ASIGURARILE

DE

PERSOANE

1
 ARGUMENT

Asigurarea este un mijloc de prevenire a pierderilor financiare. Este o formă de gestionare a

riscurilor, în principal pentru a asigura un risc accidental sau nesigur de pierdere.
Entitățile de asigurare sunt denumite companii de asigurări sau abonați. Persoana sau entitatea
asigurării de cumpărare se numește asigurat sau titularul poliței de asigurare. Tranzacțiile de asigurare
implică furnizarea unor pierderi relativ scăzute, garanții și solduri cunoscute ale societăților de
asigurări, pentru a schimba angajamentul societății de asigurare de a anula pierderile asiguratului.
Pierderea poate sau nu să fie financiară, dar trebuie să reducă condițiile financiare, de obicei implicați
lucruri care sunt interesate de proprietate, deținute sau pre-relaționale.
Asiguratul primește un contract, numit polița de asigurare, care detaliază condițiile și
condițiile în care asigurătorul va compensa asiguratul. Suma de bani percepută de asigurător
deținătorului poliței pentru acoperirea prevăzută în polița de asigurare se numește prima. În cazul în
care asiguratul se confruntă cu o pierdere potențial acoperită de polița de asigurare, asiguratul prezintă
o cerere către asigurător pentru a fi procesată de un reclamant. Asigurătorul își poate acoperi
propriul risc prin scoaterea din reasigurare, prin care o altă societate de asigurare acceptă să suporte un
anumit risc, în special dacă asigurătorul primar consideră că riscul este prea mare pentru ca acesta să
poarte.
Asigurările de persoane sunt un mijloc de atragere în circuitul economic a unei părţi din
disponibilităţile băneşti temprare ale populaţiei care exercită o influienţă pozitivă asupra vitezei de
rotaţie a banilor. Asigurările de persoane prezintă importanţă nu numai pentru asiguraţi, ci şi pentru
economia naţională. Astfel, rezerva matematică formată în cadrul asigurărilor de viaţă este păstrată de
societăţile de asigurări la bănci, fiind fructificate cu o dobîndă anuală. Deoarece asigurările de
viaţă sunt de lungă durată, există posibilitatea ca rezervele fie utilizate ca sursa de creditare a
economiei naţionale. Gradul de dezvoltare a asigurărilor de persoane este influenţat atât de unii factori
obiectivi (de exemplu, nivelul de dezvoltare a economiei naţionale ce este legat de posibilităţile
materiale ale populaţiei privind alocarea unor sume pentru contractarea asigurărilor), cât şi de factori
subiectivi.

2
 CAPITOLUL 1

ESENȚA ECONOMICĂ, ROLUL ȘI FUNCȚILE

ASIGURĂRILOR ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

1.1 Obiectul de studiu, metodele, structura şi scopul cursului

Activitatea de asigurare constituie pentru unii un mit, pentru alţii o fascinanţă. Pentru mulţi
oameni, chiar şi întreprinzători, asigurările constituie o problemă complexă pe care nu o pot explica în
totalitate sau pe care o înţeleg doar parţial. Şi totuşi, asigurările sunt o realitate economică socială care
însoţeşte şi marchează istoria dezvoltării omenirii.
Activitatea de asigurare a apărut din nevoia firească de protecţie a omului împotriva
calamităţilor naturii, împotriva consecinţelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de existenţă în
condiţiile pierderii sau limitării capacităţii de muncă în urma bolilor sau bătrâneţii. Dezvoltarea
societăţii a însemnat o continuă strădanie a omului în a găsi cele mai bune forme de protecţie. În
organizarea şi apărarea vieţii lor, ca şi în procesul producerii bunurilor materiale şi desfăşurarea altor
activităţi, oamenii s-au aflat într-o luptă continuă cu unele fenomene ale naturii care pot împiedica
desfăşurarea normală a activităţii umane.
Deşi au obţinut mari succese în lupta cu forţele naturii, oamenii sunt încă neputincioşi în faţa
unor calamităţi ale naturii, precum: furtunile, uraganele, cutremurele de pământ, alunecările de teren,
grindină, îngheţurile etc. Împotriva acestor fenomene ştiinţa nu a găsit deocamdată mijloace tehnice
suficiente de luptă, deci ele aduc în continuare societăţii mari prejudicii. În această situaţie, omului i-a
rămas calea solidarizării pentru a suporta în comun efectele calamităţilor naturii şi ale accidentelor, şi
anume calea asigurării şi reasigurării.
Dezvoltarea activităţii de asigurare a fost strîns legată de activitatea economică, precum şi de
evoluţia ralaţiilor de drept. Economistul englez Adam Smith observă, ca asigurările constituie o
tehnică foarte eficientă de a pulveriza pierderile individuale pe o arie cât mai largă, facându-le mai
usor de suportat, prin acoperirea lor de către un număr cât mai mare de persoane. Actualmente, la baza
asigurărilor stă formarea şi utilizarea fondului de asigurare. În procesul de formare şi utilizare a
acestuia între participanţii la asigurare se stabilesc anumite relaţii economice.

3
 Astfel, la prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare pornesc de la
persoanele fizice şi juridice asigurate către companiile de asigurare. La etapa următoare, fluxurile
băneşti sub formă de despăgubiri sau sume asigurate pornesc de la fondul de asigurare, constituit la
dispoziţia companiilor specializate, către asiguraţii care au fost afectaţi de fenomenele asigurate. De
aici rezultă, că asigurările reprezintă un sistem de relaţii menite să protejeze interesele personale şi/sau
patrimoniale ale asiguraţilor prin formarea de fonduri băneşti din contul primelor de asigurare plătite
de asigurat, în schimbul cărora asigurătorul îşi asumă obligaţia că la producerea riscului asigurat să-i
plătească asiguratului suma de asigurare sau despăgubirea de asigurare.
La cursul respectiv se studiază semnificaţia terminologiei, clasificarea, bazele juridice ale
asigurărilor şi reasigurărilor, conceptul şi particularităţile constituirii pieţei asigurărilor, principiile
organizatorice de înfiinţare a sistemului societăţilor de asigurare, probleme privind reglementarea de
către stat a activităţii desfăşurate de către societăţile de asigurare în perioada de constituire a relaţiilor
de piaţă, regulamentele unor tipuri de asigurări (asigurările de persoane, de bunuri, asigurarea de
răspundere a riscurilor economice externe şi din activitatea de antreprenoriat), problemele ce ţin de
reasigurări şi de particularităţile aplicării lor în România.

