qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui

opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfgh
jklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvb
nmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
COMBATEREA BOLILOR LA PLANTE
IN AGRICULTURA ECOLOGICA
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
Agricultura ecologica-consultanta si
management in agricultura
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx
cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
MASTERAND: PIRVU EMIL-ADONIS

wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuio
pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty
uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrty
uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
 COMBATEREA BOLILOR LA PLANTE IN AGRICULTURA ECOLOGICA

„Agricultura ecologică” este termenul protejat şi atribuit României de către UE. Acesta este
similar cu termenii „Agricultură organică” sau „Agricultură biologică” utilizaţi în alte state
membre ale UE. Agricultura ecologică constituie un mod de producţie care se caracterizează prin
utilizarea de tehnici de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor ce respectă echilibrul
natural prin excluderea utilizării produselor chimice de sinteză, promovarea şi sporirea
biodiversităţii, promovarea şi stimularea ciclurilor biologice şi limitarea utilizării de inputuri.

Agricultura ecologică reprezintă un sector de mare perspectivă pentru România, ţara noastră
beneficiind de condiţii corespunzătoare pentru dezvoltarea acestui sistem de agricultură, precum
solul fertil şi nivelul redus de poluare a spaţiului natural, prin comparaţie cu ţările dezvoltate
economic, în care se folosesc pe scară largă tehnologii agricole superintensive, bazate în mare
măsură pe îngrăşăminte chimice şi pesticide de sinteză. Sistemele de producție ecologică se
bazează pe reguli şi principii de producţie stricte și vizează obținerea de produse ecologice într-
un mod durabil din punct de vedere ecologic, social şi economic. Acest sistem trebuie considerat
ca parte integrantă a strategiilor de dezvoltare rurală durabilă şi ca o alternativă viabilă la
agricultura convenţională.

Toate soluțiile pentru problema dăunătorilor, bolilor și buruienilor trebuie să fie non-toxice, care
pot asigura sănătatea omului și a mediului. Cel mai important este să fie monitorizate permanent
câmpurile și culturile agricole, deoarece unele produse sau lucrări, dacă nu au fost efectuate la
timp, nu mai au efect.

În general există mai multe probleme care apar atunci când se încearcă definirea unui concept
sau sistem şi în mod deosebit al celui de agricultură organică.

În primul rând, există un număr de concepţii greşite asupra subiectului, care tinde să ofere o
imagine prejudicioasă şi distrage atenţia de la principalele probleme pe care le prezintă
agricultura organică. Apoi, nomenclatura acesteia variază în diferite părţi ale lumii, provocând
confuzii observatorului neiniţiat. În al treilea rînd, mulţi practicieni cred că agricultura organică
de succes implică atât o înţelegere conceptuală cât şi angajarea de tehnici practice specifice.

Toate aceste probleme previn încadrarea agriculturii organice într-o definiţie scurtă, clară. Ceea
ce fermierii organici fac sau utilizează este cuprins foarte succint în fraza “agricultura organică
este agricultura fără chimicale”. Chiar dacă această definiţie are avantajul de a fi clară şi concisă,
din nefericire este neadevărată şi îi lipseşte o serie de caracteristici care sunt de importanţă
fundamentală.

Această referire asupra neutilizării chimicalelor este una din concepţiile greşite ce se referă la
definirea agriculturii organice, deoarece, pe de o parte materialul, viu sau mort, este compus din
elemente chimice, iar pe de altă parte agricultura organică utilizează produse chimice.
‘’Chimicalele’’, însă doar cele derivate natural, sunt utilizate direct în fertilizare, protecţia
plantelor şi creşterea animalelor.

A doua concepţie greşită este aceea că agricultura organică implică adesea numai substituirea de
către inputurile “organice“ a aşa numitelor inputuri “agro-chimice”. O substituire strînsă a NPK
ca fertilizant mineral cu NPK ca îngrăşămînt organic ar putea să aibă acelaşi efect asupra calităţii
plantei, susceptibilitate la boală şi poluarea mediului. Contrar ideilor îmbrăţişate de către
“tradiţionaliştii“ organici, nu este nimic magic în legătură cu folosirea gunoiul de grajd, chiar
dacă este strîns într-o grămadă, numit compost şi preparat după anumite reţete.

O altă idee greşită despre agricultura organică este că există un venit care revine fermelor, numai
din specificul acestui sistem, aşa cum se considera înainte de 1939.

Chiar dacă există o concentrare a atenţiei spre o “creştere a animalelor, bună, sănătoasă“, care
implică o rotaţie echilibrată, metode mecanice de control a buruienilor şi a dăunătorilor,
agricultura modernă caută să dezvolte pe o bază ştiinţifică unele aspecte cum ar fi: rolul
asociaţiilor de micorize şi rhizosferei etc.

A patra concepţie greşită este că agricultura organică necesită o schimbare totală a stilului de
viaţă din partea fermei şi a fermierului.

Întorcîndu-ne la problema nomenclaturii, s-a estimat că există aproximativ 16 denumiri diferite

folosite în lume asupra ceea ce numim generic agricultură organică. Unele dintre cele mai
cunoscute denumiri sunt agricultură biologică, agricultură regenerativă şi agricultură sustenabilă.
În multe ţări nu există diferenţe majore între aceste noţiuni. De exemplu, în Marea Britanie,
organic şi biologic, înseamnă acelaşi lucru şi sunt noţiuni interschimbabile. Termenul “ biologic”
este preferat peste tot în Europa, în timp ce Marea Britanie şi SUA înclină spre folosirea
termenului de “organic“. În alte cazuri, totuşi, diferenţa de nume indică o diferenţă conceptuală
sau filozofică.

