Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
VETERINARĂ BUCUREȘTI
FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ
ÎN AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ
MASTER MANAGEMENT SI DEZVOLTARE RURALA
SUPORT DE CURS
1
CUPRINS
5.1.Origini și evoluție 33
5.2.Principii generale 33
Bibliografie 39
2
CAPITOLUL 1
SPAŢIUL RURAL
Spaţiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o mare diversitate de
păreri privind definirea, sfera de cuprindere şi componentele sale. Pentru a înţelege complexitatea
acestui concept este necesară definirea, chiar şi sumară a principalelor noţiuni specifice şi
componentele sale, cum ar fi:
- Ruralul cuprinde toate activităţile care se desfăşoară în afara urbanului şi cuprinde trei
componente esenţiale: comunităţile administrative constituite din membrii relativ puţin numeroşi şi
care au relaţii mutuale; dispensarea pronunţată a populaţiei şi a serviciilor colective; rolul economic
deosebit al agriculturii şi silviculturii.
Cu toate că, din punct de vedere economic, agricultura şi silvicultura deţin un loc important,
sensul cuvântului “rural” este mai larg decât al celui agricol sau silvic, aici fiind cuprinse şi alte
activităţi cum sunt: industria specifică ruralului; artizanatul, serviciile productive privind producţia
agricolă şi neproductive care privesc populaţia rurală.
- Spaţiul rural este noţiune care, prin complexitatea sa a generat numeroase păreri, care
diferă de la un autor la altul, dar în esenţă se ajunge aproape la aceleaşi concluzii.
După anumite păreri, se consideră că “spaţiul rural” poate fi definit în funcţie de noţiunile
care îl caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este urban. Această definire generală creează,
adesea, confuzii între noţiunea de rural şi noţiunea de agricol, ceea ce nu corespunde realităţii.
Spaţiul rural nu este un spaţiu concret şi eterogen. Eterogenitatea poate fi privită sub două
aspecte: primul se referă la teren – topografie, subsol, sol şi microclimat; al doilea aspect se referă
la demografie – densitate, polarizare de la mici aşezăminte la mari aglomerări urbane.
O definire mai completă a spaţiului rural apare prin luarea în considerare a următoarelor
criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate, tip de mediu), structural şi funcţional
(tip de activităţi şi de relaţii).
Din această definiţie a spaţiului rural sunt evidenţiate cel puţin următoarele elemente: spaţiul
rural se caracterizează printr-o slabă densitate a populaţiei;
3
formele de stabilire umană sunt satele şi comunele, caracterizându-se prin individualitatea şi
discontinuitatea spaţiului construit;
activitatea productivă este predominant agricolă şi silvică dar nu exclude industria de
procesare şi comerţul rural;
relaţiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoaşterea reciprocă din toate punctele
de vedere;
mediul înconjurător este mult mai puţin poluat decât în mediul urban etc.
Prin componentele sale, spaţiul rural se deosebeşte de toate celelalte spaţii existente pe un
anumit teritoriu. Cele mai semnificative deosebiri între spaţiul rural şi celelalte spaţii pot fi
semnalate în următoarele domenii: structura economică; densitatea populaţiei; profesiile de bază
dominante; cultură şi edificii culturale; viaţa spirituală; relaţiile interumane; cutumele etc.
Delimitările dintre spaţiul rural şi celelalte forme de spaţii au permis formularea unor
caracteristici specifice:
1. Din punct de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole deţin
ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existenţa şi a altor activităţi,
dimpotrivă, silvicultura şi industria forestieră în zonele montane şi colinare, au un rol esenţial în
economia spaţiului rural, la care se adaugă turismul şi agroturismul de agrement, serviciile pentru
populaţie etc. Cu toate acestea, economia spaţiului rural rămâne preponderent agricolă.
2. Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie
în care activităţile sectoarelor primare deţin o pondere ridicată în economia acestuia. Alături de
agricultură, procesarea produselor, silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului,
industria casnică, producţia artizanală etc. vin să completeze economia spaţiului rural. Serviciile
productive legate de activitatea agricolă şi silvică încep să prindă contur şi să-şi aducă un aport în
acest domeniu, la care se adaugă dezvoltarea industriilor conexe agriculturii.
Cu privire la profesiunile practicate în spaţiul rural, acestea sunt practice, manuale, unele
necesitând un grad de calificare şi chiar policalificare profesională.
Populaţia ocupată în servicii neproductive, activităţi social – culturale deţine o pondere
redusă în numărul locuitorilor din comunităţile rurale. De asemenea, în decursul unui an o bună
parte din populaţia care lucrează în activităţi neagricole cu contract de muncă nelimitat desfăşoară
activităţi agricole ajutându-şi membrii familiei sau completându-şi veniturile cu cele provenite din
muncile agricole prestate la terţi. Se poate afirma că este o caracteristică a muncii în spaţiul rural ca
o persoană să presteze munci neagricole şi agricole. Această pluriactivitate are consecinţe multiple
asupra stării de spirit a lumii rurale în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.
3. În ceea ce priveşte forma de proprietate, cea privată este predominantă. În zonele rurale
proprietatea publică şi privată a statului este mult mai redusă, ea fiind constituită din păşuni,
izlazuri, parcuri şi terenuri cu destinaţii speciale (rezervaţii, parcuri naţionale etc.).
5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin flora şi
fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mai mulţi locuitori. Aerul mai curat,
liniştea etc., guvernează majoritatea aşezămintelor rurale.
6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie
de norme emanate din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiurile şi cultura locală. Viaţa socială şi
5
culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care
alături de economie şi ecologie dă adevărata dimensiune a spaţiului rural.