1.2 Forțele distructive ale naturii și accidentele – pericole permanente

pentru viața, integritatea corporală a omului și bunurile lui
Forţele naturii, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii şi activitatea omului sunt principalele cauze
generatoare de pagube în economie.
Putem grupa aceste cauze generatoare de pagube în două mari categorii:
independente de voinţa oamenilor, care au caracter obiectiv,
legate de comportarea oamenilor, acestea având un caracter subiectiv. Din prima categorie fac parte
forţele distructive ale naturii, care nu pot fi controlate şi evitate de om (cutremure de pământ, secetă,
alunecări de teren, uragane, furtuni, grindină, deces etc.) Din cea de-a doua categorie fac parte acele
însuşiri (calităţi sau defecte), comportamente ale omului (neglijenţă, neatenţie, grabă, etc.) care pot
avea ca urmare accidente, incendii, explozii etc.
Calamităţile naturale care au o largă arie de răspândire pe glob şi care aduc cele mai mari
pagube sunt:
Inundaţiile – se produc fie vara, în regiunile cu climă tropicală ori musonică, fie primăvara, în
regiunile temperate sau reci, ca urmare a topirii zăpezii sau a gheţii.
Seceta – afectează puternic activitatea economică şi, prin aceasta, periclitează însăşi viaţa
oamenilor.
Cutremurele de pământ – constituie unele dintre cele mai de temut fenomene ale naturii, deoarece
pot provoca imense pagube materiale, la suprafaţa pământului, precum şi modificări profunde ale

4
structurii subsolului şi ale regimului de scurgere a apelor. Anual, pe întregul glob se produc mii de
cutremure, dintre care puţine la număr sunt percepute de oameni şi mai puţine provoacă pierderi
materiale şi umane mici.
Incendiile – la fel ca şi alte calamităţi naturale, constituie un factor perturbant al activităţii
economice. Ele pot fi provocate din cauze independente de voinţa oamenilor, fie din neglijenţă sau
acţiuni criminale; incendiile distrug bunuri materiale , întrerup procesul de producţie, afectează
circulaţia transporturilor, viaţa şi întegritatea corporală a oamenilor.
Altele ( sursa I. Văcărel “Asigurări şi Reasigurări” pag. 21- 42) Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, deşi
face posibilă creşterea rapidă a producţiei, poate provoca accidente ce pot avaria sau distruge parţial
sau totalmente mijloacele de producţie şi bunurile de consum, poate afecta capacitatea de muncă şi
chiar viaţa oamenilor (de exemplu: folosirea energiei atomice în scopuri militare, precum şi ieşirea
acesteia de sub control în urma unor accidente, dezvoltarea traficului rutier, feroviar, aerian şi maritim
sporesc pericolele ce ameninţă umanitatea).
Îndeplinirea într-un mod necorespunzător a atribuţiilor ce-i revin în activitatea economică sau
comportarea sa necorespunzătoare a omului în societate, de asemenea pot provoca pierderi materiale
sau umane importante.
Aici se includ pericolele la care sunt supuşi oamenii în propria lor gospodărie, la locul de
muncă, pe stradă, în timpul deplasării lor cu diferite mijloace de transport etc.

1.3 Formle de protecție a bunurilor împotriva acțiunii forțelor distructive

ale nature și a accidentelor
În natură şi în societate se produc o multitudine de fenomene provocatoare de pagube care au
o frecvenţă mai mult sau mai puţin regulată şi pe care oamenii sau obişnuit să le întâmpine în diferit
mod în vederea satisfacerii intereselor lor economice şi sociale. Pentru întâmpinarea acestor
evenimente potenţaile şi în general nesigure, generatoare de pagube, numite riscuri, oamenii folosesc
mai multe căi.
Cele mai principale forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva riscurilor sunt:
Evitarea sau prevenirea riscului. Selectarea măsurilor capabile să facă imposibilă producerea
riscului (de exemplu: renunţarea la cultivarea, în anumite zone, a plantelor care sunt deosebit de
sensibile la grindină şi cultivarea altor plante, mai rezistente în zonele respective, evitarea practicării
unor meserii de către persoanele predispuse a contacta anumite boli profesionale etc.;
Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse. După producerea evenimentelor distructive,
însă înainte ca acestea să se fi încheiat, persoanele interesate sunt obligate să ia măsuri pentru limitarea
pagubelor produse de riscurile asigurate (de exemplu: la stingerea şi localizarea incendiilor, aplicarea

5
de tratamente curative persoanelor care au suferit accidente ori s-au îmbolnăvit, pierzându-şi
capacitatea de muncă);
Formarea unor fonduri de rezervă în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor
pagube presupune constituirea de către unitatea economică a unui fond de rezervă, pe care să-l
folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau de accidente (autofinanţarea);
Trecerea riscului asupra altei persoane se poate realiza în condiţiile în care persoana fizică sau
juridică ameninţată de un risc oaricare (sau de un complex de riscuri) este de accord să plătească o
sumă de bani unei altei persoane (de regulă o companie specializată în asigurări), iar aceasta din urmă
se angajază sa suporte paguba provocată de riscul (complexul de riscuri) respectiv.
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile de combatere a riscurilor indicate supra depinde
de condiţiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate, de puterea economică a acesteia, de
efortul financiar pe care îl reclamă soluţia considerată în raport cu mărimea pagubei la care se poate
aştepta în urma producerii riscului.
Ultima modalitate se aplică atunci când celelalte măsuri nu pot fi luate în considerare din
motive legate de natura şi marimea riscului, de capacitatea economică a persoanei fizice sau juridice
interesate, de economicitatea soluţiilor etc.

1.4 Tipuri de fonduri de asigurare

Societatea umană cunoaşte variate forme de constituire a fondurilor băneşti de care are nevoie
în caz de producere a unor calamităţi naturale sau accidente.
Prin constituirea fondului de asigurare se realizează interesele colective şi cele personale ale
membrilor societăţii, sunt determinate aspecte variate economice şi sociale ale activităţii cotidiene.
Experienţa publică a elaborat trei forme organizatorice principale de constituire a fondului de
asigurare:
a) fonduri de rezervă constituite în mod individual;
b) fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat;
c) fonduri de asigurare propriu-zis, constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a unor
organizaţii mutuale de asigurare prin plata primelor de asigurare.
Constituirea fondurilor de rezervă în mod individual are la bază autoasigurarea. Actualmente,
autoasigurarea se manifestă prin fondul de risc, care se constituie de către agenţii economici cu diverse
forme organizaţional-juridice pentru asigurarea activităţii lor în caz de producere a unor evenimente
nefavorabile.
Concomitent, antreprenorii iau măsuri ce garantează stabilitatea financiară a activităţii de
producere. De regulă, întreprinderile constituie un asemenea fond în mărime de 15% din capitalul
social. Gradul de compensare a pierderilor suportate şi posibilităţile de reluare a procesului de

