UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI

MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI ”REGELE

MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE BIOINGINERIA RESURSELOR ANIMALIERE
BIOTEHNOLOGII DE REPRODUCERE IN AMLIORAREA ANIMALELOR

Dirijarea functiei digestive

Tehnici de dirijare a microorganismelor

ruminale

Prof.STEF LAVINIA
Nume: BORINTIS CRISTI OVIDIU

TIMIȘOARA 2020
 Tehnici de dirijare a microorganismelor ruminale

La rumegatoare, prezenta rumenului face ca proteina ajunsa in intestin sa fie mult

diferita fata de proteina din ratie, conducand astfel la imprecizii in estimarea valorii proteice
a ratiilor. Acest aspect este cu atat mai important cu cat nutreturile proteice (silozurile de
leguminoase, sroturile) sunt utilizate pe scara larga si reprezinta o parte insemnata in costul
ratiilor pentru rumegatoare. Doua fenomene biologice importante sunt implicate in evolutia
proteinei in rumen: proteoliza si proteosinteza microbiana, cele doua fenomene
influentandu-se reciproc. Ambele depind de functionarea ecosistemului ruminal, dar si de o
proprietate a nutreturilor, si anume degradabilitatea ruminala. In mod natural, unele
nutreturi sunt mai degradabile in rumen fata de altele; de asemenea unii nutrienti sunt mai
degradabili decat altii. Astfel, in cazul proteinei, degradabilitatea ruminala poate varia de la
20-30% la aproape 100%, in functie de nutretul considerat.
In practica, importanta degradabilitatii ruminale a proteinei este putin cunoscuta; din
aceasta cauza, valoarea proteica a sroturilor si mai ales a silozurilor este in mod frecvent
estimata cu grad mare de imprecizie, ceea ce duce la cresterea costurilor cu hranirea si la
cresterea pierderilor de azot prin dejectii.

Valoarea proteica a nutreturilor pentru rumegatoare

Pe scurt, principala particularitate a digestiei azotului la rumegatoare consta in faptul ca cea
mai mare parte a proteinei din ratie este degradata in rumen pana la compusi simpli,
majoritatea fara valoare nutritiva intrinseca (amine, amoniac, etc.). Acestia sunt utilizati ca
sursa de azot de catre microorganismele ruminale, fiind practic inclusi in biomasa
microbiana. Cum majoritatea microorganismelor parasesc rumenul si sunt digerate in
intestin, azotul provenit din ratie si initial degradat pana la compusi simpli, ajunge pana la
urma sa fie absorbit si utilizat pana la urma de catre rumegator, recapatand astfel valoare
nutritiva. Partea nedegradata a proteinei din ratie paraseste treptat rumenul, pe masura
reducerii dimensiunilor particulelor alimentare si este digerata, absorbita si utilizata de catre
rumegator.
Pe langa cele de mai sus, trebuie tinut insa seama de urmatoarele aspecte, care complica
situatia:

 valoarea nutritiva a proteinei microbiene este superioara valorii nutritive a proteinei

alimentare (digestibilitate mai mare, continut mai mare de aminoacizi esentiali, profil
mai bun de aminoacizi = mai apropiat de profilul ideal pentru productia de carne sau
lapte);
 la scurt timp dupa administrarea hranei, in rumen se exista un spectru larg de
substante azotate rezultate in urma degradarii proteinei brute: proteine
nedegradate, proteine in curs de degradare, peptide, aminoacizi, amine, amoniac;
 unele populatii de microorganisme au nevoie de substante azotate proteice
(aminoacizi, peptide) pentru a creste. Intrucat in general populatiile microbiene
actioneaza in mod succesiv pentru a desavarsi digestia constituentilot hranei,
subdezvoltarea unei populatii de microorganisme (din cauza aportului insuficient de
nutritenti / factori de crestere) poate duce la reducerea in ansamblu a digestiei
ruminale (in cazul in care functiile respectivei populatii microbiene nu pot fi preluate
de alte grupuri de microorganisme);
 proteosinteza microbiana si includerea proteinei brute din ratie in biomasa
microbiana se realizeaza cu eficienta diferita, in functie de gradul si dinamica de
degradare al proteinei ;
  daca proteina din ratie este degradata prea rapid la nivel ruminal, rata de eliberare a
compusilor azotati simpli amine, amoniac intrece rata de includere a acestora in
biomasa microbiana, iar o buna parte din acesti compusi azotati se pierd ;
 in rumen mai exista o sursa de azot pentru microorganisme, in afara de cel
alimemtar, si anume azotul endogen (reciclat), care influenteaza eficienta
proteosintezei microbiene (fara a fi cuprins in ecuatiile de estimare a valorii
nutritive);
 « trecerea » proteinei prin rumen schimba profilul de aminoacizi, by-pass-ul proteic
avand un profil diferit fata de proteina din ratie.

