Tema și viziunea despre lume în ,,Moromeții’’

Realismul este un curent literar apărut, în plan european, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, care pune accentul pe relația dintre artă și realitate. Apariția acestuia este
favorizată de contextul social-politic (revoluția industrială, consolidarea burgheziei,
dezvoltarea presei) și de avântul deosebit al științei. Este un curent polemic, apărut ca reacție
la romantism, respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul excesiv al acestuia.
Printre reprezentanții realismului în literatura europeană se numără Balzac, Stendhal,
Flaubert și Dostoievski. În spațiul românesc, scrierile realiste s-au concretizat întâia oară la
Nicolae Filimon, urmându-i mari clasici precum Ioan Slavici și I.L.Caragiale. Curentul a avut
parte de o dezvoltare amplă și în perioada interbelică, prin Liviu Rebreanu și Mihai
Sadoveanu, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, cu operele lui Marin Preda.
Marin Preda a debutat în literatură în anul 1941, cu textul ,,Pârlitul’’, dar la
inceputurile creației sale se regăsește și volumul de nuvele ,,Întâlnirea din pământuri’’. În anii
1955, respectiv 1967, apar primele două volume din ciclul moromețian,
intitulate ,,Moromeții’’, care, alături de celelalte trei (,,Marele singuratic’’, ,,Delirul’’, ,,Viața
ca o pradă’’), urmăresc destinul însingurării eroului (atât al tatălui Ilie Moromete, cât și al
fiului Niculae).
Titlul romanului este sugestiv, făcând trimitere la principala temă, familia, surprinsă în
toată simplitatea ei, în satul românesc al secolului al XX-lea. Totuși, nu este urmărit doar
destinul Moromeților, ci și cel al întregii colectivități din mediul rural. Astfel, romanul unei
familii este și ,,un roman al deruralizării satului’’, o frescă a vieții satului dinaintea și de după
cel de-al Doilea Război Mondial. Criticul Eugen Simion consideră că principala temă a
romanului este ,,libertatea morală în luptă cu fatalitățile istoriei’’.
Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie
Moromete, în volumul I, și Niculae, în volumul al II-lea), efectul fiind limitarea omniscienței.
Limbajul narativ este marcat de limpezime, naturalețe și precizie, dar și de oralitate.
Primul volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a timpului
narațiunii și cuprinde trei părți, în care se dezvoltă două planuri: cel al familiei Moromete și
cel al altor familii din sat. În acest prim volum este construit un univers ficțional, precum în
scrierile lui Rebreanu sau Slavici, un topos distinct, plin de originalitate, care lasă senzația
unei realități vii, din satul Siliștea-Gumești, din Câmpia Dunării.
Ceremonialul cinei din scena inițială a romanului pare a surprinde un moment din
existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar, însă Moromete are un cămin în
care copiii proveniți din două căsnicii sunt învrăjbiți din cauza averii. În cadrul acestui episod
se poate remarca simbolistica modului în care protagoniștii sunt așezați la masă, fiind
specificat faptul că Niculae nu are locul său, lucru ce anunță detașarea sa de restul de la bun
început. Acest moment reprezintă ,,prima schiță a psihologiei Moromeților’’.
Este prezentă o tensiune permanentă între Moromete și cei trei fii ai săi din prima
căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorâtă dintr-o modalitate diferită de a percepe lumea și
de a-i înțelege valorile: pentru tată, pământul și șansa de a avea unde să muncească pentru un
ban cinstit sunt mai importante decât banii în sine, lucru pe care copiii nu îl pot înțelege.
Tinerii sunt influențați de sora bărbatului, Guica, care îi manipulează și îi răzvrătește
împotriva părintelui lor.
Cea mai importantă secvență epică a primului volum este cea a tăierii salcâmului.
Dărâmarea copacului, duminică în zori, în timp ce femeile își plâng morții în cimitir,
prefigurează destrămarea familiei, prăbușirea echilibrului aparent al satului și risipirea
iluziilor lui Moromete. Odată distrus arborele sacru, un axis mundi, lumea Moromeților își
pierde credința divină, haosul învăluind sufletele personajelor.
