1.

Clasificarea agenţilor traumatici mecanici:

1. corpuri contondente dure:
 cu suprafaţă mică (<16cm2):
 neregulată: piatră, pumn;
 regulată, cu forme geometrice:
o cilindric - bâtă
o sferică - piatră, bile
o poliedrice - ciocan, cărămidă
 cu suprafaţă mare (>16cm2):
 neregulată: sol, autovehicule
 regulată, plană: sol, scândură.

2. instrumente cu vârf şi margini ascuţite:

 înţepătoare:
o formă alungită cu vârf ascuţit
o acţionează prin apăsare sau apăsare şi răsucire concomitent (ac, andrea, dinţii de la
furcă, şurubelniţa ascuţită, etc.)
o produc plăgi înţepate
 tăietoare:
o 1-2 margini liniare subţiri în jurul muchiei; numai prin apăsare, în general, nu
produc leziuni; pentru a produce o leziune este necesară şi o mişcare în lungul muchiei
ascuţite;
o lama de ras, brici, cuţit fără vârf, bisturiu fără vârf, instrumentele înţepătoare-
tăietoare ce acţionează doar cu partea tăietoare;
o produc plăgi tăiate
 înţepătoare-tăietoare :
o vârf ascuţit şi 1-2, posibil mai multe, muchii liniare tăietoare;
o cuţit obişnuit, briceag, bisturiu cu vârf, pumnal, baionetă, şiş (două muchii şi un
vârf), stilet, floretă (vârf şi mai multe muchii);
o acţionează iniţial cu vârful şi apoi cu muchiile tăietoare;
o produc plăgi înţepate-tăiate
 despicătoare (tăietoare-despicătoare):
o grele, au muchie mai mult sau mai puţin tăioasă;
o topor, bardă, satâr, sapă;
o produc plăgi despicate (tăiate-despicate)
3. proiectile
 1. Leziuni traumatice primare
b) Echimoza cea mai frecventă leziune traumatică (revărsat sanguin de
întindere variată la nivelul tegumentelor şi mucoaselor), se produce prin ruperea vaselor
dermo-epidermice ale pielii sau a vaselor din corionul mucoaselor.
Mecanismele de producere sunt lovirea (cu sau de un corp dur) şi compresia (mai
frecvent cu mâna, degetele).
Echimozele sunt adevărate mărci traumatice, atestă veridicitatea traumatismului,
cel mai frecvent reproducând forma agentului traumatic cu posibilitatea identificării
acestora:
 liniare: bâtă, vergea;
 ovalare: compresiune cu pulpa degetului;
 semilunare: compresiune cu unghia;
 amprenta cauciucului roţii în accidente rutiere;
 reproducerea formelor de catarame, curele, tocuri de pantofi, dinţi, etc.
Alteori, localizarea şi forma echimozelor permit stabilirea împrejurărilor de
producere a leziunilor (tipul de agresiune):
 asfixie cu mâna
 sugrumare
 viol/tentativă de viol.
Localizarea echimozelor poate sugera şi mecanismul de producere a leziunilor: o
echimoză la nivelul proeminenţelor în zone expuse posibil lovire activă; echimoze la
nivelul coatelor, genunchilor posibil lovire pasivă).
Echimozele apar de obicei în zona de impact dar pot difuza şi la distanţă (mai
frecvent în zonele bine vascularizate: ale lombelor pe flancuri, ale feselor pe coapse, ale
nasului la pleoape, ale fracturii craniene de bază la nivel palpebral).
Evoluţia în timp (vechimea ) a echimozei se constată prin virarea culorii acesteia
ca urmare a procesului de degradare a hemoglobinei din sângele extravazat:
o culoare roşie-închisă în primele 1-3 zile;
 o culoare albastră (zilele 2-3 zile) prin pierderea oxigenului de către
hemoglobină;
o culoare cafenie (zilele 3-7); hemoglobina se scindează în globină şi
hematină care în prezenţa fierului produce hemosiderină (culoare cafenie);
o culoare verde (zilele 7-12) urmare a oxidării bilirubinei în biliverdină;
o culoare galbenă (de la 12 la 20 de zile) .
Examenul microscopic evidenţiază:
- în primele 10-20 h hematii nemodificate;
- după 24 h hematii decolorate, balonizate;
- după 2-3 zile apar macrofage cu pigment hematic;
- după 5-6 zile hematii în majoritate degradate; număr mai mare de macrofage
cu pigment hematic, depozite de hemosiderină
Diagnosticul diferenţial al echimozelor se face cu lividităţile cadaverice prin
prezenţa reacţiei vitale la nivelul echimozelor (se incizează zona respectivă şi se spală –
lividităţile dispar, aspect microscopic diferit).
În general pentru echimoze nu se acordă zile de îngrijiri medicale. Se pot acorda
maxim 4-6 zile în caz de echimoze ce însoţesc hematoame, mai ales multiple sau
hematoame cu echimoze ce perturbă activitatea unor organe (ex. ochiul).

c) Hematomul este un revărsat sanguin bine delimitat în ţesuturile moi sau în

organele parenchimatoase. Mecanismul de producere este lovirea (lezare vas sanguin mai
mare) sau compresia între două planuri. Epidermul supraiacent este echimotic iar clinic se
constată o formaţiune tumorală fluctuentă, dureroasă spontan şi la la palpare, bine
delimitată, uneori pulsatilă.
Există hematoame traumatice (majoritatea) şi patologice. Cele traumatice apar de
regulă la locul impactului şi rar la distanţă prin fuzarea sângelui pe tecile aponevrotice.
 Hematoamele de dimensiuni mici şi mijlocii se pot resorbi spontan, închista sau
organiza conjunctiv iar cele mai mari necesită incizie şi drenaj.
Hematoamele mari pot evolua cu suprainfecţie şi abces, pot determina compresie
pe structurile vecine şi produc stază; în caz de hematoame multiple şi mari se poate
dezvolta şoc traumatic uneori cu evoluţie spre deces.
Revarsatele sangvine pot ajunge în cavităţi seroase, muşchi, organe
parenchimatoase, ţesuturi laxe. Datorită cantonării sângelui la aceste nivele, pot apare
tulburări funcţionale localizate sau generalizate urmări ale compresiei pe vasele şi
organele invecinate sau chiar moarte (hematoame intracraniene). Din aceste motive ele
impun tratamentul chirurgical cu drenaj.
Timpul de îngrijire este variabil în funcţie de numărul şi prezenţa sau absenţa
complicaţiior.

a) Excoriaţia este soluţia de continuitate ce interesează epidermul şi dermul.

Pot fi unice sau multiple şi de forme: liniare, semicirculare, sau pe o zonă tegumentară
mai mare, când se numeşte placard excoriat.
Mecanismul de producere este lovirea activă (loviri tangenţiale cu corpuri rugoase,
ascuţite sau cu muchii) sau lovirea pasivă (frecare de un corp dur cu suprafaţă rugoasă -
cădere). Se produce astfel abraziunea ţesuturilor (realizată cu corpuri rugoase mai
frecvent) sau plesnirea (în urma loviturilor active). Rolul determinant îl are linia de
aplicare a forţei, care trebuie să fie înclinată, formând cu corpul un unghi ascuţit.
Excoriaţia poate să apară pe piele sau pe mucoase. Când este superficială
(localizată doar la nivelul epidermului) apare limforagie iar când se usucă se formează o
crustă seroasă gălbuie. Când e mai profundă (interesează şi papilele dermice) se produce
o hemoragie iar în evoluţie apare o crustă brun-roşietică (crustă hematică).
La nivelul mucoaselor apar pseudomembrane de fibrină iar la cadavru escoriaţiile
se pergamentează.
Evoluţia excoriaţiei:
 - în primele minute/ore suprafaţa este umedă,/sângerândă, în jur există eritem şi
edem;
- după 12 ore apare o crustă brun-roşie;
- din ziua a 3-a, crusta se desprinde începând de la periferie, apărând o zonă alb-
roşcat;
- după 6-8 zile crusta cade lăsând o zonă rozacee ce dispare treptat, fără
cicatrice.
După aspect (dispoziţie, direcţie), formă şi număr, frecvent se poate pune
diagnostic al cauzei şi/sau instrumentului care le-a produs: în sugrumare apar excoriaţii
semilunare produse de compresia cu unghiile, dispuse în vecinătatea unor echimoze
ovalare, rezultat al compresiei cu pulpei degetelor (una de o parte a gâtului şi 3 sau patru
de cealaltă parte); escoriaţiile liniare, semilunare în jurul nasului şi gurii sugerează
comprimarea şi ocluzia orificiilor buco-nazale cu mâna în sufocare; cele din regiunea
vulvo-perineală şi de pe faţa internă a coapselor sugerează viol; cele liniare, paralele,
grupate în placarde situate pe zonele proeminente pledează pentru târâre.
Pentru excoriaţii se acorda în general 1-2 zile de îngrijiri medicale (4-6 zile în caz
de escoriaţii mari sau suprainfectate).

b) Plaga este soluţia de continuitate care interesează toate straturile pielii şi

chiar şi ţesuturile profunde. Plăgile pot fi: superficiale sau profunde, penetrante (în
cavităţi) sau nepenetrante, perforante (în viscere) sau neperforante; transfixiante (străbat
un segment anatomic în întregime) existând un orificiu de intrare şi unul de ieşire.
După tipul de agent vulnerant se descriu: plăgi contuze, tăiate, înţepate, înţepate-
tăiate, despicate, împuşcate, muşcate; tot soluţii de continuitate sunt marca electrică şi
leziunile chimice şi termice descrise la capitolele respective.
Din punct de vedere al evoluţiei plăgile pot fi: simple (neinfectate, cu vindecarea
per primam intentionem) şi complicate (infectate, vindecare per secundam).
Evoluţia plăgilor depinde de factori locali (vascularizaţia regiunii), factori generali
(boli diverse) şi de factorul terapeutic (hotărâtor). Complicaţiile plăgilor sunt locale
(infecţia, apariţia de cicatrici vicioase) şi generale (hemoragia cu anemia acută, infecţiile
- tetanos, rabie etc.).

1. Plaga contuză apare prin acţiunea traumatică a unui corp contondent ce înfrânge
rezistenţa şi elasticitatea tegumentului.
Mecanismul de producere este activ (lovire cu un corp contondent) sau pasiv
(lovire de un corp contondent).
În regiunile unde tegumentul este întins pe un plan osos (craniu, creastă tibială),
aspectul este asemănător uneori plăgii tăiate. În aceste condiţii se poate face confuzie cu
plăgile tăiate sau tăiate-despicate ceea ce impune examenul leziunii cu lupa pentru a
evidenţia marginile neregulate şi punţile fine caracteristice plăgilor contuze.
Plaga plesnită apare în regiunile în care sub piele nu mai există straturi subiacente
sau acestea sunt foarte subţiri.
Caracterele plăgii contuze sunt: profunzime mică, margini neregulate cu existenţa
unor punţi tisulare între ele, dehiscenţa, fundul anfractuos acoperit cu cheag de sânge şi
fibrină, unghiurile mai obtuze. Uneori în jurul plăgii există escoriaţii, echimoze. Cele
anfractuase prezintă un pericol mare de suprainfectare.

2. Plaga tăiată este produsă prin obiecte tăioase (sticlă, brici) şi poate avea diferite
forme: liniară (rectilinie, circulară), în lambou (prin secţionare oblică, cu detaşarea unui
fragment tisular-lamboul) şi mutilantă (plagă profundă, cu secţionarea unui fragment
anatomic: nas, ureche).
Plăgii tăiate i se descriu: capul plăgii (punctul de atac), coada (punctul terminal),
marginile, lungimea şi profunzimea ei. La nivelul punctului de atac unghiul este mai
deschis, plaga este mai profundă, punctul terminal are unghi mai închis, mai superficial şi
uneori se prelungeşte cu o escoriaţie fină (coada de şoricel).
Caracteristic plăgii tăiate sunt: margini netede, drepte, regulate, lipsa punţilor
tisulare, fund neted concav, dehiscenţa mare, unghiuri ascuţite. Lungimea plăgii tăiate
depinde de lungimea muchiei instrumentului tăietor şi de mişcarea acestuia; profunzimea
depinde de gradul de ascuţire, forţa mişcării de apăsare, rezistenţa ţesuturilor (la nivelul
gâtului, coapselor, feselor şi abdomenului rezistenţa este mai scăzută).
Prin caracterele ei, plaga tăiată poate oferi date despre direcţia loviturii şi poziţia
victimă-agresor.

3. Plaga înţepată apare prin compresia şi îndepărtarea laterală a ţesuturilor şi este

produsă prin instrumente cu vârf ascuţit: ac, andrea, cui, dinte de furcă, etc.
Diametrul orificiului este mai mic decât diametrul instrumentului vulnerant,
datorită retracţiei ţesuturilor (caracteristică vitală).
Plăgile înţepate pot fi superficiale şi profunde, penetrante sau nepenetrante. În caz
de calibru mare al instrumentului, se produce o dilacerare a ţesuturilor, plaga având o
formă alungită (butonieră sau fantă) şi capetele în unghi ascuţit (impun diagnostic
diferenţial cu plaga înţepată-tăiată).
La o plagă înţepată se descriu: o plagă cutanată la locul de pătrundere, un canal şi
o plagă la locul de ieşire (dacă este transfixiantă). Canalul, unic sau multiplu, are
adâncime, traiect şi dimensiuni dependente de obiect şi modul de acţiune; plaga la ieşire
poate fi de dimensiune mai mică.