6
producţie temporar întrerupt depinde de mărimea fondului constituit. În aceste condiţii, se pune
problema mărimii acestor rezerve materiale şi băneşti, astfel încât să se creeze posibilitatea acoperirii
riscurilor, orcare ar fi proporţiile lor. Teoretic vorbind, aceste rezerve ar trebui să fie egale cu valoarea
întregului patrimoniu al întreprinderii.
Constituirea practică a unor astfel de rezerve, la acest nivel, este însă imposibilă, dar şi
ineficientă pentru societate. Este de notat şi faptul că, pe de o parte, constituirea fondului de rezervă
reclamă costuri suplimentare, iar, pe de altă parte, este necesar ca acestea să aibă un anumit grad de
lichiditate, pentru a putea fi folosite de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care a fost
constituit (sub formă de depuneri bancare, acţiuni negociabile la bursa de valori etc.)
Fond de rezervă şi/sau de asigurare centralizat, se consideră în literatura de specialitate,
fondul constituit pe cale bugetară. Acesta se constituie din contul mijloacelor generale de stat şi este
destinat pentru a garanta recuperarea daunei, lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale şi ale
avariilor de proporţii, care constituie o situaţie extremală, cauzând astfel destrugeri şi victime umane
de proporţii foarte mari. Acest fond se constituie atât sub formă materială (materiale, combustibil,
produse alimentare), cât şi sub formă bănească, rezerve financiare publice. Prerogativa gestionării
fondului centralizat îi aparţine guvernului. Specialiştii consideră că pe viitor acestei metode de formare
a fondului de rezervă i se va reduce din importanţă, - urmare a faptului că, pe măsura ce ponderea
proprietăţii de stat se va diminua în favoarea proprietăţii private, şi resursele prevăzute la partea de
cheltuieli a bugetului de stat, cu această destinaţie, vor scădea. În plus, această formă prezintă şi unele
dezavantaje. Astfel, constituirea fondului de rezervă şi/sau de asigurare facându-se pe seama
veniturilor bugetului de stat, costurile acestei protecţii nu se mai reflectă în gestiunea financiară a
unităţilor economice. Se creează impresia falsă că protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte
nu costă nimic.
A treia, şi cea mai importantă, formă de constituire a fondului destinat acoperirii pagubelor
produse de calamităţi şi accidente se realizează prin intermediul unor organizaţii specializate (societăţi
de asigurare-reasigurare, brocheri în asigurări, organizaţii de asigurare mutuale etc). Acestă formă se
caracterizează prin faptul că fondul se constituie în mod descentralizat, pe seama contribuţiei
persoanelor fizice şi juridice asigurate (prime sau cotizaţii), dar se utilizează în mod centralizat pentru
acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi, adică pierderile provocate de calamităţile naturale şi
accidente se repartizează asupra tuturor persoanelor ce au constituit fondul.
Crearea fondului de asigurare propriu-zisă se bazează pe principiul mutualităţii. Mutualitatea
constă în accea că fiecare persoană din grupul respectiv are în acelaşi timp atât calitatea de asigurat, cât
şi cea de asigurător. Toţi participanţii la asigurare au obligaţia să plătească o sumă modestă, numită
primă de asigurare pentru constituirea fondului de asigurare, din care se compensează daunele suferite
de asiguraţi şi se plătesc sumele asigurate în urma survenirii riscului cuprins în asigurare.

7
 1.5 Asigurările – categorie economică: funcţiile, rolul şi importanţa lor în
activitatea economică
Dacă vorbim despre importanţa asigurărilor, trebuie menţionat faptul că asigurările capătă o
dezvoltare tot mai largă în rândul celorlalte activităţi desfăşurate în sistemul economic. Importanţa
asigurărilor are şi un aspect economic, care constă în următoarele:
 prin mijloacele sale specifice, respectiv prin crearea unor comunităţi de risc şi aplicarea
principiului mutualităţii în suportarea pagubelor, asigurarea contribuie la desfăşurarea fără
întrerupere a procesului de producţie;
 prin plasamentele făcute pe piaţa capitalului, companiile de asigurare contribuie la dezvoltarea
creditului şi la finanţarea unor proiecte economice;
 asigurarea participă la finanţarea unor acţiuni de prevenire şi combatere a unor evenimente
generatoare de pagube, contribuind astfel la menţinerea integrităţii proprietăţii de stat, private şi
mixte;
 prin asigurarea şi reasigurarea mărfurilor care fac obiectul raporturilor juridice de comerţ
internaţional, precum şi a mijloacelor cu care acestea sunt transportate se poate procura valuta
necesară acoperirii unor eventuale pagube sau se pot realiza importante economii în valută;
Prin operaţiuni de primire şi cedare a unor riscuri pe piaţa internaţională de asigurări se
contribuie la extinderea relaţiilor comerciale internaţionale. Elemente care atestă importanţa
asigurărior sunt şi funcţiile pe care ele le îndeplinesc în cadrul societăţii.
Funcţia principală a asigurării – funcţia de repartiţie – se manifestă, în primul rând, în
procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama primei de
asigurare (contribuţiei), suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare. În al doilea
rând, această funcţie se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale
legale, şi anume: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv,
acoperirea cheltuielilor administrative şi gospodăreşti ale organizaţiei de asigurare şi constituirea unor
fonduri de rezervă. La fel, prin intermediul funcţiei de repartiţie impozitele datorate de organizaţiile de
asigurare sunt dirijate la bugetul de stat, iar contribuţiile cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate
către bugetul asigurărilor sociale de stat.
Funcţia de control – ca funcţie complementară a asigurării, urmăreşte modul în care se
încasează primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează plăţile
cu titlul de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrative
8
şi gospodăreşti etc, cum sunt respectate drepturile cuvenite asiguraţilor, dacă sunt îndeplinite integral
şi la timp obligaţiile financiare ale instituţiei de asigurare către terţi.

Alte funcţii specifice activităţii de asigurare

Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi prezintă
interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:
pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii,
iar,
pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele, dar, prin
acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea
condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive sau realizarea capacităţii de muncă a persoanelor
vătămate.
Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi se realizează
pe două căi:
prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
 prin crearea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asiguratori să
promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să-i cointereseze în menţinerea în bună stare a
bunurilor asigurate.
Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una dintre pârghiile
sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului financiar şi
scadenţa la începutul anului de referinţă. Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face
treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şi argumentării necesităţii plăţilor. Diferenţa dintre
încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind constituită în
depozite sau în disponibilităţi curente la bănci. Asigurarea nu este numai o categorie economico-
financiară, dar şi un institut de drept, deoarece, ca şi dreptul în general, ea îndeplineşte şi funcţia
educativă. În normele de drept statul sub formă de drepturi şi obligaţii juridice prevede pentru membrii
societăţii o comportare cuvenită.

9
 CAPITOLUL 2

CONTRACTUL DE ASIGURARI

2.1 Contractul de asigurare

Contractul de asigurare socială este contractul

încheiat, voluntar, între persoane fizice şi casele
teritoriale de pensii în scopul asigurării în sistemul
public de pensii în vederea obţinerii pensiei pentru
limită de vârstă sau în vederea completării venitului
asigurat utilizat la calculul acestei categorii de pensie.
Astfel, sunt clasificate în mai multe legi din articolele:
 Art. 2.199:
(1) Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă
asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o
indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.
(2) Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o
altă persoană ori pentru bunuri sau activități ale acesteia și se obligă față de asigurător să plătească
prima de asigurare.
 Art. 2.200:

10
(1) Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate
fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de
asigurare au dispărut prin forță majoră sau caz fortuit și nu există posibilitatea obținerii unui duplicat,
existența și conținutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
(2) Încheierea contractului de asigurare se constată prin polița de asigurare sau certificatul de asigurare
emis și semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă și semnată de brokerul de asigurare.
(3) Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate și certificate prin mijloace
electronice.
 Art. 2.201:
(1) Polița de asigurare trebuie să indice cel puțin:
a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părților contractante, precum și numele
beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract;
b) obiectul asigurării;
c) riscurile ce se asigură;
d) momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului;
e) primele de asigurare;
f) sumele asigurate.
(2) Alte elemente pe care trebuie să le cuprindă polița de asigurare se stabilesc prin norme adoptate de
organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul
asigurărilor.
 Art. 2.202:
Polița de asigurare poate fi, după caz, nominativă, la ordin sau la purtător.
 Art. 2.203:
(1) Persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de
asigurător, precum și să declare, la data încheierii contractului, orice informații sau împrejurări pe care
le cunoaște și care, de asemenea, sunt esențiale pentru evaluarea riscului.
2) Dacă împrejurările esențiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul
este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeași obligație îi revine și
contractantului asigurării care a luat cunoștință de modificarea survenită.
 Art. 2.204:
(1) În afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declarație
inexactă sau de reticență făcută cu rea-credință de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire
la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu își
dea consimțământul ori să nu îl dea în aceleași condiții, chiar dacă declarația sau reticența nu a avut
influență asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care, de

11
asemenea, poate cere și plata primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoștință de cauza de
nulitate.
(2) Declarația inexactă sau reticența din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-
credință nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea declarației
inexacte sau a reticenței are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a
menține contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de
10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele
plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcționează. Atunci când constatarea
declarației inexacte sau a reticenței are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizația se reduce
în raport cu proporția dintre nivelul primelor plătite și nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.