Spaţiul rural, poate fi apreciat, ca fiind mediul natural în care se instalează activităţile
umane, cu condiţia ca acestea să nu fie agresive şi să promoveze degradarea lui. Revenirea
populaţiei spre activităţi agricole şi neagricole în spaţiul rural poate fi apreciat ca un factor de
reechilibru biologic, pentru că se întoarce într-un mediu lipsit de toate aspectele nocive oferite de
spaţiul urban.
Multiplele activităţi economice, sociale, culturale etc., care se desfăşoară în spaţiul rural pot
fi sintetizate în trei funcţii principale: economică, ecologică şi socio-culturală.
- Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază, primară, care are ca
obiectiv principal obţinerea produselor agricole şi a altor bunuri materiale realizate de ramurile
productive din amonte şi din aval de agricultură, precum şi silvicultura, industria forestieră,
artizanatul etc. Obţinerea acestor produse ar trebui să asigure oamenilor din spaţiul
6
protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de producţie, cum ar fi
solul şi apa freatică, pentru generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile;
producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi producţiei de energie;
toate nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, artizanale sau comerciale şi de
prestări servicii;
bază pentru recreaţie şi turism;
conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.
Din cele de mai sus rezultă că funcţia economică este o funcţie complexă care cuprinde un
număr mare de activităţi, în sensul că, spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă eminamente
agricolă, ci ca o structură economică diversificată cu implicaţii sociale complexe care se referă, în
principal la: posibilităţi de plasare a forţei de muncă în activităţi agricole, stabilitatea populaţiei şi,
în special, menţinerea tineretului în spaţiul rural prin oferta de activităţi neagricole dar conexe
acesteia, garantând în acest mod surse de venituri suplimentare pentru populaţia rurală; folosirea
mai complexă a timpului de muncă secundar (parţial) al salariaţilor în exploataţiile agricole.
Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale, exploatarea rapace a unor terenuri
miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea acestora în mari aglomeraţii de
animale pe spaţii agricole foarte reduse etc. au determinat apariţia şi intensificarea unuia dintre cele
mai grave fenomene, şi anume “poluarea spaţiului rural” (sol, aer, apă),deteriorarea peisajului
agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi producerea unui dezechilibru ecologic în
foarte multe ecosisteme ale spaţiului rural.
Acest impact agresiv, dăunător asupra mediului natural a impus adoptarea unor măsuri care
au menirea să limiteze şi să înlăture efectele negative ale factorilor poluanţi asupra spaţiului rural.
- Funcţia social-culturală.
9
♦ creşterea cererii de produse agricole formând adevărate pieţe specifice cu mecanismele
sale:
♦ prin dotarea cu mijloace mecanice performante se asigură creşterea productivităţii muncii;
♦ formarea unor exploataţii agricole de dimensiuni mari menite să asigure exploatarea
eficientă a mijloacelor mecanice;
♦ asocierea lucrătorilor agricoli în vederea efectuării în comun a unor lucrări de combatere a
eroziunii solului, hidroameliorative etc.
În acelaşi timp, agricultura are o influenţă pozitivă asupra industriei sub diferite forme. Cea
mai puternică influenţă a agriculturii asupra industriei şi a serviciilor constă în furnizarea forţei de
muncă necesară, cerere ce evoluează în funcţie de ritmul de dezvoltare a activităţilor neagricole.
Dezvoltarea industriilor procesatoare de produse agricole stimulează creşterea producţiei
agricole dar, în acelaşi timp, are o influenţă pozitivă asupra anumitor ramuri ale industriei
producătoare de mijloace de producţie necesare prelucrării materiei prime obţinută de agricultori,
realizându-se o integrare pe verticală.
Integrarea pe verticală are efecte benefice atât pentru agricultură cât şi pentru industrie în
ansamblul său.
Dezvoltarea şi integrarea pe verticală este generată de cel puţin următorii factori:
10
CAPITOLUL 2
O definiţie plastică a dezvoltării durabile a fost oferită de Comisia Mondială pentru Mediu şi
Dezvoltare (WCED) în Raportul Brundtland: Dezvoltarea durabilă este acea evoluţie a sistemelor
care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi (Wikipedia în limba română).
Termenul, noţiune, definiţia sunt, istoriceşte, foarte tinere şi iniţial s-a dorit o soluţie la criza
ecologică determinată de dezvoltarea industrială fără limite, cu epuizarea concomitentă a resurselor
naturale.
11
au ridicat problema spaţiului rural la nivel de politică europeană şi comunitară. Adunarea
parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1296/1996 cu privire la Carta
europeana a spaţiului rural, documentul-cadru, politic şi juridic al dezvoltării şi amenajării rurale în
Europa.
Problema dezvoltării şi amenajării rurale este una dintre cele mai complexe teme ale
contemporaneităţii, datorită faptului că, în esenţa sa, presupune realizarea unui echilibru între
cerinţa de conservare a spaţiului rural economic, ecologic şi social-cultural ale ţării, pe de o parte, şi
tendinţa de modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte. În acelaşi timp, dezvoltarea şi amenajarea
rurală se află la confluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanului, a dezvoltării agresive a
industriei pe seama spaţiului rural şi cerinţa de a menţine, pe cât este posibil, ruralul la dimensiunile
sale actuale.