4. Plaga înţepată-tăiată este produsă de instrumente cum sunt: cuţitul, briceagul,

şişul, care prima dată au o acţiune de înţepare cu vârful, apoi de tăiere cu partea ascuţită a
tăişului.
Dacă instrumentul are un singur tăiş, plaga va avea aspect de săgeată cu un unghi
ascuţit (partea cu tăiş) şi un unghi rotunjit sau patrulater (partea fără tăiş); obiectul
tăietor-înţepător cu două tăişuri produce o plagă cu aspect de fantă sau butonieră cu două
unghiuri ascuţite, iar cel cu mai multe muchii tăietoare o plagă cu aspect stelat.
Leziunea are o formă rectilinie, însă uneori la unele capete apare o codiţă (în “S”,
atunci când, după străpungerea ţesuturilor, se imprimă o altă direcţie instrumentului sau
când se scoate cuţitul, imprimându-se o mişcare de oblicitate). Se descriu o plagă
cutanată şi un canal (prin acţiunea de penetrare) care reproduce direcţia agentului
vulnerant şi, de obicei este unic, orb (fără orificiu de ieşire).
În general, lungimea plăgii este egală cu lăţimea lamei instrumentul când acesta
loveşte perpendicular şi este mai mare când loveşte oblic.
Canalul reproduce direcţia loviturii, adâncimea depinzând de profunzimea
introducerii; uneori este mai mare decât lungimea lamei (lovituri puternice care deprimă
pielea) dar în aceste situaţii, în jurul plăgii apare o echimoză ovalară (imprimarea
mânerului pe piele).

5. Plaga despicată este produsă cu instrumente grele cu lamă tăioasă (topor,

secure, bardă); în fundul plăgii există uneori trame conjuctive, datorită mecanismului
mixt de producere (secţionare şi contuzionare). Are şi aspecte de plagă tăiată datorită
lamei tăioase dar şi de plagă zdrobită datorită puterii cu care este aplicată lovitura.
Lungimea plăgii depinde de lungimea marginii tăioase a instrumentului, iar
profunzimea canalului poate fi mai mică decât lungimea instrumentului. Poate semăna cu
o plagă contuză sau tăiată depinzând de ascuţişul muchiei. Sunt în general grave
producându-se leziuni în profunzime (osoase, viscerale) sau pot rezulta fracturi liniare.
Astfel de plăgi expun la infecţii şi pot asocia zdrobiri de organe.

6. Plăgile împuşcate, muşcate, marca electrică , plăgile chimice şi termice vor fi

descrise la capitolele respective.

În general pentru o plagă simplă se acordă 7-8 zile de îngrijiri medicale însă
timpul se poate prelungi în cazul apariţiei complicaţiilor.

2. Traumatismele cranio-cerebrale
a. Contuzia cerebrală este o leziune de tip hemoragic, fără soluţie de
continuitate a creierului.
Mecanismul de producere este fie direct la locul de impact, fie de contralovitură.
Din punct de vedere morfologic, contuzia cerebrală poate fi localizată (cortico-
subcorticală, de formă triunghiulară cu baza spre suprafaţa creierului, cu hemoragii
circumscrise şi cu distrugeri de substanţă nervoasă) şi difuză.
Din punct de vedere clinic, după intensitate, contuzia cerebrală se clasifică în
minoră, medie şi gravă.
- contuzie minoră:
- pierderea stării de conştienţă de scurtă durată (minute);
- semnele neurologice pot lipsi;
- LCR uşor hemoragic;
- revenirea este completă.
- contuzie medie :
- pierderea stării de conştienţă de durată mai mare (câteva ore);
- revenire lentă;
- apar modificări neurologice obiective;
- LCR hemoragic;
- uneori sechele neurologice.

- contuzie gravă :
- comă profundă care duce cel mai adesea la moarte;
- sechele neurologice în cazurile rare de supravieţuire.
Macroscopic aspectul este de puncte negre ce nu dispar la radere şi spălare.

b. Dilacerarea cerebrală este o soluţie de continuitate a creierului cu

modificarea arhitectoniei acestuia, ţesutul cerebral fiind amestecat cu sânge.
 Se realizează prin penetrarea unui corp contondent, prin deceleraţie bruscă şi pe
traiectul fracturilor craniene cominutive denivelate sau de bază craniană.
Sunt descrise două forme: dilacerarea superficială (cortico-subcorticală) şi
dilacerarea profundă.
În evoluţie, zona de dilacerare este înlocuită de cicatrice meningo-cerebrală.
Este o leziune de obicei direct şi necondiţionat mortală.

- hematomul extradural: este o acumulare de sânge între planul osos şi

dura mater. În majoritatea cazurilor este însoţit de fracturi craniene apărând la intersecţia
unui vas cu linia de fractură.
Este exclusiv traumatic mecanic (excepţie carbonizarea); de obicei este limitat la
aria unui singur os cranian (care are o fractură) şi poate ajunge până la 200 ml.
Apare numai în focarul de lovire (nu apare niciodată ca leziune de contralovitură).
Din punct de vedere clinic apare pierderea conştienţei de durată variabilă cu
fenomene neurologice trecătoare sau persistente.
Evolutiv, poate exista un interval liber (12-24 h, maxim 48 h) în care pacientul îşi
revine şi apoi apare agravarea stării generale, tulburarea stării de conştienţă pînă la comă
şi moarte.
Este o mare urgenţă neurochirurgicală impunând evacuare rapidă, altfel prin
creşterea în dimensiuni şi volum determină compresiune cerebrală cu evoluţie letală.

- hematomul subdural: este un revărsat sanguin între dura mater şi

arahnoidă; poate fi uni sau bilateral, acoperind o arie sau toată suprafaţa creierului ; are ca
frecvenţă crescută a mecanismului de producere deceleraţia, nefiind exclusiv traumatic;
se asociază cu fractura craniană dar poate apare şi în absenţa ei.
Pentru a se motiva etiologia traumatică, trebuie să existe asocierea lui cu leziuni de
părţi moi, de calotă şi/sau meningo-cerebrale.
 Hematoamele traumatice apar pe convexitatea craniului; când sunt de dimensiuni
mari se pot extinde şi la bază; de asemenea, apar în focarul de lovire directă dar şi în
focarul de contralovitură, în având un caracter bipolar.
Hematomul subdural poate avea o evoluţie acută, subacută şi cronică.
Aspectul morfologic depinde de vechime: în primele ore sângele este lichid, după
cca. 24-48 h sângele este serocoagulat, după 3-4 zile la periferia hematomului se
formează o fină membrană de fibrină care în 2-3 săptămâni se transformă în ţesut de
granulaţie. După cca. o lună la periferie se formează o membrană conjunctivă evidentă
impregnată cu pigment hematic.
Tabloul clinic este asemănător cu cel al hematomului extradural dar intervalul
liber poate fi mai lung.
Tratamentul depinde de mărimea şi localizarea colecţiei sanguine subdurale, de
simptomatologia clinică. Hematoamele mici se pot resorbi spontan, cele de dimensiuni
mari determină fenomene de compresiune cerebrală cu sindrom de hipertensiune
intracraniană şi impun intervenţie chirurgicală de urgenţă.

- hemoragiile lepto-meningee: sunt hemoragii sub-arahnoidiene şi

sub-piale şi pot fi difuze sau limitate..
Mecanismul de producere este fie traumatic (cel mai frecvent prin lovire cu/de
corpuri dure cu suprafaţă mare), fie netraumatic (anevrisme, ateroscleroză).
Sunt descrise următoarele tipuri de hemoragie subarahnoidiană: circumscrise
(frecvent pe convexitate, traumatice), difuze (netraumatice), secundare (adunare a
sângelui din hematoame cerebrale sau contuzii) şi în focarele de contralovitură.
Clinic apare starea de comă instalată progresiv cu semne de iritaţie meningeală şi
LCR hemoragic.
Evoluţia poate fi gravă, cu prognostic rezervat, în hemoragiile extinse care duc la
moarte într-un interval relativ scurt.
 - (hematoamele intracerebrale): sunt acumulări de sânge relativ bine
delimitate în masa cerebrală de etiologie traumatică sau patologică.
Hematoamele traumatice se produc frecvent secundar, prin confluarea unor zone
de contuzie cerebrală, mai rar primar prin ruptura unui vas intracerebral (când are o
localizare profundă); mecanismul prin decelerare determină formarea unui hematom
localizat sau a unui revărsat sanguin difuz, profund în vecinătatea ventriculilor care se
poate deschide cu drenare intraventriculară.
Hematomul netraumatic este de obicei profund, interesează capsula internă şi
nucleii cenuşii bazali şi se însoţeşte frecvent de hemoragie intraventriculară; are drept
cauze hipertensiunea arterială, ateroscleroza vaselor sanguine cerebrale, anevrismele
cerebrale.
Tabloul clinic este asemănător cu cel al hematoamelor subarahnoidiene şi
extradurale prezentând cele trei faze: traumatism, interval liber şi agravare prin
hipertensiune craniană.
Evoluţia este gravă cu mortalitate crescută iar în caz de supravieţuire rămân
sechele neurologice ce pot merge până la invaliditate.

CĂDEREA

Poate fi realizată din: repaus, din mers şi din fugă (în ultimele două cazuri, se
adaugă forţa cinetică).
Pierderea echilibrului poate avea cauze:
a) endogene: patologice - boli ce duc la pierderea conştienţei (sincopă cardio-
vasculară, epilepsie, hemoragie cerebrală), tulburări ale sistemului labirintic, tulburări de
vedere, intoxicaţii, boli neuropsihice sau autopropulsia;
b) exogene (externe): cu factori determinanţi (forţă cinetică exterioară) şi factori
favorizanţi (teren alunecos, umiditate, obscuritate, obstacole).
 Tipul şi gravitatea leziunilor prin cădere diferă în funcţie de prezenţa sau absenţa
conştienţei (prezenţa/absenţa reflexelor de autoapărare): cădere în stare de conştienţă-
leziuni superficiale, echimoze, excoriaţii, plăgi excoriate sau contuze etc.); căderea
urmare a pierderii conştienţei: leziuni grave prin lovirea capului de sol sau de alte obiecte
contondente, lovirea corpului cu leziuni severe, posibil tanatogeneratoare, ale organelor
interne).
Caracteristic leziunilor din cădere este localizarea pe un singur plan al corpului (cu
excepţia căderii urmată de rostogolire pe un plan înclinat), pe părţile proeminente
deoarece acestea sunt primele care iau contact cu planul/corpul dur (frunte, nas, bărbie,
coate, genunchi).
Leziunile sunt în general de gravitate redusă: echimoze, escoriaţii, hematoame,
plăgi contuze, fracturi.
Decesul se produce rar:
- căderi cu heteropropulsie mare (lovire activă urmată de cădere);
- căderi după pierderea stării de conştienţă când mişcările de apărare şi redresare a
corpului sunt abolite;
- leziuni cranio-cerebrale prin lovirea capului de un plan dur;
- foarte rar prin hemoragii interne (rupturi de organe interne parenchimatoase)
În expertiza medico-legală se analizează:
- victima: leziuni corporale (localizare, formă, gravitate), cercetarea cauzelor
intrinseci, data producerii leziunilor (în viaţă, în agonie, după moarte); apar probleme de
interpretare în caz de ebrietate, împiedicare, infarct miocardic, hemoragia cerebrală;
- locul faptei: caracterele factorilor favorizanţi exogeni;
- corelaţia leziunilor corporale cu aspectele terenului;
- natura căderii:
- pierderea echilibrului din poziţia staţionară, din mers sau din fugă;
- propulsia (auto sau hetero) din poziţia staţionară, din mers sau din fugă.
 PRECIPITAREA

Precipitare determină leziuni grave, mortalitatea este crescută. Poate fi sinucidere,

accident sau omucidere.
Mecanismele de producere a leziunilor sunt:
a. Mecanism direct (la locul de impact):
- primar: leziuni ce apar în zona corpului ce vine prima în contact cu planul dur;

- secundar: izbirea ulterioară a restului corpului de planul dur după contactul

iniţial;
- mediat: precipitare în axul vertical al corpului: vertex,/membre inferioare când
energia traumatică se transmite la distanţă prin structurile osoase.
b. Mecanism indirect (la distanţă de aria de impact) ca efect al inerţiei rezultată din
acceleraţia corpului urmată de oprirea bruscă.

Fazele precipitării sunt:

a) faza de pierdere a echilibrului care implică modificarea poziţiei spaţiale a
centrului de greutate raportat la poziţia de susţinere;
b) faza de cădere propriu-zisă, în care corpul ia poziţii diferite;
c) faza de izbire de planul dur;
d) faza facultativă de rostogolire.

