ISTORIA

Tuberculoza a apărut la oameni încă din antichitate.Cea mai veche dovadă a

bolii o constituie bacteria „M. tuberculosis” descoperită în fosilele unui bizon care
a trăit în urmă cu aproape 17.000 ani. Pe de altă parte, nu se știe cu exactitate
dacă tuberculoza provine de la bovine, fiind transferată ulterior la om, sau dacă a
apărut de la un strămoș comun. A existat o perioadă în care oamenii de știință
credeau că MTBC (complexul M. tuberculosis) a fost transmis de la animal la om
în timpul domesticirii animalelor. Cu toate acestea, prin compararea genelor
complexului „M. tuberculosis” (MTBC) de la oameni cu cele de la animale, s-a
demonstrat că această teorie este falsă. Ambele tulpini bacteriene provin de la un
strămoș comun, care ar fi putut provoca apariția infecției la oameni încă din
perioada cunoscută sub numele de Revoluția neolitică. Fragmentele de schelet
găsite indică faptul că oamenii preistorici (4000 î.Hr.) sufereau de tuberculoză.
Cercetătorii au putut constata o afectare tuberculoasă a coloanei vertebrale la
mumiile egiptene din perioada 3000–2400 î.Hr. „Ftizie” este termenul grecesc
pentru „oftică,” vechea denumire a tuberculozei pulmonare. În jurul anului 460
î.Hr., Hippocrate considera că ftizia era cea mai răspândită boală din acea vreme.
Bolnavii de tuberculoză făceau febră și tușeau cu sânge. De cele mai multe ori,
boala era fatală. Studiile genetice indică faptul că tuberculoza există în America
încă din jurul anului 100 d.Hr.
În 1946, dezvoltarea antibioticului numit streptomicină a transformat în
realitate tratarea eficientă și vindecarea bolnavilor de TBC. Înainte de
introducerea acestui medicament, singurul tratament (cu excepția sanatoriilor)
consta în intervenția chirurgicală. „Tehnica pneumotorax” comprima plămânul
infectat pentru a-l „imobiliza”, permițând astfel leziunilor tuberculoase să se
vindece. Apariția MDR-TB a introdus din nou intervenția chirurgicală ca opțiune în
cadrul standardelor de asistență medicală în tratamentul afecțiunilor pulmonare
TBC. Intervențiile chirurgicale actuale implică îndepărtarea cavităților patologice
din plămâni („bule”) pentru a reduce numărul bacteriilor existente și pentru a
crește expunerea bacteriilor rămase la medicamentele din sânge. Prin intervenția
chirurgicală se reduce numărul total al bacteriilor și se crește eficiența
tratamentului sistemic cu antibiotice. Deși specialiștii au sperat să elimine
complet tuberculoza (vezi variola), apariția tulpinilor rezistente la medicamente,
în jurul anului 1980, a făcut mai puțin probabilă eradicarea tuberculozei.
Reapariția ulterioară a bolii a determinat OMS să declare tuberculoza o urgență
mondială în anul 1993.

METODE DE PREVENTIE

Eforturile de prevenire și control al tuberculozei se bazează pe vaccinarea nou-

născuților și pe detectarea și tratamentul adecvat al cazurilor active. Organizația
Mondială a Sănătății (OMS) a atins un anumit grad de reușită datorită unui regim
de tratament îmbunătățit, observându-se o ușoară scădere a numărului de cazuri.
Vaccinare Începând din anul 1921, singurul vaccin disponibil este vaccinul BCG
(vaccinul împotriva bacilului Calmette–Guérin). BCG este eficient împotriva
răspândirii bolii în copilărie, însă conferă un grad de protecție variabil împotriva
tuberculozei pulmonare. Totuși, este vaccinul cu cea mai largă răspândire în lume,
peste 90% dintre copii fiind vaccinați. Imunitatea pe care o induce scade însă
după aproximativ zece ani de la administrare. Tuberculoza este o boală cu
frecvență redusă în majoritatea provinciilor canadiene, în Marea Britanie și
Statele Unite, vaccinul BCG fiind astfel administrat doar persoanelor cu risc
crescut. Unul dintre motivele pentru care nu se recomandă administrarea
vaccinului este că acesta determină rezultate fals pozitive la testul cutanat la
tuberculină, anulând eficacitatea acestuia în identificarea bolii. În prezent, alte
vaccinuri sunt în curs de dezvoltare.