IONAȘCU ANDREEA

ANUL 6, SERIA D, GRUPA 46

Moduri şi căi de transmitere în infecţiile cu streptococ beta-hemolitic grup A

1. Bolile transmisibile (infecţioase)

Bolile transmisibile sau infecțioase reprezintă acele boli cauzate de transmiterea (în
mod direct sau indirect), de la o persoană infectată sau de la un animal, la o gazdă
susceptibilă, a unui agent infecțios specific, sau a produselor sale toxice.
În majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, cea mai importantă cauza a morbidității și a
mortalității continuă să rămână bolile transmisibile, spre deosebire de țările dezvoltate,
unde doar infecțiile acute ale căilor respiratorii superioare mai determină o mortalitate
semnificativă, îndeosebi la copii, la vârstnici și la persoane imunodeprimate (Beaglehole
R. et al., 1997).
2. Procesul epidemiologic – moduri și căi de transmitere
Bolile transmisibile sunt rezultatul interacțiunii dintre sursele de agent patogen,
procesul de transmitere (moduri și căi de transmitere ce pot fi directe sau indirecte) și
gazda susceptibilă (receptivă).
Modurile directe de transmitere a agentului infecțios presupun o limitare spațială și
temporală, acestea fiind specifice acelor agenți patogeni cu rezistență mică în mediul
înconjurător, putându-se produce prin: contact prin atingere directă, contact sexual,
răspândirea picăturilor prin strănut sau tuse (picături Flügge), transfuzii sangvine, infecția
transplacentară de la mamă la făt, sau orice alt fel de contact (naștere, proceduri medicale,
injectare de droguri, alăptare).
În opoziție, modurile indirecte de transmitere implică o importantă dispersie spațială și
temporală, pretându-se la acei agenți patogeni cu rezistență mare în mediul ambiental și se
pot produce prin: diverse vehicule (alimente sau obiecte contaminate, apă, prosoape,
îmbrăcăminte etc), vectori (animale sau insecte purtătoare ale agentului patogen, acesta
putându-se sau nu înmulți în interiorul vectorului), prin aer, la distanțe mari (prin picături
sau pulberi).
A stabili modul de transmitere a bolilor infecțioase reprezintă un element foarte
important în vederea alegerii modalității de control a acestora: în cazul modului direct,
controlul adecvat al sursei reprezintă cheia succesului, modul indirect de transmitere
necesitând modalități diferite de abordare (refrigerarea alimentelor, ventilație
corespunzătoare, asigurarea de plase contra insectelor etc) (Beaglehole R. et al., 1997).

1
3. Streptococii beta hemolitici grup A (Streptococcus pyogenes)
În genul Streptococcus se înscriu coci gram pozitivi, sferici sau ovali, așezați în
perechi sau lanțuri. Sunt pretențioși nutritiv, facultativ anaerobi, și uzual hemolitici
(nehemolitici, beta- sau alfa-hemolitici, după aspectul culturii pe geloză-sânge).
Clasificarea antigenică este condiționată de prezența antigenului specific de grup, după
acest criteriu streptococii clasificându-se în: grupabili (20 de grupe serologice notate cu
literele A-H și K-W) și negrupabili (cei fără antigen de grup) (Buiuc D. T., 2003).
Streptococcus pyogenes este o bacterie cu o deosebită importanță clinică, adaptat
exclusiv gazdei umane. Acesta cauzează de obicei infecții de tract respirator cu
simptomatologie ușoară spre medie, cum ar fi faringita, amigdalita, anginele. S. pyogenes
poate coloniza, de asemenea și tegumentul, cauzând infecții ca piodermita, impetigo,
erizipelul, celulita. Uzual, acești pacienți au un răspuns favorabil la terapia cu antibiotice.
Pe de altă parte, streptococul beta-hemolitic grup A are capacitatea de a invada țesuturile
profunde, cauzând infecții severe: septicemie, fasciita necrozantă, sindromul șocului
toxic. La pacienții cu infecții repetate apar bolile posstreptococice, în contextul sechelelor
imunologice (reumatismul articular acut, glomerulonefrita acută poststreptococică, boala
reumatismală cardiacă) (Brouwer et al., 2016).
4. S. pyogenes – surse de agent patogen
Sursele de infecție cu S. pyogenes pot fi bolnavii în faza acută a bolii sau persoanele
purtătoare de bacterie (preinfecțioase, sănătoase, foști bolnavi).
Bacteria colonizează orofaringele, mucoasa genitală, rectul și pielea (în special la
nivelul leziunilor cutanate).
Studiile au evidențiat niveluri scăzute de colonizare a adulților sănătoși, mai puțin de
5% și de 1%, a faringelui și, respectiv, a mucoasei vaginale/ rectale. Colonizarea
faringiană a copiilor sănătoși variază între 2% și 17% (Efstratiou and Lamagni, 2016).
S. pyogenes colonizează, de asemenea, asimptomatic, între 5-20% dintre școlari și 25%
dintre adulții care vin în contact acasă cu copiii de vârstă școlară infectați (Wilkening and
Federle, 2017).
5. S. pyogenes - modalități și căi de transmitere
Streptococii beta-hemolitici grup A se pot transmite prin variate moduri și căi, directe
sau indirecte.

