UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI ”REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE SILVICULTURA SI HORTICULTURA
Master:Anul I

REFERAT

Evaluarea genotipurilor de ovaz sub aspectul stabilitatii si

adaptarii la diferite conditii de mediu

Nume: Stancioiu-Balaci Laura

Disciplina: Metode statistice utilizate pentru
evaluarea cultivarelor la nivel fenotipic si molecular

TIMIȘOARA 2021
 INTRODUCERE
Ovăzul este o cereală păioasă, care se folosește la noi în țară ca plantă furajeră, pentru hrana
animalelor, deoarece conține o cantitate mare de proteină digestibilă, bine valorificată de cabaline,
păsări, vaci de lapte și berbeci. Totuși, pentru a putea avea o cultură sănătoasă, este important ca
plantele să fie protejate de boli și dăunători prin aplicarea de tratamente specifice, dar și să se respecte
cerințele de climă și sol.

 Informații generale despre cultura ovăzului

 Cerințe față de climă și sol
 Tehnologia de cultivare a ovăzului
 Bolile și dăunătorii ovăzului
 Combaterea bolilor și dăunătorilor

Informații generale despre cultura ovăzului

Așa cum am menționat mai sus, ovăzul este folosit ca plantă furajeră pentru hrana animalelor,
fie sub formă de masă verde, fie uscat sau combinat cu mazăre ori măzăriche sub formă de borceag de
primăvară.

Ovăzul mai este folosit și în alimentația omului, însă în cantități reduse, sub formă de făină, griș
sau fulgi. Făina de ovăz este amestecată, de cele mai multe ori, cu alte tipuri de făină pentru prepararea
produselor de panificație.

Ovăzul (Avena sativa), plantă care aparține genului Avena, se dezvoltă optim în zonele cu climat
mai umed și răcoros. Sistemul radicular al plantelor este bine dezvoltat și are o mare putere de
absorbție a elementelor nutritive din sol.

Tulpinile au între cinci și opt internoduri și o lungime cuprinsă între 80-150 cm. Ligula este bine
dezvoltată. Frunzele au limbul lanceolat, sunt bine dezvoltate, iar urechiușele sunt mici sau lipsesc.

Inflorescențele sunt de tip panicul și au între trei și nouă ramificații. Spiculețele se află în vârful
ramificațiilor și sunt compuse din două-trei flori. De cele mai multe ori, a treia floare este sterilă.

Fructele sunt cariopse, iar la maturitate rămân îmbrăcate în palee, care pot fi albe, brune sau
galbene.

În ceea ce privește valoarea nutritivă a plantelor de ovăz, acestea conțin zinc, vitamina E, cupru,
fier, mangan, magneziu și sunt o sursă importantă de fibre, antioxidanți și proteine. Amestecul de fibre
solubile și insolubile este esențial pentru o bună digestie.
Zonele de cultivare cele mai favorabile
Printre zonele din țara noastră care sunt considerate cele mai favorabile pentru cultivarea ovăzului
se numără:

 Podișul Transilvaniei;
 Câmpia de Vest;
 Nordul Moldovei.

Condiții bune pentru cultivarea ovăzului există și în zonele umede din sudul și nord-estul țării, în timp ce
ovăzul de toamnă poate fi cultivat în sud-estul Olteniei și în Câmpia Banatului. Printre soiurile de ovăz
cultivate în România se află Cary, Mureş, Someşan.
Cerințe față de climă și sol

Pentru a avea o cultură sănătoasă și o recoltă bogată, trebuie respectate următoarele cerințe:

 Temperatura minimă de germinație: 2-3 grade Celsius;

 Temperaturi optime: plantele se dezvoltă bine la temperaturi de peste 12 grade Celsius și au nevoie
de 17-20 de grade Celsius pe toată perioada de vegetație, în timp ce plantele rezistă până la
temperaturi de până la -9 grade Celsius;
 Umiditate: plantele de ovăz au nevoie de multă apă, în special în fazele de formare a paiului și în
faza de înspicare-înflorire;
 Sol: ovăzul nu are cerințe mari față de sol și poate fi cultivat pe soluri lutoase și luto-nisipoase
(cernoziom, brun-roșcate de pădure), cu pH între 5.5 și 7.

