ESEU „LUCEAFĂRUL” MIHAI EMINESCU

„Luceafărul” este un poem epico-lirico-dramatic, creație romantică, un amplu poem

filozofic, pastel terestru și cosmic, prețuit ca fiind „chintesența gândirii poetice
eminesciene”, respectiv „testamentul literar al poetului”.

Romantismul se definește ca fiind un curent literar care atinge apogeul în literatura

română în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

O trăsătură a romantismului întâlnită în această operă este amestecul de specii și

genuri literare. Astfel, genul liric este îmbinat cu cel epic și dramatic, iar meditația
filosofică cu idila, elegia și pastelul. Caracterul epic este redat de existența personajelor
(Cătălin și Cătălina), construcția gradată a unui subiect, existența unei voci narative, iar
caracterul dramatic este evidențiat de existența dialogului( între Luceafăr și fata de
împărat, între Cătălin și Cătălina și între Demiurg și Hyperion). Deși poemul păstrează
schema epică a basmului, conține și numeroase elemente lirice: „Părea un tânăr
voievod/ Cu păr de aur moale/ Un vînat giulgi se-ncheie nod/Pe umerele goale”.

O a doua trăsătură reprezentativă pentru încadrarea operei în curentul romantism

este preferința poetului pentru antiteze. Acest lucru se reflectă atât în construcția
personajelor cât și în organizarea poemului. Cuplul Hyperion și Cătălina, construit în
antiteză nu se poate împlini din cauza unor incompatibilități. Primul aspect care nu
permite legământul acestora este originea celor doi, Cătălina fiind pământeană, iar
Hyperion nemuritor, aparținând cosmosului: „Tu te coboară pe pământ/ Fii muritor ca
mine”. De astfel și eroul poemului este descris prin intermediul contrastelor: „Un mort
frumos cu ochii vii”. La nivel compozițional antiteza este întâlnită în cadrul planurilor
cosmic-terestru: „pe-a mele ceruri să răsai”.

Tema operei ,,Luceafărul” este problematica omului de geniu, în raport cu lumea,

iubirea și cunoașterea, fiind susținută de motive literare specifice: castelul, visul,
noaptea, luceafărul, omul de geniu, omul comun, poemul fiind conceput ca mit al
cunoașterii.

O prima secvență semnificativă este tabloul al treilea, unde este prezentată

confruntarea între Hyperion şi Demiurg. Această scenă scoate la iveală antiteza între
lumea nemuririi şi cea a risipei, între durabilitate şi efemeritate. Zborul cosmic
potenţează intensitatea sentimentelor, setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute: „Nu
e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”.
Cererea de a renunţa la nemurire: „Şi pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire…”
este refuzată , tratată ca imposibilă, deoarece Luceafărul menţine echilibrul în lume și nu
poate fi muritor. În contrast, se află permanenţa operei omului de geniu în ipostaza de
conducător al pământului şi al mării.
 O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume este conţinută
de tabloul final al poeziei . Cadrul romantic găzduieşte cuplul Cătălin-Cătălina într-o
nouă vârstă a iubirii, adâncită şi maturizată. Expresia se metaforizează, sentimentul
devine peren: ” Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi”. Nostalgica chemare a
fetei adresată astrului nopţii aduce o schimbare de percepţie : “Cobori în jos, luceafăr
blând, / Alunecând pe-o rază / Pătrunde-n codru şi în gând/ Norocu-mi luminează”.
Reacţia Luceafărului, diferită de cea „din trecut”, dovedeşte acceptarea legii superioare a
raţiunii, a incompatibilităţii : “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind
în cercul vostru strâmt”. Metaforele se organizează în jurul celor două naturi antinomice:
“chip de lut”, “cercul vostru strâmt”, “norocul”, în opoziţie cu “lumea mea”,” nemuritor”
şi „rece”. Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a esenţei sale divine, reintrând în
sferele superiorităţii reci.

Un prim element compozițional este titlul care prezintă numele celei mai
strălucitoare stele, poemul realizând o fuziune între două mituri: unul românesc legat de
cunoscuta stea a păstorilor şi unul grecesc. În mitologia românească, luceafărul este
steaua ocrotitoare a ciobanilor, denumirea planetei Venus. Numele Luceafărului provine
din latinescul “Lucifer” care înseamnă “cel ce luceşte”. În termeni alegorici, luceafărul
este geniul nemuritor, purtător de lumină solitar şi neînţeles de omul comun.

Al doilea element compozițional este reprezentat de aspectele stilistice precum

construcția poemului pe baza alegoriei, dar și a antitezei om de geniu-om comun: ,,Ei
doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte” , în timp ce în portretizarea Luceafărului
sunt utilizate imagini hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”

În concluzie, prin ilustrarea iluziei geniului şi armonizarea acestuia cu celelalte teme

şi motive romantice fundamentale, prin elemente de imaginar poetic, „Luceafărul” este o
sinteză a operei poetice eminesciene aparţinând romantismului şi surprinzând
simbolurile atât ale eternităţii, cât şi ale vieţii".