SEMINAR nr.

5 – COMPETENȚA MATERIALĂ, DUPĂ

CALITATEA PERSOANEI ȘI TERITORIALĂ A ORGANELOR
JUDICIARE

1. JURISPRUDENȚĂ CEDO
Încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție prin faptul că reclamantul nu a fost judecat de o
instanță independentă și imparțială, întrucât el era civil și a fost judecat de o instanță
militară.
În speță, Curtea a observat că, prin jocul prevederilor legale referitoare la competența
instanțelor militare, reclamantul, care nu avea nicio legătură de loialitate sau de subordonare cu
armata, a fost totuși adus în fața instanțelor militare pentru infracțiuni de drept comun.
Curtea a constatat că statutul judecătorilor militari asigură anumite garanții de
independență și imparțialitate. Astfel, judecătorii militari urmează aceeași formare profesională
ca și omologii lor civili și se bucură de garanții constituționale identice cu cele de care
beneficiază judecătorii civili, în măsura în care sunt numiți de Președintele Republicii la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, sunt inamovibili și se bucură de stabilitate.
În schimb, alte caracteristici ale statutului judecătorilor militari pot aduce o umbră de
îndoială asupra independenței și imparțialității lor. Art. 29 și 30 din Legea nr. 54/1993 prevăd că
judecătorii militari sunt ofițeri de carieră, că sunt remunerați de către Ministerul Apărării, că se
supun disciplinei militare și că promovarea lor este guvernată de reglementările interne ale
armatei.
Curtea a reținut că pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat “independent”
în sensul articolului 6 par. 1, trebuie luat în calcul, în special, modul de desemnare și durata
mandatului membrilor săi, existența unei protecții împotriva presiunilor din afară și faptul de a
ști dacă există sau nu aparența de independență. A apreciat că îndoielile nutrite de reclamantul
civil, în privința independenței și imparțialității instanțelor militare pot fi considerate justificate
din punct de vedere obiectiv, atâta timp cât există caracteristici ale statutului judecătorilor
militari care pot arunca o urmă de îndoială asupra independenței și imparțialității lor,
judecătorii militari fiind ofițeri de carieră, plătiți de Ministerul Apărării, supuși disciplinei
militare și promovarea lor fiind reglementată de dispozițiile interne ale armatei. A constatat că
puterea justiției penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive
imperioase care justifică o asemenea situație și asta sprijinindu-se pe o bază legală clară și
previzibilă. Existența acestor motive trebuie să fie demonstrată pentru fiecare caz, in concreto.
(Cauza Maszni c. României, în Dreptul la un proces echitabil. Aspecte penale, Vol. 1, de C.
Ghigheci, L.Cîrciumaru ș.a., op.cit., p. 518-519)

JURISPRUDENȚĂ NAȚIONALĂ
1. Respectarea dispozițiilor privind competența instanțelor militare și a instanțelor civile
în cursul judecății poate fi examinată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul cazului de
recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., incident și în ipoteza în care în
cursul judecății nu ar fi respectate dispozițiile privind competența după calitatea persoanei a
instanței militare, iar judecata ar fi efectuată de o instanță civilă inferioară instanței militare
legal competente. 
Dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care atribuie curții militare de apel 1
competența de judecată în primă instanță a infracțiunilor săvârșite de generali, privesc exclusiv
persoanele care au calitatea de general în activitate, iar nu și persoanele care au calitatea de
general în rezervă, întrucât competența după calitatea persoanei a instanțelor militare este

