Caracterul permanent al educației

Student realizator: Kelemen Cristina – Lăcrămioara, drept I

,,Pentru fiecare om viaţa sa este o şcoală, de la leagăn până la mormânt.” Comenius

Educația ca activitate socială se exercită asupra ființelor umane de la naștere, pe parcursul
vârstelor școlare, al celor mature/adulte, în forme diferite, cu tipuri de influențe diverse
(informale, nonformale, formale). Având în vedere aceste aspecte este evident că nu putem vorbi
decât despre o permanență a educației, despre un continuum educativ, existent și preexistent în
întregul nostru mediu de viață, așadar vorbim despre caracterul permanent al educației.
Permanența educației este privită ca un principiu de organizare a întregii activități de
transformare a personalității și implică un sistem complet, coerent și integrat, oferind mijloace
proprii de a răspunde aspirațiilor de natura educativă și culturală ale fiecărui individ, potrivit
disponibilităților sale: ea este destinată să permită fiecăruia să-și dezvolte personalitatea pe durata
întregii vieți prin munca și activitățile pe care le desfășoară.
Educația este privită ca o prezență continuă în evoluția umanității, fiind considerată o
activitate „veșnică”, reprezentând un liant între diferitele momente de evoluție a societății omenești,
asigurând realizarea progresului societății (legătura între generații succesive, punerea în legătură a
prezentului cu trecutul și viitorul, transmiterea către generațiile tinere a ceea ce au gândit și creat
predecesorii).
Obiectivul educaţiei permanente este reprezentat de progresul individual şi social. Acest tip
de educaţie putem spune că o “regândeşte” pe cea obişnuită, aducând o înălţare a individului uman
în societate, deoarece pune accent pe autonomie şi schimbare.
Necesitatea educației permanente se impune în societate datorită noilor condiții și tendințe
ale evoluțiilor sociale:

 ritmurile accelerate ale schimbărilor sociale, progresul tehnico-științific impun   

reîmprospătarea cunoștințelor, bagajului de deprinderi, de competențe, în acord cu noile date
ale cunoașterii umane
 dinamismul vieții economice și mobilitatea profesiunilor
 creșterea vitezei de învechire/uzare a cunoștințelor și formelor comportamentale
 nivelul din ce în ce mai ridicat al aspirațiilor culturale și nevoilor spirituale la anumite vârste
  creșterea timpului liber, noi posibilități de petrecere a acestuia – timpul poate fi o sursa de
progres și bunăstare, atât în plan individual, cât și în plan social, este un „capital” care
trebuie investit în dezvoltarea personalității
 educaţia, trebuie să fie anticipativă şi prospectivă.

Se pot identifica o serie de caracteristici ale educației permanente:

 educația nu se încheie la sfârșitul educației școlare, ci constituie un proces permanent care

acoperă întreaga existență a unei persoane
 educația permanentă nu se limitează la educația adulților, ci cuprinde și integrează toate
etapele educației: preșcolară, primară, secundară, ș.a. și toate modalitățile și formele sale de
realizare: incidentală, nonformală, formală, înglobând atât învățarea planificată cât și
învățarea accidentală
 un rol important în pregătirea copilului pentru a permanentiza educația îl are familia și
întregul mediu rezidențial
 educația permanentă are un caracter universal și democratic, ea reprezintă democratizarea
educației, adresându-se tuturor și la toate vârstele
 exercită o funcție corectivă, remediind dificultățile și anacronismele educației actuale
 exista trei condiții pentru a realiza educația permanentă: ocazia, motivația, educabilitatea
 țelul suprem al educației permanente este ameliorarea calității vieții, în plan individual și
social

Bibliografie
Cucoş, C., Pedagogie, Ediţia a II-a, Editura Polirom, 1996
J.A. Comenius, Didactica Magna, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
Istrate, Remus- Silviu, Educația permanentă în școală, Columna, nr. 5, 2016