Cerințele reduse față de sol se datorează sistemului radicular bine dezvoltat. Ovăzul poate fi cultivat și
pe soluri argiloiluviale acide. Este important de menționat că, în verile secetoase, ovăzul poate fi afectat
mult mai mult în comparație cu alte soiuri de cereale păioase.

Tehnologia de cultivare a ovăzului

Iată care sunt condițiile de care trebuie să ții cont pentru cultivarea ovăzului în câmp:

Rotația culturilor
Ovăzul valorifică cel mai bine solurile cu substanțe nutritive rămase de la plantele premergătoare
puternic fertilizate. Cele mai bune plante premergătoare pentru cultura ovăzului sunt floarea-soarelui,
porumbul, leguminoasele boabe (mazăre, fasole, soia, năut), in pentru ulei, cartof și rapiță.

Ovăzul nu trebuie niciodată cultivat unde au existat înainte culturi de sfeclă de zahăr sau o altă cultură
de ovăz (monocultură). Acest factor poate favoriza apariția dăunătorilor.

Lucrările solului
Arătura trebuie efectuată la sfârșitul toamnei, la o adâncime de 22-25 cm. Această lucrare este urmată
de afânarea solului, prin mărunțirea resturilor vegetale și amestecarea lor în sol.

Primăvara trebuie efectuată lucrarea de afânare superficială, apoi trebuie pregătit patul germinativ, care
trebuie să fie bine nivelat. Este indicat ca acesta să fie pregătit cu o zi înainte de semănat.
 Semănatul și sămânța
Este important să se folosească sămânță cu germinație de peste 90% și puritate de peste 98%, cu
dimensiune și MMB (masa a o mie de boabe) mari. La fel de importantă este tratarea semințelor înainte
de semănat, pentru a preveni apariția bolilor și dăunătorilor.

Semănatul se va efectua primăvara, atunci când temperatura din sol este de 2-3 grade Celsius. Cu cât se
întârzie semănatul, cu atât va scădea producția de ovăz.

În ceea ce privește densitatea la semănat, este indicat să se cultive 450-550 de boabe

germinabile/metru pătrat.

Distanța de semănat trebuie să fie de 12.5 cm între rânduri. Adâncimea de semănat trebuie să fie de 2-4
cm.

De regulă, norma de semănat este cuprinsă între 120 și 140 kg/ha.

Fertilizarea
Este recomandată fertilizarea culturii ovăzului cu îngrășăminte chimice. De regulă, pentru 1000 kg de
boabe de ovăz, sunt necesare în jur de 30 kg de N, 30 kg K, 7 kg P și 6 kg Ca.

Fertilizarea de bază se face prin aplicarea unui sfert din cantitatea de azot înainte de semănat, urmând
ca restul să fie aplicat fazial în vegetație. Gunoiul de grajd se poate aplica doar la plantele
premergătoare.

Lucrările de îngrijire
Principalele lucrări de îngrijire pentru cultura ovăzului sunt tăvălugirea terenului, care se realizează
imediat după semănat, în primăverile secetoase. Alte lucrări de îngrijire sunt combaterea buruienilor,
dar și a bolilor și dăunătorilor, despre care vom vorbi în detaliu mai jos.

Recoltarea
Este important de reținut faptul că ovăzul este sensibil la scuturare și este necesar ca tijele să fie uscate,
iar boabele să se afle la început de coacere (la începutul maturării depline), pentru o bună recoltare.

Pentru a evita pierderile, recoltarea ovăzului trebuie să fie făcută la primele ore ale dimineții, când încă
există rouă pe plante.
 Bolile și dăunătorii ovăzului

Printre cele mai periculoase boli la ovăz se află următoarele:

 Piticirea ovăzului - odată atacate, plantele capătă o culoare închisă și apoi se îngălbenesc sau se
înroșesc. Agentul patogen este transmis de către afide și poate ataca și în faza de plantulă, ducând la
piticirea plantelor și lipsa înspicării. În cazul în care atacul se produce în faza de înfrățire, vârfurile și
nervurile frunzelor se îngălbenesc.
 Tăciunele zburător - această boală este o micoză provocată de ciuperca Ustilago avenae. Atacul
poate fi recunoscut înainte de apariția paniculului, când frunza care îl acoperă capătă o culoare
gălbuie. Spiculețele paniculului sunt acoperite de o masă negricioasă de spori. Severitatea bolii este
favorizată de vremea călduroasă și secetoasă, când sporii sunt eliberați rapid.
 Rugina coronată a ovăzului - este produsă de ciuperca Puccinia coronata, iar primele simptome ale
atacului apar la începutul verii, când pe partea superioară a frunzelor se dezvoltă pustule cu formă
circulară. Acestea au, inițial, o culoare portocalie și sunt acoperite de epidermă. Odată ce aceasta se
rupe, sunt eliberați sporii și pustulele devin prăfoase. Odată cu finalul verii, pustulele portocalii sunt
înconjurate de pustule de culoare neagră.
 Pătarea brună - este provocată de ciuperca Pyrenophora avenae, iar simptomele apar pe partea
superioară a frunzelor, unde se dezvoltă pete mici, de culoare galbenă. Pe măsură ce boala
evoluează, petele își măresc dimensiunea și pe suprafața lor apar striuri brune, apoi sunt acoperite
cu un puf catifelat. Într-un final, frunzele se îngălbenesc și se usucă. În cazul unui atac puternic, pot
fi afectate și spicele, care pot transmite infecția în anul următor. Aceasta se poate transmite și prin
resturile vegetale infectate de la suprafața solului.
 Făinarea - este produsă de ciuperca Erysiphe graminis, care iernează în resturile vegetale de la
suprafața solului, iar boala apare, de regulă, primăvara. Atacul se poate observa prin apariția unor
pete albe, pâsloase, pe tulpini și pe frunzele bazale. Ulterior, petele devin prăfoase. Agentul patogen
se poate extinde rapid către inflorescențe, iar țesuturile atacate se îngălbenesc și se usucă. Paniculul
nu se dezvoltă normal, frunzele se usucă prematur, iar boabele sunt sistave. Infecțiile de toamnă
apar în condiții de vreme umedă.
 Rugina neagră - este provocată de ciuperca Puccinia graminis, iar atacul poate fi observat prin
apariția de pustule pe toate organele aeriene ale plantei, cu precădere pe tulpină. De aici, boala
poate afecta restul organelor, deteriorând în mod semnificativ cultura ovăzului.
 Fuzarioza (înroșirea spicelor) - este provocată de ciuperca Gibberella zeae și apare în anii cu veri
secetoase și calde. Semnele atacului pot fi observate prin apariția unor pete brune pe tulpinițe, în
faza de plantulă. În faza de înfrățire, baza tulpinii se brunifică. Astfel, tulpinile rămân mici, iar spicele
slab dezvoltate. Infecția se transmite de la un an la altul prin semințele infectate.

Printre cei mai frecvenți dăunători ai culturii ovăzului se numără tripsul ovăzului, păduchele verde al
cerealelor, viespea paiului, gândacul bălos și gândacul ghebos.
Combaterea bolilor și dăunătorilor

Pentru a combate eficient bolile și dăunătorii care pot afecta cultura ovăzului, sunt necesare mai
multe măsuri agrofitotehnice.

Pentru a combate dăunătorii, este necesară aplicarea unui tratament cu un insecticid

eficient. Fastac® Active este insecticid piretroid de sinteză, rezistent la razele UV, care combate adulții,
larvele, precum și ouăle insectelor. Odată aplicat, acesta poate rezista la ploaie, dacă s-a uscat înainte de
începerea acesteia. Pentru cultura de ovăz, este indicată aplicarea unui tratament în doza omologată de
0,2 l/ha.

În ceea ce privește prevenirea apariției bolilor, este recomandată respectarea rotației culturilor
și evitarea monoculturii, factor care poate duce la apariția făinării. De asemenea, semănatul trebuie
efectuat în perioada optimă, semințele au nevoie de tratare, fiind necesare soiuri rezistente. Fertilizarea
se efectuează în mod optim și echilibrat, trebuie respectată densitatea optimă, iar buruienile se distrug
prin aplicarea unui tratament cu erbicid. Resturile vegetale se îngroapă prin arătură și se evită aplicarea
azotului în exces.

Mecanisme de adaptare a ovazului pentru condiții de mediu adverse

Biosfera: carcasa pământului, inclusiv o parte a atmosferei, hidrosferei și partea superioară a

litosferei, care sunt legate reciproc de cicluri complexe de migrare biochimică a substanței și a energiei,
carcoaia geologică a Pământului, populate de organisme vii. Limita superioară a biosferei este o
concentrație intensă de raze ultraviolete; temperatura mai mică a adâncimilor pământului (peste100).
Limitele extreme ale acestuia ajunge numai la organismele inferioare - bacterii.