Stabilirea punctului de contact cu solul:

a) impactul segmentului cranian concomitent cu restul corpului - se poate realiza
în plan anterior, posterior şi lateral. Caracteristicile sunt:
- contact pe o suprafaţă mare;
- frecvent leziuni pe un singur plan;
- leziuni pe mai multe planuri: cădere pe un plan înclinat cu rostogolire sau cădere
cu lovire de obstacole ;
 - leziuni externe variate - aspectul ţine de particularităţile planului de impact, de
haine, de forţa de izbire;
- leziunile pot fi cu soluţie de continuitate;
- frecvent apare o discordanţă între leziunile externe (puţin grave - escoriaţii, plăgi
contuze, echimoze, hematoame) şi leziunile interne (grave,extrem de variate);
 la nivelul extremităţii cefalice:
- fracturi liniare de boltă cu iradiere la bază (în precipitarea de la înălţimi
mici iradierea este limitată; în precipitarea de la înălţimi mari apare iradiere meridională
cu dehiscenţă maximă în regiunea mijlocie, asemănătoare cu compresiunea);
- fracturi cominutive cu înfundare (căderi pe plan neregulat cu
proeminenţe) asemănătoare cu lovirea cu corpuri dure cu suprafaţă mică;
- precipitare de la înălţime de peste 10 m - fracturi cominutive de boltă şi
bază de craniu;
- precipitare de la înălţime de peste 15 m - frecvent explozie craniană;
- adesea leziunile osoase craniene se însoţesc de leziuni meningo-cerebrale,
grave ce duc frecvent la deces;
- leziunile meningo-cerebrale sunt bipolare (în focar şi contralovitură).
 leziunile coloanei vertebrale:
- frecvente în caz de precipitare de la înălţimi mari;
- fracturi directe prin izbire de planul dur sau prin modificarea curburii
coloanei vertebrale (fracturi de corpi vertebrali);
- frecvent leziuni meningo-medulare.
 leziuni de schelet toracic - fracturi costale ce imită frecvent aspectul leziunilor
produse prin comprimare (interesează un număr mare de coaste, sunt situate pe două
planuri uneori bilaterale, mai multe linii de fractură).
 fracturile bazinului:
- sunt frecvente în căderile de la înălţimi mari;
- în caz de înălţimi sub 10m şi impact lateral apar fracturi de creastă iliacă
şi mai rar de pubis; uneori apar disjuncţii sacro-iliace;
 - în caz de înălţimi peste 10m apar fracturi multiple de bazin indiferent de
planul în care se realizează impactul;
- fracturi asemănătoare cu compresiunea apar la impact în plan anterior sau
posterior.
 fracturi de membre - depind de înălţimea de la care se produce căderea:
° 1 – 1,5m - nu există fracturi;
° 1,5 - 5m - fracturi la nivelul unui membru;
° 5 - 10m - fracturi multiple în peste 50% din cazuri;
° peste 10m - fracturi atât de membre superioare cât şi de membre
inferioare cu deplasări şi lezări secundare de părţi moi.
 leziuni viscerale - depind de înălţime:
° sub 5m - rupturile viscerale sunt rare (dacă apar există fond patologic
preexistent);
° 5 - 10m - leziuni viscerale frecvente;
° peste 10m - leziuni viscerale constante, afectează mai multe organe (în
general organe parenchimatoase);
b) contact cu extremitatea cefalică (pe vertex):
° cel mai tipic se produce fractură de boltă craniană (liniară sau cominutivă) cu
iradiere la bază (asemănătoare cu fracturile prin compresiune);
° fracturi ale coloanei vertebrale (în special cervicală şi toracală) prin tasare şi
hiperflexie;
° fractură transversală a sternului la nivelul unghiului, prin hiperflexie şi lovirea
bărbiei în piept.
° precipitarea de la o înălţime de peste 15m produce explozia craniului

c) contact cu segmentele inferioare ale corpului - realizat cu genunchii

(gambele flectate), fesele (coapsele flectate pe abdomen), plantele picioarelor (membrele
inferioare în extensie).
 ° contact cu picioarele: infiltrate sanguine difuze în plante, luxaţii tarso-
metatarsiene, fracturi de calcaneu, fracturi uni/bimaleolare;
° contactul cu genunchii: fracturi de platou tibial, de rotulă şi epifiză distală a
femurului;
° contactul cu ischioanele: fracturi de bazin, infiltrate sanguine difuze fesiere,
infiltrate sanguine sacro-iliace.

Leziunile tipice în precipitare sunt:

° fracturile mediate - transmiterea forţei traumatice prin intermediul
structurilor osoase;
° fractura circulară de bază de craniu în etajul posterior, dispusă în jurul
găurii occipitale cu telescopare intracraniană a coloanei cervicale ce duce la deces rapid
prin leziuni bulbare;
° leziuni indirecte, mediate, de părţi moi şi viscere.

Caracteristicile leziunilor de precipitare sunt:

a) grave, frecvent mortale;
b) multipolare şi multiple, interesând părţile moi externe şi organele interne, fiind
foarte variate (leziuni neregulate, polimorfe);
c) localizate în special pe extremităţi şi în regiuni proeminente.

Examinarea medico-legală trebuie să includă analiza poziţiei cadavrului, examenul

hainelor, examinarea leziunilor corporale (toate leziunile trebuie să poată fi explicate prin
mecanismul de cădere/precipitare), confruntarea acestora cu condiţiile locale şi căutarea
eventualelor leziuni care să explice cauzele endogene.
Din punct de vedere judiciar, o frecvenţă crescută o au accidentele, prin pierderea
echilibrului, urmează apoi suicidul (când se caută cauza acestuia, eventual mesaje) şi nu
în ultimul rând omorul, prin heteropropulsie (element care trebuie luat întotdeauna în
considerare).
 Diagnosticul diferenţial trebuie făcut între leziunile produse prin lovire activă şi
cele produse prin cădere sau precipitare.

6. Accidente rutiere

Leziunile pietonilor depind de trei factori:

 energia cinetică a autovehiculului în mişcare;
 rezistenţa opusă de victimă;
 punctul de aplicare al forţei care la rândul lui depinde de tipul şi forma
autovehiculului:
° autovehicule mari cu partea din faţă verticală (autobuze, autocare,
camioane) - aplicarea forţei se face deasupra centrului de greutate, corpul victimei este
proiectat înainte pe planul de deplasare urmat de călcarea de către autovehicul;
° autovehicule mici (autoturisme) - forţa loveşte sub centrul de greutate,
partea inferioară a corpului victimei este aruncată înainte iar partea superioară basculată
înapoi, producându-se lovirea de parbriz, capotă.
Mecanismele de producere a leziunilor în cadrul accidentelor rutiere sunt:
- simple: lovire, proiectare, târâre, călcare;
- complexe: lovire-proiectare, lovire-proiectare-târâre, lovire-proiectare-
târâre-călcare.
1. mecanisme simple
a) lovirea - fără alte mecanisme este rară, se produce la viteză mică a
autovehiculului, produce leziuni de gravitate redusă.
Din punct de vedere morfopatologic, leziunile sunt de tip: echimoze, excoriaţii,
hematoame, plăgi, rupturi musculare, fracturi osoase, traumatisme cranio-cerebrale etc.
localizate în zona de impact.
Caracterul leziunilor în focarul de lovire:
a. intensitate mică, frecvent atenuate de haine;
 b. suprafaţă de lovire:
- mică - rezultă leziuni grave
- mare - rezultă leziuni uşoare;
c. nivelul leziunii - depinde de caracteristicile vehiculului;
d. zona topografică: frecvent planul posterior şi lateral al corpului;
e. leziuni externe variabile;
f. leziuni interne de intensitate redusă;
g. focarul de lovire este într-un singur plan al corpului.

Ca şi particularitate, concomitent sau imediat după lovire, apar frecvent contracţii

musculare ale pietonului care schimbă odată cu centrul de greutate şi poziţia victimei,
ceea ce duce la leziuni variate.

Expertiza medico-legală are în vedere dacă :

1. pietonul era în mers (nivele diferite ale leziunilor la membrele inferioare) sau
dacă pietonul era în ortostatism imobil (nivele egale ale leziunilor la membrele
inferioare);
2. dacă erau frânele puse în momentul impactului (coboară bara de protecţie a
autovehiculului şi leziunile sunt la un nivel inferior).

b) comprimarea prin călcarea cu roata sau comprimarea victimei între părţile

joase ale autovehiculului şi sol.
Caracteristici:
- frecvent este asociată cu lovirea şi proiectarea;
- călcare simplă - doar dacă victima este culcată pe carosabil (stare de ebrietate
avansată, suicid);
 - gravitatea leziunilor depinde de:
- greutatea autovehiculului;
- garda la sol;
- viteza de deplasare a autovehiculului.
- leziunile prin călcare sunt foarte grave, frecvent duc la moarte şi constau în
fracturi cominutive la diferite nivele asociate cu leziuni viscerale (până la zdrobire de
organe), călcarea craniului duce la zdrobirea lui şi a conţinutului;
- frecvent apar urme de roţi pe haine, iar pe tegumente echimoze ce reproduc
urmele roţilor;
- călcarea cu roata blocată (frânare) determină leziuni foarte grave (uneori
amputarea unor extremităţi);
- leziunile prin comprimare: fracturi grave, în două planuri opuse, fracturi multiple
şi leziuni de organe (rupturi de organe);
- compresiunea capului, în caz de autovehicule uşoare, duce la fracturi craniene
tipice de compresiune (iradiere meridională în bază, dehiscenţă maximă în regiunea
mijlocie), iar în caz de autovehicule grele apar fracturi multieschiloase până la explozie
craniană, fracturi de masiv facial;
- leziunile osoase sunt însoţite de leziuni meningo-encefalice grave;
- fracturile costale sunt tipice în caz de compresiune: număr mare de coaste în
două planuri medioaxilar şi paravertebral, bilaterale în caz de compresiune puternică);
frecvent fracturile sunt cu deplasare, associate cu leziuni pleuro-pulmonare,
hemopneumotorax;
- compresiunile toracice puternice pot duce la rupturi de cord (adesea cu aspect
exploziv) şi de vase mari;
- compresiunea abdomenului duce la rupturi de aspect exploziv ale organelor
parenchimatoase (ficat, splină, rinichi), rupturi de diafragm cu pătrundere intratoracică a
organelor abdominale;
- compresiunea bazinului se soldează cu fracturi duble de bazin cu leziuni severe
ale organelor (vezica urinară, uter, etc.).
 c) târârea - neasociată cu alt mecanism este rară.
Leziunile de târâre au următoarele caractere:
 leziuni de tip placard excoriat, până la denudări mari, care ajung până la
straturile musculare;
 leziuni pe părţile descoperite, proeminente ale victimei;
 leziunile apar şi prin schimbări variate de poziţie ale victimei în timpul
târârii, având un caracter mai complex: dungi excoriate paralele, în sensul
deplasării vehicolului;

2. mecanisme asociate:
a) lovire-proiectare - la viteze de peste 40-50 km/h.
 leziuni de lovire - prin impact direct, se pot produce echimoze,
hematoame, exoriaţii, plăgi contuze, rupturi musculare, fracturi.
Gravitatea leziunilor este direct proporţională cu:
- forţa de izbire (viteza autovehiculului);
- suprafaţa de impact;
- zona lovită.

Caracteristici:
- cel mai frecvent, lovirea se face cu partea din faţă a autovehiculului (bara de
protecţie, capota de la motor, rama de la far), rar cu părţile laterale (oglinzi, partea
laterală a aripilor);
- uneori apar leziuni ce reproduc particularităţile zonei ce loveşte (echimoze ce
reproduc rama de la far);
- cel mai des loviturile au localizare pe planul posterior al corpului sau pe unul din
planurile laterale;
- nivelul leziunilor depinde de tipul autovehiculelor:
 - autoturisme – produc leziuni în zonele joase (sub regiunea lombară):
- lovire cu bara de protecţie: fracturi transversale la nivelul
gambelor ;
- lovire cu capota sau de către autovehicule de teren: leziuni la
nivelul coapselor, bazinului.
- autovehicule mari cu partea din faţă verticală - leziunile se întind pe
suprafaţă mare, mai frecvent la nivelul capului, trunchiului, membrelor
superioare;
- uneori lovirea determină infiltrate sanguine profunde în musculatură, de aceea se
vor face secţiuni seriate pe diferite zone ale corpului pentru depistarea infiltratelor
sanguine;
- pe îmbrăcăminte pot rămâne fragmente de vopsea, plastic din far,
semnalizatoare;
- pe autovehicul pot rămâne urme biologice: pete de sânge, fire de păr, fragmente
tisulare, fragmente textile.

 leziuni de proiectare – sunt mai grave decât leziunile de lovire.