Principiile şi practicile care stau în spatele acestor nume diferite sunt similare şi au fost
exprimate concis în documentul standardelor Federaţiei Internaţionale a Mişcării Agriculturii
Organice (IFOAM).

Potrivit acestor standarde IFOAM, agricultura organică are rolul:

• de a produce hrană de calitate ridicată şi în cantitate suficientă;

• de a lucra cu sistemele naturale;

• de a încuraja şi de a întări ciclurile biologice din cadrul sistemului de agricultură;

• de a menţine şi mări fertilitatea pe termen lung a solurilor;

• de a utiliza cât se poate mai mult resurse regenerabile în sistemele agricole;

• de a lucra cât mai mult într-un sistem închis;

• de a asigura toate condiţiile de viaţă animalelor pentru a le permite să îndeplinească toate

aspectele comportamentului lor înăscut;

• de a evita toate formele de poluare care pot rezulta din tehnicile agricole;

• de a menţine diversitatea genetică a sistemului agricol şi a împrejurimilor sale, inclusiv

protecţia plantelor şi a habitatelor sălbatice;

• de a permite producătorilor agricoli obţinerea unui venit adecvat şi satisfacţie din munca lor,
inclusiv de a asigura un loc de muncă sigur.

Pentru fermierii organici din toată lumea, aceste principii oferă baza practicii de zi cu zi a
agriculturii organice. Acestea se referă direct la tehnicile agriculturii organice, cum ar fi:
utilizarea rotaţiilor mari care utilizează dejecţii şi bălegar; evitarea fertilizatorilor solubili;
interzicerea creşterii animalelor în sistem intensiv; evitarea antibioticelor şi a stimulentelor
hormonale; utilizarea metodelor mecanice şi termice de control a buruienilor; accentuarea
procesării produselor la fermă şi a vînzării directe la consumator; utilizarea muncii suplimentare
atunci cînd este strict necesar.

Agricultura organică poate fi definită ca un sistem de producţie care evită sau exclude larg
utilizarea fertilizatorilor compuşi sintetic, pesticide, regulatori de creştere şi aditivi în hrana
animalelor. Sistemele de agricultură organică se bazează pe rotaţia culturilor, folosirea resturilor
din cultură, a dejecţiilor animaliere, a bălegarului, a reziduurilor organice din afara fermei.
Conceptul solului ca un sistem viu care favorizează activităţile organismelor folositoare
reprezintă centrul acestei definiţii despre agricultura organică.

Această definiţie poate fi împărţită în 3 părţi: ™

 ce nu fac fermierii organici; ™

 ce lucruri pozitive fac; ™
 indicare a viziunii care stă la baza solului ca sistem viu prin care fermierul, în armonie cu
natura, ar trebui să caute să le dezvolte.

Această idee a solului ca sistem viu este parte a conceptului care susţine că există o legătură
esenţială între sol, plantă, animal şi om. Multă lume implicată în agricultura organică crede că o
înţelegere a acestora este condiţia probabilă de menţinere a sistemului de agricultură organică de
succes.

Într-adevăr, aici este cheia înţelegerii despre ce reprezintă agricultura organică şi ceea ce
înseamnă ea cu adevărat. Agricultura organică se concentrează în primul rând pe modificările din
cadrul fermei şi a sistemului de agricultură, mai ales rotaţia şi managementul gunoiului şi
culturilor, de a atinge un nivel acceptabil de producţie, iar inputurile externe să fie în general
auxiliare sau suplimentare.

A produce ecologic înseamnă a respecta anumite reguli de exploatare agricolă ecologică. Aceste
reguli caută să protejeze mediul, să mențină biodiversitatea Europei și să consolideze încrederea
consumatorilor în produsele ecologice. Ele acoperă toate domeniile producției ecologice și se
bazează pe o serie de principii esențiale, printre care:

 este interzisă utilizarea organismelor modificate genetic (OMG);

 este interzisă utilizarea radiațiilor ionizante;
 este limitată utilizarea îngrășămintelor artificiale, a erbicidelor și a pesticidelor;
 este interzisă utilizarea hormonilor și este restricționată utilizarea antibioticelor, care pot
fi folosite numai pentru a asigura sănătatea animală, atunci când este necesar.

Prin urmare, producătorii ecologici trebuie să adopte alte soluții pentru a menține fertilitatea
solului și sănătatea a plantelor, de exemplu:

 rotesc culturile;
 pentru a reface fertilitatea solului, cultivă plante fixatoare de azot și alte culturi pentru
îngrășăminte verzi;
 nu utilizează îngrășăminte minerale pe bază de azot;
 pentru a reduce impactul buruienilor și al dăunătorilor, aleg soiuri și rase rezistente și
aplică tehnici care încurajează controlul natural al dăunătorilor;

Unul dintre obiectivele producției ecologice este reducerea utilizării factorilor de producție
externi. Orice substanță utilizată în agricultura ecologică pentru combaterea dăunătorilor sau a
bolilor plantelor trebuie să fie aprobată de Comisia Europeană.

