GLUCIDE

(note de curs)

Glucidele, numite şi zaharuri, sunt compuşi polihidroxicarbonilici şi derivaţi ai

acestora. Numele de “hidraţi de carbon“, folosit încă, sugerează că formulele empirice
ale acestora conţin C: H: O în raport de 1 : 2 : 1.
În lumea vie, glucidele sunt răspândite sub diferite forme. Comparativ cu
organismele vegetale, unde cantitatea de glucide este de aproape 80%, în regnul animal
aceasta nu depăşeşte 2% din greutatea uscată a corpului.
Rolul fiziologic al glucidelor este esenţial, ele fiind direct legate de procesele
energetice (arderea unui gram de glucide eliberează ≈ 4,1 Kcal).
Plantele sintetizează zaharuri din CO2 şi H2O, prin absorbţia energiei luminoase,
realizând fotosinteza cu ajutorul pigmenţilor clorofilieni. Acest proces are un rol
deosebit pentru organismele animale, care sunt lipsite de capacitatea de a absorbi direct
energia solară. Aportul alimentar de glucide face posibilă utilizarea indirectă a energiei
radiante.
În cazul unui individ adult, glucidele furnizează ≈ 60% din caloriile necesare.
Activitatea musculară a acestuia este depedentă de catabolismul glucidelor, al cărui
substrat, glucoza (monozaharid important în producerea de energie), este transportat
prin sânge la toate ţesuturile corpului.
În condiţii de repaus, glucoza poate fi convertită, în ficat şi muşchi, într-un
complex polizaharidic: glicogen. Acesta este depozitat în citoplasma celulară şi
reprezintă rezerva energetică la care va apela organismul ori de câte ori are nevoie.
Cantitatea de glicogen hepatic şi muscular poate fi limitată de o alimentaţie
hipoglucidică. De aceea, fiecare organism - mai ales cel sportiv - necesită o raţie
corespunzătoare în zaharuri, capabilă să asigure sursa primară de energie.
În organism, glucidele îndeplinesc următoarele funcţii:

 constituie surse imediate ale catabolismului energetic (glucoza);

15
 pot fi substanţe de rezervă (amidonul şi glicogenul depozitează molecule de
glucoză);
 sunt substanţe structurale şi de susţinere (la animale, polizaharidele sunt integrate
în ţesuturile conective ale matricei osoase);
 prezintă funcţii specifice (mucopolizaharidele structurilor de grup sanguin participă
la procesele imunitare, intră în structura heparinei – substanţă cu acţiune
anticoagulantă).

Zaharurile se clasifică după natura produşilor rezultaţi în urma reacţiei

hidrolitice. Conform acestui criteriu, hidraţii de carbon pot fi: oze (monozaharide) şi
ozide.

Ozele (sau monozaharidele) conţin o singură unitate polihidroxicarbonilică,

fiind nehidrolizabile. În funcţie de natura grupării reducătoare (carbonil) din moleculă,
ozele se împart în aldoze (grupare aldehidică) şi cetoze (grupare cetonică).

CHO CH2OH

│ (n = 1 – 6) │ (n = 0 – 5)

(CHOH)n C═O

│ │

CH2OH (CHOH)n

CH2OH

aldoze cetoze

Cele mai importante şi abundente sunt hexozele (glucoza, fructoza şi galactoza)

şi pentozele (riboza).

16
 Glucoza reprezintă sursa majoră a catabolismului energetic, ceea ce îi conferă
indispensabilitate vieţii (celula nervoasă este dependentă de glucoză ca unica sursă în
energogeneză). Glucoza conţine şase atomi carbon şi o grupă carbonil (specifică
aldehidelor) şi este numită uneori aldohexoză. În natură, în unele plante, glucoza există
sub formă de structură aciclică; în altele, ea poate fi găsită sub formă ciclică. Sub formă
liberă, se găseşte în fructe şi nectarul florilor.

Au existat diverse speculaţii privind răspândirea atât de mare a glucozei, şi nu a

altor monozaharide, precum fructoza. Glucoza se poate sintetiza din formaldehidă în
condiţii abiotice, deci se poate ca prezenţa acestui monozaharid să fie indispensabilă
sistemelor biochimice primitive.

Glucoza este foarte răspândită în regnul animal şi vegetal şi reprezintă principala

oză din organismul uman. În regnul vegetal, se sintetizează prin fotosinteză:

hγ

6 CO2 + 6 H2O → C6H12O6 + 6 O2

pigmenţi clorofilieni glucoza

17
 Glucoza este folosită ca precursor la sinteza unor substanţe importante:
oligozaharide (zaharoza, maltoza, lactoza) şi polizaharide (amidon, celuloză, glicogen)

În organismul uman, este distribuită în toate celulele şi fluidele (cu excepţia

urinei). În ser, concentraţia de glucoză (glicemie) normală este de 80-110 mg/dl.
Menţinerea glicemiei în limite constante este asigurată prin acţiunea antagonistă a celor
doi hormoni ai pancreasului endocrin: insulina (hipoglicemiant) şi glucagonul
(hiperglicemiant). Creşterea cantităţii de glucoză în sânge este specifică diabetului
zaharat, iar în urină (glicozurie) apare numai când glicemia depăşeşte 160-180 mg/dl.

Homeostazia glicemică este rezultatul echilibrului între cantitatea de glucoză

acumulată în sânge şi cea care părăseşte spaţiul extracelular.
Factorii de control ai glicemiei operează atât prin modificarea influxului sanguin
de glucoză, cât şi prin reglarea utilizării ei la nivel tisular. Principalii factori sunt cei
hormonali (insulina, glucagonul, cortizolul, adrenalina) şi cei metabolici.

În sânge, glucoza se găseşte la valori cuprinse între 80-110 mg/dl fără a depăşi
pragul de eliminare renală. Excreţia glucidului prin urină (glucozurie sau
glicozurie) apare numai în condiţii patologice, ca o supapă pentru îndepărtarea
excesului glicemic din spaţiul extracelular.
Hiperglicemia se întâlneşte în diabetul zaharat, hiperfuncţia suprarenalelor
(boala Cushing), acromegalie, pancreatită acută sau carcinom pancreatic.
Tulburările cerebrale (meningită, tumori) sau anesteziile profunde şi prelungite
determină creşteri pronunţate ale glicemiei.
Hipoglicemia se poate instala în supradozări cu insulină şi hipofuncţii ale tiroidei
(mixedem, cretinism) sau ale suprarenalelor (boala Addison).

