Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Arta poetică este un crez literar, un program, o artă de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele în care artistul exprimă concepția personală, viziunea despre artă și
procesul de creație.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, al cărui teoretician este
Jean Moreas prin manifestul literar „Le symbolism”, în care vorbește despre o
artă care va fi împotriva falsei sensibilități și susține că poezia trebuie doar să
sugereze și nu să descrie. Curentul a apărut ca reacție împotriva
parnasianismului, romantismului și naturalismului.
BACUL nu e așa big deal cum pare. Pregătește-te cu noi ca să nu ai surprize când se afișează rezultatele,
chiar aici
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații și
artificială. Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de ucloare este
proiecția universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.
Titlul poezie este simbolul plumb, în sens denotativ, un metal greu cenușiu.
Aceasta sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocnată, cenușiul existențial,
universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial fără soluții de
ieșire.
Viziunea despre lume este sumbră, fără speranța de salvare și de un tragism asumat cu
luciditate. Imaginarul poetic imaginează lumea ca pe un imens cimitir, tot ce e viu (flori,
amor) fiind împietrit sub efectul metalului toxic.
Textul este structurat în două catrene, folosindu-se principiul simetriei , cuvântul
plumb fiind repetat de 6 ori. Cele două strofe/secvențe poetice corespund celor
două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir
și de cavou și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii,
a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: persoana I a
adjectivului posesiv „amorul (meu)”, persoana I a verbelor „stam”, „am început”.
La nivelul morfologic, se remarcă prezența verbelor, în marea lor majoritate
statice. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei
stări de angoasă: dormeau, stam, era, scârțâiau. Cele două verbe, la perfect
compus – am început – și, respectiv, la conjunctiv – să strig – sugerează
disperarea poetului atunci când constată că universul înconjurător este cuprins
de atmosfera sumbră a morții.