Evoluţia în timp a percepţiei asupra procesului de inovare

Procesul de inovare este un proces complex, diversificat, ce implică mai multe

componente, faze şi legături între acestea şi care, de-a lungul timpului, s-a dovedit a
fi un factor critic pentru supravieţuirea şi dezvoltarea întreprinderilor într-un mediu aflat
într-o continuă schimbare.
Conştientizarea importanţei reuşitei procesului de inovare în contextul
accelerării ritmului schimbărilor tehnologice a determinat o adevărată polemică pe
seama naturii procesului de inovare şi a desfăşurării acestuia.
Înțelegerea modului de desfășurare a procesului de inovare, precum și a
conexiunilor între diferitele etape și compartimente implicate, este importantă din
perspectiva facilitării practicării unui management performant al inovării.
În ceea ce priveşte modalitatea de structurare şi sistematizare a procesului de
inovare, s-au elaborat o diversitate de modele, al căror grad de detaliere diferă în
funcţie de perspectivele de abordare şi obiectivele urmărite.
Modelele de inovare descriu procesul de inovare și etapele acestuia. Un model
de inovare prezintă un cadru detaliat pentru identificarea, evaluarea, filtrarea și
implementarea ideilor. In cadrul companiilor modelele de inovare pot fi utilizate pentru
gestionarea proceselor de inovare. Astfel, pentru un management performant al
proceselor de inovare, companiile pot adopta unul dintre modelele existente sau își
pot crea propriul model.
Principalele avantaje ale modelelor procesului de inovare se referă la faptul că
reuşesc sistematizarea unui proces care, de regulă, se desfăşoară după anumite
principii flexibile, făcând accesibilă cunoaşterea de către membrii tuturor
compartimentelor a modului de desfăşurare a procesului. Acestea facilitează
comunicarea între membrii echipei de proiect, precum şi între aceştia şi top-managerii
întreprinderii, fără însă a se reuşi elaborarea unui model general valabil al procesului
de inovare.
Astfel, de-a lungul timpului, s-au conturat șase generaţii de modele de abordare
a procesului de inovare.
a. Prima generație a modelului procesului de inovare - modelul technology-
push (perioada anilor ’50 – mijlocul anilor ‘60) percepea procesul de inovare ca fiind
un proces simplu, cu o succesiune liniară, în care factorul stimulator al inovării era
presiunea tehnologică şi în cadrul căruia accentul se punea asupra cercetării-
dezvoltării, piaţa nefiind decât un simplu receptor al rezultatelor cercetării-dezvoltării.
Procesul inovării începea cu descoperirea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică,
producţia în cadrul întreprinderilor şi se încheia cu desfacerea unui nou produs sau
proces.

Cunoştinţe
fundamentale Proiectare Producţie Marketing Desfacere

Figura 1. Prima generaţie a modelului procesului de inovare (technology-push)

Susţinătorii acestei abordări (technology-push) consideră presiunea

tehnologică ca fiind factorul ce determină schimbările în compoziţia produselor şi în
structura proceselor. Acest model al procesului de inovare este util pentru înţelegerea
inovărilor radicale.

1
 În această abordare, inovarea presupune că un efort sporit în cercetare-
dezvoltare se va concretiza într-un spor al noilor produse obţinute.
Principala limită a acestei abordări constă în neglijarea importanţei pieţei ca
factor de stimulare a inovării.

b. A doua generație a modelului procesului de inovare – Modelul market –

pull (mijlocul anilor ’60 – începutul anilor ‘70)

Acest model consideră procesul de inovare drept o conversie a cunoştinţelor

ştiinţifice sau tehnologice în scopul satisfacerii cerinţelor pieţei, produsul fiind doar un
purtător al tehnologiei, forma acestuia definitivându-se doar după adaptarea deplină
a tehnologiei la aceste cerinţe.
Cererea
pieţei Dezvoltare Producţie Desfacere

Figura 2. A doua generaţie a modelului procesului de inovare

(market – pull)