18
 Glicoproteinele plasmatice pot estima, în cazul unor uşoare hipoconcentraţii (60
mg%), capacitatea şi adaptarea organismului la efort. Nu apar modificări
semnificative în cazul efortului de scurtă durată.
S-a evidenţiat prezenţa unei hiperglicemi încă înaintea începerii efortului, ceea
ce caracterizează “starea de start”. Această situaţie apare din cauza eliberării
crescute a catecolaminelor, determinând mobilizarea glicogenului hepatic. Datorită
glicogenolizei, glicemia poate atinge valori până la 160-190 mg /dl.

Fructoza sau levuloza este localizată, sub formă liberă, în fructe şi miere. După
glucoză, este cea mai raspândită monozaharidă. Se polimerizează formând zaharoza şi
derivaţi esterici ai acidului fosforic; participă, indirect, în catabolismul glucidic.
Monozaharid de tipul cetohexozelor, epimer al glucozei, fructoza prezintă cel mai mare
grad de îndulcire specific carbohidraţilor.

În urină, se găsesc cantităţi mici de monozaharide: glucoza (până la

200mg/24 ore), fructoza, manoza (5-20 mg/l), arabinoza, xiloza (3-100 mg/l,
galactoza şi riboza în urme. Prezenţa acestora conferă urinei capacităţi
reducătoare, detectabile. Stările în care se elimină glucidele prin urină poartă
numele de meliturie. Se indentifică mai multe forme, în funcţie de tipul de glucid
eliminat: glucozurie, fructozurie, pentozurie, galactozurie.

Glicozuria sau glucozuria indică prezenţa de glucoză în urină, cel mai

frecvent în patologia clinică. În mod normal, urina nu conţine glucoză care poate
fi dozată cantitativ prin metode obişnuite şi în condiţiile în care valorile glicemiei
nu depăşesc capacitatea maximă de reabsorbţie tubulară a rinichiului.

Dacă testele indică prezenţa glucozei în urină (peste 100 g/24 ore), iar
aceste valori sunt corelate cu o hiperglicemie, atunci se evidenţiază un diabet
zaharat (pancreatic, în care cantitatea de glucoză depăşeşte capacitatea de

19
reabsorbţie tubulară a rinichiului). Prezenţa glucozei în urină în condiţiile unei
normoglicemii semnifică un diabet insipid (renal).

De asemenea, corelarea glucozuriei cu o prezenţa cantitativă la nivel

urinar a aminoacizilor orientează către existenţa unor afecţiuni ale tubilor
nefronului, cauzate cel mai probabil de un deficit enzimatic. Nu pot fi, însă,
eliminate eventualele disfuncţii hepatice. S-a identificat o formă de maladie
ereditară, caracterizată prin excreţia de glucoză în condiţiile unei normoglicemii,
datorită unui prag redus de eliminare a glucozei la nivel renal (glucozurie
renală).

Glucozuria în condiţiile unei activităţi fizice sportive este considerată

temporară şi tranzitorie, fără implicaţii adaptative funcţionale impuse de un efort.

Fructozuria reprezintă starea în care se elimină fructoză prin urină. Se

întâlneşte în diabet, alături de glucozurie sau după ingestia excesivă a unor
cantităţi de fructoză, mai ales dacă ficatul nu poate converti rapid fructoza în
glucoză pentru catabolism. Există o formă ereditară de fructozurie caracterizată
prin eliminarea constantă a fructozei pe cale renală (fructozurie esenţială).
Maladia apare datorită absenţei sau deficienţei fosfofructokinazei hepatice
(enzimă participantă la conversia fructozei în glucoză).

Pentozuria este o formă de maliturie, caracterizată prin eliminarea de

pentoze (D-riboză, L-arabinoză, L-xiloză) prin urină. Ingestia excesivă a unor
produse bogate în pentoze (cireşe, struguri, prune) duce la apariţia pentozuriei
alimentare, fără implicaţii patologice. Absenţa sau deficienţa xilitol-
dehidrogenazei (enzima din ciclul glucuronatului) la nivelul ficatului se manifestă
prin pentozurie esenţială cu carácter ereditar.

Eliminarea la nivel urinar a galactozei are numai caracter ereditar şi se

manifestă din primele zile de viaţă ale copilului. Incapacitatea organismului de a
transforma galactoza în glucoză duce la apariţia galactozemiei, acumularea în

20
 exces a glucidului în sânge (lactoza prezentă în laptele sugarului hidrolizează în
glucoză şi galactoză) şi, apoi, la galactozurie.

Ozidele conţin un anumit număr de unităţi monozaharidice. Astfel, cele cu 2-10

unităţi se numesc oligozide sau oligozaharide (zaharoza, maltoza, lactoza), iar cele cu
peste 10 unităţi, poliozide sau polizaharide (amidon, celuloză, glicogen). Legăturile
chimice stabilite între unităţile constitutive sunt de tip covalent glicozidic.

Din grupul oligozaharidelor se desprind, ca răspândire şi importanţă,

dizaharidele, care sunt constituite din două unităţi monozaharidice.

Dizaharid Stare naturală Funcţie biologică

Zaharoza trestia şi sfecla zahăr, valoare nutritivă

(glucoză + fructoză) fructe, seminţe, rădăcini gust dulce

Maltoza produs intermediar în degradarea valoare nutritivă

(glucoză + glucoză) amidonului şi glicogenului gust dulce

Izomaltoza produs intermediar în degradarea valoare nutritivă

(glucoză + glucoză) amidonului şi glicogenului

Lactoza laptele mamiferelor valoare nutritivă

(glucoză + galactoză)

Trehaloza ciuperci şi drojdii glucid principal în

(glucoză + glucoză) hemolimfa insectelor

Celobioza plante verzi face parte din

(glucoză + glucoză) structura celulozei

21
 Polizaharidele (sau glicanii) sunt constituite din lanţuri liniare sau ramificate de
monozaharide, ce pot fi, de asemenea, eliberate prin hidroliză. Glicanii se clasifică în
homoglicani, care prin scindare pun în libertate un singur tip de monozaharide (sau
derivat al acestora) şi heteroglicani, care prin hidroliză eliberează două-trei tipuri de
derivaţi ai monozaharidelor (aminozaharuri, acizi uronici etc.).