1
Deși cauza privea în mod direct competența curții militare de apel, față de argumentele reținute în
motivare, decizia citată de noi prezintă interes și pentru competența tribunalelor militare, în ceea ce
privește calitatea de militar activ a făptuitorului.
1
determinată de săvârșirea infracțiunii de către o persoană care exercită o funcție militară în mod
efectiv. 
(…)
În susținerea recursului în casație inculpatul a arătat că prezenta cauză s-a judecat cu
nerespectarea normele de competență după calitatea persoanei, deoarece atât la data săvârșirii
faptei cât și în prezent are calitatea de general în rezervă, motiv pentru care apreciază că, în
raport cu dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., competența de a judeca infracțiunile
săvârșite de generali în primă instanță aparține curții militare de apel, legiuitorul nefăcând nicio
distincție între generali activi și cei în rezervă. Totodată, mai arată inculpatul că generalii în
rezervă își păstrează calitatea de militar, motiv pentru care trebuia să i se aplice legislația
specială în materie, în raport cu adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Se reține că la data săvârșirii faptei inculpatul nu avea calitatea de cadru militar activ,
fiind cadru militar în rezervă din data de 7 iunie 2001.
Potrivit art. 37 alin. (1) C. proc. pen., tribunalul militar judecă în primă instanță toate
infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin
lege în competența altor instanțe.
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., competența de judecată în cazul
infracțiunilor săvârșite de generali, mareșali sau amirali aparține curții militare de apel.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legea procesual penală folosește termenul de
militar, fără a face distincție între militarii activi sau în rezervă, competența instanțelor militare
fiind atrasă de calitatea de militar.
În ceea ce privește sintagma „infracțiunile comise de militari” se reține că în art. 174 C.
pen. se prevede că prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege
săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca
tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau
complice.
Raportând norma de drept procesual penal la dispozițiile art. 174 C. pen., reiese că
militarul a săvârșit o infracțiune când, în sens material, acțiunile sau inacțiunile sale sunt
incriminate de o normă de drept penal material, în formă consumată sau tentată și când, în sens
personal, militarul a avut o contribuție care se poate încadra în definițiile legale ale noțiunilor
de „autor”, „coautor”, „instigator” sau „complice”, atât timp cât fapta este pedepsită de legea
penală.
Astfel, competența de judecată aparține instanțelor militare ori de câte ori o persoană
aparținând categoriei „cadrelor militare” a efectuat acțiuni sau inacțiuni ce sunt incriminate de
legea penală, în orice formă de participație și indiferent de contribuția concretă pe care aceasta a
avut-o la comiterea faptei sau de calitatea celorlalte persoane care au participat la săvârșirea
infracțiunii.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, deși legea nu face deosebire între un
militar aflat în activitate, în rezervă ori în retragere, acest text de lege trebuie interpretat în
sensul că numai calitatea de general în activitate atrage competența curții militare de apel.
Dispozițiile art. 13 alin. (6) din O. U. G. nr. 43/2002 prevăd în mod explicit că urmărirea
penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1) - (3), săvârșite de militarii în
activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție,
indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.
De asemenea, potrivit art. 32 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, poate fi numită judecător sau procuror militar persoana care îndeplinește
condițiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, cu avizul conform al Ministerului
Apărării Naționale privind îndeplinirea condițiilor legale pentru dobândirea calității de ofițer
activ în cadrul acestui minister.
Plecând de la dispozițiile legale anterior evocate se constată că în cazul militarilor
legiuitorul a înțeles ca această competență după calitatea persoanei să fie atrasă de funcțiile
militare exercitate efectiv. Faptul că militarii aflați în rezervă beneficiază de o parte din

2
drepturile conferite cadrelor militare (nu de plenitudinea acestora) nu constituie un argument
suficient pentru a contrazice concluzia anterioară în materia competenței personale.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere și practica instanței
supreme în acest domeniu, respectiv decizia nr. 709 pronunțată în 27 februarie 2013 și decizia
nr. 742 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Completul de 9 judecători. (I.C.C.J., s. pen., decizia
nr. 384/RC din 5 octombrie 2016, www.scj.ro).