Un moment important pentru cercetarea ştiinţifică în domeniul dezvoltării rurale l-a
reprezentat Conferinţa Internaţională de la Cork intitulată Europa rurală – perspective de viitor, care
a avut ca obiectiv stabilirea orientărilor fundamentale ale politicilor rurale ale Europei comunitare
după anul 2000. Întrunind peste 500 de specialişti, oameni de ştiinţă şi politicieni din ţările UE,
ţările PECO, SUA, Japonia, Canada, Conferinţa de la Cork a fost calificată drept cea mai
importantă manifestaţie cu privire la dezvoltarea rurală, organizată vreodată în Europa, trebuind să
răspundă marilor provocări:
- mondializarea economiei, inclusiv a agriculturii;
- introducerea monedei unice europene ;
- lărgirea Uniunii Europene.
Putem aprecia că lucrările Conferinţei de la Cork teoretizează şi, în acelaşi timp, lărgesc
problematica aplicării practice a dezvoltării rurale în ţările UE, precum şi în celelalte ţări
participante. Declaraţia finală a conferinţei cuprinde 10 puncte, în centrul cărora este pusă preferinţa
rurală bazată pe dezvoltare durabilă, ca principiu fundamental de politică rurală europeană.
Dezvoltarea rurală durabilă este definită în coordonate foarte precise: stabilizarea populaţiei
în spaţiul rural, prin eliminarea sau diminuarea exodului rural, eradicarea (combaterea) sărăciei prin
stimularea şi sporirea ocupării forţei de muncă, promovând egalitatea de şanse pentru toţi locuitorii
rurali, sporirea calităţii vieţii şi a bunăstării generale, prin conservarea, protejarea şi ameliorarea
calităţii mediului şi peisajului rural.
Dezvoltarea rurală este un concept şi o acţiune integrată, care presupune o abordare
metodologică multidisciplinară, intersectorială şi teritorială (regională). Toate orientările cuprinse în
noua reformă PAC şi-au găsit corespondenţa în mecanismul de finanţare al agriculturii şi dezvoltării
rurale, cuprins în noul model agricol european definit de Agenda 2000, conform Acordului de la
Berlin din martie 1999. Prin acest document, noua politică agricolă comunitară echilibrează
12
sistemul de alocare a fondurilor structurale europene pe doi piloni de susţinere ai (1) pieţei agricole
şi ai (2) dezvoltării rurale.
Principalele obiective finanţate de UE, conform politicii agricole şi de dezvoltare rurală,
propuse la Conferinţa Internaţională de la Cork pentru Agenda 2000, sunt:
1) investiţiile în fermele agricole, care vizează, cu precădere, ameliorarea calitativă a
producţiei, reducerea costurilor (având în vedere inclusiv diminuarea consumurilor materiale, în
primul rând de îngrăşăminte chimice, pesticide etc.), protejarea mediului şi ameliorarea peisajului
(agrosilvic), asigurarea bunului tratament şi a bunăstării animalelor, încurajarea pluriactivităţii. Este
de observat faptul că, prin Agenda 2000, investiţiile în fermele agricole vizează descurajarea
intensificării producţiei şi susţinerea tehnologiilor mai prietenoase cu mediul, peisajul şi animalele
de producţie;
2) cheltuieli pentru resursele umane cu trei componente: susţinerea fermierilor tineri,
încurajarea pensionării anticipate şi stimularea formării profesionale. Constatându-se fenomenul de
îmbătrânire a fermierilor – şefi de exploataţii – UE a stimulat, prin măsuri financiare concrete,
întinerirea fermierilor prin schimbul de generaţii.
3) finanţarea fermierilor din zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu constă în plăţi
compensatorii pentru un management al fermei adecvat programului de protecţie a mediului
înconjurător; în cadrul acestei măsuri intră şi compensarea pierderilor de recoltă sau a cheltuielilor
suplimentare generate de programul Natura 2000;
4) finanţarea măsurilor de agromediu constă în plăţile efectuate către fermierii care se
angajează în acorduri de mediu pentru protejarea mediului agricol, respectarea tehnologiilor
prietenoase cu mediul, conform standardelor cuprinse în acquis-ul comunitar;
5) finanţarea investiţiilor în procesarea şi marketingul produselor agricole. Sunt eligibili
pentru această acţiune agenţii economici din spaţiul rural, cu statut de fermier sau procesatori
agroalimentari, care sporesc calitatea produselor, acordă atenţie protecţiei mediului şi au ca obiectiv
desfacerea produselor pe noi pieţe;
6) finanţarea măsurilor forestiere concretizate în înfiinţarea de noi suprafeţe împădurite,
investiţii pentru procesarea lemnului, sporirea valorii materiei prime lemnoase ş.a.;
7) finanţarea măsurilor de dezvoltare a unor zone rurale cum sunt: comasarea, reparcelarea şi
reorgnizarea terenului agricol al fermelor;
Stimularea fermelor care practică pluriactivitatea şi diversificarea producţiei agricole de la
care se obţin produse agricole cu desfacere asigurată, măsuri de protejare a mediului şi de asigurare
a bunăstării animalelor, dezvoltarea şi îmbunătăţirea echipării tehnice a localităţilor şi teritoriului
rural, conservării, renovării şi modernizării localităţilor rurale, cu respectarea tradiţiilor şi
13
arhitecturii specifice, prin folosirea de materiale locale, extinderea serviciilor de toate felurile pentru
grupurile de producători agricoli.
