă se scriu pe foile de
hârtie care circulă între participanţi. Această tehnică se numeşte 6 /3/ 5 pentru că există 6 membri în
grupul de lucru care notează pe o foaie de hârtie câte 3 soluţii fiecare, la o problemă dată, timp de 5
minute.
Etapele metodei
1. Împărţirea clasei în grupe a câte 6 membri
2. Formularea problemei, explicarea modalităţii de lucru şi distribuirea foilor de hârtie care sunt
împărţite în câte 3 coloane
Desfăşurarea activităţii: fiecare din cei 6 elevi a unei grupe au de notat în tabel 3 soluţii, într-un
timp maxim de 5 minute. Foile migrează apoi de la stânga la dreapta până ajung la posesorul
iniţial. Cel care a primit foaia citeşte soluţiile notate, încearcă să le modifice în sens creator,
reconstruindu-le continuu.
Urmează analiza soluţiilor şi reţinerea celor mai bune. Se centralizează datele obţinute, se discută şi
se apreciază rezultatele.
11) Metoda Philips 6-6
  Metoda Philips a fost eleborată de către J. D. Philips. În cadrul acestei metode, numărul de
participanţi este de şase, iar durata discuţiilor este limitată la doar şase minute. Metoda Philips 6-6
este asemanatoare cu brainstorming-ul, respectiv tehnica 6-3-5, însă se deosebeşte de acesta prin
faptul că discuţia este limitata la 6 minute. Obiectivele principale ale metodei sunt:
-         abordarea mai multor aspecte ale unei probleme, într-un timp limitat;
-         facilitarea comunicării şi exprimării în grupe mari;
-         posibilitatea colectării deciziilor, care reprezintă diverse tendinţe conturate, într-un ansamblu,
într-un interval foarte scurt;
-         favorizarea confruntării percepţiilor şi creativităţii individuale cu munca în grup.
  Metoda Philips 6-6 este menită să consulte pe o problemă data grupe eterogene mari (30-40
persoane) care se împart în grupe mici de şase persoane la întâmplare, structural sau pe profile.
Fiecare subgrupă de şase persoane îşi alege un lider. Desfăşurarea metodei:
1.      Se constituie grupurile de 6 membri dintre care unul este liderul, iar altul va avea rolul de
secretar. Liderul va dirija dezbaterea şi va prezenta concluziile, în timp ce secretarul va consemna
ideile emise de către membrii grupului.
2.      Se prezintă tema ce urmează a fi dezbatută de către fiecare grup de creaţie, motivând
importanţa acesteia.
3.      Timp de şase minute au loc discuţiile. Acestea pot fi libere, în care fiecare participant propune
o soluţie, iar la sfârşitul sedinţei sunt notate cele mai importante, sau progresive, când fiecare
membru al grupului propune o soluţie,, este analizată şi notată, după care iau cuvântul ceilalţi
membri.
4.      Fiecare conducător de grup prezintă soluţiile la care s-a ajuns, după care le înaintează cadrului
didactic.
5.      Profesorul va prezenta soluţiile grupurilor, iar în baza unor discuţii colective se va selecta
soluţia finală.
6.      Încheierea discuţiei se va face cu prezentarea de către profesor a concluziilor activităţii de
creaţie.   
 12) Metoda Frisco
  Metoda are ca scop găsirea unor noi căi de soluţionare simplă şi eficientă în vederea
rezolvării unor probleme complexe şi dificile. Membrii grupului de creaţie vor aborda problema
supusă analizei din mai multe perspective, jucând fiecare pe rând, rolul conservatoristului, rolul
exuberantului, rolul pesimistului şi rolul optimistului. Metoda are la baza brainstormingul regizat
solicitând grupului de creaţie capacităţi empatice, spirit critic, dar şi capacităţi de stimulare a
gândirii, a imaginaţiei şi a creativităţii. În cazul unei sedinţe de creaţie, este recomandat ca ordinea
de luare a cuvântului să fie începută cu tradiţionalistul urmât de exuberant, pesimist şi apoi de către
optimist, urmând ca şedinţa să se desfăşoare după o ordinea generată de evoluţia discuţiei şi a
căutărilor. Pentru orele de instruire ale elevilor, metoda Frisco presupune parcurgerea următoarelor
etape:
1.      Etapa punerii problemei. Profesorul seizează o situaţie problemă şi o propune spre analiza
clasei.
2.      Etapa organizarii colectivului. Se stabileşte cine joacă rolurile de conservator, de exuberant, de
pesimist şi de optimist. Rolurile pot fi abordate individual, sau în echipă (mai mulţi participanţi pot
juca acelaşi rol în acelaşi timp).
3.      Etapa dezbaterii colective.  Fiecare membru interpretează rolul ales şi susţine punctul de
vedere în acord cu acesta.
a.       Conservatorul sau tradiţionalistul are rolul de arbitru imparţial, apreciind meritele soluţiilor
vechi, pronunţându-se pentru menţinerea lor, dar nu exclude însă posibilitatea unor eventuale
îmbuntăţiri.
b.      Exuberantul priveşte către viitor şi emite idei aparent imposibil de aplicat în practică, asiguând
astfel un cadru imaginativ-creativ, inovator şi stimulându-i şi pe ceilalţi participanţi să privească
astfel lucrurile. Se bazează pe un fenomen de contagiune.
c.       Pesimistul este cel care nu are o părere bună despre ce se discută, cenzurând ideile şi soluţiile
iniţiale propuse. El relevă aspectele nefaste ale oricăror îmbunătăţiri.
d.      Optimistul luminează umbra lasată de pesimist, îmbărbătând participanţii să privească lucrurile
dintr-o perspectivă reală, corectă şi realizabilă. El găseşte fundamentări realiste posibilităţilor de
realizare a soluţiilor propuse de exuberant, stimulând participanţii să gândească pozitiv.