În plus, se aplică principii specifice care ghidează aprobarea factorilor externi de producție
precum îngrășămintele, pesticidele și aditivii alimentari. Astfel se pot folosi în producția
ecologică numai substanțele și compușii care au primit aprobare și apar pe lista din
reglementările specifice.

Alimentele prelucrate trebuie să aibă la bază în principal ingrediente agricole (nu se iau în
considerare adaosul de apă și de sare de bucătărie). Acestea pot conține, de asemenea:

 preparate din microorganisme și enzime, oligoelemente minerale, aditivi, adjuvanți

tehnologici și arome, vitamine, precum și aminoacizi și alți micronutrienți adăugați în
produsele alimentare în anumite scopuri nutriționale, dar doar dacă normele privind
agricultura ecologică autorizează acest lucru;
  este interzisă utilizarea de substanțe și tehnici care reconstituie proprietățile pierdute în
timpul procesării sau depozitării, care corectează rezultatele neglijenței în timpul
procesării sau care pot induce în eroare în orice alt fel în privința adevăratei naturi a
acestor produse;
 ingredientele agricole neecologice pot fi utilizate numai dacă sunt autorizate în anexele la
legislație sau dacă au fost autorizate provizoriu de către o țară din UE.

Mai presus de toate, orice substanță utilizată în agricultura ecologică trebuie să respecte normele
orizontale ale UE și apoi să fie evaluată în detaliu și aprobată de Comisia Europeană pentru a fi
utilizată în producția ecologică.

Insectele – prezența găurilor sau lipsa unor părți din frunze indică faptul că plantele sunt atacate
de gărgărițe sau de omizi.

Dacă frunzele sunt încrețite, acestea au fost atacate de afide, iar dacă fructele sunt deteriorate,
cauza poate fi atacul de musculițe.

De obicei, atacul acarienilor se manifestă prin frunze ce se îngălbenesc și formează semne

distinctive, dar însăși dăunătorii nu se văd. Nematozii, la fel, sunt foarte mici, de obicei atacă
organele din sol, iar planta se îngălbenește și ofilește.

Bolile – rugina, făinarea, mana, mucegaiul se manifestă prin pete albicioase, galbene, brune sau
negre și provoacă necrotizarea țesuturilor și sunt produse de ciuperci.

Bacteriile blochează vasele conducătoare și nu permit accesul apei în frunze. Acestea determină
creșterea exagerată a țesuturilor și formarea tumorilor. De obicei, frunzele și organele își
schimbă culoarea.

Dacă pe frunze apar pete de culoare verde deschis sau galben de diferite nuanțe, forme și mărimi,
iar plantele arată, în general, slăbite cel mai probabil ca acestea să fie atacate de viruși.

Plantele ce au fost atacate de viruși trebuie scoase din plantație și distruse pentru a evita
infectarea altor plante. Toate uneltele cu care s-a lucrat trebuie curățate și dezinfectate.

Metode ce pot fi aplicate pentru a menține sub control bolile și dăunătorii

Ținând cont de faptul că, în agricultura ecologică nu sunt admise tratamentele severe chimice,
producătorii trebuie să se axeze pe metode de prevenire a apariției bolilor:

 Este foarte important de a planta soiuri, varietăți și hibrizi rezistenți și adaptați la

condițiile de mediu, astfel, vor putea face față concurenței de atac.
 Toate semințele utilizate pentru semănat trebuie să fie sănătoase trebuie să nu conțină
semințe de buruieni și să aibă o capacitate germinativă bună. Pentru agricultura ecologică
sunt admise doar semințe certificate eco. Pentru a dezinfecta semințele din magazinele
agricole specializate pot fi cumpărate preparate biologice (Gleocladina, Trihodermina
produse în Republica Moldova) admise pentru tratarea semințelor obținute
din Trichoderma virens, Pseudomonas fluorescens sau Pseudomonas putida ce sporesc
rezistența plantelor la organismele dăunătoare.
 Plantarea sau semănarea culturilor trebuie realizată la distanțele recomandate, pentru ca
acestea să fie suficient aerisite, să aibă o suprafață de nutriție corespunzătoare și să se
reducă riscul de infectare a altor plante cu patogeni.
 Asigurarea fertilității și sănătății solului. Dacă planta are substanțe nutritive și organice
suficiente, este mai rezistentă la atacul bolilor și dăunătorilor.
 Aplicarea mulciului organic – poate crea confuzie olfactivă și masca locurile preferate
pentru depunerea ouălor de către insecte și reduce răspândirea bolilor de către picăturile
de ploaie.
 Utilizarea culturilor capcană – unele culturi plantate alături de cultura de bază alungă
bolile și dăunătorii, cum ar fi levănțica (combate musculițele și diverse specii de fluturi,
molii), rozmarinul (alungă limacșii, melcii și musculița morcovului), crizantema
împotriva puricilor), menta sălbatică (împotriva limacșilor), mărarul (respinge acarienii
prezenți pe varză și roșii, cimbru (respinge larvele de varză, viermii de spic, musculița
albă de roșii), pătrunjel- respinge gândacii.
 Rotația culturilor – un interval de 2-3 ani întrerupe ciclul vital al patogenilor plantelor din
aceeași familie. Floarea soarelui poate fi semănată pe același teren peste 6-7 ani, plantele
ce sunt atacate de mană pot fi replantate pe același teren peste 4 ani, iar cele atacate de
fuzarioză peste 6 ani.
 Utilizarea rațională a apei – dacă plantele nu au suficientă apă, intră în stresul hidric și
sunt vulnerabile la boli și dăunători. Prea multă apă duce la răspândirea infecțiilor.
 Toate resturile de plante ce au fost atacate de boli trebuie înlăturate din câmpuri.
 Plantarea gardurilor vii din arbuști mici cu flori sau fâșiilor de iarbă pentru a atrage
prădătorii naturali (carabide, stafinide și păianjeni) ai insectelor.