Modelul pune accentul pe recunoaşterea nevoii consumatorilor ca un principal

factor de influenţă asupra procesului de inovare. În contextul accentuării concurenţei,
întreprinderile producătoare încearcă să lege eforturile tehnologice de satisfacerea
acestor nevoi.
În cadrul acestui model secvenţial simplist sursa ideilor pentru orientarea
activităţilor de cercetare-dezvoltare este piaţa, cercetarea-dezvoltarea având doar un
rol reactiv în cadrul procesului. Potrivit acestui model, inovarea este indusă de acele
compartimente ale întreprinderii care intră în relaţii directe cu clienţii ce pot sugera
eventualele erori de proiectare sau pot propune noi domenii de interes, deşi soluţiile
tuturor problemelor apărute sunt furnizate de compartimentul cercetare-dezvoltare.
Limitele primelor două generații de modele ale procesului de inovare sunt
evidente, în realitate procesul de inovare fiind un proces de cuplare în cadrul căruia
interacțiunea este un element fundamental. În cadrul procesului de inovare, este
posibil ca în anumite perioade componenta tehnologică să fie mai pregnantă, iar în
alte perioade componenta comercială să fie mai puternică, dar pentru succesul unui
proces de inovare este necesară existența ambelor componente, precum și
interacțiunea dintre acestea.
Modelele liniare de abordare a procesului de inovare, fie că au ca stimulator
“presiunea tehnologică”, fie “cerinţele pieţei”, prezintă următoarele deficiențe majore:
 consideră procesul de inovare ca fiind un proces ordonat, cu o singură
direcţie de evoluţie, fără bucle de reglare, ceea ce înseamnă că odată ce
inovarea a avut loc nu se permit acţiuni de adaptare sau modificare a
produsului;
 omit invenţia şi proiectarea (analitică şi detaliată) ca surse de inovare,
înlocuindu-le cu cercetarea, ceea ce determină înţelegerea greşită a naturii
inovării şi a rolului ştiinţei şi a tehnologiei, precum şi a legăturilor dintre
acestea.
În acest fel, se simplifică într-atât de mult realitatea asupra procesului de
inovare, încât aplicarea modelelor liniare deformează concepţia asupra acestuia.

2
 c. A treia generație a modelului procesului de inovare – modelul “de cuplare”
(începutul anilor 70 – mijlocul anilor 80)

Dată fiind natura complexă a procesului de inovare, pentru a obţine o imagine

completă asupra procesului inovării, care să explice atât inovările radicale cât şi pe
cele incrementale, utilizarea exclusivă a modelului focalizat asupra “presiunii
tehnologice” sau a celui centrat asupra “cerinţelor pieţei” este inadecvată, mult mai
utilă fiind utilizarea simultană a ambelor modele. Astfel, procesul de inovare poate fi
explicat prin intermediul rolului atât al factorilor tehnologici cât şi ai pieţei. Interacţiunea
dintre ştiinţă, tehnologie şi piaţă, ca o activitate constantă, oferă o imagine mult mai
reală asupra procesului de inovare.

Modelul interactiv (de cuplare) al procesului de inovare este în esenţă tot un

proces secvenţial, dar îmbunătăţit prin intermediul buclelor de feed-back. Modelul celei
de-a treia generaţii a procesului de inovare (modelul interactiv) este ilustrat în figura
de mai jos.

Noi Nevoile societăţii şi ale pieţei

nevoi

Generarea Cercetare, Realizarea Marketing şi

proiectare şi Producţie Piaţa
ideii prototipului desfacere
dezvoltare

Noi Nivelul de dezvoltare al tehnologiei şi al producţiei

tehnologii

Figura 3. Modelul “de cuplare” (cea de-a treia generaţie a modelului

procesului de inovare)
Sursa: Rothwell R.., Towards the Fifth-Generation Innovation Process,

Acest model este centrat în jurul unui proces de interacţiune, în cadrul căruia
se accentuează efectele de feed-back dintre fazele ascendente şi descendente ale
modelelor liniare anterioare, precum şi integrarea la nivelul interfeţei dintre cercetare-
dezvoltare şi marketing, rolurile celor două compartimente fiind aproximativ egale.
Modelul global al procesului de inovare poate fi prezentat ca o reţea complexă
de căi de comunicaţie, intraorganizaţionale şi interorganizaţionale, ce asigură
legăturile între diferitele funcţii şi conectează întreprinderea atât la comunitatea
ştiinţifică şi tehnologică, cât şi la cerinţele pieţei.
Altfel spus, procesul de inovare reprezintă împletirea abilităţilor tehnologice cu
nevoile pieţei în cadrul întreprinderii inovatoare.