Preocuparea în această direcţie constă în consolidarea modelului agricol european în cadrul
unei politici din ce în ce mai orientate către piaţă, pentru a evidenţia simultan trei funcţii importante
ale agriculturii (care se împletesc şi cu economia rurală neagricolă) - economică, de amenajare a
teritoriului şi de mediu (economică, rural-peisagistică şi ecologică):
Funcţia economică se referă la rolul tradiţional al agriculturii de producere de alimente
pentru consumatori şi materii prime pentru industrie, contribuind la creşterea economică, crearea de
locuri de muncă şi îmbunătăţirea balanţei comerciale;
Funcţia de amenajare a teritoriului (rural-peisagistică) este fondată pe diversificare,
agricultura fiind completată de alte activităţi industriale, service, comerciale sau turistice;
Funcţia de mediu (ecologică) se referă la rolul de conservare a spaţiului natural, apărarea
biodiversităţii şi de protecţie a peisajului pe care îl are agricultura durabilă, care promovează
practici agricole prietenoase cu mediul. Pornind de la realităţile rurale româneşti, cercetările noastre
anterioare au scos în evidenţă faptul că este necesară o politică a dezvoltării (susţinerii) zonelor
rurale defavorizate.
Zonele agricole care trebuie să intre în programul de susţinere financiară sunt de două feluri:
zone defavorizate (ecologic, geografic), zone rămase în urmă (nedezvoltate din punct de vedere
economic) şi zone rurale în dificultate.
Cea mai întinsă zonă defavorizată se găseşte în regiunile montane care cuprinde o suprafaţă
de aproximativ 750.000 ha teren agricol (în principal pajişti naturale), 3,5 milioane locuitori şi circa
un milion de gospodării agromontane.
Pe lângă zonele montane, în România mai sunt şi alte regiuni rurale defavorizate precum:
Delta Dunării, Podişul Moldovei (Zona Bârlad - Vaslui - Iaşi - Botoşani), unele zone din Podişul
Transilvaniei şi Subcarpaţii Meridionali şi Orientali, nisipurile din sudul Olteniei. În aceste zone se
impune, în primul rând, un program complex de împădurire, în vederea reechilibrării ecologice a
regiunilor, precum şi programe severe de combatere a eroziunii solului, prin reorganizarea
exploataţiilor şi parcelelor, corelate cu un sistem de agricultură biologică. În urma cercetărilor
complexe întreprinse în unele zone (Podişul Vasluiului şi nisipurile Olteniei), se desprinde
necesitatea unor programe complexe de contracarare a deşertificării. În cazul în care nu se va
interveni cu măsuri viguroase de eliminare a factorilor negativi, deşertificarea se va instala
ireversibil sau cu costuri imense de reechilibrare ecologică.
Deşertificarea este atât un fenomen fizic (natural) cât şi un fenomen economic şi social.
Fenomenele de deşertificare fizică le-am regăsit în cazul nisipurilor din vestul României şi din
Oltenia şi a podişurilor puternic erodate. Deşertificarea economică şi socială este un fenomen
14
complex care se instalează, de regulă, în regiunile periferice, cu populaţie mai redusă şi condiţii
precare de dezvoltare.
Statul, prin politici fiscale şi financiare, are posibilitatea de a sprijini dezvoltarea rurală a
acestor regiuni. Politicile de sprijinire a zonelor rămase în urmă pot fi circumscrise în următoarele
domenii:
· acordarea de prime de instalare tinerilor agricultori;
· reducerea de impozite pe termene variabile pentru întreprinzătorii care dezvoltă
întreprinderi mici şi mijlocii conexe agriculturii;
· acordarea de credite cu dobândă bonificată şi perioade de graţie mai îndelungată pentru
agenţii economici care investesc în aceste zone.
Pentru satele distruse prin programul de sistematizare din perioada comunistă se impune un
program de refacere cu sprijin financiar de la bugetul statului. Statul român, prin politica sa
aberantă, le-a distrus, statul român are obligaţia morală şi financiară să le refacă, chiar dacă acum
statul este organizat pe alte principii şi condus de alţi politicieni.
Dinamica economică şi socială din toate ţările a demonstrat faptul că apar în permanenţă
mutaţii importante în ceea ce priveşte structura economică a regiunilor. Modificările structurale
determinate de viaţa economică reală, de piaţă ridică probleme referitoare la:
· dezvoltarea regională şi locală (zonale);
· strategii de integrare în programe de dezvoltare regională şi transfrontalieră;
· reconversia economică a regiunilor şi a forţei de muncă.
15
2.2. Strategia de dezvoltare rurală a României 2014-2020
16
Acordul de Parteneriat propus de România (AP Ro) asigură convergenţa cu strategia
europeană pentru o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, precum şi cu scopul
specific al fiecărui fond, în conformitate cu obiectivele Tratatului, inclusiv în ceea ce priveşte
coeziunea economică, socială şi teritorială.
Pentru a îndeplini aspiraţiile de creştere economică reflectate în obiectivul global al
Acordului de Parteneriat, economia românească trebuie să se transforme într-o economie modernă
şi competitivă, abordând cele cinci provocări în materie de dezvoltare: I. Competitivitatea; II.
Oamenii şi societatea; III. Infrastructura; IV. Resursele; V. Administraţia şi guvernarea.
Din cele cinci provocări în materie de dezvoltare ale AP Ro, în strategia PNDR sunt
abordate integral primele 3 provocări respectiv, Competitivitatea, Resursele, Oamenii şi societatea
şi parţial, Administraţia şi guvernarea.
În urma analizei şi a identificării nevoilor socio-economice şi a deficitelor structurale ale
României se conturează necesitatea unui program investiţional abordat pentru atingerea a 9
obiective tematice (OT) din cele 11 menţionate în Cadrul Strategic Comun (CSC).
Strategia PNDR pentru perioada 2014-2020 urmăreşte să ofere soluţii la nevoile identificate
prin intermediul analizei SWOT.
