PLUMB

Poezia simbolistă Plumb deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916,

definindu-l în totalitate. Poezia aparține genului liric, iar ca tip de poezie este o
artă poetică aparținând simbolismului.

Arta poetică este un crez literar, un program, o artă de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele în care artistul exprimă concepția personală, viziunea despre artă și
procesul de creație.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, al cărui teoretician este
Jean Moreas prin manifestul literar „Le symbolism”, în care vorbește despre o
artă care va fi împotriva falsei sensibilități și susține că poezia trebuie doar să
sugereze și nu să descrie. Curentul a apărut ca reacție împotriva
parnasianismului, romantismului și naturalismului.
BACUL nu e așa big deal cum pare. Pregătește-te cu noi ca să nu ai surprize când se afișează rezultatele,
chiar aici
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații și
artificială. Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de ucloare este
proiecția universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.

Titlul poezie este simbolul plumb, în sens denotativ, un metal greu cenușiu.
Aceasta sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocnată, cenușiul existențial,
universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial fără soluții de
ieșire.

Viziunea despre lume este sumbră, fără speranța de salvare și de un tragism asumat cu
luciditate. Imaginarul poetic imaginează lumea ca pe un imens cimitir, tot ce e viu (flori,
amor) fiind împietrit sub efectul metalului toxic.
Textul este structurat în două catrene, folosindu-se principiul simetriei , cuvântul
plumb fiind repetat de 6 ori. Cele două strofe/secvențe poetice corespund celor
două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir
și de cavou și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii,
a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.

Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în

care eul poetic se simte izolat: un cavou, simbolizând universul interior, și în
care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele
decorului funerar sunt: „sicriele de plumb”, „vestmîntul funerar”, „flori de
plumb”, „coroanele de plumb” artificii funerare de duzină, tipice pentru mica
burghezie de provincie. Repetarea epitetului „de plumb” are multiple sugestii
(cromatică, fizică, de apăsare), insistând asupra existenței mohorâte, anoste,
lipsită de trascendență sau de posibilitatea înălțării. Lumea este marcată de
împietrire. Vântul este singurul element care sugerează mișcarea, însă produce
efecte reci ale morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb”.
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existențial, generat de
dispariția/moartea afectivității: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul
„întors” constituie misterul poeziei. Eul liric își privește sentimentul ca un
spectator. „Aripile de lumb” presupun un zbor în jos căderea surdă și grea,
moartea. Încercarea de salvare este iluzorie: „Și-am început să-l strig”. Metafora
„amorul meu de plumb” sugerează ideea de mineralizare, ceea ce a cuprins și
lumea interioară, iar sintagma „stam singur lângă mort” prezintă ideea tragică a
înstrăinării de sine.

În ceea ce privește prozodia, Plumb are o construcție riguroasă, care

sugerează prezența morții prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsură
fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: persoana I a
adjectivului posesiv „amorul (meu)”, persoana I a verbelor „stam”, „am început”.
La nivelul morfologic, se remarcă prezența verbelor, în marea lor majoritate
statice. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei
stări de angoasă: dormeau, stam, era, scârțâiau. Cele două verbe, la perfect
compus – am început – și, respectiv, la conjunctiv – să strig – sugerează
disperarea poetului atunci când constată că universul înconjurător este cuprins
de atmosfera sumbră a morții.

La nivel lexical, se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al morții:

sicriu, cavou, funerar, coroană, mort. Repetarea acelorași cuvinte are ca efect
monotnia.

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a

corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, poezia Plumb se
încadrează în estetica simbolist. Opera lui G. Bacovia înseamnă ruptura definitivă
de stilul eminescian, de iluzia sau de visarea romantică. Poezia „Plumb” are o
încărcătură deosebită redând o atmosferă tulburătoare prin simpla evocare a
unei realităţi- moartea.