Caracteristici:
- se extind pe suprafaţă mai mare;
- leziunile externe au gravitate scăzută dar cele interne (osoase şi viscerale) sunt
grave;
- frecvenţă mare a leziunilor meningo-cerebrale care, prin gravitatea lor, constituie
frecvent cauza morţii;
- localizarea depinde de nivelul de lovire:
- lovire sub centrul de greutate - leziunile sunt în acelaşi plan cu leziunile
de lovire;
- lovire deasupra centrului de greutate -leziunile sunt în plan opus celui de
lovire;
 - loviturile joase, cu viteză sub 50 km/h duc la basculare pe capotă şi proiectare pe
sol rezultând trei tipuri de leziuni:
- leziuni de lovire;
- leziuni de basculare şi izbire de capotă;
- leziuni de proiectare pe planul de rulare.
- aspecte:
 leziunile depind de: viteza vehiculului, distanţa de proiectare, felul solului
(caldarâm, grilaj, pe stâlp, pom, zăpadă, pământ);
 leziunile sunt mai grave în lovirea la nivelul centrului de greutate a
victimei;
 nivelul leziunii este mai frecvent la craniu;
- din punct de vedere anatomopatologic întâlnim:
a. Fracturi craniene:
- de boltă – rar cu înfundare (când se loveşte de plan neregulat cu suprafaţă
mică sau în lovirea directă cu partea proeminentă a vehicolului);
- de bază - linia de fractură traversează baza craniului, fiind o fractură
meridională, asemănătoare cu cea din compresia bilaterală; uneori linia de fractură
traversează baza fără a exista fractura bolţii (este cazul contactului craniului cu planul
dur, la limita dintre boltă şi bază).
b. Leziuni meningo-cerebrale: sunt mai grave în focarul de proiectare, fiind de tip
hemoragii, hematoame, contuzii şi dilacerări. Au frecvent caracter bipolar, la locul lovirii
şi în focarul de contralovitură (frecvent în caz de proiectare, rar în lovire directă, şi
uneori, singura leziune meningo-cerebrală în accidentul rutier).
c. Leziuni ale coloanei vertebrale: au o frecvenţă crescută în proiectare şi pot
interesa o singură vertebră (aspect care apare în lovirea directă) sau mai multe vertebre şi
scuama occipitalului (fracturi ce iradiază în jurul găurii occipitale). Apar frecvent şi în
proiectarea pe vertex, cu hiperflexie anterioară a coloanei vertebrale.
d. Fracturi costale: apar cu frecvenţă crescută în proiectare şi interesează de obicei
minimum trei coaste, fracturile fiind pe un singur plan.
 e. Fracturi ale membrelor: fracturile membrelor superioare apar mai frecvent în
proiectare, iar cele ale membrelor inferioare mai frecvent în lovirea directă.
f. Fracturi de bazin: sunt rare în lovire-proiectare

b) lovire-cădere se întâlneşte mai rar, apărând la viteze mai mici ale

autovehiculului; se produc leziuni de lovire asemănătoare cu cele de mai sus dar de
gravitate mai mică: echimoze, hematoame, escoriaţii, plăgi contuze, rar rupturi
musculare, fracturi şi leziuni de cădere: escoriaţii, plăgi contuze, echimoze, hematoame
pe părţile proeminente, rar fracturi, leziuni meningo-cerebrale (rare şi de gravitate redusă)
c) călcare- târâre
d) călcare-comprimare

3. mecanisme complexe:
 lovire - basculare – proiectare apar la viteze sub 40 km/oră, fazele fiind
următoarele: lovire, basculare frecvent pe capotă (unde apare imprimat
conturul craniului sau al altei regiuni corporale) şi proiectarea;
 lovire-proiectare-călcare;
 lovire-proiectare-târâre;
 lovire- proiectare-comprimare;
 lovire-proiectare-comprimare-târâre;

În acest ultim caz, apar politraumatisme care au caracter de multipolaritate şi

leziuni osoase plurifocale.
- leziunile de târâre au următoarele caractere: leziuni de tip placard excoriat, până
la denudări mari, care ajung până la straturile musculare; leziunile apar pe părţile
descoperite proeminente ale victimei; leziunile apar şi prin schimbări variate de poziţie
ale victimei în timpul târârii, fiind deci cu un caracter mai complex: dungi excoriate
paralele, în sensul deplasării vehicolului;
 - leziunile de călcare: depind de greutatea vehicolului şi de viteza acestuia
(leziunile sunt mai grave dacă vehiculul este frânat). Leziunile au aspect de infiltrate
hemoragice în zigzag în tegument, fără soluţie de continuitate (prin presiunea anvelopei
şi împingerea sângelui, care rupe vasele) şi de tip particular, date de nisip sau de alte
neregularităţi ale solului, putând apare aspect de dungi excoriate paralele.
Aspecte anatomopatologice - leziunile sunt grave fiind interesate:
1) craniul - zdrobiri ale craniului, leziuni ale masivului facial: fracturi simetrice
sau unilaterale ale maxilarului, fracturi ale apofizei zigomatice, fracturi mandibulare;
2) toracele - fracturi costale pe două planuri, frecvent cu înfundare, leziuni pleuro-
pulmonare;
3) abdomenul - rupturi explozive ale stomacului, ficatului, splinei, rinichiului,
frecvent cu eliminare a viscerelor prin orificiile naturale (gură, rect);
4) bazinul - fracturi ale articulaţiei sacro-iliace, ale ramurilor pubiene, uneori şi cu
interesarea viscerelor (frecvent vezica urinară).

Leziunile persoanelor din autovehicul

Caracteristici generale:
 se produc în caz de coliziune între autovehicule sau între autovehicul şi obstacol;
 impactul este de obicei anterior, mai rar lateral sau posterior;
 cele mai grave leziuni sunt în impactele în plan frontal;
 adeseori coliziunea implică răsturnare şi rostogolire;
 răsturnarea fără impact produce leziuni mai puţin grave;
 se produce deceleraţie bruscă, proiectarea pasagerilor de pereţii interni, uneori în
afara autovehiculului prin parbriz sau portiere, cu lovire de diferite obstacole, realizându-
se o succesiune de impacte;
 proiectarea în exterior este mai gravă;
 în timpul coliziunii se eliberează energii enorme (echivalent cu precipitarea;)
  la 75 km/h – se produce o deceleraţie bruscă echivalentă cu căderea de la 22 m
înălţime;
 creşte greutatea aparentă (în dinamică) a organismului cu rupturi viscerale
(ficatul normal are 1,5 kg iar la 40 km/h ajunge la 28 kg):

Leziunile persoanelor din autovehicul se pot produce:

- prin mecanism direct - lovire de corpuri dure din interior sau proiectare în afara
autovehiculului;
- prin mecanism indirect - datorită deceleraţiei bruşte cu modificarea greutăţii
dinamice a organelor şi a poziţiei anatomice a organelor:
- leziuni ale coloanei cervicale cu leziuni meningo-medulare prin hiperflexie,
hiperextensie;
- hematom subdural datorită ruperii venelor meningee;
- rupturi de pedicul splenic, hepatic;
- dezinserţii de mezenter.

Leziunile depind de locul persoanelor în autovehicul. Se pot deosebi leziuni care

apar la şofer şi la restul pasagerilor în cazul vehiculelor descoperite (motocicletă,
furgonetă, camion descoperit) sau al vehiculelor acoperite (autoturism, cabina
camionului, autobuz, troleibuz).
1. Motocicleta - leziunile apar prin cădere cu propulsie sau prin lovirea
motocicletei de un alt vehicul şi proiectarea ulterioară. Frecvenţa cea mai mare a
leziunilor este cea de proiectare, rar sunt leziuni de lovire directă.
2. Furgoneta, camioneta descoperită - leziunile care apar sunt de tip cădere cu
propulsie (frânare bruscă) sau de tip cădere şi compresiune (răsturnarea vehiculului şi
prinderea victimei sub el).
3. Vehicul acoperit - mecanismele lezionale sunt: tamponarea maşinii şi deraparea
plus răsturnarea (în care caz, apar leziuni de lovire şi compresiune). Leziunile au aspect
de politraumatism: lovire de parbriz (leziuni la nivelul feţei cu traumatism cranio-
cerebral), lovire de bordul maşinii (traumatism toraco-abdominal cu fracturi costale,
rupturi viscerale).

Leziunile şoferului au aspecte particulare datorate:

- impactului cu volanul: fracturi semicirculare costale şi de stern cu
rupturi pleuro-pulmonare, rupturi ale cordului, ale vaselor mari, rupturi de ficat şi splină,
fracturi craniene (piramidă nazală);
- impactului cu bordul: fracturi de gambă, fractură de rotulă şi
fracturi ale cavităţii cotiloide femurale, în special ale membrului inferior drept.
Pot exista şi leziuni datorate centurii de siguranţă: echimoză liniară, oblică, la
nivelul trunchiului. Când nu se foloseşte centura şi volanul este telescopic se produc
traumatisme cranio-cerebrale grave, asociate cu leziuni de masiv facial prin izbire de
parbriz sau de stâlpii parbrizului.
În ultima perioadă se întâlnesc leziuni de arsură date de deschiderea airbag-ului
printr-o explozie pirotehnică.

Leziunile ocupantului locului de lângă şofer pot fi:

- leziuni traumatice cranio-cerebrale şi faciale grave, prin izbire de parbriz sau
stâlpul parbrizului;
- traumatisme toraco-abdominale prin izbire de bord cu fracturi costale;
- fracturi de gambe, genunchi prin lovire de bord;
- lezarea inimii, ficatului, rinichiului, stomacului;
- rupturi de vase mari;
- dacă nu este folosită centura de siguranţă, se poate produce proiecţie externă prin
parbrizul spart sau prin deschiderea portierelor, impactele lezionale fiind plurifocale.
 Leziunile ocupanţilor din spate se produc prin izbire de spătarul
scaunului din faţă şi de pereţii autovehiculului. Leziuni grave apar în izbirea de stâlpii
laterali şi în proiecţia în afară (deschiderea portierelor sau spargerea parbrizului).

În lovirea din spate apar leziuni produse prin mecanism de “whiplash”

(hiperextensia şi hiperflexia coloanei cervicale) cu dilacerarea trunchiului cerebral între
bulb şi punte.

SPÂNZURAREA

Definiţie: este asfixia mecanică prin compresia gâtului de către un laţ, realizată
prin greutatea propriului corp.
Laţul: implică un punct de sprijin fix (ales aleator de subiect), un nod (al cărui
aspect poate arăta trăsături ale personalităţii subiectului) şi materialul din care este
confecţionat. El prezintă aspecte variate:
1. după consistenţă pot fi:
- dure - sârmă, lanţ;
- semidure - frânghie, sfoară, cablu electric, curea;
- moi - eşarfă, fular, cravată;
- poate avea particularităţi - împletituri, rugozităţi ce se imprimă la nivelul
şanţului de spânzurare;
2. după lăţime pot fi înguste sau late;
3. după număr pot fi unice sau multiple, cu una sau mai multe ture circulare;
4. după modul de realizare a nodului:
- laţ cu nod fix - nu îşi modifică diametrul prin tracţiune;
- laţ cu nod culant - diametrul se micşorează prin tracţiune.

Clasificarea se face în funcţie de:

1. poziţia nodului la nivelul gâtului
 - spânzurare tipică – cu nod în regiunea cervicală posterioară;
- spânzurare atipică - altă poziţie a nodului.
2. modul de suspendare a corpului în laţ
- spânzurare completă - corpul complet suspendat în laţ, fără sprijin;
- spânzurare incompletă - corpul ia contact planul de susţinere cu
picioarele, cu genunchii, în poziţie şezândă, în poziţie semiculcată.

Clinic apar tulburări de vedere, halucinaţii auditive şi vizuale, senzaţie de greutate

în picioare, senzaţii dureroase, ideaţie rapidă.
În spânzurarea lentă, progresivă apare excitaţie sexuală ceea ce poate duce la
accidente letale în cadrul perversiunilor sexuale ce utilizează această metodă pentru
stimulare.
Conştienţa se pierde în 15 secunde, urmează o perioadă de linişte (20-30 secunde),
apoi apar convulsii tonico-clonice, inconstant prolabarea limbii între arcadele dentare,
erecţie, ejaculare, relaxare sfincteriană cu emisie de urină şi materii fecale.
Moartea se produce în 4-5 minute.
Multe dintre manifestările clinice din spânzurare au fost descrise de Nicolae
Minovici în urma unor experienţele de autospânzurare.

Mecanisme tanatogeneratoare:
- hipoxia hipoxică - lipsa de oxigen prin împingerea bazei limbii înapoi şi în sus cu
obstrucţia faringelui prin pătrunderea laţului între faringe şi osul hioid;
- mecanism neuroreflex - prin comprimarea zonei sinocarotidiene, a nervului vag,
şi a nervului laringeu superior cu inhbiţia centrilor vitali şi deces foarte rapid prin stop
cardio-respirator;
- mecanism hemodinamic – prin comprimarea vaselor sangvine de la gât
(jugularele se închid la compresiuni de 2 kg, carotidele la 3-3,5 kg iar arterele vertebrale
la 16-17 kg);
 - luxaţia coloanei cervicale – prin căderea victimei în laţ de la o anumită înălţime
în execuţii).