2.2 Reasigurarea în asigurarile de

persoane

Reasigurarea are un rol important deoarece

îndeplineşte următoarele funcţii: oferă posibilităţi, crează
12
stabilitate, contribuie la întărirea puterii financiare. Motivul iniţial ale reasigurării este capacitatea de
acordare. În fiecare capitol al asigurării sunt riscuri ca o societate de asigurare sa nu işi poata permite
propriul portofoliu. Reasigurările menţin constante rezultatele unei societăţi de asigurare pentru o
anumită perioadă de timp. Rezultatele pot fluctua ca o consecinta a adunarii de daune individuale care
apar intr-o perioada de timp sau ca o consecinta a unei daune mari, neaşteptate. Reasigurarea
depreciază această fluctuaţie prin limitarea expunerii la riscurile individuale, la daune sau prin restricţii
ale daunelor pentru care un portofoliu ar putea fi supus.
Reasigurare are un rol special deoarece are următoarele funcţii: le acordă capacitatea, creează
stabilitate, contribuie la consolidarea puterii financiare. Motivul iniţial al reasigurării îl reprezintă
acordarea de capacitate. În fiecare categorie de asigurări există riscuri pe care o societate de asigurare
nu-şi poate permite să le reţină pentru portofoliul propriu. În anumite pieţe de asigurare aceste riscuri
sunt asigurate pe bază de coasigurare fiecare societate preia doar o anumită parte de risc pe care poate
să o reţină. În alte pieţe societatea de asigurare asigură întregul risc şi cedează apoi o parte din ce a
acceptat altor societăţi de asigurare sau reasigurare, reţinând numai cât poate să absoarbă pe cont
propriu în cazul în care valoarea oricărui risc este limita pe care o societate de asigurare este prudent să
o reţină se impune cedarea în reasigurare. Reasigurarea menţine constante rezultatele societăţii de
asigurare pentru o anumită perioadă de timp. Rezultatele pot fluctua ca urmare a acumulării câtorva
daune individuale mari care apar într-o perioadă de timp sau ca urmare a unei singure daune
neaşteptate foarte mare.
Reasigurarea minimalizează această fluctuaţie prin limitarea expunerii riscurilor individuale la
o daună şi prin restricţionarea daunelor la care un portofoliu ar fi subiect. O metodă folosită de Oficiul
de Supraveghere a Activităţii de Asigurare din România pentru a controla societăţile de asigurare este
măsurarea solvabilităţii lor. Solvabilitatea este dată de procentul reprezentat de raportul dintre capital
plus rezervele libere ale societăţii şi venitul său net din prime de asigurare Reasigurarea facultativă
este cea mai veche metodă de reasigurare. Fiecare risc, care necesită o plasare facultativă este
considerată separat de reasigurător. Societatea de asigurare trebuie să dea reasigurătorului toate
informaţiile cu privire la risc permiţându-i să decidă dacă va accepta riscul şi să stabilească o cotă de
primă adecvată.
Reasigurarea facultativă are următoarele dezavantaje:volumul mare de muncă, ceea ce
determină costuri de administrare mari pentru asigurător şi reasigurătorul implicaţi în acest tip de
reasigurare; timpul plasării unui risc, societatea de asigurări trebuie să contacteze fiecare reasigurător
pentru orice risc pentru a-i prezenta detaliile şi a obţine acordul acestuia de a accepta sau reînnoi o
parte din risc. Asigurătorul trebuie să contacteze mai mulţi reasigurători care pot accepta doar o mică
parte din risc; asigurătorul nu poate acorda acoperire unui posibil client pentru riscurile care depăşesc
capacitatea lui de absorbţie, el trebuie să completeze plasarea sumei pe care doreşte să o reasigure.

13
Cotele de comision date de reasigurător în cazul cedărilor facultative tind să fie mai mari decât cele
acordate în cazul acordurilor automate.
Reasigurarea facultativă este utilizată pentru: a reasigura riscuri speciale care sunt excluse din
acordul automat uzual ; a reasigura valori care depăşesc limitele acordului automat existent; a limita
răspunderea societăţii de asigurare şi a reasigurătorilor din acordul automat în cazul în care riscul este
anormal de mare; a reduce expunerea în zonele unde cauza acumulării riscurilor, societatea de
asigurare are deja răspunderi mari; a permite societăţii să facă afaceri cu alte societăţi pe bază de
reciprocitate;a obţine capacitatea, în cazul în care volumul de activitate nu justifică un acord automat; a
permite reasigurătorilor să evalueze practicile de subscriere ale societăţii de asigurare; a obţine
expertiza şi experienţa reasigurătorilor în cazul riscurilor speciale. Reasigurarea facultativă
proporţională : asigurătorul plăteşte reasigurătorului o parte din prima de asigurare în funcţie de
procentul din risc preluat de reasigurător. Reasigurătorii plătesc un comision societăţii de asigurare
cedente care să acopere cheltuielile făcute pentru obţinerea afacerii originale contribuind şi la
cheltuielile de contractare şi de administrare ale asigurătorului. Comisionul care variază în funcţie de
ţara de origine şi de tipul de afacere se scade de asigurător din prima datorată reasigurătorului. Practica
normală pentru asigurător este de a trimite reasigurătorului lunar sau trimestrial borderouri conţinând
detalii ale riscurilor acceptate cu deconturile acre să cuprindă toate tranzacţiile dintre asigurător şi
reasigurător din perioada respectivă.
Tranzacţiile includ şi daunele mici care au apărut la asigurările încheiate. Daunele mari sunt
plătite separat, imediat după plata acestora de asigurător asiguratului fără a se mai aştepta deconturile.
Reasigurarea facultativă neproporţională : acest tip de reasigurare s-a dezvoltat mult mai recent,
primele plătite pentru asigurarea riscului au scăzut iar societăţile au considerat necesar să recurgă la
reasigurare facultativă excedent de daună în efortul de a reţine cât mai mult posibil din prima de
asigurare concomitent cu limitarea răspunderii lor.
Mulţi reasiguratori agreează acest tip de reasigurare deoarece ei pot cota primele lor proprii
pentru valoarea în exces pe care o vor accepta indiferent de cota de primă originală de asigurare. La
acest tip de reasigurare comisionul pentru asigurător nu mai apare distinct. Principala problemă în
legătură cu folosirea reasigurărilor facultative neproporţionale este aceea că potenţialul de daună
pentru asigurător devine mai mare decât în cazul reasigurării proporţionale.
Când reasigurarea unui risc este numai facultativă ceea ce înseamnă că asigurătorul are o
anumită răspundere netă din risc ambele părţi sunt conştiente de expunerea potenţial mărită. În cazul în
care sunt implicaţi şi reasiguratori în cadrul unui acord automat potenţial pot să apară câteva probleme.
În timp ce asigurătorul poate favoriza situaţia, asigurătorilor din acordul automat se poate să nu li se fi
spus că asiguratul a folosit o reasigurare facultativă excedent de daună (neproporţională) în loc de o
reasigurare facultativă proporţională şi că ei nu sunt în poziţia de a cunoaşte expunerea lor potenţial