Pentru a se putea calcula valoarea proteica, in vederea optimizarii ratiilor, toate aceste
fenomene trebuie cuprinse in lantul de ecuatii care conduc la obtinerea valorii proteice a
nutreturilor pentru rumegatoare. Valoarea proteica utilizata de sistemul de nutritie utilizat in
tara noastra este PDI (proteina digestibila la nivel intestinal), iar in acest moment, ecuatiile
utilizate la estimarea acestei valori sunt urmatoarele:

PDIA = PB x 1,11 x (1 - DT) x 1,0 x dr

PDIMN = PB x [1 -1,11 x (1 - DT)] x 0,9 x 0,8 x 0,8
PDIME = SOF x 0,145 x 0,8 x 0,8

in care:
- %PB = continutul nutreturilor in substante azotate totale, obtinute prin dozarea azotului
(metoda Kjeldahl, de obicei) care se multiplica cu un coeficient, de obicei 6,25 si se exprima
in g / kg SU;
- DT = degradabilitatea teoretica a PB in rumen, determinata prin metoda saculetilor de
nylon;
- dr = digestibilitatea reala a aminoacizilor alimentari ce ajung in intestin, determinata
printr-o metoda enzimatica (se foloseste o proteaza de Streptomyces griseus);
- SOF = substantele organice din ratie, fermentabile in rumen, exprimate in g / kg SU si
determinate pe baza unor analize chimice simple: substanta uscata, proteina bruta, grasime
bruta, produsi de fermentatie ai silozurilor. De asemeni sunt necesare degradabilitatea
proteinei si digestibilitatea aparenta a substantei organice.
- x1,11 = factor de corectie pentru componenta azotata ce paraseste saculetii dar nu este
folosita in rumen ci in intestin (1 - DT), pentru a nu supraestima degradarea ruminala
(coeficient asociat metodei cu saculeti de nylon);
- 0,9 = gradul de folosire a substantelor azotate degradate in rumen pentru sinteza
microbiana;
- 0,145 = eficienta proteosintezei microbiene pe baza energiei, exprimata in kg / kg SOF
ingerat;
- continutul in aminoacizi al substantelor azotate nedegradate in rumen este de 100%;
- continutul in aminoacizi al proteinei microbiene este de 80%;
- digestibilitatea aminoacizilor microbieni este de 80%.
Sistemul PDI, ca orice sistem modern de nutritie pentru rumegatiare face distinctia intre
proteina de origine alimentara (PDIA) si cea de origine microbiana (exprimata prin PDIME
sau PDIMN, in functie de substratul limitativ pentru cresterea microorganismelor: energia
sau proteina). Cele doua valori ale proteinei de origine microbiana conduc, prin insumare cu
PDIA la doua valori proteice distincte ale unui nutret dat, in functie de factorul care
limiteaza proteosinteza microbiana (PDIE sau PDIN). Evident, valoarea efectiva a PDI este
valoarea cea mai mica dintre PDIE si PDIN, diferenta fiind un practic un potential nerealizat
din cauza nesincronizarii aporturilor zilnice de substrat energetic si proteic.
Trebuie insa mentionat ca fiecare dintre constantele sistemului este o medie ce
aproximeaza un proces biologic avand uneori o variabilitate destul de mare si in care sunt
angrenati numerosi factori de influenta. Exista numeroase date referitoare la efectul acestor
factori dar, pentru majoritatea dintre ei, incercarile de a le cuantifica influenta sunt
sporadice, iar rezultatele, fiind inconsistente, nu pot fi incluse inca in lantul de ecuatii
mentionat. La fel, pentru determinarea parametrilor sistemului exista numeroase preocupari
in sensul promovarii unor metode si tehnici de abordare cat mai sigure, exacte, usor de
realizat, care sa asigura repetabilitatea rezultatelor, etc.
Din cele trei ecuatii prezentate mai sus, se observa ca valoarea PDI este determinata de
numai 4 variabile: continutul in proteina bruta (%PB), degradabilitatea acesteia (DT),
digestibilitatea reala in intestin a by-pass-ului (dr) si substantele organice fermentabile in
rumen (SOF). Dintre acestea, doar proteina bruta este determinata in mod sistematic, fiind
o analiza de rutina. Celelalte 3 variabile sunt mai greu de masurat, valorile acestora fiind de
obicei preluate din tabele.
Este de mentionat insa ca valorile tabelare pentru degradabilitatea ruminala a
nutreturilor au in multe cazuri un grad prea mare de aproximare, daca se tine seama de
rolul cheie a degradabilitatii in stabilirea valorii proteice (de ex. este recomandata aceeasi
degradabilitate pentru stadii diferite de vegetatie).
Estimarea cu imprecizie a valorii proteice, din cauza aproximarii exagerate a
degradabilitatii, conduce la carente sau excedente ale ratiei in PDI, cu efecte nefavorabile
asupra economicitatii ratiei sau asupra mediului inconjurator.
In acest sens, este necesara cunoasterea mai exacta a degradabilitatii in special pentru
nutreturile bogate in proteina, dintre care mai relevante sunt silozurile de leguminoase (a
caror valoare proteica reala este puternic influentata de calitatea conservarii) si sroturile (a
caror valoare proteica reala este puternic influentata de modul de procesare).
 