Obiectivele propuse şi ţintele aferente sunt în concordanţă cu priorităţile strategice naţionale
prezentate în AP Ro, proiectul strategiei privind dezvoltarea agriculturii si dezvoltării rurale pe
termen mediu si lung 2020-2030 (Banca Mondială), Strategia Naţională de Competitivitate,
Proiectul strategiei pentru cercetare, dezvoltare şi inovare şi de alte documente strategice aferente.
Un alt document de referință îl reprezintă “Cadrul naţional strategic pentru dezvoltarea
durabilă a sectorului agroalimentar şi a spaţiului rural în perioada 2014-2020-2030” prescurtat
„Cadrul naţional strategic rural” care are drept scop stabilirea obiectivelor de dezvoltare durabilă a
sistemului agroalimentar românesc şi a spaţiului rural pentru reluarea creşterii economice a
României.
Astfel, aceste documente au identificat ca şi problematică principală îmbunătăţirea funcţiei
economice şi de mediu a spaţiului rural şi a sectorului agricol şi vor fi abordate prin intermediul
celor şase priorităţi de dezvoltare rurală din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului
privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare
Rurală (FEADR).
17
CAPITOLUL 3
CONCEPTUL DE AMENAJARE A TERITORIULUI
18
Principii directoare pentru o dezvoltare teritoriala durabila a continentului european –
document al Consiliului Europei, adoptat la Conferința Europeană a Miniștrilor Responsabili
cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) – Hanovra, Germania (septembrie 2000)
Agenda Teritoriala Europeana - document al COMISIEI EUROPENE (mai 2007)
Activitatea în domeniu la nivel național este coordonată de către Guvern, care stabilește în
raport cu conținutul Programului de Guvernare, programe prioritare, linii directoare și politici
sectoriale. Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice este organul specializat al
Guvernului în domeniul amenajării teritoriului, având următoarele atribuții:
19
asigura colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regionala, consiliile județene si consiliile
prin lege.
amenajare a teritoriului care sunt de interes județean si le aproba conform prevederilor legii.
20
Proiectul de revizuire a legii nr. 351 din 2001 a luat în considerare o serie de concluzii
rezultate din studiul de fundamentare privind necesitatea introducerii unor concepte noi,
restructurării setului de criterii şi indicatori privind ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,
elaborării unor noi ierarhii cu diversificarea rangurilor existente, introducerii unui mecanism de
monitorizare/actualizare a legii. Legea revizuită va putea fundamenta orientarea unor politici și
programe naţionale la nivelul diferitelor categorii de localităţi.
21
CAPITOLUL 4
22
REZOLUŢIA NR. 1
PRIVIND POLITICILE DE AMENAJARE A
REGIUNILOR MARITIME
23
- măsurile de protejare a regiunilor europene de coastă nu trebuie să fie privite doar din
perspectiva aspectelor ecologice, dar trebuie, de asemenea, să se străduiască să păstreze
caracteristicile socio-culturale distinctive ale fiecărei regiuni de coastă.
- trebuie să fie reconciliate cerinţele de protejare a regiunilor de coastă şi cele de dezvoltare
economică şi industrială.
24
- în ceea ce priveşte marea, ar trebui să se acorde o atenţie mai mare dimensiunii verticale;
- datorită mişcării continue a apei, câteva funcţiuni şi activităţi maritime nu sunt legate de o
anumită locaţie;
- trebuie să se acorde o atenţie deosebită limitelor legale şi administrative ale hotărârilor care
se aplică în afara apelor teritoriale.
În cele mai populate regiuni de coastă se fac presiuni imense de cerere de terenuri pentru
recreere, agricultură şi conservarea mediului natural. Planurile fizice la nivel regional trebuie să
acorde spaţiu suficient pentru funcţionarea adecvată a acestor activităţi. În acelaşi timp, planurile
regionale trebuie să se asigure că spaţiile în aer liber alocate nu sunt afectate inutil de excesele
activităţilor caracteristice lor, precum recreerea, alimentarea cu apă, transportul etc.
În acest scop, ar fi de dorit să se delimiteze o zonă de-a lungul coastei pe care să fie interzisă
construirea oricărei clădiri. Diferitele activităţi de coastă asociate cu un nivel înalt de urbanizare
(industrializare, recreere intensivă) pot avea un efect negativ asupra altor activităţi precum
pescuitul, acvacultura, conservarea mediului natural, protejarea peisajului şi recreerea extensivă.
Trebuie să se acorde prioritate combaterii acestor efecte negative atât la nivel naţional, cât şi
la nivel internaţional.
Controlul poluării
Deşi problemele de poluare marină vor fi discutate la cea de a 4-a Conferinţă Ministerială
Europeană pe Probleme de Mediu în 1984, trebuie totuşi subliniat faptul că este necesar ca politicile
de planificare şi dezvoltare pentru regiunile maritime să ţină cont de necesitatea de a combate
25
poluarea provocată de deşeurile urbane solide şi lichide, de industrie, de centralele electrice şi de
folosirea pesticidelor în agricultură.
b. un studiu foarte detaliat al funcţiunii şi rolului porturilor europene care să facă parte din
activitatea de elaborare a unei strategii europene de amenajare a teritoriului; Având în vedere
competiţia actuală dintre porturi, scopul cooperării dintre porturile europene trebuie studiat în
vederea evitării exceselor costisitoare şi a unei posibile supraechipări. Această lucrare poate netezi
drumul spre elaborarea unui Plan european al porturilor, cu o abordare cât mai cuprinzătoare a
porturilor, mai ales a relaţiilor lor cu zonele interioare.