2. În conformitate cu art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curtea de apel judecă în primă

instanță infracțiunile săvârșite de avocați.
Competența curții de apel, prevăzută în art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., privește
persoanele care au calitatea de avocat, indiferent dacă la data săvârșirii infracțiunii această
calitate era suspendată în temeiul art. 27 din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, întrucât suspendarea calității de avocat nu echivalează cu încetarea
acestei calități, reglementată în art. 26 din legea menționată.
(…)
Potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea
profesiei de avocat, modificată, în perioada infracțională supusă judecății, inculpatul V.D. era
suspendat, la cerere, din calitatea de avocat.
Suspendarea acestei calități presupune, în mod logic, lipsa exercițiului profesiei, dar nu
și pierderea calității în sine, ci numai imposibilitatea exercitării ei.
Calitatea de avocat a inculpatului nu încetase, această instituție operând numai în
cazurile prevăzute expres în art. 26 din lege, respectiv prin renunțarea scrisă la exercițiul
profesiei, prin deces, prin excluderea din profesie ca sancțiune disciplinară și în urma unei
condamnări definitive pentru o faptă prevăzută de legea penală care îl face nedemn de a fi
avocat, potrivit legii.
Ca dovadă, printr-o simplă cerere, avocatul V.D. a fost reînscris pe Tabloul avocaților definitivi
ai Baroului Sibiu, tot astfel cum în urma  cererii sale fusese suspendat din profesie,
similitudinea situațiilor subliniind, o dată în plus, păstrarea calității de avocat - ca profesie,
dar neexercitabilă - pe perioada limitată temporar a suspendării. (I.C.C.J., s. pen., încheierea nr.
397 din 3 martie 2009, www.scj.ro).

3. În cadrul acestei evaluări, judecătorul de cameră preliminară verifică în cauză

respectarea legii, conform art. 40 NCPP. Atunci când există mai mulți inculpați într-o cauză,
competența personală nu presupune întrunirea condițiilor referitoare la calitatea persoanei
pentru fiecare dintre aceștia, fiind suficient ca doar unul dintre cei acuzați în legătură cu
săvârșirea faptei ce formează obiectul judecății să aibă calitatea cerută de lege, indiferent de
forma de participație care atrage trimiterea sa în judecată. Este necesar însă ca persoanele care
nu au calitatea cerută de lege, pentru a atrage competența unei anumite instanțe, să fi contribuit
la fapta celui care atrage respectiva competență, chiar dacă nu au fost prezente în același timp la
locul săvârșirii faptei. Contribuția comună există, de exemplu, ca în speța de față, atunci când
faptele au contribuit la producerea unui rezultat ce intră în conținutul aceleiași infracțiuni.
(I.C.C.J., s. pen., judecătorul de cameră preliminară, înch. nr. 138 din 20.05.2015, în C. Ghigheci, Cereri
și excepții de cameră preliminară. I. Procedura, regularitatea actului de sesizare, legalitatea actelor de
urmărire penală, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 6).

4. În conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (4) teza finală C. proc. pen., competența
teritorială de judecată revine instanței mai întâi sesizate, dintre instanțele stabilite în art. 41 alin.
(1) C. proc. pen. În cazul infracțiunii de contrabandă prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr.
86/2006, locul săvârșiri infracțiunii la care se referă dispozițiile art. 41 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
este reprezentat, în temeiul prevederilor art. 41 alin. (2) din același cod, de locul comiterii
oricăreia dintre modalitățile normative alternative.
(…)

3
 Norma de procedură evocată instituie, prin urmare, competența egală a tuturor
instanțelor judecătorești în circumscripția cărora s-a desfășurat activitatea infracțională, fără a
avea relevanță juridică, sub acest aspect, dacă în raza instanței sesizate s-a desfășurat întreaga
activitate obiectivă circumscrisă verbum regens al infracțiunii deduse judecății sau, dimpotrivă, s-
a produs numai rezultatul acesteia.
Aceasta înseamnă că, în cazul infracțiunilor al căror element material cunoaște variante
alternative, săvârșite în raza unor instanțe diferite (cum este cazul infracțiunii prevăzute în art.
270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006), dar și în ipoteza unor infracțiuni multiple, între care există
legături de conexitate sau de tip corelativ, fapte comise în raza unor instanțe diferite, legiuitorul
a optat pentru a nu institui un subcriteriu de preferință pentru stabilirea competenței teritoriale,
recunoscând, în schimb, competența egală a instanțelor, indiferent de natura sau amploarea
activității infracționale concret desfășurate în raza uneia sau alteia dintre acestea.
Or, ca efect al opțiunii legislative relevate de dispozițiile art. 41 alin. (1) sau art. 41 alin.
(3) C. proc. pen., sesizarea uneia dintre instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit alin.
(2) al textului are ca efect încetarea vocației celorlalte la judecarea cauzei, competența
recunoscută organului judiciar prim sesizat devenind efectivă prin faptul învestirii sale, în
condițiile legii. (I.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 203 din 23 martie 2018, www.scj.ro).