14
mai mare după producerea unui eveniment asigurat. Indiferent de metoda folosită expunerea netă a
asigurătorului creşte.
Reasigurarea de tip acord s-a dezvoltat ca rezultat al încercărilor de a găsi metode de
reasigurare care să nu aibă inconvenientele reasigurării facultative. Acordurile sunt clasificate în două
categorii: proporţionale şi neproporţionale. Reasigurarea acord proporţional :un acord proporţional este
un acord dintre asigurător şi un reasigurător prin care asigurătorul este de acord să cedeze iar
reasigurătorul este de acord să accepte o parte proporţională din toate reasigurările oferite în limitele
acordului. Aceste limite pot fi financiare, geografice, domenii de activitate fapt care înseamnă că există
o protecţie automată – este obligatoriu pentru reasigurător să accepte toate riscurile care fac obiectul
acordului şi este obligatoriu şi pentru asigurător de a ceda riscurile în conformitate cu termenii
acordului.
Asigurătorul poate acorda imediat acoperire prin asigurare pentru orice propunere pe care
doreşte să o accepte şi care se situează în limitele acordului. Reasigurătorul nu va mai examina fiecare
risc şi nu are nici o putere să decline sau să cedeze un risc atâta timp cât riscul satisface termenii
acordului. Trebuie să accepte atât riscurile bune cât şi riscurile proaste. Reasigurătorul împarte
proporţional primele, daunele şi anumite cheltuieli suportate de societatea cedentă în legătură cu
riscurile cedate acordului.
Acordul de reasigurare „Cotă - Parte” : Un acord „Cotă - Parte” reprezintă o înţelegere în care
societatea cedentă se obligă să cedeze, iar reasiguratorul se obligă să accepte un procent fix din fiecare
risc asigurat de societatea cedentă. Reasiguratorul participă în mod proporţional la toate daunele şi
primeşte în aceeaşi proporţie toate primele din care se scade comisionul. Este obişnuit să se specifice
că procentul reprezentând reţinerea societăţii cedente va fi reţinut de societatea cedentă pentru
portofoliul său net şi nu va fi reasigurat. Acest lucru previne posibilitatea ca societatea cedentă să
accepte riscuri proaste pe care o parte să le reasigure în conformitate cu acordul „Cotă - Parte”, iar
reţinerea sa să fie o reasigurare facultativă şi să nu reţină din riscul respectiv nici o răspundere pentru
ea însăşi.
Un acord de reasigurare „Surplus” permite societăţii cedente să reasigure aceea parte a
riscului „Surplusul” care nu poate fi reţinut pentru portofoliul său. Dacă un anumit risc este reţinut în
totalitate nu mai rămâne un excedent de răspundere care să fie plasat în acord. Vorbindu-se de acest
acord se spune că acordul este pentru 10 sau 20 linii (printr-o linie înţelegându-se suma reţinută de
societatea cedentă). Aceasta înseamnă că acordul va accepta numai o răspundere de 10 sau 20 de ori
mai mare decât reţinerea societăţii cedente. Prima de asigurare este cedată în aceeaşi proporţie ca şi
suma asigurată. Când se indică o sumă ca fiind limita reţinerii sau linia sub un acord de reasigurare
„Surplus” aceasta nu presupune că societatea cedentă trebuie să reţină de fiecare dată suma stabilită.
Acea limită este suma maximă pe care societatea cedentă o poate reţine dar ea are posibilitatea de a

15
reţine şi sume mai mici decât limita stabilită. Această posibilitate de a varia mărimea reţinerii permite
societăţii cedente de a-şi aranja reţinerea în funcţie de calitatea riscului pe care vrea să-l asigure .
Principalul dezavantaj pentru societatea cedentă este costul ridicat de administrare, deoarece
trebuie angajate persoane cu experienţă pentru a determine reţinerea pentru fiecare risc în funcţie de
tip, calitate, expunere şi pentru a calcula corespunzător prima reţinută şi prima cedată reasiguratorilor.
Principalele inconveniente ale reasigurării facultative, cheltuielile şi factorul timp, au fost înlăturate
prin metoda de reasigurare de tip acord, care este mai ieftină şi mai uşor de operat. Aspectul costului
este şi în avantajul reasiguratorului, care nu mai trebuie să aibă de-a face cu administrarea unui număr
mare de riscuri individuale. Reasiguratorul cunoaşte în avans că va avea un anumit volum de activitate,
de un anumit tip sau categorie.

2.3 Clasificarea asigurarilor de persoane

În conformitate cu dispozițiile normative în materie, asigurările de persoane pot fi grupate în

asigurări de viață și asigurări de accidente.
 Categoria asigurărilor de viață, stabilită de Anexa nr. 1, Secțiunea C și art. 2 alin. (6) din Legea
nr. 237/2015, include următoarele activități:
– asigurări de supraviețuire la termen, asigurări de deces, asigurări de viață cu restituirea primelor,
asigurări mixte;
– asigurări de căsătorie și de naștere;
– asigurări de supraviețuire la termen, asigurări de deces, asigurări de viață cu restituirea primelor,
asigurări mixte, asigurări de căsătorie, asigurări naștere și anuități legate de fonduri de investiții;
– tontinele, care reprezintă asocieri ale unor persoane cu scopul de a-și capitaliza contribuțiile și de a
distribui ulterior activele astfel acumulate urmașilor sau beneficiarilor unei persoane decedate;
– operațiuni de capitalizare bazate pe calcule actuariale prin care, în schimbul unei plăți unice sau
periodice stabilite în avans, se îndeplinesc angajamente cu durată și valoare specifice;

16
– administrarea fondurilor de pensii de grup, inclusiv administrarea investițiilor și a activelor care
reprezintă rezervele organismelor care efectuează plăți în caz de deces sau supraviețuire ori întrerupere
sau diminuare a activității, care pot fi însoțite de asigurări care acoperă conservarea capitalului sau
plata unei dobânzi minime;
– operațiuni legate de durata vieții umane definite sau prevăzute de legislația asigurărilor sociale, dacă
sunt efectuate sau administrate de asigurători pe propriul lor risc.
 Categoria asigurărilor de accidente este prevăzută de Anexa nr. 1, Secțiunea A, Clasa 1 și 2 din
Legea nr. 237/2015. Riscurile acoperite se referă la accidente, inclusiv accidente de muncă și
boli profesionale sau vătămări corporale suferite de pasageri, precum și la sănătate.
Datorită varietății de forme pe care le prezintă, pentru clasificarea asigurărilor de persoane,
principalele criterii reținute privesc riscul asigurat, scopul asigurat, durata garanției, existența unei
componente de economisire, modalitatea de plată a primei, natura prestației asigurătorului[3].
Indiferent de criteriile de clasificare, în practică se utilizează și alte variante, cum ar fi asigurarea tip
studii, asigurarea tip zestre, asigurarea suplimentară de deces și invaliditate permanentă prin accident,
asigurarea de rentă, asigurarea de tip unit-linked (UL).