Pentru a mentine sub control bolile si a obtine o recolta bogata, este important sa realizati
urmatoarele procedee:

1. Tratarea cu aburi fierbinti a semintelor sau a solului daca este posibil;

2. Arderea partilor de plante infectate de indata ce au fost depistate, pentru a evita
raspandirea bolii;
3. Achizitionarea de seminte tratate cu fungicide;
4. A se planifica pe cat posibil o rotatie cat mai indelungata.
 Rotaţia culturilor

Rotatia culturilor are si o importanta componeta

economică pentru că favorizează planificarea
anticipată a celor mai bune practici agricole: sistemul
de lucrare a solului, aplicarea îngrasamintelor /
amelioratorilor de sol, protecţia plantelor împotriva
agenţilor de dăunare (inclusiv a buruienilor),
recoltarea si depozitarea productiei (inclusiv
protectia culturii depozitate).

Rotaţia culturilor contribuie substantial la rezolvarea atât a problemelor agrotehnice, cât şi a

celor economice şi organizatorice, rezultând în final mărirea producţiei şi a productivităţii muncii
la toate plantele cultivate.

Rotaţia culturilor constituie una din măsurile agrotehnice de bază care contribuie la reducerea
consumului de energie pe unitatea de suprafaţă si produs. Un rol deosebit de important are rotatia
culturilor ca masura eficienta de protectie a mediului si de conservare / mentinere a solului.

Rotatia culturilor ramane masura agrotehnica de cea mai mare importanta in rationalizarea
consumului de combustibili, îngrasaminte, produse de protectia plantelor (pesticide si
biopreparate), apa de irigat si alte mijloace / input-uri necesare procesului de productie.

Rotaţia culturilor în agricultura ecologică Rotaţia în agricultura ecologică constituie un element

tehnologic de bază prin care trebuie să se realizeze un echilibru între culturi. La stabilirea rotaţiei
trebuie să se urmărească atingerea următoarelor obiective:

•menţinerea fertilităţii solului;

•reducerea gradului de îmburuienare;

•prevenirea şi reducerea atacului de boli şi dăunători;

•asigurarea bazei furajere pentru animalele din fermă. În cadrul rotaţiei culturilor trebuie să fie
incluse leguminoasele perene şi anuale, dar şi gramineele perene (pajişti temporare).
Leguminoasele au capacitatea de a trăi în simbioză cu bacteriile fixatoare de azot din genul
Rhizobium. Ca atare, plantele leguminoase (mazăre, fasole, soia, năut, linte, bob, lucernă, trifoi
ş.a.) au capacitatea de a-şi asigura necesarul de azot prin această simbioză, iar după recoltarea lor
rămâne în sol o cantitate apreciabilă de azot. Culturile perene (graminee, leguminoase) duc la
creşterea conţinutului de materie organică din sol, îmbunătăţesc structura solului şi capacitatea
acestuia de a reţine apa. În cadrul asolamentului, culturile perene (lucernă, trifoi, graminee) de 2-
4 ani sunt urmate de 3-4 ani de culturi anuale. În cadrul fermei ecologice trebuie asigurată
rotaţia:

•plantelor de toamnă cu cele de primăvară;

•plantelor cu sisteme radiculare diferite;

•plantelor anuale cu cele perene;

•culturilor semănate în rânduri rare cu cele semănate în rânduri dese;

•plantelor cu particularităţi diferite în ceea ce priveşte consumul de apă şi elemente nutritive;

•plantelor care nu au boli și dăunători comuni;

•culturilor cu elemente tehnologice diferite.

Fertilizarea în agricultura ecologică

Fertilizarea constituie veriga tehnologică cheie a

agriculturii ecologice. În agricultura ecologică, baza
fertilizării o constituie utilizarea îngrăşămintelor
organice şi a îngrăşămintelor minerale naturale.

Aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente pot

contribui, de asemenea, la micşorarea numărului de
buruieni. Astfel, există specii de buruieni care se
dezvoltă la o reacţie a solului acidă (coada calului, piciorul cocoşului, măcrişul mărunt), iar altele
la o reacţie acidă (peliniţa, păpădia, cicoarea, zămoşiţa). De asemenea, gunoiul de grajd aplicat
direct culturii, conţine un număr mare de seminţe de bururieni ce şi-au păstrat capacitatea de
germinaţie, deci se poate îmburuiena şi mai mult cultura. În aceste condiţii, se recomandă
aplicarea de amendamente care pot corecta reacţia solului şi îngrăşământ organic bine fermentat
sau compost.