Poliozidele sunt răspândite atât în regnul vegetal, cât şi în cel animal, unde
îndeplinesc diverse funcţii biologice: plastică sau de susţinere (celuloza) şi de substanţe
de rezervă, cu valoare energetică (amidon, glicogen).

Celuloza este cea mai răspândită în natură, fiind caracteristică pereţilor celulari
ai plantelor. Celuloza pură se găseşte în fibrele de bumbac (91%) şi este reprezentată
de următoarea formulă: (C6H10O5)n – unde n variază între 700 - 800 şi 2500 - 3000.

Structural, macromoleculele sunt filiforme, aşezate paralel pe o anumită

lungime, asigurând rezistenţa mecanică. Legăturile care se stabilesc sunt cele de
hidrogen, datorită unui număr mare de grupări hidroxil (legături 1,4 glicozidice).

Organismul uman este, însă, lipsit de sistemele enzimatice (celulaza şi

celobiaza), necesare hidrolizării polimerului până la stadiul de glucoză. În acest caz,
glucidul nu poate fi asimilat în tubul digestiv. Deşi fără valoare nutritivă, celuloza
întreţine motilitatea intestinală.

Amidonul reprezintă cea mai importantă sursă de glucide, atât pentru animale,
cât şi pentru om. Este depozitat, sub formă de granule, la nivelul organelor vegetative
ale plantelor verzi şi se formează prin fotosinteză. Se colorează indigo în prezenţa
iodului.

Structural, se prezintă ca un amestec de două componente constituite numai din

glucoză. Componentele diferă prin tipul şi lungimea lanţurilor. Astfel, amiloza are
aspect linear şi este solubilă în apă, în timp ce amilopectina este ramificată şi insolubilă
în apă.

22
 Structura ramificată a amilopectinei

Supus hidrolizei, amidonul se transformă treptat în compuşi cu dimensiuni tot

mai mici, numite dextrine, care se descompun în maltoză şi, în final, în glucoză.

(C6H10O5)n → (C6H10O5)x → C12H22O11 → C6H12O6

amidon dextrine maltoză glucoză

Mărimea moleculelor de dextrine se apreciază după culoarea distinctă, în

prezenţa iodului:

 amilodextrine – moleculă mare; în prezenţa iodului au culoare violetă;

 eritrodextrne – moleculă mai mică; se colorează în roşu în contact cu iodul;
 acrodextrine – nu prezintă coloraţie în prezenţa iodului.
Glicogenul este echivalentul amidonului, reprezentând forma de depozitare a
excesului de glucide în organismul animal. Se găseşte în cantităţi mari în celulele
musculare şi hepatice. Polimerul prezintă formulă chimică identică celei a celulozei şi
amidonului, (C6H10O5)n, deosebindu-se prin structură şi grad de polimerizare. Având
un număr mult mai mare de legături 1,6-glicozidice, glicogenul este mai ramificat, cu
aspect “arborescent” (fig. 1.6.). Se dizolvă în apă, mai rapid decât amidonul, formând

23
soluţii coloidale opalescente. În prezenţa iodul dă o coloraţie roşie-brună ce nu dispare
la cald.

Conformaţia ˝spaţială˝ a glicogenului

Datorită puterii sale de conversie, polizaharidul devine extrem de important în

viaţa organismelor animale. Acesta poate fi hidrolizat enzimatic până la glucoză,
substratul energetic de bază al celulelor, sau poate fi anabolizat, refăcând rezerva
glucidică, la nivel subcelular.

Dextranul este un polizaharid vegetal format din glucoză, a cărui valoare

biologică este recunoscută doar în practica medicală: se foloseşte ca înlocuitor al
plasmei sanguine.

24
 Polimer al glucozei, dextranul
se obţine prin hidroliza controlată din
dextranul nativ, produs de bacteria
Leuconostoc mesenteroides pe un
substrat de zaharoză.

Structura dextranului

Inulina, de origine vegetală, este alcătuită în principal din molecule de fructoză

şi o moleculă de glucoză terminală, fiind un polizaharid nereducător. Se găseşte în
rădăcinile de cicoare (Cichorium intybus) şi poate fi utilizată în determinarea vitezei
de filtrare glomerulară, mai precis la depistarea afecţiunilor renale.

Ultimele cercetări din domeniu scot în

evidenţă participarea inulinei la dezvoltarea
bacteriilor intestinale, favorizând absorbţia de
calciu şi, posibil, pe cea de magneziu. Datorită
caracteristicilor sale nutriționale și funcționale
deosebite, inulina poate fi utilizată ca îndulcitor în
alimentele grase și fainoase; considerată fibră
solubilă, dacă este consumată în exces poate duce
la balonare.

Structura inulinei

25
 LIPIDE
(lipos = grăsime)

Lipidele sunt substanţe naturale, constituiente ale organismelor vii, plante sau
animale, insolubile în apă dar solubile în solvenţi organici.
Principalele funcţii biologice ale lipidelor sunt următoarele :
◦ componente structurale ale membranelor celulare şi subcelulare ;
◦ forme de depozit ale energiei (1 g de lipide eliberează 9,3 kcal) ;
◦ combustibili metabolici, având rolul de sursă imediată de energie ;
◦ componente protective termic, electric ale peretelui celular pentru anumite celule
animale, vegetale sau microorganisme ;
◦ substanţe biologic active (unele vitamine sau hormoni) au rol funcţional deosebit.
Se găsesc răspândite, atât în regnul vegetal, ca substanţe de rezervă (sâmburi,
seminţe, fructe oleaginoase), cât şi în cel animal, unde deţin rol plastic şi energetic.
• lipide de rezervă: - localizate în ţesutul adipos
- sunt în special de provenienţă alimentară
- se consumă în inaniţie
- sunt proprii fiecărei specii
- sunt reprezentate, în principal, de triacilgliceroli
• lipide citoplasmatice: - variază în funcţie de natura ţesutului
- exemplu, sfingomielinele şi cerebrozidele din ţesutul nervos

Lipide majoritare în organism:

1. Acilglicerolii sau gliceridele sunt cele mai abundente lipide naturale; componente
principale ale grăsimilor de rezervă, din ţesuturi.
 Reacţiile de formare constau în esterificarea glicerolului cu acizii graşi. După
numărul grupărilor esterificate, aciglicerolii pot fi mono-, di- şi triacilgliceroli sau
mono-, di și trigliceride.
Grăsimile de rezervă din adipocite sunt alcătuite aproape exclusiv din
trigliceride. În ţesutul adipos al organismului uman, trigliceridele cuprind următorii
acizi graşi: acid oleic (45%), acid linoleic (8%), acid palmitoleic (7%), acid stearic
(7%), alţi acizi (8%).
Sursele de trigliceride ale organismului sunt exogene şi endogene. Cele
exogene provin din trigliceridele animale şi vegetale ingerate, care sunt absorbite în
principal în limfă sub formă de chilomicroni, împreună cu esterii colestrolului,
lipoproteinele şi fosfopilidele.
Chilomicronii sunt transportaţi în canalul toracic, de unde se varsă în sângele
venos la joncţiunea dintre venele jugulare şi subclaviculare. În decurs de circa 1 – 2
ore chilomicronii sunt îndepărtaţi din plasmă la trecerea prin capilarele hepatice şi
prin cele ale ţesutului adipos, sub acţiunea unei lipoproteinlipaze. Aceata
hidrolizează trigliceridele din chilomicroni în acizi graşi şi glicerol.
Acizii graşi difuzează imediat în celule (în special adipocite) deoarece sunt
înalt miscibili cu membranele celulare. În celule acizii graşi sunt resintetizaţi în
trigliceride; glicerolul nou necesar acestei sinteze este furnizat de procesele
metabolice celulare (degradarea anaerobă a glucidelor).
Sinteza trigliceridelor (lipogeneza) se desfăşoară în principal în ficat şi în
mică măsură în adipocite; are loc prin esterificarea progresivă a glicerolului activat
cu un acid gras. Se formează astfel o monogliceridă, după care se sintetizează „în
trepte” digliceride şi în final trigliceride.
Glucidele ajunse în organism sunt utilizate imediat în scopul producerii de
energie sau sunt stocate sub formă de glicogen. În cazul excesului de glucide acestea
sunt convertite rapid în trigliceride şi sunt apoi stocate la nivelul ţesutului adipos.
 Sinteza lipidelor din glucide este de o importanţă specială din două motive:
◦ capacitatea diferitelor celule din corp de a stoca glucide sub forma de glicogen
este in general slabă, iar sinteza de lipide reprezintă o cale prin care întregul exces
de glucide poate fi stocat și utilizat mai târziu.
◦ fiecare gram de grasime conține de 2,25 ori mai multe calorii de energie
utilizabilă decât fiecare gram de glicogen.
Catabolismul trigliceridelor (lipoliza) are loc în adipocit prin scindarea
treptată a unui acid gras cu formarea digliceridelor, apoi a monogliceridelor şi în
final a glicerolului şi acizilor graşi.
Glicerolul părăseşte imediat adipocitul, iar acizii graşi sunt utilizaţi în
resinteza trigliceridelor sau în procesele energogenetice celulare. În acest scop ei
părăsesc adipocitul şi sunt transportaţi de sânge sub formă de acizi graşi liberi
(AGL). Lipogeneza şi lipoliza sunt într-o strânsă legătură, în raport cu starea
nutriţională şi cu balanţa energetică.

2. Acizii graşi liberi (AGL) reprezintă elementul structural comun tuturor

grăsimilor, asigurând până la 40% din necesarul energetic al unui adult, cu o
alimentaţie normală şi completă.
Muşchiul cardiac obține cantitate de energie prin degradarea oxidativă a AGL.
Animalele care hibernează sau păsările migratoare, au ca sursă unică de energie
acizii graşi liberi.
În plasmă, acizii graşi sunt legaţi de albumina serică, proteină capabilă să
fixeze 7 molecule de acid gras. Valorile fiziologice serice ale AGL pentru adulţi sunt
cuprinse între 0,35-1,2 mEq/l.
Acizii graşi liberi sunt descărcaţi în plasmă majoritar din ţesutul adipos în
funcție de echilibrul dintre lipoliză şi lipogeneză. AGL sunt utilizaţi în scop
energogen de către variate ţesuturi şi celule, cu excepţia creierului şi hematiilor.
 Creşterea nivelului plasmatic a AGL depăşeşte capacitatea de metabolizare a
ţesuturilor extrahepatice, astfel încât ficatul va prelua o mare parte din acizi şi îi va
converti în trigliceride.
Eforturile de anduranţă (probele de fond şi mare fond din atletism, patinaj
fond, schi fond, ciclism şosea) intensifică activitatea sistemelor enzimatice implicate
în degradările aerobe energoformatoare. În acest context, acizii graşi liberi (AGL)
sunt mobilizaţi în cantitate mai mare.
Celulele musculare utilizează în timpul eforturilor de rezistenţă mai mult
energia provenită prin degradarea aerobă a AGL, realizând o economie de glucide,
indispensabilă menţinerii funcţiilor cerebrale.

3. Fosfogliceridele (glicerolipidele sau fosfatidele) reprezintă categoria cu

cele mai importante lipide structurale. În asociere cu proteinele şi alte lipide,
alcătuiesc membranele tuturor celulelor vegetale şi animale.
Fosfolipidele (fosfatidele) sunt esteri ai unui alcool cu acizi graşi superiori,
care au în moleculă un radical de acid fosforic şi o bază azotată. Din această clasă
fac parte lecitinele, cefalinele şi sfingomielinele. Ele sunt lipide solubile, sintetizate
în toate celulele organismului şi transportate în sânge sub formă de lipoproteine.
Cele mai mari cantităţi de fosfolipide se găsesc în creier (sfingomieline şi
lecitine), în ficat şi splină (lecitine şi cefaline) şi în rinichi, inimă şi plămâni
(lecitine).
Fosfolipidele se absorb împreună cu trigliceridele şi colesterolul; intră
împreună cu acestea în structura chilomicronilor. Metabolizarea lor se face în
principal în ficat.
Principalul rol al fosfolipidelor este cel structural (componente de bază ale
membrenelor celulare şi intracelulare) alături de colesterol. Fosfolipidele
hidrosolubile participă şi la scăderea tensiunii superficiale dintre membrane şi
lichidele din jur.
Ritmul reînnoirii (turnover) al fosfolipidelor tisulare este foarte diferit de la
un ţesut la altul, fiind foarte rapid în ficat, foarte lent în creier (luni sau ani) şi
intermediar în rinichi şi muşchi.