Importanta degradabilitatii ruminale a proteinei
Necunoasterea cu suficienta precizie a valorii proteice reale a unor nutreturi bogate
in proteina (cum ar fi silozurile de leguminoase sau sroturile) conduce in anumite conditii la
greseli in formularea ratiilor, traduse prin scaderi ale eficientei hranirii si scaderi ale nivelului
productiv. In general, in tara noastra rumegatoarele sunt hranite cu ratii a caror proteina
este foarte degradabila la nivel ruminal, ceea ce conduce la clasica ineficienta a utilizarii
azotului. De asemenea, neutilizarea proteinei in cadrul proteosintezei microbiene, consecutiv
degradarii ei excesive la nivel ruminal, conduce de asemenea la cresterea poluarii mediului
inconjurator prin emisia de compusi azotati.
Importanta fenomenului de degradare ruminala a proteinei a condus la influnetarea
strategiilor de hranire a rumegatoarelor. Astfel, exista doua abordari pentru asigurarea
nivelului proteic necesar pentru diverse categorii de rumegatoare: formularea de ratii
economice, cu o degradabilitate ridicata a proteinei in care se mizeaza pe proteosinteza
microbiana (cu riscul ca in lipsa unor conditii foarte specifice aceasta sa nu se realizeze la
nivelul asteptat) versus formularea de ratii scumpe, cu degradabilitate scazute a proteinei,
in care se mizeaza pe by-pass-ul proteic (proteina nedegradata in rumen, care ajunge sa fie
digerata in intestin). Modalitatile de maximizare a by-pass-ului proteic sunt in general bine
documentate si se bazeaza fie pe aplicarea de tratamente fizico-chimice nutreturilor, fie pe
manipularea proceselor ruminale.
In mod frecvent, chiar si specialistii uita ca o mare parte din proteina din ratie este
practic distrusa la nivel ruminal (degradata in amoniac si diversi produsi intermediari),
pierzandu-si temporar valoarea nutritiva. Mai precis, daca by-pass-ul proteic este relativ
sigur (dar si aici pot apare probleme, de exemplu in cazul aplicarii unei temperaturi prea
ridicate in procesarea nutreturilor concentrate, care conduce la scaderea digestibilitatii
reale), proteosinteza microbiana poate fi diminuata sau chiar compromisa in lipsa unor
conditii optime specifice pentru microorganismele ruminale (Walace, 1991; Alderman si
Cottrill, 1993; Jounany, 1994). In consecinta o parte din amoniacul, provenit din proteina
de buna calitate, platita destul de scump, in loc sa fie transformat in proteina microbiana
(utilizata in continuare de rumegator), ajunge in final in mediul inconjurator, crescand
nivelul poluarii.
 Pentru anumite situatii nutritionale (vaci de lapte de mare productie, anumite
combinatii de ingrediente ale ratiilor), sistemele curente de nutritie a rumegatoarelor nu
cuantifica in mod corespunzator factorii de influenta relevanti. Cu alte cuvint, efectul
aproximarilor mentionate este cu atat mai pronuntat cu cat nivelul productiv al animalului
este mai ridicat.
Astfel, calculul valorii proteice porneste inca de la un parametru foarte aproximativ,
proteina bruta, ignorandu-se constituentii acesteia; eficienta proteosintezei microbiene este
considerata constanta atat pentru energie (0,145) cat si pentru azot (90%); corectia pentru
particulele considerate degradate prin metoda in sacco dar nedisponibile in rumen (1,1) este
aproximativa si nespecifica, etc.
Daca in tarile dezvoltate, fenomenele legate de degradabilitatea ruminala incep sa fie
luate in consideratie (Emile, 1996; Hristov, 1998; Cao, 2002), in tara noastra ele sunt in
general ignorate. Desi este cunoscut la modul general faptul ca aditivii de insilozare pot
proteja proteina din silozuri, sau ca o temperatura ridicata in timpul procesului de prelucrare
scade degradabilitatea sroturilor, sunt slab cunoscute implicatiile concrete asupra valorii
nutritive a ratiilor, asupra modului de formulare a acestora (de ex. necesitatea asigurarii
unui nivel minim de by-pass proteic, sincronizarea aporturilor de energie si proteina la nivel
ruminal, maximizarea proteosintezei microbiene, mentinerea digestibilitatii by-pass-ului),
etc.
Trebuie retinut faptul ca nutreturile vizate sunt costisitoare, au pondere mare in ratii
si sunt administrate unui numar mare de animale; prin urmare utilizarea lor ineficienta
conduce, pe langa neatingerea performantelor zootehnice scontate, la cresteri insemnate
ale cheltuielilor de productie.
 