2.3.1 Părțile contractante

La fel ca în celelalte forme de asigurare, părțile contractului de asigurare de persoane sunt
asiguratul și asigurătorul.
Totuși, contractul de asigurare se diferențiază sub unele aspecte. Prin contract poate fi
asigurată, împotriva unor riscuri, o altă persoană. Potrivit art. 2.228 C. civ., asigurarea în vederea unui
risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat contractul de asigurare este valabilă numai dacă
a fost consimțită în scris de acea persoană. Așadar, calitatea de asigurat nu aparține contractantului, ci
beneficiarului asigurării. Chiar dacă nu a suferit vreo pagubă la survenirea riscului asigurat,
beneficiarul va primi indemnizația de asigurare.
Mecanismul juridic al asigurării de persoane implică efecte distincte după cum acoperirea
riscului este stipulată în favoarea contractantului sau a unui terț beneficiar.
În unele situații, contractantul poate asigura, prin aceeași poliță, riscuri care îl privesc pe
beneficiar, dar și propria persoană. Deși ambii au calitatea de asigurat, indemnizația de asigurare se va
achita persoanei care a suportat consecințele riscului asigurat. Întrucât indemnizația reprezintă un drept
propriu, despăgubirile nu vor fi acordate beneficiarului, deoarece riscul s-a produs în persoana
contractantului.
În alte situații, prin contractul de asigurare se poate stipula ca, la producerea evenimentului
asigurat în persoana contractantului, indemnizația să fie primită de la beneficiar. Despăgubirea se

17
încasează de la beneficiar ca efect al stipulației contractantului asigurării, și nu a survenirii riscurilor
asigurate în beneficiul propriei persoane.

2.3.2 Desemnarea beneficiarului

Beneficiarul este desemnat de asigurat sau de contractantul asigurării, cu acordul
asiguratului, ori prin testament întocmit de asigurat. Potrivit art. 2.231 alin. (1) C. civ., desemnarea
beneficiarului se poate face la încheierea sau în cursul executării contractului de asigurare prin
declarație scrisă comunicată asigurătorului. Pentru desemnarea valabilă a beneficiarului trebuie
îndeplinite condițiile generale privind încheierea contractului de asigurare, precum și cele referitoare la
stipulația pentru altul.
Înlocuirea sau revocarea beneficiarului asigurării se poate face oricând în cursul executării
contractului. Asiguratul are posibilitatea de înlocuire a beneficiarului inițial cu o altă persoană sau de
revocare cu desemnarea unui nou beneficiar. În absența unei desemnări, indemnizația de asigurare se
va plăti moștenitorilor asiguratului.
Prin simetria soluțiilor, art. 2.231 alin. (2) C. civ. prevede că înlocuirea și revocarea se vor
face în același mod ca desemnarea. Totuși, înlocuirea sau revocarea nu trebuie să respecte forma
actului în care s-a realizat desemnarea. Astfel, dacă desemnarea beneficiarului a fost stipulată în
cuprinsul contractului, înlocuirea sau revocarea se poate face prin testament.

18
 CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ LA SOCIETATEA DE ASIGURĂRI

19
 3.1. Apariţia asigurărilor de viaţă

Asigurările constituie o ramură de activitate, un sector al secțiilor cu multiple valente.

Dincolo de rolul fundamental al acestora de protejare a bunurilor și persoanelor împotriva diferitelor
riscuri, acestea îndeplinesc o serie de alte funcțiuni socio-economice cum ar fi; contribuția la crearea
produsului intern brut; oferă locuri de muncă unui mare număr de personae, care realizează o
productivitate a muncii mai mare decât media pe economie.
Participarea în calitate de ofertant pe piața capitalului de împrumut cu resurse bănești pe care
le pun la dispoziția băncilor, agenților economici sau a autorităților publice; realizarea
de plasamente de resurse în investiții sau pe piața inscrisurilor de valoare; prin indemnizația pe care o
acordă asiguraților contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate de riscurile asigurate și, în
felul acesta, accelerează reluarea procesului de producție vremelnic întrerupt.
Dezvoltarea industriei asigurărilor prezintă conotații economice complexe ce implică nu doar
persoanele asigurate ci și întreaga societate.
Lucrarea prezintă rolul statului în asigurări, efectele implicării băncilor în
asigurări.
Uriașele progrese în domeniul științei și tehnicii înregistrate în epoca modernă n-au făcut să
dispară pericolele (riscurile) la care sunt supuși oamenii și bunurile lor. Ele au contribuit la
perfecționarea formelor de protejare a acestora împotriva forțelor distructive ale naturii și accidentelor.
Societățile de asigurări preluând asupra lor riscurile care amenința persoanele fizice și pe cele
juridice, în schimbul unei prime, oferă acestora o anumită certitudine. Aceste societăți specializate,
care îndeplinesc rolul de asiguratori, despovărează pe partenerii lor de
contract, pe asigurați, de consecințele materiale ale riscurilor care și amenința, în eventualitatea
producerii lor. Prețul pe care asigurații îl plătesc asiguratorului (prima de asigurare) fiind mai mic
decât pierderea pe care ar putea să o sufere în caz de producere a riscului asigurat.
Încă din antichitate, oamenii s-au preocupat de protejarea vieţii, a sănătăţii şi bunurilor în
forme diverse, care au evoluat până la cele care se practică în prezent. Cele mai vechi forme ale
asigurărilor de viaţă sunt indemnizaţiile de deces, acordate în vederea acoperirii cheltuielilor de
înmormântare şi asigurarea de rentă viageră. Ambele au apărut în antichitate în zona Mării Mediterane.
Prin asigurările de înmormântare, asigurătorul suporta toate cheltuielile de înmormântare şi
incinerare. Ele erau încheiate sub forma asigurărilor mutuale.
Acestea sunt asigurări încheiate în cadrul unui grup de persoane, în baza unui sistem care
prevede ca, la înmormântarea unei persoane din grup, toţi ceilalţi membrii să adune bani pentru
achitarea cheltuielilor de înmormântare. Este de fapt forma de achitare ulterioară a primei de asigurare.

20
 În antichitate, a existat obiceiul ca aristocraţii să încheie cu supuşii lor contracte de rentă
viageră pentru a obţine venituri pentru tot restul vieţii. Cele mai vechi date privind aceste contracte
provin din Milet şi datează din anii 200 î.Ch. Acest tip de contracte au existat şi în Evul Mediu, fiind
încheiate în majoritate de administraţiile orăşeneşti. Ele prevedeau aceeaşi sumă anuală indiferent de
vârsta asiguratului. De aceea, de multe ori, pentru încheierea unei asemenea asigurări, oamenii
declarau copiii în locul adulţilor, pentru a beneficia de rente pe o perioadă mai mare.
O formă specială de asigurare a contractelor de rentă viageră a fost tontina. Ea reprezenta un
fond în care un număr de persoane vărsau anual anumite sume de bani . Profitul anual provenit din
banii depuşi anterior era împărţit între participanţi. Dacă unul dintre participanţi murea, urmaşii săi
pierdeau banii depuşi de acesta în timpul vieţii, profitul revenind celorlalţi participanţi. Ultimul
supravieţuitor devenea beneficiarul întregii sume depuse de-a lungul timpulul. Când şi acesta murea,
banii erau preluaţi de organizator, adesea un organ al conducerii locale. Tontina a evaluat ulterior spre
ideea de case de economii.
Cea mai simplă formă a contractelor pentru economisire prevedea ca participanţii în viaţă să primească
la sfârşitul contractului suma economisită. În Anglia, în secolele XVI – XVII, se practicau mai
evoluate şi mai diversificate forme ale asigurării de viaţă, principalele fiind următoarele :
 Asigurările pe termen scurt, pe o perioadă determinată, numai pentru acoperirea riscului de deces,
legate în principal de transportul pe mare. Aceste asigurări erau folosite de comercianţi şi de cei care
voiajau pe mare. Ele mai erau folosite şi ca o garanţie pentru împrumuturi, astfel încât, dacă asiguratul
deceda, creditul putea fi rambursat de către asigurător.
 Asociaţiile mutuale de asigurare, care erau cluburi de autoasigurare, unde toţi membrii acestora
participau cu o anumită contribuţie bănească la crearea unui fond din care se plăteau anumite sume de
bani familiilor membrilor decedaţi . Nivelul acestor sume se stabileşte în funcţie de numărul
membrilor asociaţiei şi de numărul de decese.
 Anuităţile, care au reprezentat o altă formă de asigurare de pensie prin care se oferea asiguraţilor un
venit pe o anumită perioadă de timp. Ele au fost de mare ajutor, în special pentru văduve după moartea
soţilor. Până în secolul al XIX-lea, asigurările de înmormântare şi cele de rentă viageră au fost cele
mai practicate forme de asigurare.

