Material oferit de @iabacul

Leoiaca tânara, iubirea de Nichita Stănescu

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta în perioada 1960-1980, o
perioada ce se constituie într-o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei
autentice și o etapa de formare a unui limbaj poetic actual. Trăsăturile curentului sunt
ambiguitatea, reflecția filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice și intelectualizarea
limbajului poetic.
Nichita Stănescu este considerat cel mai de seamă reprezentant al neomodernismului
romanesc alături de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaica tânără, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor”
apărut în 1964 și este o arta poetica erotica deoarece exprima atât viziunea eului liric
asupra iubirii, cât și impactul pe care acest sentiment îl are asupra să și asupra universului
exterior. Se evidențiază astfel o prima trăsătură neomodernista: ambiguitatea planurilor
poetice.
Caracterul neomodernist se evidențiază și prin expresivitatea textului poetic. Astfel, se
remarca imagini artistice inedite (“Și privirea-n sus țâșni”) și metafore subtile (“colții albi
mi i-a înfipt în fata”). La nivel formal se remarca strofele și versurile inegale, precum și
tehnica ingambamentului în acord cu libertatea de exprimare a sentimentelor.
Tema o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra raportului eului poetic cu
lumea exterioară și cu sinele totodată, năvălind ca un animal de prada în spațiul
sensibilității poetice. Legătura cu sinele se reflectă în imaginile din prima secvență, când
vitalitatea sentimentului („leoaică tânără”) copleșește ființa poetului: („mi-a sărit în față”)
și îl năucește surprinzător, ca un atac neașteptat. Pe lângă apariția bruscă, iubirea poate
aduce cu ea și durerea, dramatismul neîmplinirii ei, așa cum reiese din imaginea vizuală:
„colții albi mi i-a înfipt în față”.
Viziunea despre lume a autorului este una neomodernistă prin emoția, trăirea profundă a
sentimentelor și sensibilitate profundă, asemănătoare cu cea romantică. Inovatoare este
însă viziunea exuberantă a eului îndrăgostit asupra lumii.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei întrucât este alcătuit dintr-o metafora:
“leoaica tânără” și o apoziție: “iubirea”, sugerând viziunea eului liric asupra acestui
sentiment imaginat că un animal de prada agresiv care poate ataca pe neașteptate și poate
rani.
Compozițional, poezia este alcătuită din trei strofe corespunzătoare celor trei secvențe
lirice: prima descrie momentul îndrăgostirii, a doua surprinde efectul pe care iubirea îl are
Material oferit de @iabacul

asupra universului exterior, iar a treia reflecta modul în care se transforma universul
interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata că o tânără leoaica agresiva ce apare
pe neașteptate: “mi-a sărit în fata”. Pronumele la persoana I sugerează prezenta lirismului
subiectiv, eul liric exprimandu-și în mod direct sentimentele, gândurile. Versurile
următoare: “Mă pândise-n încordare / mai demult” sugerează ideea că eul liric era
conștient de posibilitatea apariției sentimentului de dragoste, dar nu se așteptă să fie atât
de puternic: “Colții albi mi i-a înfipt în fata, / m-a muscat leoaica, azi, de fata”. Metafora
din aceste versuri, precum și repetiția substantivului “fata” releva ideea că impactul este
perceput aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentuează efectul pe care întâlnirea acestui sentiment îl are asupra eului
liric: “Și deodata-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura”. Percepția asupra
universului exterior capătă o aura idilica, sugerata de simbolul perfecțiunii, cercul. Jocul
cercurilor concentrice: “când mai larg, când mai aproape / că o strângere de ape”
accentuează ideea că forță iubirii poate reordona lumea după legile ei. Privirea și auzul
sunt simboluri ale umanului, ce releva ideea că iubirea este perceputa, mai ales, prin
aceste simțuri, iar direcția ascensionala accentuează starea de beatitudine a eului liric.
Simbolul curcubeului, fenomen rar și fascinant, că și simbolul ciocârliei, pasărea care
zboară foarte sus și are un cântec aparte, releva aspirația spre absolut și potențează
percepția ideala a universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea îl are asupra universului interior. Eul liric
nu se mai recunoaște pe sine, simtindu-se confuz și bulversat de trăirea acestui sentiment
puternic: “Mi-am dus mana la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie, / dar mana nu le mai
știe”. Metafora “desert în strălucire” definește sufletul care este pustiu în absenta iubirii,
dar capătă strălucire după apariția sentimentului. Epitetele “alene”, “mișcări viclene”
releva modul în care sentimentul se strecoară în suflet. Metafora “leoaica arămie” intra în
relație de opoziție cu incipitul, evidențiind ideea că iubirea nu mai este un sentiment
fragil, ci a căpătat profunzime și maturitate. Repetiția din finalul operei: “inc-o vreme /
inc-o vreme…” urmata de punctele de suspensie accentuează continuitatea în timp a
sentimentelor.
Poezia este o romanță cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita
Stanescu, stare sufletească ce capăta puteri demiurgice asupra sensibilității eului poetic,
înălțându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forța miraculoasa a celui
mai uman sentiment.
Imaginile poetice se individualizează prin transparență, dinamism și sugestie
semnificativă pentru „obiectul” iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică
metaforă.
Material oferit de @iabacul

Poezia „Leoaică tânără”, iubirea este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment care
guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și care e analizat în acest text liric
de la instalarea sa bruscă până la eternizarea sa. Entuziasmul, energia, starea de încântare,
profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a
creației, dar și coordonatele neomodernismului totodată.