Adaptarea (adaptarea) instalației la condiții specifice ale mediului este asigurată de

mecanismele fiziologice (adaptarea fiziologică) și în populația de organisme (specii) - datorită
mecanismelor variabilității genetice, eredității și selecției (adaptarea genetică). Factorii mediului extern
pot varia în mod natural și accidental. Modificarea condițiilor de mediu (schimbarea sezoanelor anului)
produc adaptarea genetică la aceste condiții în plante.

În natura naturală a condițiilor naturale sau a cultivării instalației în procesul de creștere și

dezvoltare, impactul factorilor de mediu adverși, care includ fluctuațiile de temperatură, seceta,
hidratantă excesivă, salinitatea solului etc. Fiecare plantă are capacitatea de a se adapta în schimbarea
condițiilor mediului extern în limitele cauzate de genotipul său. Cu cât este mai mare capacitatea plantei
de a schimba metabolismul în conformitate cu mediul, cu atât este mai largă rata de reacție a acestei
plante și cu cea mai bună capacitate de adaptare. Această proprietate se distinge prin culturi agricole
stabile. De regulă, modificările non-core și pe termen scurt ale factorilor de mediu externi nu conduc la
tulburări semnificative ale funcțiilor fiziologice ale plantelor, care se datorează capacității lor de a
menține o stare relativ stabilă cu condiții în schimbare ale mediului extern, adică să sprijine
homeostazia. Cu toate acestea, expunerile ascuțite și pe termen lung conduc la o încălcare a multor
funcții de plante și adesea la moartea sa.

Sub acțiunea condițiilor nefavorabile, scăderea proceselor și funcțiilor fiziologice poate obține
niveluri critice care nu asigură punerea în aplicare a programului genetic ontogenesis, schimbul de
energie, sistemele de reglementare, metabolismul proteinelor și alte funcții vitale ale organismului
vegetal sunt încălcate. Când este expus la instalația de factori adversali (stresori) în el există o stare
stresantă, abaterea de la normă este stresul. Stresul este reacția generală de adaptare nespecifică a
organismului asupra acțiunii oricărui factor adverse. Există trei grupuri principale de factori care
cauzează stres în plante: umiditate fizică - insuficientă sau excesivă, iluminare, temperatură, radiație
radioactivă, impact mecanic; Produse chimice - săruri, gaze, xenobiotice (erbicide, insecticide, fungicide,
deșeuri industriale etc.); Biologia este înfrângerea prin agenții patogeni de boli sau dăunători,
concurența e cu alte plante, influența animalelor, înflorirea, fructele de maturare.
 Puterea stresului depinde de rata de dezvoltare nefavorabilă față de situația plantei și de nivelul
factorului de stres. Cu dezvoltarea lentă a condițiilor nefavorabile, planta se adaptează mai bine la
acestea decât în \u200b\u200bacțiuni scurte, dar puternice. În primul caz, de regulă, mecanismele
specifice de sustenabilitate sunt mai arătate, în al doilea - nespecifică.

În condiții naturale nefavorabile, stabilitatea și productivitatea plantelor sunt determinate de o

serie de caracteristici, proprietăți și reacții adaptive de protecție. Diferitele tipuri de plante oferă
stabilitate și supraviețuire în condiții nefavorabile în trei moduri de bază: cu ajutorul mecanismelor care
le permit să evite efectele adverse (starea de odihnă, efemera etc.); prin dispozitive structurale speciale;
Datorită proprietăților fiziologice, permițându-le să depășească efectul dăunător al mediului.

Plante agricole anuale în zone temperate, finalizând ontogeneza lor în condiții relativ favorabile,
iarna sub formă de semințe durabile (stare de odihnă). Multe plante perene iarna sub formă de organe
de bază subterane (becuri sau rizomi) protejate de înghețarea solului și a stratului de zăpadă. Pomi
fructiferi și arbuști de zone moderate, protejate de frigul de iarnă, aruncă frunze.

Protecția împotriva factorilor de mediu adverși în plante este asigurată de dispozitive structurale,
caracteristici ale structurii anatomice (cuticule, crusta, țesăturile mecanice etc.), corpuri de protecție
specială (părul arzător, spini), reacțiile motorii și fiziologice, producția de substanțe protectoare (rășini ,
fitoncide, toxine, proteine \u200b\u200bde protecție).

