Mitologia românească e de o frumuseţe tulburătoare.

Originală, bogată, magică, dar şi contradictorie, nu

conteneşte nicio clipă să ne surprindă. Tot astfel cum nu încetează să ne intrige nici atitudinea nu foarte
consecventă pe care oamenii de rând o au faţă de domeniul supranaturalului, faţă de fiinţele fantastice pe care
le-au venerat, de care s-au temut sau pe care le-au admirat secole de-a rândul.

Solomonarii sunt buni sau răi? Sunt temuţi sau iubiţi? Drăgaicele sunt tot Iele, vestite pentru cruzimea lor,
sau fac parte din categoria zânelor benefice, protectoare ale holdelor, prosperităţii caselor şi tinerelor
fecioare? Blajinii sunt înalţi, blonzi şi înţelepţi sau sunt mici de statură şi semiretardaţi? 

Iată doar câteva dintre întrebările pentru care cititorul neavizat va trebui să aprofundeze pentru a cunoaște
geneza mitologiei romînești.

Pentru început iată câteva dintre personajele mitologice, cele care ni s-au părut mai importante.

Zânele din mitologia noastră au statut de semidivinităţi sau chiar divinităţi. Poporul român, asemenea
grecilor, le consideră zeiţe şi le vede în general ca pe nişte fecioare bune, frumoase, luminoase şi zvelte.
Stăpâna tuturor zânelor e Zâna Zânelor (sau Crăiasa Zânelor), veşnic tânără. O fecioară care va începe să
îmbătrânească numai măritându-se, moment în care îşi va pierde şi atributele de zână, şi imortalitatea

Făt-Frumos nu e nici intelectual, nici războinic. Dispune de cunoştinţele de bază ale lumii imediate, pe care
o respect. Nu e niciodată un aventurier, deşi biografia lui poate să pară o sumă a unor aventuri.

Ielele. Deşi se aseamănă întrucâtva cu Nimfele greceşti sau cu Elfele germanice, Ielele sunt catalogate drept
fiinţe supranaturale de o netă originalitate. În folclorul românesc Ielele sunt văzute ca nişte fete tinere,
nemuritoare, voluptoase, însă vindicative şi rele. După unele tradiţii ele zboară (cu sau fără aripi. Invizibile
pentru oameni, pot fi văzute totuşi de către unii dintre ei doar noaptea. Având trupuri mlădioase şi voci
fermecătoare sunt considerate excelente dansatoare şi cântăreţe vocale impecabile. Dansul lor specific e hora.
Pe locul pe care acestea îşi încing hora nu mai creşte iarba, iar crengile copacilor rămân pârlite ca de flacără.

Pasărea Măiastră. Dominantă între păsări, uneori chiar în toată fauna mitologică, Pasărea Măiastră aparţine
de fapt Celuilalt Tărâm. Trăind în izolare, arătându-se arareori în splendoarea penajului ei cu strălucire
multicoloră, ea are o nesecată putere magică şi un scop justiţiar. Uneori apare în ipostaza de pasăre oraculară.
Cântecul ei nu răsună decât în singurătate, dar cine are privilegiul să-l asculte, întinereşte spontan.