4.      Etapa sistematizării ideilor emise şi a concluzionării asupra soluţiilor găsite. În aceasta etapă,
ideile emise vor fi sistematizate, iar cele considerate optime vor constitui soluţii la problema
data. Conducătorul va coordona grupul de creaţie, căutând să asigure o participare activă şi
echilibrată pentru toţi membrii, dar şi o păstrare riguroasă a rolului asumat de către aceasta.
13) Discuţia Panel
Este o metodă prin care un animator prezidează şedinţa în care este discutată problema de
către „eşantionul panel”, un grup de 5-7 persoane competente în problema respectivă. Auditorul
ascultă în tăcere, intervenind doar cu mesaje scrise pe cartoane de culori diferite(verde pentru
întrebări, albastru pentru sentimente, maro pentru informaţii). Periodic o pesoană strânge aceste
cartonaşe pe care le prezinţă publicului la momentul oportun. După aceste prezentări, panelul reia
discuţia în funcţie de pistele noi apărute. Pentru soluţionarea problemei la sfârşit este implicat uneori
şi auditoriul. În final organizatorul reuniunii împreună cu panelul centralizează ideile cele mai
eficiente.
14) Discuţiile şi dezbaterile
            Discuţia reprezintă una dintre cele mai active modalităţi de atragere directă a elevilor la
examinarea şi clarificarea în comun a unor noţiuni şi idei, teorii şi concepţii, la analiza unui caz, a
unei soluţii, la soluţionarea unei probleme complexe, care comportă mai multe alternative, la
cercetarea unor noi aspecte teoretice şi practice etc.
            Dezbaterea are înţelesul unei discuţii mai largi şi mai amănunţite a unor probleme, adeseori,
controversate şi rămase deschise, urmărindu-se influenţarea convingerilor, atitudinilor şi conduitei
elevilor.
            Discuţia, ca şi dezbaterea, are semnificaţia unui schimb reciproc, organizat şi fructuos de
informaţii şi idei, de păreri critice etc., axate în jurul unui subiect sau chestiuni luate în studiu, prin
efort colectiv. Ambele imprimă un impuls remarcabil dezvoltării capacităţii de exprimare, puterii de
asociaţie a gândirii, flexibilităţii gândirii, spiritului critic etc. Este necesar ca toţi membrii grupului
să prezinte interes pentru problema respectivă, să fie bine pregătiţi pe baza unui material anume.
Atitudinea fiecărui elev trebuie să fie de căutare, receptivitatea la ideile altuia nu trebuie să ducă la
renunţarea la punctul de vedere propriu. Între variantele cele mai des utilizate se numără: discuţia
obişnuită în grup organizat, discuţia seminar, discuţia dialog de tipul consultaţiei, consultaţia în
grup; discuţia (dezbaterea) de tipul "mesei rotunde", seminarul-dezbatere, discuţia liberă, colocviul
etc. Arta de a discuta nu se învaţă din reţete. Aceasta constituie un indice al gradului de inteligenţă ,
de sensibilitate şi cultură al participanţilor, al experienţei lor de viaţă, al tactului de a conlucra.
             15) Jocurile didactice
            Formă de învăţare prin descoperire, jocurile didactice reprezintă o activitate care capătă  la
clasele mici, o extindere tot mai mare. În afara faptului că transformă învăţarea într-o activitate
plăcută şi antrenantă, jocurile didactice îşi aduc contribuţia la formarea elevilor, deoarece în
descoperirea soluţiilor (pentru rezolvarea unor jocuri) se mobilizează spiritul de iniţiativă,
creativitatea, spontaneitatea, îndrăzneala, atenţia, răbdarea etc. Jocurile didactice antrenează
inteligenţa elevilor pentru înţelegerea unor noi relaţii, familiarizează elevii cu principiile pe care
urmează să le cunoască şi creează condiţii pentru însuşirea cunoştinţelor noi. La disciplinele reale
dar şi la cele tehnice şi tehnologice, multe exerciţii se pot face sub forma jocului didactic. Pe această
bază se poate uşura asimilarea cunoştinţelor privitoare la simbolurile elementelor, la scrierea
formulelor substanţelor compuse, la valenţa elementelor, la scrierea ecuaţiilor chimice, la
completarea straturilor şi substraturilor cu electroni.
            Tot sub formă de joc se poate realiza aprofundarea cunoştinţelor privind partea tehnologică a
lecţiilor, cerând elevilor, de exemplu, să asambleze instalaţii  de laborator sau micropilot, din părţile
componente decupate din materiale grafice (sau din alte materiale), pentru fiecare elev , sau grupe
de elevi.
            Pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor privind denumirea compuşilor chimici, a diferitor
materii prime, componente electronice, utilaje si instalaţii, faze şi procese tehnologice, putem folosi
diferite integrame, inclusiv cele gândite  de elevi etc.
            În organizarea şi conducerea acestor jocuri, inventivitatea profesorului este esenţială. De
fiecare dată nu se va pierde din vedere a se sublinia la un moment dat scopul cognitiv urmărit,
printr-o întrebare, o precizare, o concluzie etc., pentru ca acestă metodă didactică să nu rămână
subordonată caracterului distractiv al jocului. În felul acesta jocurile didactice reprezintă foarte bune
exerciţii de muncă individuală sau pe grupe de elevi, care ajută la descoperirea unor relaţii logice, a
unor noi adevăruri, precum şi la o mai bună asimilare a cunoştinţelor dobândite.