3
 d. Modelul celei de-a patra generaţii a procesului de inovare- modelul
lanțurilor de legături (începutul anilor 80 – începutul anilor 90)

Scurtarea ciclului de viaţă al produselor a determinat ca viteza dezvoltării să

devină un factor din ce în ce mai important în lupta concurenţială, determinând
întreprinderile să adopte aşa numitele “strategii bazate pe timp”.

Un exemplu ilustrativ pentru modelul celei de-a patra generaţii, aşa cum se
practică la Nissan, este prezentat în figura nr. 4.

Marketing
Cercetare – Dezvoltare
Dezvoltarea produsului
Proiectarea producţiei
Producerea subansamblelor de către furnizori
Producţia propriu-zisă

Şedinţe de grup între ingineri şi manageri

Marketing Lansare

Figura 4. Un exemplu al procesului de inovare integrat

(modelul celei de-a patra generaţii)

În esență, acest model se focalizează, în principal, asupra celor două

caracteristici interne ale procesului: dezvoltarea în paralel și integrarea totală
(integrarea în amonte cu principalii furnizori și integrarea în aval cu clienții importanți).
În practică, în jurul acestora se află o întreagă reţea de interacţiuni exterioare
asemănătoare celor din cadrul modelului din cea dea-a treia generaţie a procesului de
inovare.

Modelul “lanţurilor de legături” evidenţiază iteraţiile complexe, buclele de feed-

back şi interdependenţa dintre marketing, cercetare-dezvoltare, producţie şi distribuţie
în cadrul procesului de inovare.
Modelul “lanţurilor de legături” începe şi se sfârşeşte cu “piaţa”. În cadrul
acestui model, inovarea începe cu o prospectare a pieţei, adică cu evaluarea surselor
ce ar putea îmbunătăţi un produs sau proces existent sau ar putea determina
obţinerea unui produs nou sau a unui proces nou, care să corespundă cerinţelor pieţei.
Existenţa pieţei pentru un produs sau proces este hotărâtoare, inovarea fiind
condiţionată de existenţa unei pieţe potenţiale, spre deosebire de cercetare sau
invenţie care pot avea loc şi în absenţa unor potenţiali consumatori.

4
 CERCETARE
k2 k2 k2

CUNOAŞTERE
D
k1 k1 k1

C C C C C

Piaţă Invenţii Proiecte de Reproiectare Distribuţie

potenţială execuţie şi şi şi
f f testare f producţie f comercializare

C = lanţul central de inovare; I = informaţii ştiinţifice şi tehnice;

F = bucle de feed–back lungi; E = echipamente de cercetare;
f = bucle de feed–back scurte; k1, k2 = legături de la cunoaşterea
D = legături directe între invenţie şi ştiinţifică la cercetare.
cercetare;
Figura 5. Modelul “lanţurilor de legături”
Sursa: S.J. Kline şi N.Rosenberg,

În consecinţă, procesul de inovare implică anumite obiective specifice,

denumite criterii de proiectare, condiţii ale pieţei sau specificaţii privind produsul.
Existenţa acestor obiective nu implică în mod obligatoriu faptul că inovarea respectivă
va constitui un succes, ci doar faptul că aceasta este utilizabilă.

În cadrul acestui model, reţeaua lanţurilor de legături cuprinde următoarele

tipuri de relaţii:
 relaţii de feed-back între procesele ce au loc în cadrul unei întreprinderi sau a
unui grup de întreprinderi cuplate într-o reţea.
 relaţii între întreprindere şi sistemul ştiinţific şi tehnologic în cadrul căruia
aceasta operează (relaţii cu sursele de cunoaştere şi cu cercetarea).

Sintetizând, modelul lanţurilor de legături prezintă procesul inovării ca fiind o

combinaţie de procese ce se desfăşoară în paralel sau în serie, legate fiind între ele
de o reţea de legături diverse şi complexe, în cadrul căreia ştiinţa şi tehnologia nu au
întotdeauna rolul conducător, dar sunt factori favorizanţi.
Aceasta evidenţiază unele limite ale modelului “lanţurilor de legături” şi permite
aprecierea că procesul de inovare trebuie abordat ca un proces total integrat.

