Loghin Robert Eduard

Litere, Romană-Engleză
Anul 2, ID

Lit. Română. Epoca marilor clasici

Tema 2:
M. Eminescu, Melancolie – îndepărtarea poetului de elementele standard ale romantismului.

Poezia Melancolie este o meditație romantică, cu vizibile elemente de simbolism.

Melancolia, o stare mentală care generează inspirația poetică la romantici, este descrisă de
Eminescu printr-o paralelă între între un proces de dizolvare și de distrugere externă, atât
fizică, cât și morală sau religioasă, pe de o parte, și pustiirea sufletească a propriei sale ființe,
pe de altă parte.
Poezia are două părți distincte: prima prezintă un peisaj nocturn, dezolant, aproape
funebru, iluminat de luna – “regina nopții moartă”, și care are în centru imaginea unei biserici
în ruină și a unui cimitir. În partea a două găsim meditația propriu-zisă asupra degradării
interioare a eului liric în procesul trecerii inexorabile a timpului.
Îndepărtarea de elementele standard ale romantismului și apropierea de simbolism se
realizează atât din punct de vedere tematic, cât și prin mijloace ale tehnicii poetice.
Eul liric este însingurat, sentimentele sunt de tristețe, oboseală, alienare, aproape
angoasă:
“În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.”
Poetul folosește imagini fizice concrete pentru a exprimă stări, idei, sentimente.
Simbolurile devin expresii ale unor corespundente profunde. Unul dintre cele mai profunde și
complexe simboluri este cel al bisericii în ruină. Părăsită de oameni, biserica, din atemporală
devine supusă și ea timpului, se degradează, iar elementele umane primesc reprezentări
biologice.
“Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin fereste sparte, prin uși țiuie vântul –
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.”
Degradarea bisericii devine un simbol multiplu, atât al degradării universului,
societății, oamenilor, cât și al degradării eu-lui liric.
Din punct de vedere al tehnicii poetice, cromatică este reprezentată de o iluminare
strălucitoare și rece.
“Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază și ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.”
Versurile au o muzicalitate aparte, iar muzicalitatea are de asemenea elemente de
simbolism, incarcand rimele de simboluri: monarc – arc, vântul – cuvântul, etc.
Temele singurătății, anxietății, nevrozei, precum și tehnică poetică, reprezintă
îndepărtări de elementele standard ale romantismului și prefigurează simbolismul.