Un important conflict este cel dintre Ilie Moromete și fiul său, Niculae, pornit din
dorința copilului de a merge la școală, fapt cu care tatăl nu este de acord, ajungând să-l
ironizeze (,,altă treabă n-avem noi acuma!Ne apucăm să studiem’’).
Simetria compozițională este dată de cele două referiri la trecerea timpului, de la
începutul, respectiv finalul volumului. Dacă inițial timpul este îngăduitor (,,timpul era foarte
răbdător cu oamenii; viața se scurgea fără conflicte mari’’), la final acesta devine necruțător și
intolerant (,,timpul nu mai avea răbdare’’).
În volumul al doilea, structurat în cinci părți, se prezintă viața rurală în perioada
comunistă, acțiunea concentrându-se asupra a două momente istorice semnificative: reforma
agrară din 1945 și transformarea ,,socialistă’’ a agriculturii după 1949, percepută ca un
fenomen abuziv. O istorie nouă și violentă transformă radical viața oamenilor și modul
acestora de a gândi. Satul intră într-un ireversibil proces de disoluție.
Conflictul principal opune mentalitatea tradițională și mentalitatea impusă,
colectivistă. Personajele reprezentative pentru acestea sunt Ilie Moromete (,,cel din urmă
țăran’’) și fiul său, Niculae. Noua imagine a tatălui este lipsită de glorie, autoritatea lui în sat
se diminuează, iar unitatea familiei sale rămâne distrusă.
Volumul debutează cu o întrebare retorică: ,,În bine sau în rău se schimbase
Moromete?’’, ce pune în lumină destinul incert al bărbatului. Criza existențială a lui
Moromete este accentuată în momentul în care acesta este înlăturat din viața propriilor copii,
băieții cei mari refuzând să conviețuiască din nou cu el. Niculae, de asemenea, se îndepărtează
de tatăl său, problema dintre cei doi fiind cauzată de mentalitățile diferite cu privire la rostul
învățământului în viața băiatului. Moromete consideră că studiile lui Niculae ,,nu-i aduc
niciun beneficiu’’, moment în care tânărul decide să se descurce pe cont propriu.
În paralel cu problemele familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului
tradițional, care devine ,,o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâția
necunoscuți’’. Niculae, ,,un antimoromețian ca filozofie a existenței’’, își caută permanent
eul, devenind adeptul ,,unei noi religii a binelui și a răului’’ și anume noua dogmă, socialistă.
Până la ultima lui suflare, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost
greșit și că țăranul trebuie să dispară. Este relevant în acest sens monologul adresat de acesta
în timpul unei ploi de vară, în grădina sa. Atitudinea personajului este critică față de noua
societate, care se întemeiază utopic, pe anularea unei clase sociale, țărănimea, adică pe
distrugerea unei civilizații și a unui mod străvechi de comportament și înțelepciune (,,eu tot
am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față’’).
Moromete își trăiește ultimii ani de viață în singurătate și tăcere. Căzut la pat, el își
exprimă crezul de viață când îi spune medicului: ,,Domnule... eu întotdeauna am dus o viață
independentă!’’. Bărbatul se stinge încet, fără a suferi de vreo boală. Conflictul dintre tatăl Ilie
și fiul său, Niculae, este estompat la finalul romanului, în visul băiatului, în care Moromete i
se arată, când cei doi au un moment de maximă sinceritate.
Existența lui Ilie Moromete pendulează între o liniște interioară, bazată pe credința
păstrării unor coduri morale, etice și a obiceiurilor unei lumi arhetipale și tragismul provocat
de trecerea timpului și de imposibilitatea de a rezona pe deplin cu cei din jur și, în mod
particular, cu membrii familiei sale.
,,Moromeții’’ este un roman al deruralizării satului. Criza ordinii sociale se reflectă în
criza valorilor morale, în criza unei familii marcate de lipsa de comunicare. ,,Din romanul
unui destin, <<Moromeții>> devine romanul unei colectivități (satul) și al unei civilizații
sancționate de istorie’’. În literatura română, Marin Preda va rămâne scriitorul al cărui act de
creație înseamnă posibilitatea de ,,a face ca individul să se simtă esențial în raport cu
universalul. Preda nu-i un om al fragmentului, este un om al totalității ca Malraux, Camus sau
Sartre’’(Eugen Simion).