4. Sfingolipidele sunt lipide structurale, absente în grăsimile de depozit, dar prezente

în cantităţi mari în ţesutul nervos. Există două tipuri de sfingolipide:
◦ sfingomielinele (au în componenţă fosfor) răspândite în toate structurile
membranare, mai ales în substanţa albă nervoasă a nervilor periferici;
◦ glicosfingolipidele (fără fosfor, dar cu glucid) de tipul: cerebrozide (în substanţa
albă a encefalului) şi gangliozide (în creier şi nervi).

5. Cerurile au caracter hidrofob şi sunt secretate de epiderma plantelor şi animalelor,

formând un strat protector care împiedică pierderea de apă. Cele mai răspândite sunt:
ceara de albină şi lanolina (grăsimea lânii de oaie).
Exemple:
◦ Terpenele sunt răspândite în regnul vegetal; intră în compoziţia uleiurilor eterice
care dau mirosul florilor sau fructelor. Ţesuturile animale conţin cantităţi foarte
mici de terpene.
◦ Carotenoizii se găsesc în regnul vegetal şi participă la reacţiile fotochimice.
Carotenii α, β şi γ sunt răspândite în morcovi, tomate, ardei gras. Tipul β–caroten
este scindat în două molecule de vitamina A (retinal), la nivelul peretelui
intestinal şi în ficat.

6. Colesterolul este component esenţial al membranelor; are caracter hidrofob şi

este precursorul tuturor compuşilor steroidici (printre care, şi vitamina D3).
 În organism, se găseşte sub formă liberă (alcool) sau esterificată (în
combinaţie cu acizii graşi: acil-colesterol). Se găseşte în toate celulele organismului
şi are provenienţă dublă:
◦ exogenă (alimentară – galbenuşul de ou, grăsimile din carne, ficat şi creier);
◦ endogenă (sintetizat la nivel celular, în special în hepatocite); dar şi în celulele
corticosuprarenalei, testiculului, ovarului, pielii, arterelor şi intestinului –
excepţie face celula nervoasă).
Colesterolul alimentar este absorbit rapid în intestin; cea mai mare parte a sa
(80-90%) fiind esterificată (esteri cu acizi graşi) sub acţiunea colesterolesterazei
pancreatice. Sub această formă colesterolul ajunge în circulaţia sistemică.
Colesterolul endogen este furnizat zilnic în cantitate de 1,5 – 2 g din care ¾
este de origine hepatică. Această cantitate este net superioară aportului exogen. Între
aportul exogen de colesterol şi ritmul de biosinteză al acestuia există o strânsă
corelaţie; procesele de sinteză fiind inhibate de creşterea aportului alimentar şi
invers.

Colesterolul îndeplineşte următoarele funcţii:

◦ reglează fluiditatea membranelor;
◦ substanţa albă a structurilor nervoase cuprinde cantităţi mari de colesterol liber
(mai ales, în perioada de mielinizare, după care rămâne constant tot restul vieţii) ;
◦ precursor al hormonilor steroidici-corticosuprarenali, sexuali şi al acizilor
biliari ;
◦ constituent al calciferolului (vitamina D3).

Din cantitatea totală de colesterol plasmatic aproximativ ¾ se găseşte sub

formă esterificată, restul sub formă liberă (predominant în ţesuturi). Creşterea
aportului de lipide de origine animală determină creşterea colesterolemiei, în timp
ce creşterea aportului de lipide vegetale cu grad mare de nesaturare (ulei de soia sau
de porumb) determină scăderea colesterolemiei.
Efectele hipocolesterolemiante ale grăsimilor nesaturate se explică prin
creşterea vitezei de încorporare în lipoproteine a colesterolului esterificat cu acizi
graşi nesaturaţi şi apoi metabolizarea sau eliminarea sa la nivelul ficatului.
Metabolizarea colesterolului are loc în special la nivelul ficatului. O parte din
colesterol este excretat ca atare de către ficat prin bilă, în timp ce o altă parte este
utilizat la nivelul celulelor Kupffer din ficat pentru sinteza acizilor biliari, care la
rândul lor intră in structura bilei. O parte din acizii biliari şi colesterolul ajunşi prin
bilă în intestin se reabsorb pe cale portă şi se reîntorc în ficat.
Prezenţa colesterolului în sânge impune limite cantitative care vor scădea
riscul accidentelor vasculare cerebrale şi al infarctului miocardic. Astfel:
◦ nivel sanguin de colesterol adecvat – 200 mg/dl;
◦ nivel sanguin de colesterol la limită – între 200 şi 239 mg/dl;
◦ nivel sanguin de colesterol crescut – peste 239 mg/dl.

Nivelul colesteroleminei (cantitatea de colesterol în sânge) este influenţat pe

de-o parte de calitatea lipidelor şi cantitatea de colesterol ingerate, iar pe de altă parte
de hormoni (dintre care cei mai importanţi sunt cei tiroidieni şi estrogenii, cu efecte
hipocolesterolemiante). Hormonii tiroidieni scad nivelul plasmatic al colesterolului
prin stimularea metabolizării sale tisulare, în timp ce estrogenii îi inhibă sinteza
hepatică.

