Tema: Persoana fizică, subiect al raportului juridic civil

1. Noţiuni introductive. Codul civil cuprinde şi o noţiune legală a persoanei

fizice (art. 23), conform căreia persoana fizică este omul, privit individual, ca
titular de drepturi şi de obligaţii civile. Prin urmare, sunt numiţi persoane fizice
titularii individuali de drepturi şi obligaţii civile. Persoane fizice sunt nu numai
cetăţenii Republicii Moldova, dar şi cetăţenii străini, apatrizii. Folosirea
termenului "persoană fizică" în legislaţia civilă naţională permite delimitarea mai
exactă a subiectelor individuale de cele colective (persoanele juridice).
2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
2.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă
Capacitatea juridică civilă (capacitatea civilă) este o parte a capacităţii juridice a
omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea şi de a exercita drepturi civile,
de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheiere de acte juridice. Codul
civil prevede la art. 24 alin. (1): "Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
(capacitatea civilă de folosinţă) se recunoaşte în mod egal tuturor persoanelor
fizice".
Pornind de la această prevedere legală, capacitatea de folosinţă a persoanelor
fizice poate fi definită ca o parte a capacităţii civile a oamenilor, constând în
aptitudinea lor de a avea drepturi şi obligaţii civile.
2.2. Începutul capacităţii de folosinţă
Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea omului (CC, art. 24 alin. (2)).
Aşadar, regula generală ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice constă în faptul că această capacitate începe odată cu naşterea persoanei
fizice, data naşterii dovedindu-se, de regulă, cu actul de stare civilă care este
certificatul de naştere, eliberat în condiţiile legii. De la regula generală de apariţie
a capacităţii de folosinţă, stabilită prin prevederile art. 24 alin.(2) al Codului civil,
există şi o excepţie, prevăzută la alin. (3), conform căreia "dreptul la moştenire a
persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie".
2.3. Conţinutul capacităţii de folosinţă
Prin conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege aptitudinea
acesteia de a avea orice drept şi orice obligaţie civilă ori, altfel spus, conţinutul
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se constituie din totalitatea de drepturi şi
obligaţii civile pe care le poate avea un astfel de subiect de drept.
2.4. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reglementată de art. 24
alin. (2) din Codul civil, care prevede că această capacitate încetează odată cu
moartea titularului. Concomitent cu moartea persoanei fizice încetează calitatea de
subiect de drept şi, implicit, capacitatea de folosinţă. Modul obişnuit de încetare a
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, aşadar, este moartea. Există însă situaţii
când moartea persoanei fizice nu poate fi constatată direct. În aceste cazuri, se
recurge la declararea judecătorească a morţii
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
3.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu
Capacitatea civilă a persoanei, pe lângă capacitatea de folosinţă, cuprinde şi
capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este
reglementată în art. 25 - 32 din Codul civil. Definiţia legală a capacităţii de
exerciţiu este expusă în articolul 25, care prevede: "Capacitate de exerciţiu este
 aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi
civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile si de a le executa".3.2.Categoriile
capacităţii de exerciţiu
Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, recunoscută tuturor persoanelor fizice,
capacitatea de exerciţiu nu poate fi egală. Ea se prezintă diferit, în funcţie de
gradul de discernământ al persoanei.
1. Capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani
- Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea
părintelui sau a reprezentantului legal, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu
încuviinţarea autorităţii tutelare.
- Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul fără încuviințarea părintelui sau
a reprezentantului legal:
a) să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă,
asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale protejate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în
conformitate cu legea;
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.28 alin.(2).
- Din motive întemeiate minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea
părinţilor, a reprezentantului legal ori a autorităţii tutelare, în drepturile prevăzute la
alin.(2) lit.a) şi b).
- Din motive întemeiate și dacă aceasta o cer interesele minorului, instanța de
judecată instituie o măsură de ocrotire judiciară asupra minorului care a împlinit
vîrsta de 14 ani și desemnează ocrotitorul provizoriu, curatorul sau, după caz, tutorele
minorului. Măsura de ocrotire judiciară astfel instituită nu poate depăși data atingerii
majoratului minorului.
2. Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani
- Toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14
ani pot fi încheiate doar de părinte sau reprezentantul legal, în condiţiile prevăzute de
lege.
- Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare
notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
3.3. Declararea incapacităţii
Capacitatea civilă este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
avere, origine socială, grad de cultură sau de alte criterii similare. Persoana fizică nu
poate fi lipsită de capacitate de folosinţă. Nimeni nu poate fi limitat în capacitate de
folosinţă şi în capacitate de exerciţiu decît în cazul şi în modul prevăzut de lege.
Renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă sau
la capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în
capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu sînt nule.