2
 Transmiterea directă de la om la om apare în cazul inhalării picăturilor Flügge sau prin
contactul cu tegumentele.
Transmiterea prin elemente din mediu a fost intens studiată în investigații
experimentale și epidemiologice, aceasta realizându-se fie prin contact direct cu obiecte
contaminate, fie prin particule de praf (Efstratiou and Lamagni, 2016).
Mucoasa nazofaringiană și tegumentul reprezintă principalele situsuri de colonizare
asimptomatică. Tot acestea sunt și cele mai întâlnite surse de infecție în cazul faringitelor
și al impetigourilor. Aceste țesuturi reprezintă principalele surse responsabile de
persistența și de transmiterea S. pyogenes la o nouă gazdă.
Caracteristica streptococului de a se sustrage mecanismului imun prezent în salivă (atât
celui înnăscut, cât și mecanismului dobândit), îi permite bacteriei să rămână viabilă o
perioadă îndelungată, fiind facilitată, astfel, transmiterea infecției de la persoanele
infectate (asimptomatice sau simptomatice), prin picăturile Flügge.
În mod similar, abilitatea S. pyogenes de a coloniza și de a persista la nivelul pielii îi
conferă bacteriei șansa de a se transmite de la un om la altul, prin contact direct.
Astfel, membrii familiei și contacții apropiați cazurilor primare de infecție cu
streptococ prezintă un risc mai înalt decât populația generală de a dezvolta o infecție
ulterioară (Walker et al., 2014).
Într-un studiu realizat pe membrii familiilor ai 52 de pacienți cu faringoamigdalită, s-a
demonstrat că rata colonizării cu streptococ beta-hemolitic grup A a fost în proporție de
20% și faptul că cei mai mulți membri ai familiei aveau aceeași tulpină cu cea a
pacientului (Nguyen et al., 1997).
Într-un alt studiu realizat pe 114 familii, rata colonizării a fost de 33%. S-a descris,
astfel, în cadrul familiilor afectate, transmiterea bacteriei de tip “ping-pong”, care
presupune transmiterea în interiorul familiei a unor serotipuri diferite dobândite în
comunitate (Falck et al., 1997).
Studii realizate între anii 1940 și 1950, în contextul unor incidențe crescute ale
infecțiilor de tract respirator și reumatism articular acut, în Warren Air Force base
(Wyoming, SUA), au demonstrat îndeosebi influența proximității fizice asupra ratei de
transmitere a bolilor. S. pyogenes este răspândit în imediata proximitate a persoanelor
infectate, netratate, bacteria putând fi cultivată în număr mare din îmbrăcămintea și