În plasmă, lipidele sunt legate de fracţiuni proteice şi formează complexe

lipoproteice (reprezintă peste 95% din toate lipidele plasmatice).
 Lipoproteinele sunt formate aproape în întregime în ficat. Sunt particule
sferice alcătuite din: nucleu hidrofob ce conţine trigliceride şi colesterol esterificat
şi manta periferică hidrofilă formată din apoproteine, fosfolipide şi colesterol
neesterificat. Concentraţia totală de lipoproteine din plasmă este de 700 mg la 100
ml plasmă.
Fracțiunile lipoproteice principale:
◦ lipoproteine cu densitate foarte mică (VLDL – very low density lipoproteins) ce
conţin concentraţii mari de trigliceride şi concentraţii moderate de fosfolipide şi
colesterol. Au rol în transportul trigliceridelor de la ficat spre ţesuturi (în special,
ţesutul adipos);
◦ lipoproteine cu densitate mică (LDL – low density lipoproteins) conţin
concentraţii mari de colesterol, dar relativ puţine trigliceride. Au rol în transportul
colesterolului de la ficat spre ţesuturi.
◦ lipoproteine cu densitate mare (HDL – high density lipoproteins) conţin aproape
50% proteine şi fosfolipide. Au rol antiaterogen prin captarea colesterolului în
exces. Acesta este transportat la ficat unde este transformat în acizi biliari sau
este eliminat ca atare prin bilă.
 PROTEINE
(note de curs)

Proteinele intră în componența organismelor vii cu cel mai înalt grad de

complexitate, varietate moleculară şi specificitate faţă de organ sau specie; sunt
prezente în toate celulele regnului vegetal şi animal în proporţie de peste 50% din
greutatea uscată; îndeplinesc funcţii esenţiale pentru viabilitatea unui sistem
deschis oricât de simplu:
o structurală (proteinele membranelor celulare şi subcelulare),
o mecanică-contractilă (proteinele musculare: actina şi miozina);
o de susţinere (elementul de susţinere al ţesutului conjuctiv: colagen, elastină);
o de depozit (ovalbumina, cazeina, ceruloplasmina);
o transport (proteinele plasmatice transportoare ale gazelor respiratorii:
hemoglobină, mioglobină);
o imunologică ( γ-globuline sau anticorpi);
o de reglare genică (represori biochimici implicaţi în exprimarea informaţiei
genetice);
o catalitică (proteine cu rol de catalizatori: enzime);
o de reglare a activităţii metabolice (hormoni proteici).
Din punct de vedere chimic, proteinele sunt polimeri covalenţi a zeci sau
sute de unităţi structurale, aminoacizi. Aminoacizii (AA) sunt molecule organice
care au în componenţa lor, două grupări funcţionale: - NH2 (amino) şi – COOH
(carboxil), legate de acelaşi atom de carbon α.
α
H2N – CH – COOH
│
R

1
 În structura proteinelor organismului uman, există un număr de ≈ 20 de AA
naturali, care se impun prin proprietăţi fizice şi chimice specifice. O parte dintre
aceştia sunt sintetizaţi prin mecanisme proprii celulare. Din acest motiv, se numesc
neesenţiali.
Cei care ajung în organism numai pe cale alimentară sunt definiţi ca fiind,
esenţiali (metionina, valina, leucina, izoleucina, lizina, fenilalanina, triptofan şi
treonina). Acestora li se adaugă aminoacizii semiesențiali (cisteina, tirozina și
histidina) care pot fi sintetizați de organismul adult dar nu și de sugar.
Policondensarea (unirea) unităţilor structurale duce la formarea de lanţuri
peptidice. Dacă numărul de fragmente este cuprins între 2-10, compuşii se numesc
oligopeptide, iar la un număr de peste 10, polipeptide.
Structurile au la bază legături peptidice. Acestea se formează, prin
eliminarea unei molecule de apă, între gruparea α-amino a unui aminoacid şi
gruparea α-carboxil a altui aminoacid.

H2N – CH – COOH + H2N – CH – COOH →

| |
R1 R2
H2N – CH – CO – NH – CH – COOH + H2O
| |
R1 R2
(dipeptid)

Multe peptide îndeplinesc, în organism, funcţii biologice importante:

2
o glutationul – stimulează activitatea diferitelor enzime; este un tripeptid, care se
găseşte în cantitate mare în drojdia de bere, în ficat (170 mg%) şi splină (100
mg%)
o angiotensina I şi II – prezintă acţiune hipertensivă şi stimulatoare a activităţii
musculaturii netede, reglează balanţă sodiului şi metabolismul apei; intervine în
secreţia primară de aldosteron;
o vasopresina – are acţiune antidiuretică;
o ocitocina – acţionează asupra musculaturii netede (mai ales, a uterului);
o glucagonul – are acţiune hiperglicemiantă, mărind ritmul glicogenolizei
hepatice prin reactivarea fosforilazei ficatului;

La un anumit grad de condensare, lanţurile polipeptidice lineare şi

unidirecţionale pot forma “edificii” tridimensionale. Aceste edificii cu proprietăţi
noi sunt molecule proteice. Între polipeptide şi proteine există doar o graniţă
arbitrară. Proteinele regnului animal pot fi clasificate, după structură în:
o holoproteine (proteine simple), care prin hidroliză eliberează, numai aminoacizi
o heteroproteine (proteine conjugate), care prin hidroliză pun în libertate
aminoacizi şi o grupare neproteică (grupare prostetică).

Cele mai importante holoproteine sunt:

o histonele şi protaminele, care se găsesc în nucleul celular, asociate salin cu
acizii nucleici; participă la structurarea materialului genetic, în cromozomi;
o albuminele, ce prezintă solubilitate crescută în apă şi conţin, aproape, toţi
aminoacizii în proporţii, relativ egale;

3
 Serumalbumina este cunoscută ca factor reglator, în menţinerea constantă a
presiunii osmotice, între spaţiile celulare şi transportor al compuşilor cu molecule
mici, în sânge.
Globulinele prezintă greutăţi moleculare mari şi ocupă toate
compartimentele celulare. Din aceată clasă fac parte imunoglobulinele (γ-
globuline), cu rol în apărarea organismului împotriva agresiunii virotice;
Scleroproteinele au origine animală şi se găsesc numai în spaţiul
extracelular. Sunt insolubile în apă, având structură fibrilară. Intră în compoziţia
ţesutului conjunctiv.
Acestei clase aparţin: colagenul, elastina, keratina şi fibroina.
Colagenul reprezintă 25% din materialul proteic al organismului, fiind
localizat în oase, tendoane, cartilagii şi dinţi. Unităţile formative (tropocolagen) iau
naştere în spaţiul extracelular; se asociază spontan, formând fibra de colagen cu
structură ordonată.
Elastina se găseşte, alături de colagen şi polizaharide, în majoritatea
ţesuturilor conjunctive, mai ales în cele cu o mare elasticitate (ligamente, pereţi
vasculari); este insolubilă în apă.
Polimerul prezintă o structură dezordonată, fiind alcătuită din lanţuri
polipeptidice răsucite haotic, dar puternic solidarizate. Această conformaţie îi
conferă elasticitate şi extensibilitate.
Elastina se poate asocia şi, cu o cantitate de lipide. Acumularea masivă a
acestora, perturbă metabolismul proteinei, favorizând apariţia arteriolosclerozei.
Prin degradarea colagenului se eliberează hidroxiprolina, aminoacid care nu
mai poate fi utilizat la refacerea peptidului. O parte este catabolizată în ficat, iar o
alta este eliminată prin urină. Dozarea hidroxiprolinei în plasmă şi urină are
valoare de diagnostic în monitorizarea diferitelor stări patologice însoţite de
colagenolize (hiperparatiroidism primar sau afecţiuni osoase).