Lucrările solului pot de asemenea influenţa gradul de îmburuienare. Prin efectuarea de arături
adânci se crează condiţii propice de epuizare a rădăcinilor sau seminţelor de buruieni deoarece
acestea sunt lipsite de oxigen şi mor. Efectuarea de lucrări după arat şi până în momentul
semănatului poate contribui la reducerea numărului de buruieni. Acestea se combat mai uşor
dacă sunt în primele faze de vegetaţie şi nu ajung la maturitate să fructifice sau să dezvolte
organe de înmulţire vegetative.
Fertilizarea organică. Îngrăşămintele organice contribuie la creşterea conţinutului de humus al
solului şi la ridicarea fertilităţii acestuia ca urmare a:

•sporirii conţinutului de elemente nutritive;

•intensificării activităţii microbiologice;

•îmbunătăţirii structurii solului;

•măririi capacităţii solului de reținere a apei;

•îmbunătăţirii circulaţiei aerului în sol.

Materia organică ajunsă în sol prin aplicarea îngrăşămintelor organice este descompusă de către
microorganismele solului, proces în urma căruia sunt eliberate elemente nutritive în forme uşor
accesibile plantelor. Îngrăşămintele organice acceptate a fi utilizate în agricultura ecologică,
conform Regulamentului (CE) nr. 889/2008 al Comisiei sunt următoarele:

•gunoi de grajd fermentat, gunoi de grajd uscat și gunoi de păsări deshidratat;

•compost din excremente de animale, inclusiv gunoi de păsări și compost de gunoi de grajd;

•excremente lichide de animale;

•deșeuri menajere compostate sau fermentate;

•turbă;

•deșeuri provenite din cultivarea ciupercilor;

•guano;

•amestec de materii vegetale compostate sau fermentate (de la obținerea de biogaz);

•produse sau subproduse de origine animală: făină de sânge, făină de copite, făină de coarne,
făină de oase sau făină de oase degelatinate, făină de pește, făină de carne, făină de fulgi, lână,
blană, păr, produse lactate;

•produse și subproduse organice de origine vegetală (de exemplu, făină din turte de
oleaginoase);

•alge și produse din alge;

•rumeguș și așchii de lemn;

•compost din scoarță de copac.

Fertilizarea minerală în agricultura ecologică. Importanţa deosebită a îngrăşămintelor
organice în agricultura ecologică nu exclude utilizarea îngrăşămintelor chimice, însă acestea
trebuie să fie greu solubile, provenite din roci naturale.

Utilizarea îngrăşămintelelor verzi. Îngrăşămintele verzi sau culturile verzi sunt plante care se
încorporează în sol în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor acestuia. Îngrăşămintele verzi au
următoarele efecte benefice:

•îmbogăţesc solul în materie organică;

•intensifică activitatea microbiologică a solului;

•îmbogăţesc solul în azot, mai ales când este vorba despre leguminoase;

•ameliorează structura solului;

•reduc eroziunea solului prin vânt sau apă;

•previn levigarea elementelor nutritive, în special a nitraţilor.

Controlul bolilor în agricultura ecologică

Boala este denumirea generică dată stării plantelor asupra cărora s-a exercitat atacul unor agenţi
patogeni (microorganisme) care dereglează starea de sănătate a plantelor. Din categoria bolilor
fac parte virozele (care sunt produse de virusuri), microsplasmozele (ce sunt produse de
microplasme), bacteriozele (produse de bacterii) și micozele (care au ca patogeni fungii).
Controlul bolilor se face prin aplicarea anumitor metode care, în funcţie de momentul şi modul
de aplicare, pot fi preventive şi curative.

Metodele preventive au drept scop împiedicarea apariţiei şi răspândirii bolilor, dintre acestea
putând fi enumerate:

•avertizarea, care se realizează prin eliberarea de buletine de avertizare de către unităţile

fitosanitare judeţene, acestea ajutându-i pe fermieri în elaborarea unei strategii de prevenire sau
de combatere a anumitor boli;

•dezinfecţia uneltelor, utilajelor şi a hainelor muncitorilor, care pot constitui surse de răspândire
şi înmulţire a anumitor boli;

•rotaţia culturilor, prin care se previne înmulţirea exagerată a bolilor;

•efectuarea arăturii cât mai repede după recoltarea plantei premergătoare, în acest fel
încorporându-se în sol agenţii patogeni care se găsesc pe resturile vegetale, fiind împiedicată
astfel diseminarea lor prin vânt;
•administrarea îngrăşămintelor, fiind cunoscut faptul că îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu
contribuie la mărirea rezistenţei plantelor de cultură la atacul agenţilor patogeni;

•folosirea de material semincer certificat, prin care se evită trasmiterea anumitor agenţi patogeni
în câmp odată cu sămânţa;

•semănatul la epoca, densitatea și adâncimea optimă, evitându-se astfel dezvoltarea anumitor

boli;

•distrugerea buruienilor gazdă pentru anumiţi agenţi patogeni, prevenindu-se astfel apariţia şi
dezvoltarea anumitor boli;

•adunarea şi distrugerea frunzelor îmbătrânite şi infectate, care pot constitui un rezervor de agenţi
patogeni, de unde infecţia se poate generaliza la nivelul întregii plante şi apoi la nivelul întregii
culturi;

•adunarea şi distrugerea resturilor vegetale infectate, evitându-se astfel diseminarea şi atacul

anumitor boli;

•prevenirea apariţiei samulastrei, mai ales la floarea-soarelui (care favorizează înmulţirea

putregaiului alb) şi la cerealele păioase (care favorizează înmulţirea ruginilor);

•folosirea de soiuri/hibrizi rezistenţi/toleranţi la atacul bolilor;

•văruirea trunchiului copacilor, a depozitelor şi a magaziilor, care reprezintă o măsură

obligatorie de igienă culturală.