Dispozitivele structurale includ topirea și chiar lipsa frunzelor, cuticula de ceară de pe suprafața
frunzelor, omisiunea lor groasă și imersarea prafului, prezența frunzelor suculente și tulpini, conservarea
rezervelor de apă, erethotoidele sau coborârea frunzelor , și alte plante au mecanisme fiziologice
diferite care le permit să se adapteze la condiții nefavorabile mediu. Acesta este tipul de fotosinteză al
plantelor suculente, minimizând pierderea apei și este extrem de importantă pentru supraviețuirea
plantelor din deșert etc.

Fixarea în plante

Rezistența la răcire a plantelor

Stabilitatea plantelor la temperaturi scăzute este împărțită în rezistență la rece și rezistență la

îngheț. Sub rezistența la rece, capacitatea plantelor de a transfera temperaturile pozitive este oarecum
mai mare decât O. C. Rezistența la rece este caracteristică plantelor dintr-o bandă moderată (orz, ovăz,
de in, Vika etc.). Plantele tropicale și subtropicale sunt deteriorate și vopsite la temperaturi de la 0 ° la
10 ° C (cafea, bumbac, castravete etc.). Pentru majoritatea plantelor agricole, temperaturile pozitive
scăzute sunt mai mici. Acest lucru se datorează faptului că, atunci când este răcit, instalația enzimatică a
plantelor nu este frustrată, rezistența la bolile de ciuperci nu este redusă și nu există nici o deteriorare
vizibilă a plantelor.

Gradul de rezistență la rece a diferitelor plante nu este același. Multe latitudini de sud sunt
deteriorate de frig. La o temperatură de 3 ° C, castravete, bumbac, fasole, porumb, vinete sunt
deteriorate. Rezistența la frig în soiuri este diferită. Pentru caracteristicile rezistenței la rece a plantelor,
conceptul este utilizat de temperatura temperaturii la care creșterea plantelor este oprită. Pentru un
grup mare de plante agricole, valoarea sa este de 4 ° C. Cu toate acestea, multe plante au o valoare mai
mare a temperaturii minim și, în consecință, ele sunt mai puțin rezistente la frig.

Fixarea plantelor la temperaturi pozitive scăzute.

 Rezistența la temperaturi scăzute este o caracteristică deterministă genetic. Rezistența la rece a
plantelor este determinată de capacitatea plantelor pentru a menține structura normală a citoplasmei,
schimbarea metabolismului în timpul perioadei de răcire și creșterea ulterioară a temperaturii la un nivel
suficient de ridicat.

Adaptarea la diferite conditii de mediu

Adaptabilitatea ontogenezei plantelor în condițiile mediului este rezultatul dezvoltării lor

evolutive (variabilitate, ereditate, selecție). De-a lungul filogenezei fiecărui tip de plante în procesul de
evoluție, anumite nevoi ale individului au fost dezvoltate în condițiile existenței și adaptarea la nișă de
mediu ocupată. Rezistența la umiditate, rezistența la rece și alte caracteristici de mediu ale speciilor
specifice de plante au fost formate în timpul evoluției ca urmare a unei acțiuni lungi de condiții
relevante. Astfel, plantele și plantele iubitoare termice ale unei zile scurte sunt caracteristice latitudinilor
sudice, mai puțin solicitante de căldură și o plantă lungă de zi - pentru nordul.

În natură, în aceeași regiune geografică, fiecare tip de plante ocupă o nișă ecologică care
corespunde caracteristicilor sale biologice: iubirea umidității - mai aproape de corpurile de apă, copaci-
dincolo de - sub câmpul pădurii etc. Ereditatea plantelor este formate sub influența anumitor condiții ale
mediului extern. Condițiile externe ale ontogenezei plantelor sunt importante.

În cele mai multe cazuri, plantele și culturile (aterizările) culturilor, care se confruntă cu efectul anumitor
factori adversali, se dovedesc a fi rezistente la acestea ca urmare a adaptării la condițiile existenței care
sa dezvoltat istoric, care a remarcat, de asemenea, K. A. ThiryAzev.

Impactul asupra lipsei de umiditate a plantelor.