În acest context, este necesar să fie făcute eforturi pentru:
- a acorda sau redea porturilor de mărime medie locul cuvenit, ele având de jucat un rol
esenţial în dezvoltarea unor zone maritime periferice;
- a căuta un echilibru mai bun din punct de vedere al transportului maritim continental între
litoralul Mediteranei şi cel al Atlanticului, prin complexe portuare locale, integrate şi specializate; a
acorda o mai mare importanţă transportului de-a lungul coastei şi celui intermodal.
c. luând în considerare diferenţele care există în numărul de turişti care vizitează coastele
europene, un studiu detaliat al CEMAT care să identifice tendinţa deplasărilor turistice
internaţionale majore către coastele europene;
27
e. elaborarea unui inventar cuprinzător al presiunilor deosebite asupra mediului în zonele de
coastă, în vederea facilitării formulării unor obiective adecvate de planificare în cadrul unei strategii
europene şi a unor măsuri concertate pentru protecţia efectivă a zonelor de coastă la nivel
internaţional.
b. politicile privind sistemele de râuri sunt foarte importante pentru zonele de coastă aflate
pe cursul inferior al acestora , şi trebuie să ţină seama de sistemele uscat-mare prin măsurarea
cantităţii de apă folosită pentru diferite scopuri casnice şi industriale. 9 Aceste politici, care se
pretează de asemenea comparării şi consultării la nivel internaţional, trebuie să acopere principalele
bazine şi sisteme de râuri. Astfel, trebuie să fie elaborate noi linii directoare pentru politici, mai ales
pentru Mediterana, să fie încurajată dezvoltarea economică în zone extinse care nu au legături cu
bazinele importante de râuri şi acces direct la coastă.
REZOLUŢIA NR. 2
PRIVIND CARTA EUROPEANÃ PENTRU AMENAJARE
TERITORIAL/SPAŢIALÃ OBIECTIVELE FUNDAMENTALE
OBIECTIVELE FUNDAMENTALE
30
financiare adecvate. În vederea asigurării unei coordonări optime la nivel local, regional, naţional şi
european, ca şi a cooperării transfrontaliere, acţiunile lor trebuie să ţină cont întotdeauna de orice
măsură introdusă sau proiectată la niveluri superioare sau inferioare lor şi, în consecinţă, să se
informeze una pe alta în mod regulat.
La nivel local: coordonarea proiectelor de dezvoltare ale autorităţii locale, având în
vedere interesele esenţiale ale amenajării regionale şi naţionale;
• La nivel regional: cel mai adecvat nivel de urmărire a unei politici de amenajare
regional/spaţială, de coordonare între autorităţile regionale şi cele locale şi naţionale, şi între regiuni
şi ţinuturile învecinate;
• La nivel naţional: coordonarea diferitelor politici de amenajare regional/spaţială şi a
subvenţiilor regionale, precum şi armonizarea obiectivelor naţionale şi regionale;
• La nivel european: coordonarea politicilor de amenajare regional/spaţială în vederea
realizării obiectivelor de importanţă europeană şi a unei dezvoltări generale echilibrate.
OBIECTIVE SPECIFICE
Toate principiile stabilite în prezenta Cartă au fost deja dezvoltate în cadrul Conferinţei
Europene a Miniştrilor responsabili cu Amenajarea Teritoriului în următoarele domenii:
31
3. Zonele de frontieră, mai mult decât altele, necesită o politică de coordonare între State.
Scopul acestei politici este de a deschide frontierele şi de a institui cooperarea şi consultările
transfrontaliere şi folosirea comună a dotărilor de infrastructură. Statele trebuie să faciliteze
contactele directe dintre regiunile şi localităţile implicate, în conformitate cu Proiectul de Convenţie
Europeană privind cooperarea transfrontalieră între autorităţile teritoriale în vederea promovării
unor contacte din ce în ce mai strânse între locuitorii implicaţi. În zonele de frontieră nu va fi
realizat nici un proiect care poate avea consecinţe dăunătoare pentru mediul din ţările învecinate
fără o consultare prealabilă a acestor State.
4. Zonele montane: având în vedere importanţa acestor zone, datorată funcţiunilor
ecologice, economice, sociale, culturale şi agricole pe care le îndeplinesc şi a valorii lor ca depozite
de resurse naturale şi de numeroasele constrângeri la care sunt supuse în aceste domenii de
activitate, politica de gestionare a amenajării trebuie să acorde o importanţă deosebită şi adecvată
conservării şi dezvoltării regiunilor montane.
5. Regiunile cu deficienţe de structură în care condiţiile de viaţă şi muncă au progresat
puţin, mai ales din motive istorice, sau care au rămas în urmă datorită 16 schimbărilor bazei lor
economice, necesită o asistenţă specială pentru ştergerea diferenţelor care există între condiţiile de
viaţă şi muncă din diferite State.
6. Regiunile în declin este necesar să se dezvolte politici specifice în favoarea regiunilor în
care activitatea economică a fost puternic încetinită de restructurarea industrială şi de îmbătrânirea
infrastructurii şi a echipamentului industrial, care este în cele mai multe cazuri monostructurat.
Această situaţie este accelerată de competiţia globală care rezultă din noua diviziune internaţională
a muncii.
7. Zonele de coastă şi insulele dezvoltarea turismului de masă şi a transportului în Europa
şi industrializarea zonelor de coastă, a insulelor şi a mării necesită politici specifice care să asigure
acestor regiuni o dezvoltare echilibrată şi o urbanizare coordonată, având în vedere cerinţele de
conservare a mediului şi caracteristicile regionale. Trebuie de asemenea să se acorde atenţie rolului
şi funcţiunilor specifice ale zonelor de coastă în relaţiile uscat-mare şi a posibilităţilor de transport
pe mare.