3
 așternuturile acestor persoane și, de asemenea, în pulberile de praf (Efstratiou and
Lamagni, 2016).
Deși transmiterea streptococului beta-hemolitic grup A prin consumul de alimente
contaminate a devenit mai puțin frecventă, aceasta apare, totuși, ocazional și poate
conduce la izbucniri (“outbreak” – aceeași definiție cu cea a epidemiei, însă într-o zonă
geografică mai restrânsă (Center for Disease Control and Prevention, 2020)) (Efstratiou
and Lamagni, 2016).
În ciuda faptului că S. pyogenes este considerat un agent patogen care cauzează infecții
drept consecință a colonizării asimptomatice sau a infectării recente de la un contact,
bacteria deține, totuși, capacitatea de a provoca izbucniri.
Izbucniri de faringită cu streptococul beta-hemolitic grup A au fost descrise în
literatură și se pare că au apărut drept consecință a transmiterii bacteriei la gazdele
susceptibile fie printr-o sursă comună, fie în aglomerații, de la om la om. Exemplele de
acest gen includ izbucniri în baze militare, ca rezultat al aglomerației și izbucniri rezultate
din consumul comun de alimente contaminate (Walker et al., 2014).
6. Prevenție
În absența unui vaccin, strategiile moderne de sănătate publică pentru limitarea
infecției cu S. pyogenes vizează măsuri de minimizare a transmiterii bolii și de protecție a
persoanelor care prezintă risc înalt de a dezvolta o infecție.
Au fost abordate diferite strategii pentru controlul riscului înalt de infecție la
persoanele care sunt contacti direcți sau membri ai familiei celor infectați, care includ
profilaxia cu antibiotice și adresarea neîntârziată la medic, în cazul în care aceștia
dezvoltă simptome sau semne de infecție acută cu S. pyogenes.
O bună parte dintre principiile generale aplicate în vederea limitării marilor epidemii
de boli invazive sunt valabile și în cazul izbucnirilor cu S. pyogenes, cum ar fi cele de
scarlatină: decontaminarea mediului și o igienă riguroasă, informarea populației asupra
riscului crescut de îmbolnăvire, excluderea de la școală sau de la locul de muncă a
persoanelor bolnave, profilaxia și tratamentul cu antibiotice (Efstratiou and Lamagni,
2016).

4
Bibliografie:

1. Beaglehole R., Bonita R., Kjellstrom T., 1997. Bazele epidemiologiei, București, Editura
All Educational S.A., p. 123, 126, 128-129
2. Brouwer S., Barnett T. C., Rivera‐Hernandez T., Rohde M., Walker M. J., 2016.
Streptococcus pyogenes adhesion and colonization. FEBS Lett. 590, 3739–3757.
https://doi.org/10.1002/1873-3468.12254
3. Buiuc D. T., 2003. Microbiologie medicală Ghid pentru studiul și practica medicinei,
Ediția a VI-a, Iași, Editura Gr. T. Popa, p. 161-162
4. CDC, 2020. Principles of Epidemiology | Lesson 1 - Section 11 [WWW Document]. URL
https://www.cdc.gov/csels/dsepd/ss1978/lesson1/section11.html (accessed 5.24.20).
5. Efstratiou A., Lamagni T., 2016. Epidemiology of Streptococcus pyogenes, in: Ferretti,
J.J., Stevens, D.L., Fischetti, V.A. (Eds.), Streptococcus Pyogenes : Basic Biology to
Clinical Manifestations. University of Oklahoma Health Sciences Center, Oklahoma City
6. Falck G., Holm S. E., Kjellander J., Norgren M., Schwan A., 1997. The role of household
contacts in the transmission of group A streptococci. Scand. J. Infect. Dis. 29, 239–244.
https://doi.org/10.3109/00365549709019035
7. Nguyen L., Levy D., Ferroni A., Gehanno P., Berche P., 1997. Molecular epidemiology
of Streptococcus pyogenes in an area where acute pharyngotonsillitis is endemic. J. Clin.
Microbiol. 35, 2111–2114.
8. Walker M. J., Barnett T. C., McArthur J. D., Cole J. N., Gillen C. M., Henningham A.,
Sriprakash K. S., Sanderson-Smith M. L., Nizet V., 2014. Disease Manifestations and
Pathogenic Mechanisms of Group A Streptococcus. Clin. Microbiol. Rev. 27, 264–301.
https://doi.org/10.1128/CMR.00101-13
9. Wilkening R. V., Federle M. J., 2017. Evolutionary constraints shaping Streptococcus
pyogenes host interactions. Trends Microbiol. 25, 562–572.
https://doi.org/10.1016/j.tim.2017.01.007