3.2. Evoluţia asigurărilor de viaţă

Un element esenţial în evoluţia asigurării de viaţă l-a reprezentat dezvoltarea statisticii. Preţul
cerut pentru contractul de asigurare era calculat în funcţie de probabilitatea de deces a asiguratului.
Îmbunătăţirile calitative în evoluţia asigurărilor au fost puternic marcate în secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea de abordarea ştiinţifică a problemei asigurărilor. Apariţia preocupărilor pentru colectarea şi

21
centralizarea informaţiilor demografice, tot mai precise, s-a permanentizat, ceea ce a permis întocmirea
tabelelor de mortalitate, pe baza cărora prin cuantificarea riscului de deces a fost posibilă calcularea
primelor de asigurare.
Prima încercare de compilare a unor date demografice pentru elaborarea unor tabele de
mortalitate6 a fost făcută în anul 1693 de către astronomul Edmund Halley, iar un tabel complet a fost
construit în anul 1775 de James Dodson, profesor de matematică la şcoala ce aparţinea de Christ's
Hospital. Scopul celor doi oameni de ştiinţă a fost de a demonstra că preţul asigurării de viaţă poate fi
calculat în funcţie de vârsta persoanelor a căror viaţă se asigură, mai exact că se poate plăti aceeaşi
primă de asigurare pe toată durata contractului de asigurare de viaţă, în funcţie de vârsta asiguratului la
momentul intrării în risc. Atunci s-a introdus şi conceptul de” primă nivelată”.
Un al doilea element important pentru dezvoltarea asigurărilor a fost şi dezvoltarea
economică, utilizarea la scară tot mai mare a banilor, care ofereau posibilitatea convertirii bunurilor şi
serviciilor în instrumente uşor de cumpărat şi vândut. Deoarece acum oamenii îşi asigurau existenţa
din salariu şi nu din bunurile pe care le produceau, s-a pus problema asigurării unui venit văduvei şi
copiilor, dacă cel care întreţinea familia deceda. Asigurarea de viaţă a devenit astfel un mijloc de
economisire pentru un viitor incert.
Un al treilea factor semnificativ în dezvoltarea asigurărilor de viaţă l-a constituit extinderea
tranzacţiilor comerciale şi necesitatea diminuării riscurilor inerente în derularea acestor tranzacţii.
Produsele de asigurări de viaţă au suferit numeroase transformări considerabile în ultimii ani, în
special o dată cu apariţia poliţelor de asigurare de viaţă care oferă nu numai protecţie împotriva
riscului de deces, ci şi posibilităţii de investire.

3.3. Principiile asigurării de viaţă

O definiţie de dicționar spune că asigurarea de viață reprezintă: "o garantare, punere în
siguranţă, încredințare, promisiune fermă, măsură de prevedere luată de cei interesați pentru ocrotirea
persoanei fizice în cazul diminuării sau al pierderii capacității de muncă datorită unor boli, accidente
sau atingeri unei anumite limite de vârstă ".
"Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o prima asigurătorului, iar
acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării
sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată
din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite."
Esenţial este faptul că asigurarea are un caracter de compensare financiară. Aceasta se transpune în
garantarea unei protecţii împotriva unor evenimente sigure, dar incerte ca dată de producere
(asigurările de viaţă).

22
 De exemplu, dacă riscul în cauză este al unei anumite persoane, pierderea suferită într-o astfel
de situaţie va fi desigur imposibil de evaluat, sentimental vorbind, pentru familie. Totuşi pierderea
financiară poate fi redusă sau chiar eliminată prin aderarea la un produs de asigurare de viaţă.
Asigurarea de viaţă poate fi definită din două perspective: cea a societăţii de asigurări şi cea a
persoanei asigurate.
Din punct de vedere al societăţii de asigurare, asigurarea de viaţă poate fi definită ca o
modalitate de transfer a riscului financiar asociat pierderii vieţii sau sănătăţii unui individ asupra unui
grup de indivizi, confruntaţi şi ei la rândul lor cu expunerea la acelaşi risc. De remarcat este că această
definiţie comportă două elemente de bază şi anume faptul că transferul se face de la individ spre grup,
şi faptul că fiecare membru al grupului participă la constituirea fondului de despăgubiri printr-o cotă-
parte, numită primă de asigurare.
Din punct de vedere al asiguratului, asigurarea de viaţă poate fi definită ca o înţelegere
(contractul de asigurare) în care una din părţi, asiguratul, plăteşte o anumită sumă de bani (prima de
asigurare), iar cea de-a doua parte, asigurătorul, este de acord să plătească o anumită sumă de bani în
cazul producerii evenimentului asigurat.
O distincţie clară trebuie făcută între jocurile piramidale şi asigurările de viaţă. Jocurile
piramidale au la bază un mecanism asemănător unui pariu, ele promiţând, obţinerea unei sume de bani
mai mare decât cea depusă iniţial. O societate de asigurări funcţionează după un principiu total diferit,
ce nu are nimic comun cu spiritul jocurilor de noroc sau al pariurilor. Un pariu creează un risc acolo
unde el nu există de fapt, pe când o societate de asigurare transferă un risc deja existent de la individ
spre un grup, iar prin alăturarea mai multor indivizi expuşi aceluiaşi risc reuşeşte diminuarea lor.

3.4. Caracteristici ale asigurărilor de viaţă

 Suma asigurată este stabilită prin convenţia părţilor, suma fiind forfetară;
 Suma asigurată cuvenită ca urmare a producerii riscului nu are caracter indemnitar. Această
sumă cuvenită a fost de la început stabilită sub titulatura de sumă asigurată şi nu este o "reparaţie", în
asigurările de viaţă existând posibilitatea achiziţionării mai multor poliţe de către aceeaşi persoană
ceea ce nu se acceptă în cazul asigurărilor de bunuri.
 Asiguratul este persoana fizică purtător de risc, dar există şi situaţii când apare un alt beneficiar
al asigurării;
 Asigurătorul nu are drept de recurs împotriva terţului vinovat de producerea sinistrului, pentru
că asigurătorul datorează suma asigurată asiguratului aşa cum este stabilită prin poliţă;
 Indiferent de structura lor, aceste asigurări pot fi contractate împotriva unui risc sau complex de
riscuri. Se pot încheia una sau mai multe.

23
  Asigurările de viaţă sunt condiţionate de vârsta şi starea de sănătate. În general se încheie cu
un singur titular şi cu un singur asigurat.
 Suma asigurată este forfetară şi se stabileşte de asigurat cu acceptul asigurătorului, iar suma
cuvenită nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului;
 La producerea cazului asigurat, asiguratul este indemnizat pentru toate poliţele care le deţine şi
se încadrează în riscul respectiv;
 Asigurarea nu se plăteşte în cazul riscului de război, sau dacă asiguratul a favorizat producerea
riscului.
Asigurările de viaţă prezintă importanţă nu numai pentru asiguraţi, ci şi pentru economia naţională.
Astfel, rezerva matematica constituită în cadrul asigurărilor de viaţă şi păstrată de societatea de
asigurări la bancă, poate fi utilizată temporar şi ca sursa de creditare a economiei naţionale. Asigurările
de viaţa sunt asigurări facultative care acoperă riscurile de deces şi conferă protecţie poliţei.
Pentru a fi eficiente atât pentru asigurat, cât şi pentru asigurător, asigurările de viaţă se încheie
pe un număr mai mare de ani (5, 10, 15, 20 de ani). Acestea, de obicei, sunt asigurări pe termen mediu
şi lung (de la 5 la 25 de anis au chiar mai mult), spre deosebire de asigurările generale, care au o durată
redusă (un an, o lună, o călătorie etc.). Dată fiind această caracteristică, asigurarea de viaţă implică o
seriozitate deosebită din partea contractantului asigurării privind plata primelor, atât sub aspectul
regularităţii cât şi al perioadei de asigurare. Plata primei se poate face o singură dată sau în rate
(anuale, semestriale, trimestriale şi mai rar, lunare). De regulă, atunci când plata primei este unică, cu
scop stimulativ, societatea de asigurare acordă o reducere. Se încheie cu persoane cuprinse între
anumite limite de vârstă, pe durate de asigurare egale sau nu, cu durata plăţii primelor de asigurare
exprimate în ani:
- perioada de asigurare şi peroada de plată a primelor de asigurare se afla în corelaţie cu suma
asigurată, care are un plafon minim de perioade de asigurare de peste 10 ani;
- persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50 % nu sunt primite în asigurare;
- prin contract se asigură o singură persoană, dar există şi excepţii, în cazul asigurărilor familiale;
- obligă la o deosebită seriozitate în ceea ce priveşte plata primelor sub aspectul regularităţii şi al
peroadei de asigurare;
- la produsele “pure”, aşa cum sunt ele descrise de către asigurători, se pot adăuga şi alte clauze
adiţionale, în funcţie de nevoia fiecărui asigurat în parte, prin care se extinde gama riscurilor şi implicit
a protecţiei prin asigurare, conferind avantaje suplimentare clienţilor în schimbul plăţii unor sume
modice de bani.
În ţările cu tradiţie în asigurări, cea mai mare parte a populaţiei are încheiată o asigurare de
viaţă. Acest lucru este necesar şi firesc datorită grijii pe care fiecare o are şi trebuie să o aibă faţă de
familie. La asigurarea de viaţă elementul de protecţie financiară este decisiv. La produsele oferite

24
societăţile de asigurări asociază elementul de protecţie cu cel de economisire sau de investiţie.
Totodată asigurarea de viaţă poate fi o modalitate prin care se acoperă un credit, o ipotecă sau ratele
aferente cumpărării unui produs, garantând proprietatea.
Premergător operaţiei de preluare sub protecţie a unei anumite persoane, companiile de
asigurări recurg la o evaluare a fiecărui individ în parte pentru a stabili gradul de risc pe care
potenţialul asigurat îl are , adică se procedează la selecţia riscurilor. În practica asigurărilor, selecţia
riscurilor este urmată de clasificarea riscurilor, operaţiune care presupune încadrarea fiecărui potenţial
asigurat într-o anumită categorie, alături de alte persoane care prezintă exact acelaşi grad de risc din
punct de vedere a companiei. Încadrarea pe grupe de risc este utilă în procesul de stabilire a primelor
de asigurare a căror valoare va creşte odată cu clasa de risc: persoanele mai puţin riscante urmează să
plătească, pentru un anumit nivel de protecţie financiară, o primă de asigurare standard mai mică decât
cea plătită de persoanele mai riscante.

25
 CONCLUZIE

Asigurarea reprezintă o ramură majoră a economiilor țărilor dezvoltate, însă, în România,

nevoia de asigurare nu reprezintă în acest moment una dintre necesitățile de bază ale unei persoane.
Această situaţie este determinată de profilul potențialului asigurat din România, definit și modelat de
mediul societății românești, de gradul de dezvoltare regională, de factorii care sunt în strânsă legătură
cu veniturile populației, de modul lor de viață, gradul de cunoaștere și cultură în domeniu, de
încrederea în piaţa de asigurări, experienţele anterioare avute cu anumite societăţi de asigurări sau
brokeri de asigurare etc.
Însă, oricine se poate regăsi în postura de asigurat, cel puțin prin prisma asigurărilor
obligatorii – asigurarea de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de
vehicule și tramvaie și asigurarea locuințelor aparținând persoanelor fizice.
Condițiile de asigurare, chiar și pentru aceste produse, nu sunt uniforme și e bine să fim
informați atunci când alegem un produs sau o societate de asigurare şi să înţelegem elementele
contractului de asigurare.
Pe de altă parte, nu trebuie să excludem oferta de locuri de muncă în acest domeniu, un
deosebit succes obţinându-l, în special, cei cu abilități de negociere și vânzare, completate de un înalt
profesionalism, dobândit prin stagiile de internship oferite de societăţile de asigurări.

26
 CUPRINS

Argument ....................................................................................................................................... 1
Capitolul 1 - Esența economică, rolul și funcțile asigurărilor în economia de piață ……….. 2
1.1 Obiectul de studiu, metodele, structura şi scopul cursului ……………………………… 2
1.2 Forțele distructive ale naturii și accidentele – pericole permanente pentru viața, integritatea
corporală a omului și bunurile lui …………………………………………………… 3
1.3 Formle de protecție a bunurilor împotriva acțiunii forțelor distructive ale nature și a accidentelor
……………………………………………………………………………………… 4
1.4 Tipuri de fonduri de asigurare ………………………………………………………….. 5
1.5 Asigurările – categorie economică: funcţiile, rolul şi importanţa lor în activitatea economică
……………………………………………………………………………………….. 6
Capitolul 2 – Contractul de asigurări ………………………………………………………… 9
2.1 Contractul de asigurare …………………………………………………………………. 9
2.2 Reasigurarea în asigurarile de personae ………………………………………………… 11
2.3 Clasificarea asigurarilor de personae ……………………………………………………. 15
2.3.1 Părțile contractante ................................................................................................. 16
2.3.2 Desemnarea beneficiarului ……………………………………………………….. 16
Capitolul 3 – Studiu de caz la societatea de asigurări ………………………………………... 18
3.1. Apariţia asigurărilor de viaţă …………………………………………………………… 18
3.2. Evoluţia asigurărilor de viaţă ………………………………………………………….. 20
3.3. Principiile asigurării de viaţă …………………………………………………………… 20
3.4. Caracteristici ale asigurărilor de viaţă …………………………………………………... 21
Concluzie ……………………………………………………………………………………….. 24
Bibliografie ……………………………………………………………………………………... 25

27