Importanta cunoasterii dinamicii degradarii ruminale
Pe langa cunoasterea incompleta a degradabilitatii nutreturilor, un alt aspect ce
induce aproximari uneori foarte mari in estimarea valorii proteice reale este gradul mare de
sintetizare a informatiilor legate de degradarea nutreturilor in rumen.
Fiecare tip de nutret este caracterizat printr-o dinamica a degradarii in rumen, in
cadrul sistemului PDI aceasta fiind sintetizata, prin modelare (Orskov si McDonald, 1979), in
trei coeficienti ce echivaleaza cu fractiunile rapid (a) sau lent (b) degradabile si cu rata de
degradare (c) a fractiunii lent degradabile, iar cei trei coeficienti sunt la randul lor sintetizati
intr-un parametru unic, numit degradabilitate teoretica (DT) in cadrul sistemului PDI, acest
parametru fiind cel utilizat in prezent in ecuatiile de estimare a valorii proteice.
Aceasta sintetizare a fost necesara pentru a pune la dispozitia crescatorilor de
animale ecuatii operative de estimare a valorii PDI, dar in acelasi timp a condus la ignorarea
unor informatii esentiale legate de dinamica degradarii proteinei in rumen.
Utilizarea ca atare a curbelor de degradare a nutreturilor in rumen este dificila, dar
un avans considerabil in estimarea valorii proteice este permis de luarea in consideratie a
semnificatiei biologice a celor trei coeficienti rezultati din modelizare (a, b, c).
Dupa cum se cunoaste, in cursul insilozarii proteina incepe deja sa fie degradata
(McAllister, 1998, Kim, 1999), ceea ce influenteaza dinamica degradarii acesteia in rumen.
Aceasta se traduce atat printr-o accentuare generala a degradabilitatii proteinei
(indicatorului sintetic), aspect relevat de altfel in tabelele de valori nutritive, dar si printr-o
crestere a ponderii proteinei rapid degradabile aspect foarte relevant in alcatuirea ratiilor
pentru rumegatoare.
Aceste modificari nu sunt constante, fiind influentate semnificativ de un mare numar
de factori, din care numai o parte sunt cuantificati in cadrul sistemelor de nutritie pentru
rumegatoare.
Astfel, in evaluarea valorii nutritive nu se tine seama de efectul aditivilor de
insilozare, decat (eventual) prin intermediul compozitiei chimice. Dezavantajul major consta
in faptul ca sistemele de nutritie curente se bazeaza pe proteina bruta ca punct de pornire in
calculul valorii PDI; in conditiile in care componentele acesteia (proteina reala, diverse
amine, etc.) sunt deosebit de variabile, utilizarea proteinei brute in rumen si implicit
valoarea nutritiva a silozului sunt de asemenea variabile (Oldham, 1995; Jones, 1996).
In cazul sroturilor, este ignorata in general provenienta acestora si modul de
procesare, care este variabil (Cozzi, 1992; Nola, 1994; Dakowski, 1995). Ca si in cazul
silozurilor de leguminoase, parametrul proteina bruta nu este suficient ca punct de pornire
in determinarea valorii proteice. De aceea, se va studia in amanunt valoarea proteica a
sroturilor, identificand tipurile principale (prin prisma valorii proteice reale) si gradul de
supra- sau subestimare a valorii PDI, dar punand accentul si pe dinamica degradarii
acestora in rumen, cu implicatii asupra interactiunii cu celelalte componente ale ratiei
(Kohn, 1998).
Sroturile, ca si silozurile de leguminoase sunt niste nutreturi prea costisitoare pentru
ca utilizarea lor la nivel ruminal sa fie lasata la voia intamplarii. Imprecizia estimarii valorii
proteice a respectivelor nutreturi, ignorarea necesitatii sincronizarii aporturilor de energie si
proteina, a necesitatii maximizarii proteosintezei microbiene sau a corectei estimari a by-
pass-ului proteic, conduce la formularea incorecta a ratiilor, ceea ce conduce fie la
neatingerea nivelului de productie prevazut (in cazul supraestimarii valorii proteice) fie la
risipa si poluarea mediului (in cazul subestimarii).
Cunoasterea cu precizie a valorii proteice este mult mai importanta in cazul
silozurilor de leguminoase si a sroturilor fata de alte nutreturi, datorita concentratiei
acestora in proteina si a costului ridicat. In plus, aceste nutreturi au in general o
degadabilitate ruminale ridicata, ceea ce ridica in mod constant probleme de eficienta a
utilizarii azotului.
 