Lipsa apei în țesuturile vegetale apare ca urmare a depășirii debitului la transpirație înainte de a
intra în sol. Se observă adesea în vremea caldă însorită până la mijlocul zilei. În același timp, conținutul
de apă din frunze este redus cu 25-28% în comparație cu dimineața, plantele sunt pierdute de turgor și
se leagă. Ca urmare, potențialul de apă al frunzelor este redus, care activează fluxul de apă din sol în
plantă.

Există două tipuri de condamnări: temporare și profunde. Cauza plantelor de plantare

temporară este de obicei secetă atmosferică, când, dacă există o apă accesibilă în sol, nu are timp să
intre în instalație și să compenseze consumul său. Cu complotare temporară, frunzele turgor sunt
restaurate în seara și orele de noapte. Clădirea temporară reduce productivitatea plantelor, deoarece cu
pierderea Turgora, ustianul se închide

Și fotosinteza încetinește brusc. Se observă, după cum sa menționat de A. G. Lorch, plante

"simple" în acumularea culturii.

Plantele de plantare profundă apare atunci când în sol există practic nici o disponibilă pentru
rădăcinile de apă. Există o parțială și cu o drenare generală și chiar de drenaj general și chiar moartea
organismului de plante. Un semn caracteristic al unui deficit de apă durabil este să îl păstreze în
țesuturile dimineața. Timpul temporar și chiar adânc poate fi considerat unul dintre modalitățile de
protejare a plantei de deshidratarea letală, permițând ceva timp pentru a menține apa necesară pentru
a menține viabilitatea instalației. Unitatea poate apărea cu pierderi de apă diferite de către plante: în
Tepelubil - la 3-5%, în mai persistentă - cu deficiență de apă în 20 și chiar 30%.

Deficitul de apă și plantarea în diferite măsură afectează activitatea fiziologică a instalației în

funcție de durata deshidratării și de tipul de plante. Consecințele deficitului de apă în timpul secetei sunt
diverse. Celulele scăzute de apă liberă în celule, crește concentrația și pH-ul sucului de vid este redus,
ceea ce afectează hidratarea proteinelor de citoplasmă și activitatea enzimelor. Gradul de dispersie și
capacitatea de adsorbare a citoplasmei, schimbări de vâscozitate. Permeabilitatea membranelor și a
ieșirii de ioni din celule, inclusiv din frunze și rădăcini (Exo-VOS), crește dramatic; Aceste celule pierd
capacitatea de a absorbi substanțele nutritive.

Cu o intrare pe termen lung, activitatea enzimelor care catalizează procesele de sinteză este
redusă și îmbunătățește enzimele catalizând procesele hidrolitice, în special decăderea (proteoliza) a
proteinelor pe aminoacizi și în continuare la amoniac, zaharuri de zahăr, etc. .), precum și alți
biopolimeri. Multe produse formate, acumulând, otrăvind organismul plantei. Un dispozitiv de sinteză a
proteinelor este rupt. Cu o creștere a deficitului de apă, o secetă lungă este perturbată de un schimb
nucleic, sinteza este suspendată și dezintegrarea ADN-ului este îmbunătățită. În frunze, sinteza este
redusă, iar dezintegrarea tuturor tipurilor de ARN crește, polisomele sunt dezintegrate de ribozomi și
subunități. Terminarea mitozei, consolidarea dezintegrării proteinelor cu deshidratare progresivă duce la
moartea plantei.

Desigur, schimbările care apar într-o anumită etapă în condițiile de deshidratare joacă, de
asemenea, un rol de protecție, conduc la o creștere a concentrației sucului celular, o scădere a
potențialului osmotic și, prin urmare, crește capacitatea plantei de apă. Cu o lipsă de umiditate,
fotosinteza totală scade, care este o consecință a principalei dezavantaje ale CO2 în frunze; Tulburări de
sinteză și decădere a clorofilelor și a altor pigmenți de fotosinteză; Disunitatea transportului de electroni
și fotofosforilare; Tulburări ale mișcării normale a reacțiilor fotochimice și a reacțiilor enzimatice
formarea CO2; tulburări ale structurii cloroplastelor; Întârzieri de ieșire de asimilați din frunze. Potrivit
lui V. A. Brilliant (1925), o scădere a înălțimii frunzei în sfecla de zahăr cu 3-4% duce la o scădere a
fotosintezei cu 76%.