4
 Ţesutul conjunctiv bogat în colagen şi elastină suferă modificări structurale
şi funcţionale cu înaintarea în vârstă, mai ales la nivelul pielii şi vaselor de sânge.
Maladiile ţesutului conjunctiv apar datorită modificărilor cantitative şi/sau
calitative ale constituienţilor săi, sau din lipsa parţială ori totală a unor enzime
specifice.
Enzimopatiile frecvente sunt din categoria mucopolizaharidozelor şi
colagenozelor (lupus eritematos, sclerodermie, poliartrită).
Elastina se poate asocia şi cu o cantitate de lipide. Acumularea masivă a
acestora perturbă metabolismul proteinei, favorizând apariţia arteriolosclerozei.

Heteroproteinele sau proteinele conjugate se clasifică în funcţie de natura

grupării lor prostetice:
o glicoproteine, care conţin o moleculă de glucid (mono sau oligozaharid). Se
subîmpart în mucoproteine, prezente în substanţa fundamentală a ţesuturilor
conjunctive, şi glicoproteine propriu-zise, răspândite în plasmă.
o fosfoproteine, prezentând acidul fosforic esterificat, ca radical prostetic; se
găsesc în cantitate mare în lapte (cazeina);
o lipoproteine, ce conţin o moleculă de lipid (colesterol, triglicerid) în asociere cu
lanţul peptidic, prin intermediul interacţiilor hidrofobe sau polare; se găsesc în
membranele celulare şi mitocondriale, plasma sanguină şi gălbenuşul de ou;
Acidul hialuronic este un mucopolizaharid din seria glicozaminoglicanilor,
prezent în ţesuturile conjunctiv, epitelial şi nervos.
Între altele, este un hidratant biologic al pielii, care atrage şi reţine circa 70%
din greutatea sa în apă pentru o hidratare îmbunătăţită. Descoperirea că volumul
de acid hialuronic scade cu vârsta a dus la utilizarea acestuia ca ingredient
bioactiv în produsele de îngrijire a pielii, menţinând supleţea, tonicitatea şi
elasticitatea epidermei.

5
 Heparina reprezintă un alt mucopolizaharid din seria glicozaminoglicanilor
cu acţiune anticoagulantă. Această proprietate derivă din abilitatea compusului
de a inhiba funcţia trombinei. De asemenea, heparina joacă un rol important în
procesul de clarifiere a plasmei, prin eliberarea în circulaţia sanguină a
lipoprotein lipazei din pereţii capilarelor, enzimă ce acţionează asupra
chilomicronilor şi lipoproteinelor cu densitate foarte joasă.
o metaloproteine, ce prezintă un atom de metal (Fe, Cu, Zn), ca radical neproteic.
Feritina, forma de depozitare a fierului în organism, este prezentă la nivelul
splinei, măduvei osoase şi a ficatului. Transferina (sau siderofilina) transferă fierul
de la nivelul mucoasei duodenale, în organe şi ţesuturi. Ceruloplasmina transportă
cupru şi, uneori, catalizează reacţiile de oxidoreducere.
o cromoproteine alcătuite, alături de materialul proteic, dintr-o substanţă colorată.
Se subîmpart în: hemoproteine (hemoglobina, mioglobina, citocromi,
peroxidaza) şi flavoproteine (colorate în galben, a căror grupare prostetică
derivă de la vitamina B2 – riboflavină).
Hemoglobina şi mioglobina pot transporta, datorită hemului structural, gazele
respiratorii (O2 şi CO2). Hemul conţine un atom de Fe2+. Acest lucru favorizează
legarea moleculelor de gaz. Orice modificare de valenţă a fierului, blochează
fixarea oxigenului, iar hemoglobina (Hb) sau mioglobina (Mb) îşi încetează
activitatea. Deoarece Hb are o conformaţie tetramerică, ea poate transporta până la
4 molecule de oxigen, în timp ce Mb, cu structură monomerică, doar o singură
moleculă.
Flavoproteinele catalizează reacţiile de oxidoreducere ale metabolismului
aerob.
o nucleoproteine, ce prezintă acizii nucleici: :acid deoxiribonucleic (ADN) sau
ribonucleic (ARN), ca radical prostetic.

6
După conformaţia lor tridimensională, proteinele se mai pot clasifica în:
o proteine fibrilare, insolubile în apă (colagen, elastină);
o proteine globulare, solubile în apă (albumine, globuline).
Unele proteine (miozina, fibrinogenul) prezintă caractere intermediare,
fibrilare şi globulare.

Secvenţa specifică aminoacizilor în lanţul polipeptidic constituie structura

primară a unei proteine. Răsucirea lanţurilor polipeptidice într-o structură
complexă, menţinută prin legături disulfurice sau de hidrogen, constituie structura
secundară a proteinei, cea mai obişnuită fiind aceea a unei spirale (α-helix).
Aranjarea lanţurilor răsucite în straturi, cristale sau fibre specifice constituie
structura terţiară a proteinei menţinută de forţe interatomice slabe (legăturile de
hidrogen sau forţele van der Waals). Structura cuaternară constă în agregarea a
două sau mai multe molecule identice sau asemănătoare într-un complex
heteroproteic (hemoglobina).
Plasma sanguină conţine o anumită cantitate de aminoacizi
(aminoacidemia) variabilă între 35 şi 65 mg%, fiind expresia echilibrului dinamic
dintre cantitatea de aminoacizi care trece în plasmei şi cea care se pierde
permanent.