Metodele curative au drept scop ţinerea sub control a bolilor deja apărute în cultură, dintre
acestea putând fi enumerate:

 Combaterea fizică:
•combatere prin temperaturi ridicate, metodă ce se pretează în spaţiile închise de tip
răsadniţe, sere sau solarii, prin folosirea de abur fierbinte, iar pe suprafaţe mici chiar a
apei clocotite. În condiţii de câmp, combaterea prin temperaturi ridicate a agenţilor
patogeni poate fi efectuată în lunile de vară prin afânarea solului, umectarea acestuia şi
acoperirea cu folie de plastic de culoare închisă timp de 2-4 săptămâni;
•combatere prin foc, metodă ce constă în adunarea şi arderea resturilor vegetale după un
atac puternic;
•trecerea seminţelor cu tegumentul gros prin flacără, care asigură distrugerea agenţilor
patogeni de pe suprafaţa acestora;
•solarizare, care presupune tratarea seminţelor prin expunere la soare pentru distrugerea
agenţilor patogeni de la suprafaţa acestora de către radiaţiile solare.
 Combaterea mecanică:
•tăierea părţilor de plantă bolnave sau a plantelor bolnave în întregime, cum sunt
ramurile de pomi care sunt uscate, pomii sau butucii de viţă-de-vie care sunt în întregime
bolnavi, care se taie şi se scot din plantaţie;
•sortarea, care în general se efectuează mecanic la seminţe sau manual la tuberculii de
cartof, bulbii de ceapă sau boabele de fasole.

 Combaterea chimică, care se poate efectua prin folosirea de:

•silicat de sodiu, care se utilizează pentru combaterea speciilor de Botrytis, Sclerotinia,
Phytium;
•extract de compost, care poate fi folosit pentru combaterea făinării;
•permanganat de potasiu, care se foloseşte numai la pomii fructiferi şi vița-de-vie pentru
combaterea făinării;
•produse pe bază de cupru, sub formă de hidroxid de cupru, oxiclorură de cupru, sulfat
(tribazic) de cupru, oxid de cupru, octanoat de cupru, care se folosesc de exemplu pentru
combaterea manei la viţade-vie sau a rapănului la pomacee înainte de înflorit. Doza totală
de cupru nu trebuie să depăşească 6 kg/ha/an;
•produse pe bază de sulf, care se utilizează pentru combaterea făinării la viţa-de-vie şi la
pomii fructiferi;
•hidroxid de calciu, care se foloseşte numai la pomii fructiferi, inclusiv pepiniere, pentru
a controla ulceraţia ramurilor.

 Combaterea biologică:
•combatere cu ajutorul microorganismelor (preparate cu spori de ciuperci, extracte de
ciuperci sau cu bacterii);
•combatare prin utilizarea de preparate cu extracte de plante (de exemplu, extractul din
sunătoare care este utilizat pentru combaterea mozaicului şi pătării brune a tutunului şi
tomatelor);
•preimunizarea plantelor, care constă în tratarea plantelor tinere cu tulpini (suşe)
nevirulente sau slab virulente de virusuri sau bacterii patogene, ceea ce duce la formarea
în plantă de anticorpi specifici, iar planta devine rezistentă la atacul virusului sau
bacteriei respective.

 Combatere biotehnică:
•culturi de meristeme, prin care se asigură obţinerea de material semincer liber de viruşi
şi alţi agenţi patogeni, tehnica fiind extinsă pe scară largă în înmulţirea unor flori, a
pomilor fructiferi, a cartofului s.a.;
•combatere biodinamică, care se poate efectua prin prepararea de extracte din plante care
se aplică prin pulverizare la sol sau la plantă.
Mulcirea solului. Datorită proprietăţilor buruienilor de a rămâne inactive la absenţa
luminii, una dintre metodele utilizate pentru combaterea buruienilor este mulcirea
solului. Această practică foloseşte: paie, resturi vegetale, frunze, rumeguş, compost,
pentru a acoperi solul. Uneori se mai utilizează şi mulcirea cu folie de plastic, de culoare
închisă. Fără lumină buruienile dispar, şi totodată este conservată mai bine apa în sol şi
sunt protejate activitatea microorganismelor.

Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite

Unii cercetători recomandă ca pregătirea terenului pentru semănat să se facă noaptea,
pentru că unele seminţe de buruieni sunt inhibate de absenţa luminii şi nu mai
germinează. Se mai recomandă de asemenea, acoperirea utilajelor de arat şi de pregătire
a patului germinativ cu prelate de culoare închisă, astfel încât buruienile să nu ia contact
cu lumina.

Metoda provocaţiei (forţarea germinaţiei seminţelor)

Această metodă, recomandată de literatura de specialitate, se referă la faptul că,
seminţele de buruieni sunt stimulate să germineze şi să răsără şi apoi sunt distruse cu o
lucrare superficială cu grapa cu discuri, apoi încorporate sub arătură. Acesta se execută în
afara perioadei de vegetaţie a culturilor şi mai este cunoscută sub numele de dezmiriştit.