Aspecte anatomopatologice:
1. examenul extern:
- leziunea caracteristică - şanţul de spânzurare cu următoarele caracteristici:
- reprezintă amprenta lăsată de laţ la nivelul gâtului victimei;
- zonă denivelată, pergamentată, brun-gălbuie, asemănătoare unui şanţ;
- raportat la cartilajul tiroid, în spânzurarea completă, şanţul are poziţie
superioară (1/3 superioară a gâtului);
- în spânzurarea incompletă (în special în poziţie culcată) apare un şanţ în
regiunea mijlocie şi inferioară a gâtului;
- direcţia de obicei este oblică ascendentă spre nod (excepţie - poziţia
culcată când are direcţie orizontală);
- dacă laţul este cu nod culant – apare un şanţ complet iar în zona nodului
există impresiunea acestuia;
- dacă laţul este cu nod fix - apare un şanţ întrerupt sau mult superficializat
în zona nodului;
- adâncimea este inegală:
- mai profund în zona opusă nodului;
- mai superficial, chiar întrerupt în zona nodului;
- profunzimea depinde de tipul laţului:
- laţ îngust, dur - şanţ profund
- laţ lat, moale - şanţ superficial
- întreruperi ale şanţului prin interpunerea unor obiecte moi (eşarfă)
Caracterul vital este dat de prezenţa infiltratelor sanguine la nivelul şanţului, a
ţesutului celular subcutanat, în tecile musculare, în masa musculară (muşchiul
sternocleidomastoidian), glanda tiroidă, glanda submaxilară.
Alte modificări:
 - lividităţi cadaverice în 1/2 inferioară a corpului - spânzurare în poziţie
verticală;
- hemoragii subconjunctivale – indică staza cefalică;
- inconstant apare prolabarea limbii între arcadele dentare;
- ca leziuni traumatice - pot apărea echimoze şi exoriaţii pe părţile
proeminente datorită lovirii de corpuri dure învecinate în cursul convulsiilor;
- modificări generale de asfixie
2. examenul intern:
- ruperi ale cartilajelor laringiene în special a cartilajul tiroid;
- fracturi ale coarnelor osului hioid;
- luxaţii ale coloanei cervicale;
- la nivelul carotidei:
- leziuni ale intimei - plesnituri transversale ale intimei (semnul lui
Ammusat);
- infiltrate sanguine în adventice în zona corespunzătoare
compresiunilor laterale.

SUGRUMAREA - Strangularea cu mâna

Definiţie: este comprimarea gâtului cu mâna sau cu antebraţul agresorului.

Tanatogeneza: implică mecanismele hipoxic, neuroreflex şi cel hemodinamic.
Leziunile sunt:
a) traumatice locale la nivelul regiunii cervicale (gâtului):
- superficiale: echimoze rotunde-ovalare lăsate de degetele agresorului şi excoriaţii
semilunare lăsate de unghiile agresorului. Inexistenţa lor implică compresia prin
intermediul unor materiale moi;
- profunde: prezenţa infiltratului sanguin în părţile moi ale gâtului, hemoragii în
musculatură, fracturi ale coarnelor osului hioid (semn cvasi-constant) sau ale cartilajelor
laringelui.
 b) alte leziuni traumatice care atestă lupta şi care au aspect de multipolaritate;
c) leziuni generale de anoxie.
Expertiza medico-legală nu ridică probleme, sugrumarea fiind întotdeauna omor.
Suicidul prin comprimarea gâtului cu mâna nu se poate realiza, întrucât în momentul
pierderii conştienţei mâinile se relaxează, deci nu există autosugrumare, numai omor.

SUFOCAREA
Definiţie: este asfixia mecanică cu împiedicarea pătrunderii aerului în căile
respiratorii prin obstruarea orificiilor respiratorii (nas, gură) realizată cu mâna (direct sau
indirect, prin intermediul unor obiecte moi: pernă, fular, peliculă de material plastic).
Tanatogeneza: mecanismul este de hipoxie hipoxică cu durata de la 5 la 10
minute.
Leziunile sunt de:
a) hipoxie cu manifestări intense;
b) leziuni traumatice:
Locale: în caz de sufocare cu mâna apar echimoze şi excoriaţii în jurul orificiilor
bucale şi nazale produse prin compresiunea cu degetele; în caz de sufocare cu materiale
moi, leziunile sunt minore sau nu există, ca în cazul utilizării pungilor din material
plastic.
În cavitatea bucală şi în fosele nazale pot exista resturi din materialul folosit în
realizarea sufocării (pungi, fire de materiale textile, lână).
Pe mucoasa labială, datorită comprimării buzelor pe arcadele dentare apar
infiltrate sanguine pe faţa internă a buzelor (pot lipsi la persoanele edentate), care pot fi
evidenţiate la un examen atent. Pe limbă datorită comprimării apar mici infiltrate
sanguine.
În caz de sufocare cu materiale pulverulente, acestea sunt evidenţiate în cavitatea
bucală, fosele nazale şi uneori la nivelul traheei.
 Generale: situate pe corp şi membre, existenţa lor atestând lupta.
Expertiza medico-legală: în cazul în care leziunile sunt minore sau există numai
semnele generale ale asfixiilor se va face diagnostic diferenţial cu intoxicaţiile (cu
barbiturice, antihistaminice etc.) sau cu virozele.
Obligatoriu se efectuează un examen amănunţit al orificiilor bucale, nazale şi al
căilor respiratorii.
Juridic frecvenţă crescută o au omorurile (se poate asocia cu strangularea şi
compresiunea toraco-abdominală) existând însă şi sufocări accidentale (la epileptici în
crize majore sau stări de ebrietate avansată, comă alcoolică).

ÎNECUL
Definiţie: este asfixia mecanică prin obstrucţia căilor respiratorii în care aerul
respirator este înlocuit cu un lichid. Este suficient ca orificiile respiratorii (nas, gură) să
fie situate în mediu lichid.
Tanatogeneza are ca mecanisme:
a) hipoxia cu două variante:
- înec în apă dulce: pătrunderea apei din alveolele pulmonare inundate cu lichid în
circulaţie duce la hemodiluţie, hipervolemie, hemoliză cu hiperpotasemie şi fibrilaţie
ventriculară cu moarte consecutivă;
- înecarea în apă sărată: apa, datorită diferenţei de presiune osmotică, trece din
sânge în alveole şi apare hemoconcentraţie şi inundarea alveolelor şi cu apa din circulaţia
sangvină, pe lângă cea inspirată.
b) spasm glotic reflex persistent;
c) reflexe inhibitoare ale inimii cu punct de plecare în mucoasa respiratorie sau în
tegumente;
d) mecanism de alergie la frig: crioalergia.
Decesul se produce în 5-6 minute de la imersie.
 Simptomatologia, după Brouardel, are următoarele faze:
a) faza preasfixică: durează 30 de secunde până la 1 minut, cu apnee voluntară şi
în parte reflexă;
b) dispneea inspiratorie durează 1 minut; se inspiră şi înghite lichid fiind
consecinţa hipercapniei realizate în faza anterioară;
c) dispneea expiratorie durează 1-2 minute, fiind un reflex de apărare la
pătrunderea lichidului în căile respiratorii;
d) faza convulsivă: cu mişcări convulsive respiratorii şi ale membrelor;
e) pauza respiratorie;
f) faza respiraţiilor terminale ample şi mari, în timpul cărora pătrunde în plămâni
cea mai mare cantitate de lichid.

Pierderea conştienţei apare în general după un minut, victima coborând şi ieşind la

suprafaţă de câteva ori; după pierderea conştienţei coboară la fund, cu faţa în jos, poziţie
în care rămâne până la debutul putrefacţiei.
Putrefacţia, datorită gazelor produse, ridică cadavrul la suprafaţa apei, unde va
pluti de obicei cu faţa în jos în special în cazul cadavrelor de sex masculin.
Unele dintre cadavrele de sex feminin plutesc cu faţa în sus datorită distribuţiei
particulare, de tip ginoid, a ţesutului adipos care se găseşte în cantitate mai mare pe
părţile anterioare ale trunchiului, în special la nivelul regiunii abdominale şi sânilor.
Anatomie patologică: apar modificări datorate apei, leziuni datorate animalelor,
leziuni de lovire de corpuri dure din apă, leziuni specifice înecului şi modificări de
putrefacţie.
Modificările datorate apei - apar la orice cadavru care stă în apă indiferent de
cauza morţii şi se datoresc modificărilor tegumentare ce apar datorită scufundării în apă.
Aceste modificări evoluează în timp în timp, studiul lor fiind util pentru aprecierea
timpului stat în apă:
 - piele de gâscă (cutis anserina) la contactul prelungit cu apa rece (contracţia
muşchilor piloerectori);
- la 3-6 ore albirea pielii de la nivel palmo-plantar;
- macerarea pielii palmelor şi plantelor (unde se găseşte o cantitate mai mare de
colagen) care devine:
- “mână de spălătoreasă” (tegumente albe, încreţite): la 3-5 zile;
- detaşare în lambouri a pielii palmelor şi plantelor (“mănuşa morţii”) la 10-
15 zile;
- detaşarea fanerelor (unghii, păr) la 20 - 30 zile.

Leziuini traumatice produse de:

a) – animale cu detaşare de: falange, membre, lipsa nasului, penisului, buzelor
(leziuni fără infiltrat sanguin, fiind produse postmortem sau cu infiltrat sangvin în unele
situaţii - muşcături de rechin etc.);
b) - lovire de stânci, poduri, elice de vapor;
c) - târâre (ape curgătoare, atingere de fundul albiei);
d) - tentative de respiraţie artificială (de exemplu fracturi costale);
e) - săritură în apă: leziuni ale coloanei vertebrale, leziuni organice.

Leziuni specifice de înecare: sunt cele datorate pătrunderii apei în organism în

timpul vieţii, deci cu caracter vital.
- ciuperca înecatului: este o spumă densă situată la orificiile respiratorii, formată
din amestec de apă, aer şi mucus, care apare imediat la scoaterea cadavrului din apă şi
dispare rapid în aer.
Spuma din căile respiratorii (care poate fi decelată şi în timpul autopsiei în
arborele bronşic) se formează prin frecarea coloanei de apă de mucusul care acoperă căile
aeriene, în timpul înecului;
 - emfizemul pulmonar acut asfixic: plămânii ocupă în totalitate cavitatea toracică,
acoperă inima, păstrează amprenta la compresiune, au elasticitate pierdută, pe secţiune
sunt uscaţi.
Caracteristic înecului este aspectul de emfizem hidro-aeric marginal realizat prin
împingerea puternică a aerului rezidual pulmonar de către coloana de apă spre marginile
pulmonare cu ruperea consecutiva a alveolelor pulmonare.
Microscopic se evidenţiează ruptura septurilor alveolare, alveolită sero-
hemoragică, vasele mult dilatate, elemente care realizează aspectul de emfizem
hidroaeric. Microscopic pentru a face diferenţa între tipul de înec, se descrie edemul
pulmonar acut seros (înec în apa dulce) şi hemoragic (înec în apa sărată), emfimzemul
acut asfixic uscat (rar) şi umed (frecvent).
- petele Paltauf sunt peteşii hemoragice la nivelul pleurei viscerale a scizurilor,
mari, cu tentă albăstruie, cu marginile slab delimitate, datorate rupturii septelor
interalveolare şi existenţei sângelui diluat.
- resorbţia apei inspirate duce la creşterea fluidităţii sângelui în cavităţile inimii
stângi şi la existenţa de lichid în cavităţile pleurale.
- existenţa de apă în tubul digestiv, înghiţită în timpul înecării şi de nisip şi alge în
tubul digestiv şi căile respiratorii (acest semn apare în timp şi la cadavrele aruncate în
apă).

Leziunile de anoxie - comune tuturor asfixiilor mecanice.

Modificările de putrefacţie: sunt caracteristice în înec. Putrefacţia începe de la cap

(luând aspectul de cap de negru) şi trece apoi la torace. Pe piept apar pete roşietice;
gazele de putrefacţie scot cadavrul din apă după 3-4 zile (vara), apoi putrefacţia are
evoluţie foarte rapidă. În cazul în care cadavrul rămâne în ape neaerate 2-3 luni, apare
adipoceara.

Examene de laborator:
 - examenul sângelui: sângele din ventriculul stâng (eventual comparativ cu cel din
ventricolul drept) în înecarea în apă dulce are valori crescute ale indicelui refractometric,
rezistenţei electrice, hematocritului, reziduului uscat şi valori scăzute ale punctului
crioscopic, a greutăţii specifice şi a concentraţiei ionilor de clor şi natriu. În înecarea în
apă sărată efectele sunt inverse.
- examenul planctonului: se face luând 2-3 cmc de fragment de plămâni în 10 ml
apă distilată, apoi se efectuează comprimare, centrifugare şi examen microscopic.
Planctonul pătrunde în plămân şi postmortem, important fiind însă pentru identificarea
locului unde s-a produs înecul.
- examenul diatomeelor: se face pe fragmente din viscere şi măduva osoasă, prin:
fragmentarea organelor, menţinerea 2-3 ore în acid azotic, centrifugare şi examinare la
microscop. Este metoda considerată cea mai sigură între explorările uzuale, fiind şi cu
valoare pentru determinări în timp, prin cercetarea măduvei osoase, rezistentă la
putrefacţie. Fiind microorganisme acvatice cu exoschelet de siliciu se regăsesc în
fragmentele de cadavru şi la ani de la producerea decesului prin înec. În înec, odată cu
pătrunderea apei - care conţine şi diatomee - în alveole şi de aici în circulaţia pulmonară,
acestea sunt trimise odată cu ultimele bătăi cardiace în circulaţie, fiind astfel găsite la
examinare în organe parenchimatoase sau în măduva osoasă.
- examinări complementare: se evidenţiază: creşterea în ser a PNA (peptida
natriuretică atrială), care are valoare normală = 70-80 pg/ml; în înecul în apă dulce creşte
la 350 pg/ml, în înecul în apă sărată are valori cuprinse între 190-200 pg/ml; creşterea în
lichidul cefalorahidian a magneziului, care are valori normale 1-2,7 mEq/l, în înecul în
apa sărată ajunge la 3-6 mEq/l. Se mai evidenţiază creşterea în ser a stronţiului (normal
având valori de 20-40 micrograme/litru; în înecul în apă dulce ajungând la 100 -10.000
micrograme/litru; în înecul în apă sărată până la 13.000 micrograme/litru).