Posibilitati de influentare a degradabilitatii ruminale
Exista numerosi factori care pot influenta degradabilitatea proteinei din ratie, dar cel mai
simplu este ca la formularea ratiilor sa se tina seama si de:

 necesitatea sincronizarii aporturilor de energie si substante azotate disponibile la

nivel ruminal in dinamica. In mod frecvent, pe ratiile obisnuite din tara noastra,
proteina si energia din ratie nu sunt degradate cu aceeasi viteza in rumen. De aceea,
in anumite conditii, poate exista la nivel ruminal o mare cantitate de azot disponibila
pentru cresterea microorganismelor ruminale, dar nu exista inca energia disponibila
intrucat nutreturile energetice sunt degradate mai lent. In acest caz, solutiile sunt fie
intarzierea degradarii nutreturilor proteice (prin diferite metode), fie asigurarea unei
surse de energie rapid degradabile.
 chiar daca energia si substantele azotate sunt disponibile concomitent la nivel
ruminal, rata de crestere a microorganismelor poate fi limitata de alti factori, deci
trebuie temperata degradarea de ansamblu a ratiei. De asemenea, daca se
suspecteaza ca proeosinteza microbiana nu se realizeaza la nivelul asteptat, verificat
daca ratia asigura toate conditiile necesare dezvoltarii normale a microorganismelor
ruminale (vitamine, minerale, diversi factori de crestere).
 la alegerea ingredientelor pentru formularea ratiilor, trebuie cunoscuta cit mai precis
valoarea proteica a acestora si sa se evite preluarea mecanica a valorii nutritive
tabelare. Se pot face o serie de corectii ale acestei valori, daca se cunoaste natura
nutretului respectiv.
 In cazul silozurilor, trebuie cunoscut daca si ce aditivi au fost folositi la insilozare, iar
degradabilitatea si valoarea nutritiva tabelara trebuie corectate in functie de aceste
informatii.
 In ceea ce priveste sroturile, este adevarat ca nutreturile concentrate au o valoare
nutritiva mai constanta decat nutreturile de volum, dar este de evitat achizitionarea
de sroturi numai in baza continutului de proteina bruta (si a celorlalte caracteristici
de rutina). Este deosebit de important de cunoscut modul de procesare al acestora,
si este de preferat achizitionarea (la acelasi pret si continut in PB) a sroturilor care
 au fost tratate termic in cursul extractiei grasimilor (cu mentiunea ca trebui e avut in
vedere ca un tratament termic exagerat conduce nu numai la scaderea
degradabilitatii in general de dorit, dar si la reducerea digestibilitatii reale, cu efecte
negative asupra valorii proteice de ansamblu).
 Nu toate produsele comerciale specifice existente pe piata au efect notabil asupra
reducerii degradabilitatii; inainte de achizitonarea unor cantitati mari este utila
testarea efectului acestora in laboratoare de specialitate.

Pentru incheiere este de mentionat inca o data faptul ca nutreturile proteice sunt
costisitoare (prin pret si cantitate utilizata), si ca exista potentialul de a economisi bani prin
eficientizarea utilizarii acestora (de exemplu, prin reducerea degradabilitatii - care in tara
noastra este in mod cronic prea mare). In acest context, acordarea unei atentii speciale
subiectului poate duce a cresterea eficientei economice al cresterii rumegatoarelor.