Metoda epuizării
Principiul acestei metode constă în distrugerea buruienilor perene, care se înmulţesc prin
seminţe sau organe vegetative şi care îşi reiau vegetaţia pe baza rezervelor de materii
organice din sol şi prin discuiri repetate sunt epuizate substaţele de rezervă şi astfel nu
mai poată fi reluată vegetaţia.

Metode biologice
Combaterea cu ajutorul insectelor se bazează pe utilizarea unor specii de insecte pentru a
distruge buruienile. Acestă metodă este mai puţin utilizată deoarece pot apărea
dezechilibre ecologice.
Combaterea cu ajutorul ciupercilor fitopatogene are la bază proprietatea unor buruieni de
a fi distruse de unii agenţi patogeni. Ca de exemplu: combaterea pălămidei (Cirsium
arvese) cu ajutorul ruginii Puccinia punctiformis (Slovoski şi col., 1998), precum şi
combaterea cruciuliţei (Senecio vulgaris) cu ajutorul ciupercii Puccinia lagenophorae
(Ionescu, 2001).

Combaterea alelopatică
Conform Dicţionarului botanic (C.Vaczy, 1980), alelopatie înseamnă „influenţa
reciprocă asupra dezvoltării plantelor care cresc alături”. Deci, prin fenomenul de
alelopatie, plantele interacţiunează şi eliberează în mediu anumite substanţe rezultate ale
metabolismului (substanţe alelopatice), care pot avea acţiune intraspecifică sau
 interspecifică. Ca expresie a relaţiilor intraspecifice amintim unele fenomene cu impact
asupra produţiei şi calităţii acesteia: autorărirea până la dispariţia temporară a culturii
(ex. Muşăţel), depresiunea continuă a recoltei în cazul monoculturii, care culminează cu
mult mult discutata „oboseală a solului”, cunoscută şi sub numele de „autotoxiciate” sau
„autopoluare” (Toncea I., Stoianov R., 2002).

Controlul dăunătorilor în agricultura ecologică

Dăunătorii sunt organisme animale care atacă plantele sau produsele vegetale, producând pagube
cantitative şi calitative. În grupa dăunătorilor intră:
acarienii, nematozii, insectele, moluştele, păsările,
mamiferele. Controlul dăunătorilor se realizează prin
aplicarea anumitor metode, care, în funcţie de momentul
şi modul de aplicare, pot fi preventive şi curative.

Metodele preventive au drept scop împiedicarea apariţiei

şi răspândirii dăunătorilor, dintre acestea putând fi
enumerate:

•avertizarea, care se realizează prin eliberarea de buletine de avertizare de către unităţile

fitosanitare judeţene, acestea, punându-i în gardă pe fermieri cu privire la pericolul
dezvoltării anumitor specii de dăunători;
•rotaţia culturilor prin care se previne înmulțirea exagerată a unor dăunători;
•lucrările solului, prin care sunt distruşi sau se împiedică dezvoltarea dăunătorilor care se
găsesc în sol;
•semănatul în epoca optimă, prin care se evită atacul unor dăunători, cum ar fi muştele şi
afidele cerealelor şi gândacul ghebos, care se pot dezvolta în cazul semănatului timpuriu;
•îndepărtarea buruienilor gazdă pentru anumiţi dăunători (de exemplu, mohorul care este
plantă gazdă pentru sfredelitorul porumbului);
•recoltarea la timp şi fără pierderi a culturilor care să ducă la apariţia samulastrei. La
cerealele păioase, samulastra favorizează înmulţirea muştelor cerealelor şi a afidelor;
•tocarea resturilor vegetale rămase după recoltare, care conduce şi la combaterea
dăunătorilor ce se găsesc pe acestea, în diferite stadii de dezvoltare;
•folosirea de soiuri/hibrizi rezistenţi la atacul dăunătorilor.

Metodele curative au drept scop ţinerea sub control a dăunătorilor deja apăruţi în cultură, dintre
acestea putând fi enumerate:

 Combaterea fizică:
 •combatere prin temperaturi ridicate sau scăzute, această metodă pretându-se a fi folosită
în spaţii închise de tip depozit, sere sau solarii;
•combatere prin foc, respectiv arderea dăunătorilor (de exemplu, arderea omizilor din
pomi cu ajutorul unor făclii);
•combatere prin folosirea luminii, care se bazează pe atragerea unor specii de insecte prin
lumină (de exemplu, fluturii crepusculari şi nocturni) şi combaterea acestora;
•folosirea sunetelor care pot fi utilizate pentru îndepărtarea păsărilor, a rozătoarelor, dar
şi a mamiferelor (de exemplu, porcii mistreţi).

 Combaterea mecanică se poate efectua prin:

•colectarea şi distrugerea insectelor dăunătoare (de exemplu, omida păroasă a dudului,
gândacul din Colorado s.a.);
•folosirea de plante capcană care sunt preferate de către insectele dăunătoare pe care
acestea se localizează, după care plantele sunt eliminate împreună cu insectele de pe ele;
•folosirea inelelor cu clei, care sunt benzi de hârtie impermeabilă pe care se găseşte un
strat de clei nesicativ şi care se aplică pe trunchiurile sau ramurile groase ale pomilor
împotriva femelelor de cotari;
•răzuirea scoarţei pomilor, mai ales a aceleia care se exfoliază, pentru că aceasta
constituie un mediu favorabil de adăpostire şi înmulţire a insectelor dăunătoare;
•inundarea, care se face prin turnarea de apă în galeriile de rozătoare (şoareci, şobolani),
cârtiţe, coropişniţe, acestea ieşind la suprafaţă unde sunt prinse;
•stropirea cu apă, cum este stropirea repetată cu apă rece pentru combaterea afidelor;
•instalarea de sperietori, pentru alungarea păsărilor care atacă diferitele culturi;
•instalarea de plase şi garduri în jurul culturilor agricole, pentru a ţine la distanţă
rozătoarele, iepurii, căprioarele, porcii mistreţi, sau instalarea de plase deasupra culturilor
agricole în perioada de maturare a fructelor, pentru a se preveni atacul păsărilor (de
exemplu, la viţa-de-vie).