În condiţiile CC, art 32, în privința persoanei fizice care, în urma unei boli mintale
ori a unei deficienţe fizice, mintale sau psihologice, nu poate, în mod deplin,
conştientiza acţiunile sale ori exprima voinţa poate fi instituită, prin hotărîre
 judecătorească, măsura de ocrotire judiciară sub forma curatelei, a ocrotirii provizorii
sau a tutelei.
În toate situaţiile, persoana în privința căreia a fost instituită o măsură de ocrotire
judiciară este în drept să încheie de sine stătător actele juridice prevăzute la art.28
alin. (2).
Pentru declararea incapacităţii persoanei fizice este necesară expertiza medico-legală
privind starea ei psihică. Examinarea cererii de declarare a incapacităţii persoanei
fizice are loc cu participarea obligatorie a reprezentantului organului de tutelă şi
curatelă. În cazul în care persoana declarată incapabilă s-a însănătoşit sau dacă starea
sănătăţii ei s-a îmbunătăţit, instanţa de judecată o declară capabilă. O asemenea
cerere poate fi înaintată de persoanele care au cerut declararea incapacităţii.
4. Numele persoanei fizice
Persoana fizică se identifică în raporturile juridice cu ajutorul atributelor de identificare.
Codul civil cunoaşte două atribute de identificare a persoanei fizice: numele şi
domiciliul. Reglementarea legală a numelui este dată în Codul civil la art. 36 şi 37 şi în
Legea privind actele de stare civilă
Numele este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul dreptului subiectiv la
nume cuprinde prerogativele titularului de a-1 purta, de a-1 folosi, facultatea de a
cere îndreptarea, rectificarea erorilor, a greşelilor strecurate în actele care cuprind
numele, precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui său de către alte persoane.
Numele poate fi definit, aşadar, ca un cuvânt sau o totalitate de cuvinte cu
ajutorul cărora persoana fizică se individualizează în societate. Numele persoanei
fizice este format din:
a) nume de familie;
b) prenume;
c) patronimicul, în cazurile prevăzute de lege.
Această structură a numelui este expusă la art.36 alin.(2) din Codul civil, care
prevede că numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de
lege, şi patronimicul.
A.Numele de familie este o componentă a numelui în sens larg. El este format din unul
sau din mai multe cuvinte, stabilit în condiţiile legii, exprimat sub forma unui drept
subiectiv civil nepatrimonial. Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de drept,
se individualizează în societate. Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice
determinate, ci este, de regulă, comun membrilor aceleiaşi familii.
Schimbarea numelui de familie. Numele de familie se schimbă în urma schimbării
stării civile a persoanei fizice. Schimbarea numelui de familie poate avea loc:
— la înfiere;
— la căsătorie şi divorţ;
— la cerere, depusă în organul de înregistrare a actelor de stare civilă
Schimbarea numelui de familie determinată de instituţia adopţiei. în cazul în care
copilul şi-a păstrat numele de familie de până la adopţiune, numele nu va suferi
nici o schimbare. Dacă copilul a împlinit 10 ani, se ia în considerare şi părerea lui.
Schimbarea numelui de familie determinată de instituţia căsătoriei. Conform
prevederilor art.17 din Codul familiei, la încheierea căsătoriei, soţii, la dorinţă, îşi aleg
numele de familie al unuia dintre ei ca nume comun, ori fiecare îşi păstrează numele de
familie anterior căsătoriei, ori poate conexa la numele său numele de familie al soţului
său.
 Schimbarea numelui de familie la divorţ. în caz de divorţ, problema schimbării numelui
de familie se pune numai dacă soţii au avut nume comun în timpul căsătoriei. Astfel,
art. 17 alin. (4) din Codul familiei prevede că, în momentul înregistrării divorţului, soţii
pot păstra numele de familie ales la încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de
familie anterior căsătoriei. Schimbarea numelui de familie la cerere (pe cale
administrativă). Condiţiile şi modul de schimbare a numelui de familie la cerere sunt
stabilite în Legea cu privire la actele de stare civilă la art. 49 - 53. Cererea de schimbare
a numelui de familie se examinează în termen de două luni.
B.Prenumele este o parte a noţiunii de nume în sens larg şi constă dintr-un cuvânt sau
grup de cuvinte care individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu numele
de familie, în societate. Prenumele are aceleaşi caractere juridice ca şi numele de
familie. Prenumele are rolul de a servi la identificarea persoanei fizice.
Legislaţia civilă naţională utilizează şi termenul pseudonim. Pseudonimul este compus
dintr-un cuvânt sau mai multe cuvinte şi este utilizat pentru a ascunde adevăratul
nume. în Codul civil nu se vorbeşte despre pseudonim, utilizarea acestui termen o
întâlnim în Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
În unele localităţi, unele persoane au şi poreclă. Aceasta este o denumire expresivă pe
care nu şi-o alege persoana, ci pe care i-o dau alţii, în special determinată de unele
defecte ale ei. Porecla însă nu poate fi considerată drept subiectiv civil şi nu beneficiază
de protecţie juridică.
5. Domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice
Codul civil, în art. 38, consemnează domiciliul şi reşedinţa, ambele fiind examinate în
dreptul civil ca atribute de identificare a persoanei fizice în raporturile juridice civile.
Legea defineşte domiciliul ca ftind locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică
sau principală (art. 30 alin. (1)). O astfel de locuinţă ar putea fi o casă, un apartament, un
cămin, un hotel etc. Pentru a fi considerată domiciliu, locuinţa trebuie să fie statornică,
iar dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi locuinţa
principală.
Locuinţă statornică înseamnă locul permanent de trai unde s-a stabilit persoana în
virtutea condiţiilor de viaţă.
Locuinţa principală se întâlneşte în cazul în care persoana fizică, în virtutea diferiţilor
factori, locuieşte în mai multe locuri. De exemplu, dacă persoana din 12 luni ale
anului 3 luni locuieşte în Bălţi, 7 luni la Chişinău, iar 3 luni la Vulcăneşti, domiciliul
ei va fi considerat cel de la Chişinău, aici locuind cel mai mult timp.
6. Temeiurile, modul şi efectele declarării persoanei fizice dispărute fără veste.
Efectele apariţiei persoanei declarate dispărute fără veste
Absenţa îndelungată a persoanei fizice de la locul de trai, dacă nu este cunoscut locul
aflării ei, preocupă organizaţiile şi persoanele cu care s-a aflat în diferite raporturi.
Declararea persoanei dispărută fără veste este o instituţie a dreptului civil prin
care, prin hotărâre judecătorească, se stabileşte un fapt juridic complex de
absenţă a persoanei fizice de la domiciliul său statornic (sau principal) în cazul
imposibilităţii stabilirii locului ei. Temeiurile declarării persoanei fizice dispărute
fără veste sunt indicate în Codul civil la art. 165 alin. (1), care prevede că persoana
fizică poate fi declarată dispăruta fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut
cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Pentru
declararea persoanei fizice dispărute fără urmă este necesară survenirea faptului
juridic complex:
— lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării ei;
 — absenţa ştirilor (de cel puţin un an);
— imposibilitatea constatării din aceste ştiri, pe toate căile posibile, a
locului de aflare a persoanei.
Modul de declarare a dispariţiei. Dispariţia se declară de către instanţa de
judecată la cererea persoanei interesate (art. 165 alin. (2)). Instanţa judecătorească
este unicul organ competent să decidă asupra declarării dispariţiei.
Dreptul de a înainta o asemenea cerere o are orice persoană interesată, de regulă: soţul,
părinţii, copiii, creditorii dispărutului. Cererea privind declararea persoanei dispărută
se depune în instanţă judecătorească după expirarea a cel puţin un an din momentul
primirii ultimilor ştiri despre cel dispărut.
Efectele declarării dispariţiei. Hotărârea instanţei judecătoreşti de declarare a
dispariţiei produce efecte juridice doar la domiciliul dispărutului şi nu influenţează
capacitatea juridică a persoanei la locul aflării ei. Toate actele încheiate de persoana
declarată dispărută, dacă corespund cerinţelor legii, sunt valabile, hotărârea
judecătorească de declarare a dispariţiei neinfluenţând valabilitatea lor.
6. Declararea morţii
Conform art. 168 din Codul civil, persoana fizică poate fi declarată decedată pe cale
judecătorească. Drept temei pentru declararea persoanei declarate poate servi:
— lipsa ei de la domiciliu sau în decursul a trei ani;
— lipsa în decursul a şase luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără urmă în
împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de presupune
că a murit în urma unui anumit accident;
— militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiuni militare,
pot fi declaraţi morţi pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi ani din ziua
încetării acţiunilor militare.
Termenul de şase luni pentru declararea morţii se aplică, după cum se indică în lege,
dacă persoana a dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau
care dau temei de a presupune că a murit în urma unui accident. Declarând persoana
decedată, judecata, după cum s-a menţionat, porneşte de la presupunerea (prezumţia)
morţii sale. Cu toate acestea, intrarea în vigoare a hotărârii judecătoreşti de declarare a
persoanei moarte serveşte drept temei pentru trecerea înscrierilor despre moartea ei în
actele de stare civilă. Pe baza hotărârii judecătoreşti de declarare a persoanei moarte,
organele de înregistrare a actelor stării civile eliberează persoanelor interesate certificatul
de deces (moarte). Drept dată a morţii persoanei declarată decedată se consideră ziua în
care hotărârea judecătorească de declarare a decesului a rămas definitivă.