Cu o deshidratare crescândă în plantele inutile, în prima perioadă a inițierii, intensitatea

respirației crește datorită numărului mare de produse simple (hexoză) a hidrolizei polizaharidelor, în
principal amidon și apoi scade treptat. Cu toate acestea, energia eliberată în timpul respirației nu este
acumulată în ATP și este disipată sub formă de căldură (respirație inactivă). Sub acțiunea privind
instalațiile cu temperaturi ridicate (45 ° C) și Sukhov, apar schimbări structurale profunde, deteriorarea
sau inhibarea enzimelor mecanismului de fosforilare. Toate acestea indică o încălcare a schimbului de
energie al plantelor. Rădăcina și pask-ul cresc conținutul de amide. Ca urmare, creșterea plantei, în
special frunzele și tulpinile, este redusă, recolta este redusă. În plante mai rezistente la secetă, toate
aceste schimbări sunt mai puțin pronunțate.

Din procesele fiziologice, procesul de creștere este cel mai sensibil la lipsa umidității, ritmul
căruia la dezavantajul tot mai mare al umidității este redus semnificativ mai devreme fotosinteză și
respirație. Procesele de creștere sunt întârziate chiar și după recuperarea apei. Cu deshidratare
progresivă, o anumită secvență în acțiunea secetei este observată în părți separate ale instalației.

În cazul în care creșterea lăstarilor și frunzele la începutul secetei încetinește, rădăcinile chiar
accelerează și scade doar cu o lipsă lungă de apă în sol. În același timp, tânărul de sus pe o tulpină de
frunze trag apa de la mai în vârstă cu atât mai mici, precum și de elementele de fructe și de sistemul
rădăcină. Rădăcinile de ordine ridicate și părul de rădăcină mor, procesele de prelucrare și suberinizare
sunt în creștere. Toate acestea conduc la o reducere a rădăcinilor de absorbție a apei din sol. După
instalații pe termen lung, plantele sunt trimise lent și funcțiile lor nu sunt complet restaurate. Clădirea
prelungită în timpul secetei duce la o reducere bruscă a culturilor de cultură sau chiar moartea lor. În
tensiunea bruscă și puternică a tuturor factorilor meteorologici, planta poate muri rapid ca urmare a
uscării (capturării) sau a temperaturilor ridicate (fuzionate). Rezistența la secetă a diferitelor organe de
plante este non-Einakov. Astfel, frunzele tinere de creștere datorate afluxului de asimile păstrează mai
mult capacitatea de sinteză, relativ mai rezistentă decât frunzele care s-au încheiat în creștere sau vechi,
care atunci când seceta sunt înainte de primul loc.

În condițiile unui secetă prelungită, ieșirea de apă și substanțe din frunzele tinere pot apărea și
din organele generative.

Seceta în perioadele de dezvoltare precoce duce la moartea aventurilor florale, sterilitatea lor
(Bellage) și mai târziu - la formarea de cereale premii (captură). În acest caz, captura va fi mai probabilă
cu o suprafață de suprafață bine dezvoltată. Prin urmare, cu o combinație de primăvară umedă și
începând cu vara, cu o jumătate de secundă foarte uscată (sau chiar Sukhovyev puternic individual),
riscul de reducere a recoltei este cel mai probabil.

Rezistența la secetă.

Termenul "rezistență la secetă" într-o înțelegere literală denotă capacitatea plantei de a purta
seceta. În acest sens, termenul "rezistență la secetă" este similar cu termenul "rezistență la îngheț", care
denotă capacitatea plantei de a transporta temperaturi scăzute. De obicei, totuși, rezistența la secetă
este înțeleasă în conținut mai larg. Plantele rezistente la secetă, care trăiesc în mod natural în zonele
aride, deși multe dintre ele nu sunt deloc, dacă termenul "rezistență la secetă" este literalmente
înțeleasă. Astfel de plante includ, de exemplu, ephemers care se dezvoltă într-o perioadă umedă și non-
joasă de primăvară sau în cădere cu debutul ploilor. Rezistența la secetă este, de asemenea, numită
soiuri relativ mai productive ale plantelor cultivate în zonele aride, deși, în multe cazuri, productivitatea
ridicată a soiului nu este direct în legătură directă cu o rezistență mai mare a secetei într-o înțelegere
literală.