SPEȚE DE SOLUȚIONAT:

1. Inculpatul se întâlnește cu fosta lui prietenă în Sectorul 1 București. În

urma unei discuții contradictorii, inculpatul îi aplică acesteia câteva lovituri pentru
care persoana vătămată a necesitat un număr de 5-6 zile de îngrijiri medicale.
Persoana vătămată formulează plângere prealabilă. Procurorul întocmește rechizitoriu
și sesizează Judecătoria Curtea de Argeș, cu mențiunea că atât inculpatul, cât și
persoana vătămată au domiciliul în raza acesteia de competență. Judecătoria Curtea de
Argeș apreciază că nu este competentă și trimite dosarul Judecătoriei Sectorului 1
București. Precizați care dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze
cauza.

2. Persoana vătămată pleacă în vacanță în Barcelona, unde este victima unei

infracțiuni de furt calificat, comisă de un inculpat cu domiciliu în mun. Galați.
Procurorul întocmește rechizitoriu și sesizează Judecătoria Galați. Aceasta apreciază
că nu este competentă să soluționeze cauza și trimite dosarul Judecătoriei Sectorului 2
București, motivând că fapta a fost comisă în Barcelona. Este corectă soluția
instanței? Argumentați.

3. La data de 14 martie, X, chestor de poliție în cadrul Inspectoratului

General al Poliției Române, săvârșește o infracțiune de luare de mită, respectiv a primit
suma de 2.500 euro, într-un restaurant din Sectorul 6 București, pentru a propune o
soluție de netrimitere în judecată a unui inculpat cercetat pentru comiterea unei
infracțiuni de trafic de persoane.
A doua zi, inculpatul X își dă demisia din cadrul IGPR.
La data de 1 iunie, procurorul întocmește rechizitoriul, dispunând trimiterea în
judecată a inculpatului. Precizați ce instanță trebuie să sesizeze procurorul pentru a
efectua judecata.

4. La data de 18 mai, inculpatul X, maior în cadrul Inspectoratului General al

jandarmeriei Române accidentează mortal o persoană, pe o trecere de pietoni din
Sectorul 4 București.

4
 La data de 20 mai, inculpatul este trecut în rezervă din cadrul Ministerului
Administrației și Internelor.
La data de 1 august, procurorul întocmește rechizitoriul și dispune trimiterea în
judecată a inculpatului pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă.
Menționați ce instanță trebuie să sesizeze?

5. În urma divorțului pronunțat între părți, inculpatul are stabilit un program

de legături personale cu fiul său minor, prin luarea acestuia de la domiciliul mamei și
returnarea în același loc. Vineri seară, tatăl se prezintă la Brașov, la domiciliul fostei
soții, ia minorul și se deplasează a domiciliul său, din mun. Ploiești. Duminică seară,
refuză să ducă copilul înapoi la Brașov.
Mama formulează plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de
nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului prevăzută în art. 379 alin. 1
Cod penal - constând în reținerea de către un părinte la domiciliul acestuia a copilului
său minor, fără consimțământul celuilalt părinte căruia minorul i-a fost încredințat.
Precizați ce instanță este competentă să soluționeze cauza, din punct de
vedere al competenței materiale și teritorială.

6. Inculpatul X comite o infracțiune de înșelăciune. După comiterea faptei,

este ales deputat în Parlamentul României.
Precizați care este instanța competentă să soluționeze cauza: judecătoria,
tribunalul, curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție?

7. Inculpatul X comite o infracțiune de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9

din Legea nr. 241/2005. După comiterea faptei, devine președintele Consiliului
Legislativ.
Precizați care este instanța competentă să soluționeze cauza: judecătoria,
tribunalul, curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție?