1.

INOVAREA - DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Inovarea este cea mai importantă forţă modelatoare din istoria omenirii.
În anul 1924 J. Schumpeter în lucrarea “Capitalism, Socialism and Democracy” a fost cel
care a propus pentru prima dată o definiţie a inovării, considerând că aceasta se referă la “a
produce altceva sau a produce altfel”.
Iniţial, sensul noţiunii de inovare acoperea doar o mică parte din sfera de activităţi ale unei
întreprinderi, cu deosebire cele din domeniul tehnico-economic.
Ulterior, pe măsura amplificării concurenţei şi a percepţiei inovării ca o importantă sursă de
creare şi susţinere a avantajelor competitive, s-a observat oportunitatea extinderii domeniului
competenţelor de la produsele realizate la modul de obţinere a acestora, implicând astfel în lupta
concurenţială toate activităţile implicate în obţinerea produsului într-o întreprindere, ceea ce a
generat amplificarea considerabilă a sensurilor atribuite termenului “inovare”.
Dată fiind extinderea ariei de cuprindere şi multitudinea sensurilor atribuite inovării,
apreciem că punctul de pornire al demersului definirii acestei noţiuni îl constituie diferenţierea
clară dintre invenţie, inovare și inovație.

Invenţia reprezintă o creaţie intelectuală concretizată într-o idee referitoare la un produs,

proces, activitate sau sistem, ce reprezintă un element de noutate şi progres în raport cu stadiul
actual al ştiinţei şi tehnicii şi care nu a fost brevetată până în acel moment. Invenţia constituie,
deci, o creaţie care contribuie cu un element de noutate la extinderea ansamblului cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnologice acumulate până în acel moment.

Spre deosebire de aceasta, inovarea constă în aplicarea unei invenţii în activitatea

cotidiană de orice natură dintr-o întreprindere şi vizează procesul de implementare a unei noi idei
referitoare la un produs, proces, activitate sau sistem. Prin intermediul acţiunilor de inovare are loc
valorificarea invenţiilor în vederea realizării de produse şi tehnologii noi şi a modernizării celor
existente, concretizate sub forma inovaţiilor.

O invenție se transformă în inovație doar după ce a fost procesată prin activități de

producție și marketing și a fost comercializată pe piață. Fără comercializarea noilor produse
inovative, ideea inovativă nu generează avantaje la nivelul întreprinderii, neavând nici o valoare
economică pentru aceasta. Inovația se caracterizează prin abilitatea de a captura valoare
economică din invenție. Inovația trebuie să contribuie la îmbunătățirea performanțelor firmei sau la
satisfacerea necesităților clienților, în timp ce invenția e posibil să nu fie aplicată în practică.

Într-un sens foarte restrâns, inovarea se referă la aplicarea pentru prima dată a unei invenţii
în cadrul unui proces lucrativ pentru obţinerea unui nou produs sau serviciu nou. În acest context,
doar prima întreprindere în cadrul căreia se aplică invenția pentru prima dată se consideră a avea
un comportament inovator, cei ce o adoptă ulterior nefiind considerați inovatori, ci doar simpli
imitatori.

Într-o abordare restrânsă, cu aplicare strictă doar la activitatea de producţie, inovarea

reprezintă “introducerea de noi bunuri sau servicii sau a noi metode de producţie” 1.

1
Shim J. K., Giegel J. G., Dictionary of Economics, Business Dictionry Series, John Wiley & Sons. Inc., 1995, pag.
185
1
 Într-o abordare mai cuprinzătoare, noţiunea de “inovare” se referă atât la noile produse cât
şi la noile tehnologii şi metode de fabricaţie, utilizându-se atât pentru progresele tehnologice
aduse proceselor de producţie, cât şi pentru crearea unor atribute noi sau a unor combinaţii de
calităţi la produsele comercializate2. În acest ultim context, inovarea reprezintă o sursă de
diferenţiere a produselor şi este folosită de producători pentru a-şi crea cererea şi pentru a extinde
cota de piaţă deţinută.

În sensul cel mai larg de abordare, inovarea este prezentă în toate sferele de activitate ale
unei întreprinderi. Astfel, C. Tien consideră că “inovarea se poate manifesta sub forma noilor
produse sau servicii, a noilor metode de producţie, ambalare, marketing şi distribuţie, a noilor
pieţe, a noilor surse de aprovizionare, precum şi a noilor sisteme sau metode de organizare”3.

O definiţie clasică, general acceptată, apreciază că inovarea include toate măsurile

ştiinţifice, tehnice, organizatorice, comerciale şi financiare necesare pentru a asigura succesul
realizării dezvoltării şi comercializării materialelor şi a produselor noi sau îmbunătăţite, a
procedeelor noi sau perfecţionate, sau pentru introducerea şi aplicarea unui nou serviciu.

Datorită coexistenţei diferitelor perspective de abordare a inovării, în prezent nu există un

consens de opinii în ceea ce priveşte definirea noţiunii de inovare, dar se pot contura anumite
tendinţe şi perspective de abordare în delimitarea conceptuală a acesteia.

Astfel, deşi termenul “innovation” în limba engleză defineşte, concomitent, atât procesul de
inovare, cât şi rezultatul acestui proces, considerăm că se impune o delimitare între, pe de o parte
semnificaţia inovării ca proces şi, pe de altă parte, rezultatul procesului de inovare, materializat
sub forma inovaţiei.

Ca proces, inovarea reprezintă un ansamblu de activităţi cuprinzând dezvoltarea

tehnologică, pregătirea fabricaţiei şi producţia propriu-zisă, ca etape principale într-un sistem de
interacţiuni, cu schimburi între diversele funcţiuni ale întreprinderii şi între diverşi participanţi, ale
căror experienţe, cunoştinţe şi abilităţi sunt îmbogăţite şi au ca rezultat o inovaţie.

Ca rezultat, inovarea este cunoscută sub denumirea de inovaţie şi se poate regăsi în una
din următoarele forme:
 un produs nou sau îmbunătăţit, lansat pe piaţă;
 un nou tip de serviciu oferit clienţilor;
 un procedeu tehnologic nou sau îmbunătăţit, utilizat în industrie sau alte
activităţi economice;
 pătrunderea pe noi pieţe de desfacere;
 crearea şi utilizarea unor noi categorii de materii prime;
 noi modalităţi de organizare.

În practică, sensurile atribuite inovării se referă la :

 procesul de aplicare în practică a unei invenţii, atunci când se referă la crearea unei
noutăţi absolute;
 o îmbunătăţire, când vizează o perfecţionare a unui produs existent sau a unei
tehnologii existente;
 difuzarea inovaţiei, fie ca urmare a creării unei noutăţi absolute prin eforturi proprii, fie
prin adoptarea unei inovaţii care a fost dezvoltată pentru prima dată în altă parte.

2
Dicţionar Macmillan de Economie Modernă, Ediţia a IV-a, Editura Codecs, 1999, pag.203
3
Tien C., Chief Executive’s Commission on Innovation and Technology First Report, Chief Executive’s Commission
on Innovation and Technology, Hong Kong, 1998
2
 Inovarea prin invenţie (prima categorie) are un rol important în avansul cunoaşterii şi al
evoluţiei societăţii. De regulă, aceasta apare în realitate mult mai rar decât celelalte două
categorii. Mai răspândită este cea de-a doua categorie de inovare. Cea de-a treia categorie, deşi
este trecută de multe ori cu vederea, explică o mare parte a activităţilor de inovare din multe
întreprinderi.
Apreciem că o definiţie generică, ce beneficiază atât de concizia unei definiţii foarte înguste
cât şi de sfera de cuprindere a unei abordări foarte largi, poate fi aceea care abordează inovarea
ca un proces orientat spre generarea, asimilarea şi exploatarea noutăţilor în sfera
economică şi în cea socială.

2. SFERA ŞI FORMELE INOVĂRII

În funcţie de natura elementelor vizate inovarea poate îmbrăca una dintre

următoarele forme:
 inovarea de input – se referă la inovarea ce vizează materiile prime şi
materiale utilizate la fabricarea produsului, sursele şi metodele de
aprovizionare;
 inovarea de proces – înglobează inovarea tehnicilor şi a tehnologiilor
folosite în cadrul procesului de transformare, a sistemelor de organizare şi
a procedurilor administrative implicate în transformarea elementelor de
intrare în elemente de ieşire;
 inovarea de output – cuprinde inovarea produselor şi a serviciilor, a
modalităţilor de ambalare şi a canalelor de distribuţie.

În funcţie de modalităţile de susţinere a creşterii competitivităţii, inovarea se

regăseşte sub următoarele forme:
 inovarea de produs
 inovarea de proces.

Potrivit opiniei lui J.M. Utterback, inovarea de produs se referă la schimbările

ce vizează produsul final sau serviciul oferit de către o întreprindere, în timp ce
inovarea de proces include schimbarea modalităţilor prin care o întreprindere obţine
produsele finite sau serviciile oferite.

În funcţie de gradul de noutate al inovării, determinat de intensitatea

schimbării strategice şi structurale asupra întreprinderii, se disting:
 inovare radicală – aplicarea unei idei, a unei practici sau a unei metode ce
reprezintă o noutate absolută pentru ramura industrială. Este caracterizată
de un grad ridicat de noutate, determină schimbări fundamentale ale
activităţilor unei întreprinderi şi abateri semnificative faţă de practicile
curente.
 inovare incrementală – aplicarea unei idei, a unei practici sau a unei metode
ce reprezintă o noutate absolută în raport cu întreprinderea analizată, dar
care nu mai reprezintă o noutate absolută pentru ramura industrială,
3
 această idee, practică sau metodă fiind anterior adoptate în cadrul altor
întreprinderi aparţinând industriei respective. Aceasta are rolul de a extinde
utilizarea tehnologiei de bază a întreprinderii, reprezentând îmbunătăţiri ale
metodelor existente, ceea ce determină abateri mici faţă de practicile
curente şi un grad redus de noutate. Pe măsură ce abaterile faţă de
practicile curente ale întreprinderii devin din ce în ce mai revoluţionare,
având drept consecinţe distrugerea structurii de bază a acesteia, inovarea
tinde a fi din ce în ce mai mult o inovare radicală.

În funcţie de gradul de apropiere a schimbării în raport cu nucleul tehnologic al

întreprinderii, se disting:
 inovarea tehnologică – reprezintă adoptarea unei idei care influenţează în
mod direct procesele de producţie de bază;
 inovarea administrativă – cuprinde schimbările referitoare la strategiile
adoptate, alocarea resurselor precum şi la alţi factori ce privesc structura
socială a unei întreprinderi.

În funcţie de forma de materializare a inovării, se identifică 6 modalităţi

concrete de manifestare a acesteia:
 crearea unui nou produs (serviciu);
 introducerea unei noi metode de fabricaţie;
 intrarea pe o nouă piaţă (crearea unei noi pieţe);
 apelarea la o nouă materie primă;
 noi modalităţi de organizare a întreprinderii;
 crearea unei noi imagini a întreprinderii.

În funcţie de impactul asupra industriei şi gradul de influenţare a pieţei, se

disting:
 inovarea de fond (sinteză a unor noi tehnologii sau identificarea unor noi
nevoi ale pieţei) – presupune obţinerea unui produs nou destinat unei noi
pieţe, având ca efecte conturarea ciclului de viaţă al unei noi tehnologii
precum şi crearea unor noi relaţii comerciale, care le înlocuiesc pe cele
existente;
 descoperirea unei noi nişe comerciale (recombinarea unor elemente
cunoscute pentru a adapta produsul la cerinţele pieţei) – presupune plasarea
unui produs existent, adaptat la cerinţele unei noi pieţe, având ca efect
consolidarea tehnologiilor existente pe fondul creării a noi relaţii comerciale;
 inovarea curentă (îmbunătăţirea unui produs existent) – se referă la situaţiile
în care produsul suferă îmbunătăţiri curente, impuse de lupta concurenţială şi
facilitate de avansul în cunoaştere, fiind destinat
aceleiaşi pieţe şi are drept efect consolidarea tehnologiilor existente în
condiţiile consolidării relaţiilor comerciale existente;
 inovarea revoluţionară (schimbarea modului de realizare a produsului, în
condiţiile păstrării funcţiilor şi a aceleiaşi clientele) – constă în conceperea
produsului într-un mod principial nou, ceea ce va permite oferirea unor
4
 performanţe superioare vechii clientele, având ca efect conturarea curbei de
viaţă a unei noi tehnologii pe fondul consolidării relaţiilor comerciale
existente.

Urmărind evoluţia unui produs pe parcursul ciclului său de viaţă, se poate

considera următoarea succesiune a acestor tipuri de inovare:
1. apariţia unui nou produs, destinat unei noi pieţe – inovare de fond;
2. aplicaţiile produsului se lărgesc, pătrunzând pe noi pieţe – o nouă nişă
comercială;
3. îmbunătăţirea curentă a caracteristicilor produsului existent pentru a-şi
menţine poziţia în cadrul aceleiaşi pieţe – inovare curentă;
4. apariţia unui produs nou, care are aceleaşi funcţii ca şi vechiul produs, dar
datorită noii concepţii constructive, le îndeplineşte la un nivel superior –
inovarea revoluţionară.

Piaţă

Piaţă
nouă
Nişe comerciale Inovare de fond

Sensul general de evoluţie

Aceeaşi
piaţă
Inovare curentă Inovare revoluţionară

Acelaşi produs Produs nou Grad de ruptură

tehnologică

Figura 1. Succesiunea modalităţilor de inovare