Expertiza medico-legală: are ca obiective stabilirea cauzei morţii (pe baza

examinărilor anatomopatologice şi a examenelor de laborator) cu menţiuni speciale
pentru:
 - moartea subită în apă;
- pentru înecaţii prin mecanism tanatogenetic neuroreflex;
- pentru leziunile traumatice la care se caută caracterul vital, sediul lor şi
circumstanţele de producere a morţii.
Pentru suicid pledează existenţa unor tentative în antecedente, inexistenţa
leziunilor corporale, corpuri grele situate în buzunar, legate de gât, scrisoare explicativă,
situaţia bărbat-femeie legaţi împreună.
Pentru accident pledează alcoolemia crescută, marca electrică, intoxicaţii diverse,
înecul în mlaştină sau apă foarte mică.
Pentru crimă pledează existenţa de leziuni de strangulare, sugrumare, leziuni
tăiate-înţepate, mâini şi picioare legate, căluş în gură, cadavru în sac, urme de luptă la
locul faptei.
ARSURILE

Definiţie: sunt leziuni determinate de acţiunea locală a temperaturii crescute.

Etiologie - arsurile pot fi produse de căldura radiată de:
- flacără;
- lichide fierbinţi;
- vapori supraîncălziţi;
- corpuri solide (incandescente, supraîncălzite);
- arc electric;
- raze solare.
Anatomie patologică: după intensitatea lor şi aspectele morfologice există 4 grade
de arsură:
Gradul I - arsuri eritematoase: eritem difuz al pielii, edem, durere. Ele dispar în
aproximativ două zile fără urmă (la cadavru eritemul dispare) dar pot deveni mortale când
interesează peste 3/4 din suprafaţa corporală.
Gradul II - flictene: vezicule pline cu exudat serocitrin bogat în proteine,
leucocite, fibrină (reacţie Rivalta pozitivă ca element de reacţie vitală). Baza veziculei
este roşie-vie şi foarte dureroasă. Vindecarea se produce în aproximativ 1-2 săptămâni,
fără cicatrici, uneori cu o uşoară hiperpigmentaţie locală care dispare în timp. Moartea
apare la interesarea a 1/2 din suprafaţa corporală.
Microscopic apar leziuni de necroză, depozite de fibrină, tumefiere celulară cu
cariopicnoză, papilele dermice infiltrate cu leucocite. Vindecarea se face fără cicatrici. La
cadavre prin spargere lichidul se elimină şi leziunea ia aspect de plagă pergamentată
roşie-gălbuie bine vascularizată. Diagnosticul diferenţial se face cu vezicula de
putrefacţie (nu există substanţe albuminoase şi reacţie Rivalta negativă) şi cu afecţiunile
dermatologice veziculante.
Gradul III - escara: este o necroză a pielii, care ia culoare alb-cenuşie sau galben-
brună. Evoluează cu ulceraţii şi escare vindecarea făcându-se lent, cu cicatrici cheloide
(la plici apărând infirmitate prin limitarea mobilităţii). Frecvent apar complicaţii septice.
Moartea apare în caz de interesare a 1/3 a suprafeţei tegumentare.
Microscopic, apare aspectul de stază, tromboze, lizarea nucleului cu necroză
intensă.
Gradul IV: carbonizarea: este o arsură profundă interesând toate straturile
anatomice, producând o distrucţie tisulară cu desicaţie, cu scădere în greutate a
segmentului respectiv sau a cadavrului.
Aspectul şi evoluţia sunt asemănătoare unei gangrene uscate, suprevieţuirea
depinzând de regiune şi de extindere.
Carbonizarea poate fi:
a. totală în caz de sursă puternică de căldură sau acţiune îndelungată în timp. Dinţii
şi oasele sunt cele mai rezistente, în final dintr-un adult rămân aproximativ 6 kg de
cenuşă;
b. parţială (segmentară sau pe toata suprafaţa corporala, dar superficial).
Fracturile craniene au frecvent aspect de disjuncţie suturală (marginile fracturii
sunt neregulate, de culoare alb-cenuşie, sfărâmicioase) şi există hematoame extradurale
cu sânge lichid.
Sângele cadavrului ia culoare maronie (prin formare de methemoglobină).
Viscerele: sub stratul extern ars, sunt mai exicate, se conservă mai bine, cel mai
rezistent fiind miocardul, autopsia evidenţiind conservarea leziunilor traumatice
viscerale.
Ţesuturile carbonizate sunt dure, cu fisuri adânci şi cu infiltrate sanguinolente
marginale.
Prin coagularea proteinelor musculare se produce retracţia musculaturii membrelor
şi uşoară flexie a trunchiului ducând la un aspect particular: ”poziţie de pugilist”
Carbonizarea prin distrucţie tisulară şi deshidratare masivă determină scăderea
greutăţii ţesuturilor afectate (scade greutatea corporală).
 Manifestările generale ale arsurilor depind de: extinderea şi gradul arsurii,
localizare (cele mai grave în zonele cu inervaţie bogată - mâini, faţă), vârstă (mai grave la
vârste extreme - copii, vârstnici), natura agentului termic, starea organismului (patologie
preexistentă - boli hepatice sau renale).
În cazurile grave decesul se produce prin instalatrea unei stări de şoc
postcombustional care evoluează în timp trecând prin mai multe etape, în oricare dintre
ele putând apărea moartea.

Şocul termic (algic şi hipovolemic): cu următoarele forme clinice:

a) şocul primar declanşat de elementul algic neurogen, de frică şi de excitaţiile
vagale din căile respiratorii apare imediat după arsură şi durează două-trei ore, cu
următoarele faze:
1. faza de agitaţie neurogenă cu creşterea bruscă a tensiunii arteriale, consecutiv
eliberării de adrenalină sub acţiunea durerii, tahicardie, agitaţie motorie (este atenuart
prin anestezie);
2. faza de inhibiţie cu hipotensiune, hipotonie musculară, activitate cerebrală şi
medulară scăzută;
3. faza de hipoxie în care inhibiţia scoarţei cu inhibiţia centrilor vasomotori duce
la vasoplegie şi stagnare a sângelui la periferie şi deci scăderea masei sangvine circulante,
ceea ce duce la hipoxie pe care o accentuează;
4. faza de plasmexodie: consecutiv hipoxiei se accentuează inhibiţia cortexului şi a
centrilor nervoşi vasomotori cu creşterea permeabilităţii capilare, apariţia ca şi consecinţă
a plasmexodiei masive cu scăderea volumului sangvin şi trecerea în faza de şoc secundar.
b) şocul secundar apare ca o consecinţă a plasmexodiei cu scăderea volumui
sangvin circulant şi sumează hipoxia, acidoza şi acţiunea toxinelor care din teritoriul ars
trec în sânge, toate acţionând asupra capilarelor şi determinând o plasmexodie
generalizată. Plasma inundă ţesuturile, mai ales în regiunea arsă şi determină accentuarea
edemului. Scăderea volumului sangvin determină hemoconcentraţie, rezultând o ciculaţie
periferică deficitară, cu hipotensiune ceea ce agravează hipoxia, astfel rezultând
închiderea cercului.

Şocul combustional:
Are două faze: compensată şi decompensată.
a) Şocul combustional compensat persistă atâta timp cât reacţiile de adaptare ale
organismului asigură necesarul de oxigen al ţesuturilor (sistemul nervos central este cel
mai sensibil). Sistemul nervos central restabileşte echilibrul prin mecanisme
neurovegetative hormonale, trimiţând hormoni stimulatori la toate glandele endocrine.
Astfel, în suprarenală se produce creşterea secreţiei de adrenalină, în faza iniţială a
şocului existând hipertensiune arterială, intensificarea metabolismului glucidic şi o
reglare a distribuţiei sangvine; corticosuprarenala prin corticoizi restabileşte echilibrul
hidroelectrolitic, normalizează permeabilitatea capilară şi metabolismul azotului; şocul se
menţine compensat cât timp sistemul nervos central face faţă necesităţilor periferice prin
reacţiile impuse sistemului vegetativ şi glandelor endocrine.
b) Şocul combustional decompensat apare în faza inhibiţiei sistemului nervos
central şi a glandelor endocrine, epuizate funcţional. Instalarea şocului este posibilă dacă
suprafaţa arsă este mai mare de 10% din suprafaţa corporală, fiind dependentă de
existenţa unor factori care condiţionează instalarea şocului: vârsta (copii, bătrâni), tare
organice (renale, hepatice etc.) şi localizare (extremitate cefalică).

Şocul endotoxic (sindromul toxico-septic):

a) Toxic: apare la cinci-şase zile după arsură şi este datorat tulburărilor metabolice
şi viscerale prin hemoconcentraţie şi anoxie tisulară, insuficienţei funcţiei antitoxice a
ficatului, carenţelor vitaminice, absorbţiei unor substanţe toxice de la suprafaţa arsă
(histamină, acroleină, apărute prin ardere incompletă a lipidelor din tegument). Clinic,
sindromul toxic se manifestă prin vărsături, tahicardie şi hipotensiune arterială, tulburări
neurologice (cefalee, stupoare, hipertensiune intracraniană), respiraţie Cheyne-Stokes şi
insuficienţă hepato-renală. Experimental, amputarea extremităţilor arse imediat după
arsură, asigură supravieţuirea.
b) Septic: sindromul toxic se complică ulterior prin infecţie, arsurile fiind infectate
în ordinea frecvenţei cu stafilococ, streptococ hemolitic, proteus etc, apărând sindromul
toxico-septic.

Şocul cronic al arşilor:

Implică leziunile distrofice consecutive arsurilor, mecanismul tanatogenerator
fiind secundar.
Leziunile anatomo-patologice depind de faza evolutivă în care se instalează
moartea, de vârsta, de sănătatea individului, de intensitatea şi întinderea arsurilor.
Leziunile sunt în general, de tip hipoxic, cu hiperemie, hemoragii, sufuziuni sangvine,
edem. O menţiune specială trebuie făcută pentru ulcerele gastro-duodenale care apar în
primele zile, pot perfora şi da hemoragii grave şi pentru leziunile de la nivelul rinichiului.

Mecanisme tanato-generatoare:
1. mecanism primar: şocul combustional (modificări de şoc apar la şase ore, de
toxemie la douăzeci şi patru de ore, infecţie la patruzeci şi opt de ore);
2. mecanism secundar: insuficienţa renală, trombozele (de la membrele inferioare,
embolie pulmonară), peritonitele (după perforaţia ulcerului), leziuni distrofice
consecutive şocului cronic al arşilor.

Expertiza medico-legală are următoarele obiective:

1. Stabilirea gradului de arsură: - leziuni caracteristice;
2. Determinarea naturii agentului termic:
A. prin flacără: leziunile au un mers ascendent (se aprind în primul rând hainele),
firele de păr ard căpătând un aspect măciucat;
 B. prin lichide fierbinţi (opărire): leziunile au un mers descendent; nu există
depozite de fum. La lichide cu temperatura de peste 100 oC apar escare moi albe, la
lichide cu temperatura sub 100 oC - eriteme, flictene; la lichide cu temperatura peste 80
o
C cade părul.
C. prin contact cu metale topite sau corp incandescent: arsurile sunt limitate şi
grave.
3. Demonstarea caracterului vital al arsurilor: lichidul flictenular conţine
leucocite în cantitate crescută şi reţea de fibrină (arsura este intravitală); existenţa
oxidului de carbon în sânge şi a funingii în căile respiratorii superioare şi în alveolele
pulmonare demonstreaza că victima a trăit în focarul de incendiu.
4. Stabilirea cauzei morţii: şoc combustional, şoc toxic, şoc septic.
5. Identificarea cadavrului – în carbonizări extinse; date cu caracter orientativ
(fragmente scheletice, dantura, obiecte metalice aparţinând victimei) şi amprenta
genetică.
6. Particularităţi: sub crustă la carbonizaţii parţial sunt bine păstrate urmele
acţiunilor violente; leziunile produse prin arme albe, arme de foc, toxicele (arsen, plumb,
mercur) pot fi identificate;
Juridic există:
- suicid (rar), de obicei în cadrul unor religii sau din motive socio-politice;
- accident;
- omor: în situaţia persoanelor care nu se pot apăra sau în situaţii de disimulare a
omorului sau întârziere a identificării prin încercarea de carbonizare a cadavrului.
 HIPOTERMIA
Hipotermia (refrigeraţia) - reprezintă toate modificările patologice survenite
datorită expunerii întregului organism la temperaturi scăzute.
Faţă de acţiunea frigului, organismul se apără reducând pierderile de căldură prin
vasoconstricţie cutanată şi intensificând producerea de căldură prin frisoane şi prin
stimularea proceselor metabolice.
Depăşirea acestor mecanisme adaptative duce la scăderea progresivă a
temperaturii corpului, care sub anumite limite este incompatibilă cu viaţa.
Hipotermia este favorizată de asocierea frigului cu vântul şi umiditatea,
îmbrăcămintea defectuoasă, starea de ebrietate, inaniţie, starea de oboseală, stări
patologice preexistente (anemii, boli cardio-vasculare, endocrine), vârste extreme.
Clinic există mai multe faze:
1. faza reactivă - de apărare (temperatura corpului 35-33°C) cu frisoane,
tahicardie, tahipnee, creşterea moderată a tensiunii arteriale;
2. faza letargică (temperatura corpului 32-30°C) cu bradicardie, aritmie
cardiacă, bradipnee, astenie, adinamie, somnolenţă, uneori euforie;
3. temperatura corpului 31-26°C - stare de comă;
4. temperatura corpului sub 25°C - deces prin fibrilaţie ventriculară, stop
cardiac.
Anatomopatologie:
1. examenul extern al cadavrului
- lividităţi cadaverice roşii-vii;
- rigiditate pronunţată - cadavru dur, lemnos;
- după dezgheţare rigiditatea dispare rapid şi putrefacţia este rapidă.
2. examenul intern al cadavrului
- stază viscerală generalizată
- sânge are o tentă roşie-vie datorită hemolizei rapide după dezgheţare şi
cantităţii crescute de oxihemoglobină (prin blocarea sistemului oxidoreducător în timpul
refrigeraţiei); endocardul, intima vaselor mari, mucoasa căilor respiratorii au o culoare
vişiniu-murdar;
- modificări caracteristice - peteşii hemoragice pe mucoasa gastrică de
culoare cafenie, cu diametru de câţiva mm. (petele Vişinevski - semn patognomonic însă
nu constant).
Microscopic apar:
- modificări degenerative neuronale în:
- sistemul nervos central şi ganglionii simpatici;
- sistemul excitoconductor al inimii;
- fragmentări de fibre miocardice (tahicardie foarte marcată);
- dispariţia glicogenului hepatic;
- uneori postmortem se produce disjuncţia suturilor craniene prin creşterea
în volum a creierului prin congelare.
Serologic apare creşterea raportului adrenalină/noradrenalină (peste 24), numit
index de hipotermie.

Forme judiciare:
1. accident - alpinişti, copii;
2. sinucidere - foarte rară - psihopaţi, alcoolici;
3. omor - foarte rar - persoane în imposibilitatea de a se apăra.

ELECTROCUTAREA (electrocuţiune, electrocuţie)

Definiţia: - complex morfofuncţional datorat trecerii curentului electric industrial
(tehnic, casnic) prin organism având ca urmare moartea (imediată sau tardivă) sau
leziunile specifice evidenţiate la persoanele supravieţuitoare.
Modul de producere:
 - contact direct - sursa de curent vine în contact nemijlocit cu o zonă a corpului
omenesc; poate fi unipolar (cu o singură parte a corpului) sau bi- respectiv multipolar (cu
două sau mai multe zone corporale);
- contact indirect - corpul vine în contact cu o sursă de curent prin interpunerea
unui alt element (aer, apă, alte substanţe bune conducătoare de electricitate). Arcul voltaic
este un contact unipolar indirect prin intermediul stratului de aer ce separă sursa de curent
de corp realizându-se o descărcare electrică sub formă de scânteie; sursa este foarte
puternică şi distanţa ce o separă de corp este foarte mică.
Factorii care influenţează electrocutarea:
1. factori ce ţin de proprietăţile curentului electric:
 tensiunea
- joasă < 500V - produce efecte generale foarte importante;
- mijlocie (medie) - 500-5000V - efectele generale mai reduse, efecte locale
importante;
- înaltă > 5000V - efecte locale foarte importante ce merg până la deces);
Cei mai periculoşi sunt curenţii de joasă tensiune 200-250V care produc
majoritatea electrocutărilor.
Pe măsura creşterii tensiunii (mijlocie, înaltă) creşte procentul de supravieţuire dar
apar leziuni foarte grave la zona de contact.
 intensitatea este principala responsabilă de efectele letale
- 20-150 mA produce cele mai grave leziuni (majoritatea electrocutărilor
letale);
- peste 5-6A nu duc imediat la moarte dar produc leziuni foarte grave la zona
de contact.
 tipul curentului (alternativ/continuu) - curentul alternativ este mai periculos (de 3-4
ori mai periculos decât curentul continuu cu aceleaşi caracteristici).

2. factori biologici - rezistenţa electrică a organismului. Corpul uman este un

conductor neomogen alcătuit din numeroase ţesuturi, cu conductibilitate şi rezistenţă
electrică variată. Unele ţesuturi (oase, pielea uscată, tendoanele, păr, unghii) au rezistenţă
crescută iar altele (muşchi, viscere, sânge, umori) au rezistenţă scăzută.
Rezistenţa globală a corpului în condiţii normale este de peste 100.000 ohmi fiind
dată în principal de rezistenţa pielii (dacă este uscată este de aproximativ 50.000 ohmi iar
umedă de aproximativ 1.000 ohmi ceea ce arată periculozitatea curentului în mediul
umed).

3. circumstanţede producere:
a. suprafaţa de contact (cu cât este mai mică, cu atât leziunile sunt mai grave);
b. numărul de contacte (la contacte multe apar trasee multiple în organism cu
frecvenţă crescută a interesării organelor vitale);
c. timpul de contact (timp crescut duce la leziuni mai grave);
d. localizare a contactului (gravitate crescută la contactele localizate la cap,
torace);
e. traiectoria curentului (la intrarea în organism, curentul electric se răspândeşte
asemănător unui evantai pe traiectul vaselor sanguine în interiorul corpului).

Efectele curentului electric asupra organismului:

- termic: arsuri şi marca electrică (leziune specifică curentului electric);
- mecanic: rupturi tegumentare (plăgi), musculare, de organe, fracturi
osoase;
- biochimic: fenomene de electroliză cu migrări ionice şi tulburări de
permeabilitate; edemul electrogen; metalizarea zonei de contact.
Asupra sistemul nervos central curenţii electrici puternici au efect inhibitor iar cei
slabi efect excitant. La nivelul musculaturii produce convulsii (prin îndepărtarea de sursa
de curent electric, este posibilă salvarea) şi tetanizări (prin fixarea de sursa de curent
elecric duce la moarte). Asupra musculaturii respiratorii produce frecvent paralizia
acesteia, ducând la deces.
 Tanatogeneza:
a. la curenţii slabi mecanismele sunt asfixia prin tetanizarea paralitică a
musculaturii respiratorii şi fibrilaţia ventriculară;
b. la curenţii de intensitate mijlocie: paralizia sistemului nervos central, asfixia
prin tetanizarea musculaturii respiratorii şi fibrilaţia ventriculară;
c. la curenţii puternici: paralizia sistemului nervos central.

Anatomie patologică: se descriu marca electrică, metalizarea, edemul electrogen,

arsurile electrice, leziunile distructive.
a. marca electrică este cea mai caracteristică leziune cu valoare de amprentă în
electrocutare; se datorează efectului termic al curentului electric; poate apare la locul de
intrare (mai des la mână), la locul de ieşire şi uneori pe traiectorie (pe capsula organelor
sau tecile musculare); are următoarele aspecte:
- macroscopic: forma rotundă sau ovală; dimensiuni, în general, până la 1,5 cm;
consistenţă crescută, pergamentoasă; margini reliefate de la care pot porni striuri radiare;
centrul deprimat, culoare gălbui cenuşiu-brună; la secţionare nu se scurgere de sânge,
rezistă la putrefacţie;
- microscopic: - la nivelul epidermului:
- celule bazale uşor alungite, dispuse în palisadă;
- celule spinoase palide,printre care apar celule vacuolizate;
- strat cornos turtit, omogenizat, cu zone de clivare;
- lame de cheratină intens colorate, desprinse de pe epiderm;
- la nivelul dermului:
- spaţii goale, optic vide, cu aspect uneori cavernos dând aspect caracteristic
de fagure de miere;
- modificări caracteristice: omogenizarea şi hialinizarea dermului profund.
b. metalizarea: reprezintă încrustarea pe suprafaţa pielii de particule mici metalice
(din conductorul electric în contact cu pielea); aspectul este de piele uscată, rugoasă,
rigidă şi cu o coloraţie în funcţie de natura conductorului: brun-gălbuie sau negricioasă.
 c. edemul electrogen: este o tumefiere palidă, dură, de mărime variabilă a
ţesuturilor la locul de contact.
d. arsuri electrice:
- produse prin contact direct cu conductorul electric sau cu scânteia arcului voltaic;
- aspectul arsurilor: dure, uscate, nesângerânde, cenuşiu-brune, margini bine
delimitate, rezistente le putrefacţie;
- se întâlnesc mai frecvent la nivelul membrelor superioare, al capului şi mai rar la
nivelul membrelor inferioare;
- curenţii electrici puternici determină carbonizare şi calcinarea oaselor.
e. leziuni distructive - sunt consecinţa efectului mecanic al curentului electric şi
sunt determinate de curenţi electrici foarte puternici, manifestându-se sub formă de:
- plăgi neregulate, anfractuoase, profunde, penetrante;
- rupturi musculare, viscerale;
- fracturi osoase, leziuni articulare;
- perforaţia craniului cu hernierea substanţei cerebrale.
f. serologic - în electrocutarea cu caracter vital apare creşterea mioglobinei în ser.

“Şocul” electric: acţiunea curentului electric se manifestă pe două linii: local (la
punctul de contact) rezultând leziuni locale şi asupra întregului organism, rezultând şocul
electric. Timpul de instalare al acestuia este de la câteva secunde la câteva ore, până în
primele două zile.
Manifestările şocului electric sunt:
- spasm muscular (la locul de contact cât şi în musculatura întregului corp);
- spasm vascular (cu creşterea tensiunii arteriale, tahicardie şi tulburări de ritm);
- oprirea respiraţiei (cu stază pulmonară, instalarea unei hipoxii cerebrale şi
generale);
- pierderea conştienţei, cu tulburări la nivelul sistemului nervos central, existând
senzaţii de frică, moarte iminentă, senzaţii luminoase, senzaţie de constricţie toracică
puternică.
 Şocul este reversibil (la început existând o moarte aparentă).

Expertiza medico-legală are ca obiective:

a. expertiza corpului (cadavrului) electrocutatului: poziţie, distanţă de sursa de
curent electric, aspectul hainelor;
b. expertiza mediului înconjurător sursei de curent electric;
c. expertiza corpurilor delicte, urmelor biologice (eventual).
Din punct de vedere juridic, există moarte accidentală (accidente casnice,
profesionale şi de tip particular: autoerotice), moarte prin sinucidere (rar) şi omor (foarte
rar).

INTOXICAŢIA CU ALCOOL ETILIC

Alcoolul etilic (etanolul) este considerat cel mai răspândit toxic cu efecte asupra
stării de sănătate şi efecte anti-sociale. Din punct de vedere medico-legal, există
intoxicaţii (acute şi cronice) şi implicaţii ale intoxicaţiei alcoolice în: accidente rutiere,
sinucideri, omucideri.
Din punct de vedere toxicocinetic pătrunderea etanolului în organism se face: cel
mai frecvent pe cale digestivă, rar pe cale respiratorie (în condiţii industriale - nu apar
intoxicaţii grave) şi foarte rar pe cale transcutanată.
Absorbţia are loc la nivelul mucoasei gastrice şi duodenale, viteza de absorbţie
fiind influenţată de: concentraţia în alcool a băuturii ingerate (băuturile concentrate se
absorb mai rapid în timp ce băuturile fermentate mai lent), timpul de ingerare (timpul
crescut reduce valoarea maximă a alcoolemiei), prezenţa alimentelor în stomac (absorbţia
este mai rapidă pe stomacul gol), prezenţa bioxidului de carbon în alcool (băuturi
acidulate) grăbeşte absorbţia alcoolului.
 Distribuţia este majoritar plasmatică iar metabolizarea se face în cea mai mare
parte la nivelul ficatului: 90% din cantitatea de alcool etilic este metabolizată pe cale
oxidativă în acetaldehidă care apoi se oxidează la acid acetic iar acesta, în apă şi bioxid
de carbon.
Viteza de oxidare prezintă variaţii mari între indivizi şi la acelaşi individ în
condiţii diferite de ingerare.
Eliminarea alcoolului etilic se face pe cale renală sub formă de metaboliţi; 5-10%
se elimină nemetabolizat prin respiraţie (halenă caracteristică), urină (se poate determina
alcooluria), salivă, transpiraţie.