 Combaterea chimică, care se poate efectua prin folosirea de:

•sare de potasiu din acizi grași (săpun moale), care se foloseşte pentru combaterea
păduchilor de frunze, în concentraţie de 1,5-3%;
•extracte din plante, cum sunt: folosirea soluţiei de urzici macerate sau de ferigă, ori a
soluţiei de tutun pentru combaterea afidelor; folosirea infuziei de coriandru sau pătrunjel
împotriva gândacului din Colorado;
•fosfat feric (fier (III) ortofosfat), utilizat ca moluscocid;
•produse admise numai pentru capcane: fosfat diamoniu, feromoni, piretroizi (doar
deltametrin sau lambda-cihalotrin);
•alte produse: uleiuri vegetale (ulei de mentă, ulei de pin, ulei de chimion), piretrine
extrase din Chrysanthemum cinerariaefolium, ulei de parafină, uleiuri minerale.
  Combaterea biologică poate fi:
•combatere cu ajutorul plantelor care, prin conţinutul în anumite principii active, au o
acţiune repelentă sau chiar de distrugere asupra insectelor. Astfel de plante sunt: ceapa,
usturoiul, coada şoricelului, pelinul, levănţica, tutunul s.a.;
•combatere cu ajutorul acarienilor şi insectelor, care pot fi prădători sau paraziţi. Ca
exemple de prădători, pot fi enumeraţi: păianjenul prădător (Phytoseiulus persimilis)
folosit pentru combaterea 30 păianjenului roşu (Tetranychus urticae); buburuza
(Coccinella 7-punctata), folosită pentru combaterea păduchilor de frunze, gândacului
ovăzului, tripşilor grâului s.a. Ca exemple de paraziţi, pot fi enumeraţi: viespea
Trichogramma evanescens, folosită pentru combaterea fluturelui alb al verzei; viespea
Encarsia formosa, folosită pentru combaterea musculiţei albe de seră;
•combatere cu ajutorul microorganismelor, prin folosirea de biopreparate virotice,
biopreparate bacteriene (precum Bacillus thuringiensis utilizat pentru combaterea
omizilor diferitelor specii de lepidoptere), biopreparate fungice, protozoare şi nematozi;
•combatere cu ajutorul altor animale, cum sunt păsările, broaştele, aricii, care consumă
insectele dăunătoare din culturile agricole;
•autocidia, care constă în inducerea sterilității masculilor unor specii de insecte în
laborator prin diferite tehnici (iradiere, utilizarea de chemosterilizanţi), după care sunt
lansaţi în natură, fără ca aceștia să mai poată asigura perpetuarea speciei.

 Combaterea biotehnică, care se poate efectua prin:

•instalarea de capcane cu feromoni (de obicei, feromoni sexuali) care se instalează în
culturile agricole pentru atragerea insectelor dăunătoare de un anumit sex (masculii) și
combaterea lor prin lipirea pe suportul cleios al capcanei;
•folosirea capcanelor colorate (foi adezive, lipicioase), cum este folosirea în sere a
capcanelor galbene pentru atragerea musculiţei albe de seră.

 Combatere biodinamică bazată pe prinderea insectelor, incinerarea lor şi utilizarea

cenuşei rezultate pentru stropirea plantelor.

BIBLIOGRAFIE:
1) https://agroromania.manager.ro/articole/stiri/lucrarile-de-ingrijire-combaterea-
buruienilor-bolilor-si-daunatorilor-si-irigarea-in-agricultura-ecologica-9432.html
2) https://agrobiznes.md/cum-sa-tinem-sub-control-bolile-si-daunatorii-in-agricultura-
ecologica.html
3) http://eco-con.net/Sisteme/Eco.pdf
4) https://www.sanatateaplantelor.ro/combaterea-ecologica-a-bolilor-si-daunatorilor-la-
cultura-de-tomate/
5) http://madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/rndr/buletine-tematice/PT4.pdf
6) https://www.icpa.ro/documente/coduri/
Utilizarea_eficienta_a_metodelor_de_protectie_a_plantelor.pdf
7) https://www.stiriagricole.ro/tratamente-naturale-din-plante-pentru-protejarea-culturilor-
ecologice-de-boli-si-daunatori-37205.html
8) https://ec.europa.eu/info/food-farming-fisheries/farming/organic-farming/organic-
production-and-products_ro
9) https://www.marcoser.ro/consultanta/boli-daunatori-si-probleme-in-culturile-
legumicole/combaterea-integrata-a-bolilor-si-daunatorilor/
10) https://igamo.ro/blog/combaterea-daunatorilor-cu-insecticide-biologice/
11) Conf.univ.dr.ing. MARIN SOARE- suport curs