Rolul ficatului în metabolismul proteic

Student: Căpătan Dario-Nathanael

Facultatea de Medicină Dentară
Specializare: Tehnică dentară
Anul 1, grupa 3
Cuprins
 Organismul nu poate stoca proteine în nicio măsură în mod constant condiţiile de stat. Deci,
echivalentul tuturor grupelor amino ale componenta proteică a alimentelor trebuie dezaminată.
Amoniacul rezultat trebuie detoxificat și excretat (în mare parte sub formă de uree), în timp ce
componenta carbohidrată are pentru a fi ars sau depozitat sub formă de glicogen sau grăsime.
Hiperamoniemia este frecvent asociat cu, sau chiar este atribuit eșecului funcția hepatică, dar
puține studii au rezumat datele disponibile despre încărcarea substratului și capacitatea
funcțională a ficatul pentru a metaboliza amoniacul. Acest capitol discută despre aspecte
cantitative ale metabolismului proteinelor în organism cu accent semnificativ pe rolul ficatului în
acest fenomen și evidențiază rolul hepatocitelor periportale deopotrivă celor pericentrale.
Un șoarece de 25 g consumă ~3,5 g de pelete pe zi. Conținutul minim de întreținere al
proteinelor din hrana pentru șoareci este de 12%, dar mâncarea obișnuită de șoarece conține de
obicei ~20% proteine, în timp ce o dietă bogată în proteine conține >40% proteine. Ca rezultat,
șoarecii menționați trebuie să producă ~2, ~3 și ~6 mmol uree pe zi sau ~75, ~115 și ~250 mmol
uree/kg pe zi. Pentru un adult mediu de 70kg care consumă 0.3, 1.0 sau 2.5 g proteine/kg, aceste
numere sunt ~100, ~300 și ~800 mmol uree pe zi sau ~1,4, ~4,5 și ~11 mmol uree/kg pe zi.
Aceste numere corespund bine cu ratele de sinteză a ureei așa cum s-a determinat cu izotopi la
șoareci și la oameni și cu ratele zilnice de excreție a ureei observate.
Studiile privind ratele de sinteză a ureei la oameni in vivo au arătat în mod constant că excreția
ureei prin urină reprezintă doar 70–80% din uree sintetizată într-o gamă largă de aporturi de
proteine [3, 6, 8, 13–15], unele studii raportând o valoare de până la ~60% [9] (Fig. 9.1). Această
aparentă „scurgere” este în general, atribuită excreției de uree în intestin [9, 16]. Uraza
microbiană poate face această uree disponibilă pentru resinteza aminoacizilor. Cu toate acestea,
măsurată ca contribuție a lizinei marcate, sinteza aminoacizilor microbieni fecale de la 15❑N H 4+¿ ¿
sau [ 15
❑ N ] 2 -ureea contribuie doar cu 5–10% la rata de apariție a aminoacizilor esențiali în plasmă
la om. De acord, pierderea azotului fecal și reabsorbția de amoniac şi reintrarea în ciclul ureei
sunt cantitativ soarte mai importante ale ureei intestinale decât salvarea azot pentru sinteza
aminoacizilor. Ureea hidroliza în intestin este cea mai proeminentă în post perioada [21].
Constatarea că 15NH4 oral
+
este cu ~65% mai bun
precursor pentru sinteza aminoacizilor intestinali decât [15N]2
-uree
[22] indică faptul că expresia ureazei microbiene este un factor determinant, care variază în
funcție de ciclul de hrănire [23].