Din punct de vedere toxicodinamic, alcoolul etilic are iniţial o acţiune excitantă
cerebrală apoi, la doze mari, deprimantă şi paralizantă asupra sistemuli nervos, până la
abolirea funcţiilor vitale. Doza letală este de 4-6 g etanol pur/kgc cu mari variaţii
individuale.
Alcoolul potenţează acţiunea toxică a altor droguri: barbiturice, tranchilizante,
neuroleptice, unele antibiotice.
Din punct de vedere clinic la o alcoolemie sub 0,4 g‰ (grame alcool pur la 1000
ml. sânge) nu apar manifestări clinice sau apar manifestări reduse: logoree uşoară şi
încetinirea unor răspunsuri reflexe urgente.

Intoxicaţia acută prezintă următoarele faze:

1. faza de euforie apare la alcoolemie între 0,4-1g‰ (beţie uşoară) şi se manifestă
prin excitarea funcţiilor intelectuale (starea de euforie) cu stimulare cerebrală aparentă,
dezinhibare cu expansivitate, impulsivitate, comportament nereţinut, necontrolat sau
pesimism cu linişte, scăderea autocontrolului şi a voinţei (gândirea este mai rapidă decât
controlul), slăbirea atenţiei, întârzierea unor reflexe urgente, îngustarea câmpului vizual
cu perturbarea aprecierii distanţelor, tahicardie şi vasodilataţie periferică cu senzaţie de
căldură;
 2. faza medico-legală (infractogenă - în care se comit cele mai multe acte
antisociale) apare la alcoolemii între 1-3g‰ (beţie propriu-zisă), cu simptome ale
perturbării psiho-senzoriale: inteligenţă, conduită, motricitate, alterarea facultăţilor
intelectuale: judecata, atenţia, memoria. Apar tulburări de echilibru (ataxie, mers ebrios),
vorbirea incoerentă (disartrie), somnolenţă, agitaţie sau apatie, greţuri, vărsături, sughiţ,
congestia feţei, tahicardie, tahipnee, tulburări psihice (dezorientare, confuzie), dispariţia
autocontrolului (cu declanşarea instinctelor, pasiunilor), modificări de tip agresiv,
tulburări senzitive.
3. faza comatoasă apare la alcoolemii peste 3g‰, cu simptome de depresie
profundă a sistemului nervos central, stare comatoasă, abolire a reflexelor, anestezie,
hipotonie, relaxare sfincteriană, midriază, hipotermie, încetinirea funcţiilor vitale (scădere
pronunţată a tensiunii arteriale), acidoză metabolică. Urmează coma cu areflexie şi
moartea prin colaps respirator, datorat paraliziei centrilor respiratori bulbari)

Factorii ce pot agrava evoluţia intoxicaţiei sunt: frigul, complicaţiile pulmonare,

hemoragiile (cerebro-meningee, pancreatice), asfixia prin obstrucţia căilor respiratorii.

Intoxicaţia cronică etanolică apare la consum cronic, excesiv de alcool cu

dependenţă de acesta. Apar tulburări decelabile, cu manifestări secundare care afectează
sănatatea fizică şi psihică, tulburări de comportament social şi economic. Alcoolicul
cronic este un băutor iniţial ocazional, apoi periodic şi în final regulat, cu apariţia
dependenţei.
Simptomele alcoolismului cronic sunt: gastro-intestinale (gastrită, hepatită,
ciroză), neuro-psihice (polinevrite, tulburări de personalitate, delir şi halucinaţii, până la
demenţă şi epilepsie alcoolică, delirium tremens), generale: afectare cardio-vasculară,
hipovitaminoze, insuficienţe endocrine, scăderea rezistenţei la infecţii.

Tabloul morfopatologic în intoxicaţia etanolică este necaracteristic:

- în intoxicaţia acută leziunile sunt nespecifice (stază viscerală generalizată,
congestie cu sufuziuni sanguine submucoase, subseroase, viscerale, modificări de gastrită
cu componentă hemoragică);
- în intoxicaţia cronică se decelează procese de degenerescenţă, scleroză şi
atrofie (predominant cerebrale şi hepatice).

Din punct de vedere toxicologic se pot face determinări ale alcoolului în sânge
(alcoolemie), urină (alcoolurie), aer expirat (alcooltest) şi din organe (la cadavre).
Determinarea alcoolemiei şi alcooluriei se face prin metode oxidative, enzimatice,
cromatografie gazoasă la laboratoarele de toxicologie din cadrul instituţiilor de medicină
legală.
Metoda oficială de determinare este metoda Cordebard modificată: izolarea
alcoolului din sânge/urină, distilare, oxidare la rece cu exces de bicromat de K în prezenţa
acidului acetic; bicromatul de K se titrează cu tiosulfat de Na în prezenţa amidonului ca
indicator.
Medico-legal se poate efectua calcularea alcoolemiei maxime şi calcularea “retro”
a alcoolemiei.

VIOLUL
Este definit ca actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de
acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa.
Sub aspect judiciar, organul de urmărire penală sau judecată, trebuie să
dovedească latura subiectivă a infracţiunii de viol:
 constrângerea victimei;
 imposibilitatea de apărare;
 exprimarea liberă a voinţei.
 Expertiza medico-legală poate aduce probe care, coroborate, pot face dovada
elementelor enunţate mai sus şi sunt considerate esenţiale în dovedirea violului.
Sub aspect metodologic, se examinează victima, presupusul agresor şi corpurile
delicte de la locul faptei.
Prin examenul victimei, se poate face dovada existenţei actului sexual, existenţa
unor leziuni traumatice care ar putea explica o constrângere fizică, depistarea unor
afecţiuni patologice sau împrejurări care dovedesc imposibilitatea acesteia de a se apăra
sau de a-şi exprima liber a voinţa.
Examenul psihiatric poate demonstra în ce măsură, persoana în cauză are sau nu
discernământul de a-şi exprima liber voinţa în a accepta sau nu un contact sexual.
Probarea actului sexual vaginal şi precizarea datei când acesta s-a comis, se face
prin examenul genital al victimei. Pot exista două situaţii:
 actul sexual cu o virgină, ocazie cu care se produce deflorarea
 actul sexual cu o femeie cu viaţă sexuală activă.
Deflorarea implică ruptura himenului cu prezenţa uneia sau mai multor soluţii de
continuitate (rupture himeneale).
Dispoziţia rupturilor este radiară iar localizarea depinde de forma himenului. De
obicei rupturile se produc în jumătatea inferioară, la himenul inelar sau semilunar, în
dreptul reperelor 4-5,7-8 pe cadranul convenţional (examinare în poziţie ginecologică). În
caz de himen labial se localizează lateral în dreptul reperelor 3 şi 9.
La examinare, în primele 24 de ore de la deflorare, ruptura are marginile
tumefiate, rotunjite, sângerânde.
În cazul himenelor bogate în ţesut elastic şi conjunctiv (himene cărnoase) în
imediata apropiere a rupturii, se observă hematoame (de obicei de volum mic, bombate
uşor, culoare violacee.) în peretele vaginal adiacent.
După 24 de ore pe marginile rupturii se depun false membrane de culoare gri-
gălbuie. Treptat, se reduce edemul himenului în marginea ruptă, aceasta pierde forma
rotunjită şi pseudomembranele fibroase dispar.
După 4-7 zile, stereoscopic, apare retrocedarea fenomenului iritativ inflamator.
 Deflorarea recentă se caracterizează prin depistarea de rupturi ale himenului,
rupturi ce pot fi complete (până la baza de implantare) sau incomplete, cele care nu ajung
până la bază.
În cazuri de mare disproporţie dintre parteneri (contact sexual cu fetiţe imature
sexual sau cu femei adulte cu infantilism genital) pot apare rupturi ale mucoasei
introitului vaginal, rupturi de vagin şi perineu.
Rupturile himenului sunt urmate de hemoragii, de obicei mici, în funcţie de
vascularizaţia himenului, de intensitatea traumatismului, de extinderea unor rupturi ale
vaginului sau perineului.
Modificările lezionale în ruptura recentă sunt, ca şi evoluţie dinamică, variate:
edemul şi hiperemia scad, începe să se schiţeze procesul de reepitelizare la stereoscop, pe
margini încep să se observe boseluri şi retracţii.
Epitelizarea continuă până în ziua 14 (în lipsa unor factori ocazionali iritativi),
ruptura luând caracterul morfologic definitiv.
Rupturile vechi trebuie diferenţiate de incizurile congenitale care de obicei sunt
simetrice, interesează parţial lăţimea himenului iar marginile nu prezintă modificări de
culoare; rupturile vechi sunt asimetrice, interesează toată lăţimea membranei himenale şi
au o culoare albicioasă.

Actul sexual vaginal fără deflorare poate avea loc în cazul unui himen complezant
sau în cazul unei femei cu viaţă sexuală activă. Probarea sa poate face prin recoltarea
secreţiei vaginale care se examineză serologic şi microscopic (frotiu) pentru a se pune în
evidenţă prezenţa spermei şi a spermatozoizilor (dacă ejacularea a fost intravaginală şi nu
s-a folosit prezervativ).
Prin metode de laborator se pot pune în evidenţă diverşi compuşi care intră în
compzoiţia spermei.
În cazul contactului sexual întrerupt, se pot pune în evidenţă spermatozoizi pe
lenjerie sau de pe locul unde produs ejacularea.
 Evidenţierea spermatozoizilor în secreţia vaginală este posibilă până la maxim 36-
48 h de la actul sexual, cu condiţia să nu se facă toaleta locală. După această perioadă
spermatozoizii încep să se fragmenteze fiind greu de pus în evidenţă.
În cazul mai multor agresori se poate face identificarea acestora prin divese
metode speciale serologice şi genetice (amprentă ADN).
Alte elemente de probă pot fi: cercetarea firelor de păr pubian (prezenţa de fire de
păr în regiunea genitală a victimei provenite de la agresor sau invers), contactarea de
către victimă a unor boli cu transmitere sexuală de la agresor (sau invers) sau existenţa
unei sarcini.
Actul sexual anal se poate proba fie prin: evidenţierea unor leziuni la nivelul
mucoasei anale, în special la nivelul sfincterului anal extern -fisuri, prin recoltare de
secreţie anală şi examinarea în laborator cu punerea în evidenţă a spermatozoizilor sau a
diferiţilor compuşi ai spermei.
Demonstrarea constrângerii
Demonstrarea constrângerii cazul unui act sexual se poate proba printr-o
coroborare a mai multor elemente, cele medicale având o mare valoare, dar nu în
exclusivitate.
Constrângerea morală (ameninţare, şantaj) nu poate fi demonstrată medico-legal.
Constrângerea fizică pentru contactul sexual este discutabilă: unii nu o acceptă
decât în condiţii cu totul excepţionale, atunci când există: disproporţie evidentă de forţă
fizică între victimă şi agresor, participarea mai multor persoane la imobilizarea victimei
sau când victima este pusă în situaţia de a nu se putea apăra; se apreciază că, o femeie
adultă în deplinătatea forţelor fizice şi mentale nu poate fi violată de un singur bărbat.
Constrângerea fizică poate fi probată prin evidenţierea unor leziuni traumatice care
demonstrează lupta între victimă şi agresor. Victima poate prezenta leziuni de violenţă
produse prin lovire activă, compresiune, muşcare etc. Localizarea acestora este variată:
pe faţă, pe cap, corp şi patognomonic pe faţa internă a coapselor, pe gât şi la nivelul
gâtului mâinilor.
 Se pot constata şi leziuni grave corporale (ex. traumatism cranio-cerebral),
administrări de medicamente, alcool, etc.care, prin inducerea unei stări de inconştienţă
somnolenţă, scăderea reactivităţii, pe un timp mai scurt sau mai lung, pot pune victima în
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima liber voinţa.
Imposibilitate de apărare
Sunt incluse cazurile în care persoana violată este victima unui politraumatism:
accident rutier, cataclism natural, împrejurări cu caracter temporal care îi fac imposibilă
exercitarea efortului fizic.Tot aici intră situaţia victimelor handicapate, a debutului unor
afecţiuni acute (infarct miocardic).
Exprimarea liberă a voinţei
Exprimarea liberă a voinţei se referă la posibilitatea victimei de a accepta sau nu
un act sexual.
Exprimarea liberă a voinţei, sub aspect psihic, nu poate fi discutată la persoanele
sub 14 ani, considerate prin lege fără discernământ sau în cazul afecţiunilor psihice care
alterează discernământul (psihoze, oligofrenii etc.).
De asemenea există situaţii cu caracter temporar care pun victima în
imposibilitatea de exprimare liberă a voinţei:
 intoxicaţii acute, care alterează conştienţa (intoxicaţia alcoolică, folosirea de
droguri halucinogene sau somnifere etc.);
 starea de narcoză sau producerea voită de narcoză, în acest scop;
 afecţiunile patologice grave care alterează conştiinţa (şoc, comă etc.);
 sindroamele confuzionale din boli infecţioase sau stări autotoxice.

Examenul agresorului
Agresorul, examinat în timp util, poate prezenta leziuni corporale produse de către
victimă în apărare. În general, aceste leziuni nu au caracter grav: echimoze, exoriaţii pe
faţă, gât, braţe produse cu unghiile, plăgi muşcate pe faţă, gât, membrele superioare etc.
Depistarea unor leziuni de acest gen are valoare şi în probarea constrângerii şi
chiar în identificarea făptuitorului.