32
CAPITOLUL 5.
POLITICA DE MEDIU: PRINCIPII GENERALE ȘI CADRUL DE BAZĂ
5.1.Origini și evoluție
Politica de mediu europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului European de la Paris din
1972, unde (în urma primei conferințe ONU privind mediul) șefii de stat sau de guvern europeni au
declarat că este nevoie de o politică comunitară de mediu de însoțire a expansiunii economice și au
solicitat un program de acțiune. Actul Unic European din 1987 a introdus un nou titlu „Mediul”,
care furniza primul temei juridic pentru o politică de mediu comună care are drept obiective
conservarea calității mediului, protejarea sănătății umane și asigurarea unei utilizări raționale a
resurselor naturale. Revizuirile ulterioare ale tratatului au consolidat angajamentul Europei față de
protecția mediului și rolul Parlamentului European în dezvoltarea acesteia. Prin intermediul
Tratatului de la Maastricht (1993), mediul a devenit un domeniu oficial de politică a UE, s-a
introdus procedura de codecizie, iar votul cu majoritate calificată în Consiliu a devenit regulă
generală. Tratatul de la Amsterdam (1999) a stabilit obligația de integrare a protecției mediului în
cadrul tuturor politicilor sectoriale ale UE, în vederea promovării dezvoltării durabile. Prin
intermediul Tratatului de la Lisabona (2009), „combaterea schimbărilor climatice” și dezvoltarea
durabilă în relațiile cu țările terțe au devenit obiective specifice. O nouă personalitate juridică a
permis UE să încheie acorduri internaționale.
5.2.Principii generale
Din 1973, Comisia a inițiat programe de acțiune pentru mediu (PAM) multianuale, care
stabilesc viitoarele propuneri legislative și viitoarele obiective pentru politica de mediu a UE;
măsurile concrete se adoptă separat ulterior. Cel de-al șaselea PAM, care a stabilit politica în
domeniul mediului pentru perioada 2002-2012, s-a concentrat asupra a patru priorități: schimbările
climatice, biodiversitatea, mediul și sănătatea și resursele naturale și deșeurile. Măsurile aferente
acestor priorități au fost detaliate în șapte „strategii tematice”, concentrate nu atât asupra unor
poluanți sau activități economice specifice, cât asupra unor teme de mediu transversale. În 2013,
34
Consiliul și Parlamentul au adoptat cel de-al șaptelea PAM pentru perioada până în 2020, cu titlul
„O viață bună, în limitele planetei noastre.” Bazându-se pe o serie de inițiative strategice recente
(Foaia de parcurs privind eficiența utilizării resurselor, Strategia în domeniul biodiversității 2020 și
Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon
până în 2050), acesta stabilește nouă obiective prioritare, printre care se numără protejarea naturii, o
reziliență ecologică sporită, o creștere durabilă, eficientă din punctul de vedere al resurselor și cu
emisii reduse de dioxid de carbon, precum și combaterea amenințărilor la adresa sănătății legate de
mediu. Programul subliniază, de asemenea, nevoia unei mai bune aplicări a legislației UE în
domeniul mediului, a cunoștințelor științifice de vârf, a investițiilor și a integrării aspectelor legate
de mediu în cadrul altor politici.
B.Strategii orizontale
Anumite proiecte individuale (private sau publice) care ar putea avea efecte semnificative
asupra mediului, de exemplu, construirea unei autostrăzi sau a unui aeroport, fac obiectul unei
„evaluări a impactului asupra mediului” (EIM). De asemenea, o serie de planuri și programe publice
(de exemplu, privind destinația terenurilor, transportul, energia, deșeurile sau agricultura) fac
obiectul unui proces similar care poartă denumirea de „evaluare strategică de mediu” (SEA). În
cazul acesteia, aspectele ecologice sunt deja integrate în etapa de planificare, iar posibilele
consecințe se iau în considerare înainte de aprobarea sau autorizarea unui proiect, în vederea
asigurării unui nivel sporit de protecție a mediului. În ambele situații, consultarea publicului
reprezintă un aspect fundamental. Acest lucru se datorează Convenției de la Aarhus, care a fost
35
semnată în 1998 de către UE sub auspiciile UNECE (Comisia Economică pentru Europa a
Națiunilor Unite) și ratificată ulterior. În temeiul acestei convenții, „participarea publicului la luarea
deciziei” reprezintă unul dintre cele trei drepturi garantate publicului în domeniul mediului.
Celelalte două drepturi sunt: dreptul de acces la informațiile referitoare la mediu deținute de
autoritățile publice (de exemplu, privind starea mediului sau starea sănătății oamenilor în cazul în
care aceasta este afectată de starea mediului) și dreptul de acces la justiție în cazul încălcării
celorlalte două drepturi.
Legislația UE în domeniul mediului a fost elaborată începând cu anii 1970. În prezent, există
câteva sute de directive, regulamente și decizii în vigoare în acest domeniu. Totuși, eficacitatea
politicii europene de mediu este determinată, în mare parte, de punerea în aplicare a acesteia la nivel
național, regional și local. Cu toate acestea, punerea în aplicare și executarea defectuoasă rămân o
problemă majoră. De asemenea, monitorizarea - atât a stării mediului, cât și a nivelului de aplicare a
legislației UE în domeniul mediului - este fundamentală.
