Zlatana Opitz

Poezia pastorală a venit în Germania abia la începutul secolului al XVII-lea. În Italia, Franța și Anglia,
poezia pastorală era deja în plină floare la începutul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea. Martin Opitz a
fost cel mai important precursor al ei prin traducerile sale: Daphnis Ecloga scrisă în latină din 1616,
Lob des Feldtleben und der Schaeferey von der Nymphen Hercinie din 1630, părți din prima operă în
germană, Daphne (1627).

Poemul Zlatna sau Poemul liniștii sufletești (1623) aparține poeziei pastorale în limba germană. Este
înțeleasă de filologii români ca o dovadă a dragostei poetului german Martin Opitz pentru poporul
român și a admirației sale pentru lupta acestuia de a-și apăra natura etnică, limba și arta populară.
Opitz a creat una dintre cele mai frumoase icoane medievale ale spiritului și sufletului românilor.
Nicăieri, nici măcar în literatura română, despre o regiune a României nu se cântă mai imnic decât la
începutul poeziei Zlatna. (Dumitru Micu, savant literar).

Din mai 1622 până în iunie 1623, Martin Opitz s-a aflat la curtea principelui transilvanean Gabriel
Bethlen din Weißenburg (Alba). Opitz cunoștea puțin limba maghiară, se simțea izolat la curte,
șederea lui la Weißburg i s-a părut deprimantă, iar în toamna anului 1622 s-a îmbolnăvit. În prefața
poeziei el rezumă neplăcerile. Dar spre surprinderea cititorului, Opitz face ca descrierea țării în care
s-a simțit atât de inconfortabil să devină idilică. Este o contradicție între experiența sa reală și
sublimarea poetică. Imaginea românească a modestei vieți țărănești a vlahilor nu reflectă realitatea
ci are un caracter utopic.

Zlatna conține numeroase detalii realiste. De exemplu, aflăm fapte pe care le cunoaștem despre
viața și opera lui Heinrich Lisbon, despre vechile situri ale romanilor de pe pământul Transilvaniei,
despre arta populară românească și despre ambițiile unui tânăr autor. Poetul relatează foarte
amănunțit și realist despre sentimentele și dorințele sale.

Opity își dovedește educația umanistă despre scriitorii și istoriografii antici într-un aparat de
adnotare foarte extins. El indică astfel cartea sa teoretică scrisă de germanul Poeterey despre relația
dintre poezie și știință. Autorul scrie: Pentru el poezia era superioară științei, căci poezia conține
toate celelalte arte și științe în ea însăși. În note detaliate, Martin Opitz îi numește pe clasicii Seneca,
Horațiu, Virgil, Sallust și Ausonius drept surse și modele.

Poemul are trăsături tipice ale poeziei barocului german, care reflectă idealurile și valorile barocului.
Poetul își variază motivele din nou și din nou motivele tipice ale poeziei baroce:

Trecerea lumii, neantul vieții pământești este laitmotivul poeziei. Cauza principală a nemulțumirii
oamenilor este apariția deșertăciunii, astfel încât ei caută mereu și nu găsesc niciodată scopul
potrivit al vieții temporale. Oamenii s-au străduit doar pentru valori zadarnice, adică fără sens și
trecătoare, precum onoarea/bogăția/voluptuozitatea. Ideea de vanitas, laitmotivul poeziei, este
fundamentată prin exemple: în versetele 73-79 poetul descrie ceea ce înțelege în mod specific prin
deșertăciune în lume: trecătoarea bunurilor materiale, trecătoarea bogăției. Opitz compară clădirile
magnifice cu colibele sărace de paie ale țăranilor simpli. El ajunge la concluzia că splendoarea
palatelor este vicioasă pentru că sunt virtuoase și trecătoare (v. 171-192).

El laudă bogăția naturală a Transilvaniei, așa cum a creat-o Dumnezeu - aici curge aurul curat și
limpede - resursele minerale, aur, argint și mercur, solul fertil, clima favorabilă (v. 192-215).
 Dar în legătură cu bogăția, aurul aici este doar murdărie frumoasă (v. 76). Tot în prefața sa poetul
critică actuala noastră ignoranță/dispreț pentru arte/maniere frivole și nebunie (p. 77). Războiul a
distrus nu numai valorile materiale, ci și pe cele intelectuale (educația). Poetul ar dori să-și încurajeze
cititorii la ceva mai înalt (la imaginea ideală a vieții corecte) prin contemplarea lucrurilor trecătoare
(p. 78). și îi cheamă la imitație.

În versetele 113 până la 153, descrierea peisajului din jurul Zlatnei devine o laudă a naturii creată de
Dumnezeu. Poetul este uimit de frumusețea piestră a Transilvaniei (munti, cursuri de apă, văi,
pâraie, flori, pești, păsări și păduri) (vv. 113-153). Descrierea vieții simple a țăranilor în contact cu
natura devine o idilă pastorală. În prim-plan − în contrast cu efemeritatea lumii omenești se află
natura: laud o asemenea splendoare/care este făcută din viclenia omenească naturală (v. 131-132).
Din mândru popor roman și clădirile lor au rămas doar ruine.

Doar două persoane sunt menționate pe nume în poem: Heinrich Lisbon și von Stange și Stonßdorff.
El l-a lăudat pe prietenul său din Weißenburg, Heinrich Lisbon, pentru curajul și dragostea lui pentru
arte și științe (v. 246-280). În descrierea caracterului prietenului său, cunoștințele lui Lisabona despre
matematică și tehnicile miniere (v. 259-263) și abilitățile sale muzicale și artistice (v. 268-275) sunt
amplu ilustrate.

Întreaga secțiune lungă din mijloc a poeziei este dedicată descrierii și laudelor vieții rurale simple și
virtuților ei. Viața lui Feldtmann este pusă în contrast cu viața la curte și în orașe, locuri de apariții
false, deșertăciune, viclenie și curvie (v. 353), minciună și invidie. Omul simplu de câmp disprețuiește
acea înfățișare frumoasă și mai ales iubește câmpul verde (v. 69). Nu există suspiciune/ înșelăciune
(v. 431-432). Poetul își descrie dorul de viață simplă, de casă, de propriul câmp pe care și-ar dori să-l
cultive. Acolo, la țară, speră să poată scrie și citi în pace (v. 437 și urm.). În acest fel se poate atinge
liniștea sufletească, acea stare de spirit care se caracterizează prin echilibru mental, prin
autosatisfacție. Pentru Opitz, aceasta are o valoare mai mare decât posesiunile materiale, decât
bogăția (v. 171-172, 180-184, 190-192). Valorile, pe care poetul le trasează încă din antichitate într-o
tradiție umanistă, sunt de mare actualitate.