5
 e. Modelul celei de-a cincea generaţii a procesului de inovare (de la începutul
anilor ’90 până la începutul anilor 2000)
În esenţă, modelul procesului de inovare din cea de-a V-a generaţie este o
versiune evoluată a modelului celei de-a patra generaţii şi are următoarele atribute-
cheie:
 integrare totală;
 flexibilitate;
 operare în reţea;
 procesarea informaţiilor în paralel (în timp real).
Aceste caracteristici sunt cerinţe ale promovării unui control general al calităţii
reflectând importanţa faptului de „a face ceva bine de prima dată”.

CERCETARE

CUNOAŞTERE GENERALĂ

Cunoaştere specifică firmei

Platforme Tehnologice

Evaluare piaţă Descoperiri Proiectare Dezvoltare Piaţă, produse,

potenţială şi/sau şi şi tehnologii şi
invenţii testare producţie servicii

Figura 6. Modelul de inovare ca “proces total integrat”

f. Modelul celei de-a șasea generaţii a procesului de inovare (de la începutul

anilor 2000 până în prezent)

Cea mai recentă generație a modelelor procesului de inovare este “open

innovation” (inovare deschisă). Inovarea deschisă presupune folosirea de fluxuri
interne și externe de cunoaștere pentru a accelera inovarea internă și pentru a extinde
piața pentru folosirea externă a inovării.
Introdus de Chesbrough, modelul “open innovation” evidențiază managementul
ideilor nu doar în cadrul organizațiilor, ci și în interacțiune cu alte organizații. Dacă nu
pot fi desfășurate în cadrul companiei, activitățile de cercetare și dezvoltare sunt
realizate de parteneri externi. Ideile noi pot apărea chiar în timp ce compania dezvoltă
un nou produs / serviciu, ceea ce poate schimba cursul procesului de inovare.
Acest model al procesului de inovare încurajează utilizarea în cadrul
companiilor a surselor externe de cunoștințe, cum ar fi furnizorii, concurența,
antreprenorii, cercetătorii etc.

Elementele caracteristice ale acestui model sunt:

6
  companiile pot și chiar sunt încurajate să folosească idei generate atât din
interior cât și din exteriorul lor pentru a accelera inovarea, dar și pentru a extinde piața;
 se încurajează colaborarea extinsă între companii pentru susținerea
derulării proceselor de inovare.

Limitele acestui model de inovare se referă la:

 pleacă de la premisa că, la nivelul companiei, există atât capacitatea cât
și dorința de colaborare și interacțiune în cadrul unor rețele colaborative;
 riscurile colaborărilor externe.

Concluzii:
Dincolo de evoluţia în timp a percepţiei asupra procesului de inovare, sintetizată
sub forma celor șase modele, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale, realitatea
este mult mai complexă, din următoarele consideraţii:

1. Nu există un model general valabil care să asigure succesul configurării și

implementării unui proces de inovare, datorită faptului că managementul inovării este
unic în funcție de contextul specific al fiecărei companii. Pentru un management
performant al proceselor de inovare, companiile pot adopta unul dintre modelele
prezentate sau își pot crea propriul model.
Pentru a configura un model al procesului de inovare care să fie aplicabil pe
scară largă la diferite tipuri de companii de dimensiuni diferite, modelul în sine ar trebui
să fie unul simplu, liniar, dar cu suficiente detalii care vor descrie clar procesul de
inovare. Elementele principale ale modelului de inovare ar trebui să fie activitățile din
domeniile marketing, juridic, economic, dar și dezvoltarea, realizarea și faza de
difuzare, integrate cu bucle de feedback. Un astfel de model trebuie să includă măsuri
și instrumente pentru evaluarea feedback-ului. Modelul ar trebui să fie, de asemenea,
bazat pe cunoștințe, ușor de adaptat la un mediu de operare colaborativ (în rețea), să
gestioneze interacțiunea, să cunoască competiția și să identifice cu ușurință noi surse
de idei care vor fi directionate printr-un canal prestabilit. Realizarea unei culturi de
învățare continuă ar trebui să fie o parte integrantă a modelului. Cea mai importantă
etapă a procesului de inovare este considerată a fi generarea de idei noi.
2. În prezent, toate modelele procesului de inovare coexistă sub diferite forme.
Într-o anumită măsură, această diversitate este rezultatul diferenţierilor sectoriale.