Pentru a contracara diferențele mari dintre statele membre în ceea ce privește implementarea,
Parlamentul European și Consiliul au adoptat în 2001 Recomandarea 2001/331/CE de stabilire a
unor criterii minime (neobligatorii) pentru inspecțiile de mediu. Se prevede o revizuire a cadrului
36
juridic în 2014. În vederea îmbunătățirii aplicării legislației UE în domeniul mediului, Directiva
2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal solicită statelor membre să
prevadă sancțiuni penale eficace, proporționale și cu efect de descurajare pentru cele mai grave
infracțiuni în domeniul mediului. Printre acestea se numără, de exemplu, evacuarea sau eliberarea
ilegală de substanțe în apă, aer sau sol, comerțul ilegal cu specii ale faunei și florei sălbatice,
comerțul ilegal cu substanțe care afectează stratul de ozon și transportul ilicit sau deversarea ilicită
de deșeuri. În cele din urmă, Rețeaua Uniunii Europene pentru punerea în aplicare și respectarea
legislației din domeniul mediului (IMPEL) este o rețea internațională a autorităților din domeniul
mediului din statele membre ale UE, statele în curs de aderare și statele candidate, precum și din
Norvegia, creată pentru stimularea punerii în aplicare prin furnizarea unei platforme care facilitează
schimbul de idei și de bune practici între factorii de decizie, inspectorii din domeniul mediului și
executorii judecătorești.
În 1990, a fost înființată în Copenhaga Agenția Europeană de Mediu (AEM) pentru
sprijinirea dezvoltării, implementării și evaluării politicii de mediu și pentru informarea publicului
larg cu privire la această chestiune. Agenția UE (deschisă statelor care nu sunt membre ale UE) este
responsabilă pentru furnizarea de informații fiabile și independente cu privire la starea și la
perspectivele mediului. Prin urmare, aceasta colectează, gestionează și analizează date și
coordonează Rețeaua europeană de informare și observare pentru mediu (Eionet). Pentru a sprijini
factorii de decizie în luarea unor decizii informate și în elaborarea legislației și politicilor de mediu,
UE desfășoară, de asemenea, Programul european de monitorizare a Pământului (Copernicus), care
abordează, printre altele, probleme legate de sol, mediul marin, atmosferă și schimbările climatice.
În ceea ce privește poluanții eliberați în aer, apă sau sol, precum și transferurile de deșeuri în afara
amplasamentului și de poluanți în apele uzate, Registrul European al Poluanților Emiși și
Transferați (EPRTR) furnizează date fundamentale referitoare la mediu de la peste 30 000 de
instalații industriale din UE, precum și din Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Serbia și Elveția.
Registrul aplică Protocolul CEE-ONU privind PRTR la Convenția de la Arhus, semnat de
Comunitatea Europeană în mai 2003. Registrul este disponibil publicului gratuit pe internet .
37
În plus, Parlamentul a recunoscut în mod repetat că este nevoie ca o mai bună implementare
să devină o prioritate-cheie. În Rezoluția din 2013 privind „optimizarea avantajelor obținute de pe
urma măsurilor UE în domeniul mediului: creșterea încrederii prin ameliorarea cunoștințelor și a
capacității de reacție”, Parlamentul a criticat nivelul nesatisfăcător al punerii în aplicare a legislației
în domeniul mediului în statele membre și a prezentat o serie de recomandări în vederea unei
implementări mai eficiente, precum diseminarea celor mai bune practici între statele membre și
între autoritățile regionale și locale. În prezentarea poziției sale privind actualul program de acțiune
în domeniul mediului (aflat în desfășurare până în 2020), Parlamentul a subliniat, de asemenea,
nevoia unei aplicări mai riguroase a legislației UE în domeniul mediului. Acesta a insistat că cel de-
al șaptelea PAM ar trebui să „contribuie la un nivel ridicat al protecției mediului și la îmbunătățirea
calității vieții și bunăstării cetățenilor”. De asemenea, Parlamentul a solicitat sporirea siguranței
investițiilor care sprijină politica de mediu și eforturile de combatere a schimbărilor climatice,
precum și luarea în considerare într-o mai mare măsură a preocupărilor legate de mediu în cadrul
altor politici.
Într-o rezoluție din 2010, Parlamentul a considerat că aspectele privind mediul din cadrul
Strategiei UE 2020 sunt în general prea slabe și trebuie consolidate și a solicitat „integrarea unor
obiective de mediu clare și măsurabile în obiectivele principale ale strategiei, punându-se accentul
pe stoparea reducerii biodiversității”.
38
BIBLIOGRAFIE
1. Mihai Berca, Valentina Ofelia Robescu, Buzatu Silvia Cristiana, Managementul mediului,
2. Acad. Păun Ion Otiman, Dezvoltarea rurală durabilă în România, Editura Academiei Romane
Bucureşti, 2006
3.Mihai Berca, Planificarea de mediu si gestiunea resurselor naturale,Editura Ceres Bucuresti, 2006
4. www.madr.ro/.../dezvoltare-rurala/.../strategia-de-dezvoltare-rurala-.
5.http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF
Comunicare a Comisiei Europa 2020, O strategie europeană pentru o creştere inteligentă, ecologică
şi favorabilă incluziunii,
6.http://www.madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/2015/Strategia-de-Informare-si-Publicitate-PNDR-
2014-2020.pdf
7.http://www.mdrap.ro/dezvoltare-teritoriala/amenajarea-teritoriului/amenajarea-teritoriului-in-
context-european
8. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.4.1.html
9. http://www.coe.int/t/dgap/localdemocracy/cemat/VersionCharte/Roumain.pdf
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvoltare_durabil%C4%83
11. http://www.coe.int
39