Metabolismul proteinelor

În perioada postprandială, ca urmare a degradării proteinelor alimentare

sub acţiunea enzimelor proteolitice, se elimină în intestin aminoacizii care se
absorb în cea mai mare parte pe cale portală şi, într-o măsură foarte mică, pe cale
limfatică. Aminoacizii resorbiţi pe cale limfatică ajung direct în circulaţia

7
sistemică, în timp ce aminoacizii care au luat calea portală străbat ficatul, fiind
metabolizaţi în proporţie de 20 – 80%.
Procentul de aminoacizi reţinuţi de ficat depinde de necesităţile
metabolice locale şi variază la diverşi aminoacizi: unii sunt metabolizaţi aproape
exclusiv la nivelul ficatului (arginina, histidina, lizina), în timp ce alţii sunt
metabolizaţi şi în alte ţesuturi. Ficatul eliberează în circulaţia sistemică nu numai
aminoacizii de provenienţă exogenă, ci şi pe cei sintetizaţi prin reaminarea şi
transaminarea unor cetoacizi rezultaţi din metabolismul intermediar protidic,
lipidic şi/sau glucidic.
În afara aminoacizilor de origine hepatică în plasmă se descarcă
permanent şi o cantitate de aminoacizi rezultați din catabolismul şi remanierile
proteinelor tisulare. Cercetările efectuate cu radioizotopi au precizat că turnover-ul
(degradarea şi sinteza) proteinelor endogene corespunde unui ritm mediu de 80 –
100 g de proteină tisulară zilnic; cel mai intens fiind cel al mucoasei intestinale;
acest turnover reprezintă nu numai reînoirea celulară, dar şi înlocuirea produşilor
de secreţie.
Aminoacizii exogeni și cei endogeni intră, fără nici o diferenţiere, în
„fondul metabolic comun de aminoacizi”. Din acest fond comun fiecare ţesut sau
celulă își extrage permanent aminoacizii necesari sintezei de noi proteine în
procesul de creştere şi remaniere a proteinelor uzate, pentru sinteza unor
constituenţi proteici specifici (hormoni, enzime, etc) sau a unor substanţe azotate
neproteice (creatină, colină, glutation). Din fondul comun de aminoacizi se pierde
zilnic prin urină 1,1 g aminoacizi liberi şi 2 g conjugaţi, deoarece aminoacizii
filtraţi la nivelul glomerulului renal nu se reabsorb total în tubii uriniferi.
Procesele de degradare şi sinteză a proteinelor se desfăşoară, în organism, în
funcție de cerințele organismului. Proteinele nu se depozitează într-un organ sau
ţesut specializat. Întotdeauna aportul sporit de proteine este urmat de o

8
intensificare a proceselor de degradare, iar reducerea ingestiei alimentare măreşte
viteza reacţiilor de sinteză.
Organismul are capacitatea de a menţine un echilibru permanent între
aportul şi eliminarea de proteine. Stabilirea echilibrului azotat depinde de ingestia
exogenă de aminoacizi în condiţiile în care importantă este nu numai masa
proteică, ci şi calitatea (conţinutul în aminoacizi esenţiali).
Utilizarea aminoacizilor se face predominant pentru sinteza de proteine
tisulare şi sanguine, în toate celulele. Proteinele tisulare sunt constituenţi extrem de
labili, care suferă permanent procese de catabolism concomitent cu procese de
sinteză. La adultul normal există un echilibru dinamic între aceste procese. În
schimb în perioada de creştere ritmul sintezelor îl depăşeşte pe cel al degradărilor
proteice şi se acumulează noi proteine în organism. În perioada de senescenţă
avansată, echilibrul este deviat în sens invers.
Pentru a sintetiza molecula proteică este necesar ca în fondul metabolic
celular să fie prezenţi toţi aminoacizii necesari, lipsa unuia singur făcând
imposibilă sinteza. Realizarea secvenţei caracteristice a aminoacizilor în lanţul
peptidic este controlată de acizii nucleici.
Catabolismul aminoacizilor se efectuează predominant în ficat (peste 80%),
iar restul în rinichi şi alte ţesuturi. Principalele mecanisme generale de degradare a
aminoacizilor sunt dezaminarea, transaminarea şi decarboxilarea.
1. Dezaminarea oxidativă – constă în eliminarea unei molecule de amoniac
(NH3), din cadrul structurii unui aminoacid, cu formare de cetoacid; se întâlneşte
doar la organismele animale.
Reacţiile de acest tip se desfăşoară cu participarea unor enzime, având în
structura lor NAD+ (forma oxidată). Acesta preia hidrogenul şi-l transferă lanţului
respirator.

9
 În ţesuturi, se desfăşoară cu mare intensitate dezaminarea oxidativă a
acidului glutamic, sub acţiunea catalitică a glutamat dehidrogenazei (ce are în
structura sa NAD+). Acidul α-cetoglutaric rezultat devine un acceptor de grupări
amino în reacţiile de transaminare, ceea ce face din aminoacid un important
intermediar al metabolismului proteic.
Cetoacidul care rezultă din dezaminare poate urma mai multe căi
metabolice :
o ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs), în care este oxidat complet până la CO2 şi
H2O cu eliberare de energie; această cale este parcursă în special când
organismul se găseşte în carenţă energetică.
o ciclul Krebs, parcurs în sens anabolic, sintetizând în final glucoză şi glicogen;
această variantă metabolică constituie substratul procesului de gluconeogeneză
(care se realizează în cea mai mare parte la nivelul ficatului şi în mai mică
măsură la nivelul rinichiului) şi este accesibilă numai pentru anumiţi aminoacizi
denumiţi glucoformatori (glicocol, alanină, treonină, valină, histidină, acid
aspartic, acid glutamic, serină, lizină, cistină, prolină şi hidroxiprolină).
o sinteza de lipide, proces la care participă atât aminoacizii glucoformatori cât şi
cei cetoformatori. Din aminoacizii glucoformatori se formează acid piruvic prin
dezaminare. Din aminoacizii cetoformatori (leucină, izoleucină, triptofan,
fenilalanină, tirozină) se sintetizează corpii cetonici.
2. Transaminarea – se referă la transferul unei grupări amino (-NH2) de la
un aminoacid la un cetoacid, în prezenţa aminotransferazelor. Enzimele se găsesc
în mitocondrii sau citoplasmă şi prezintă în structură un derivat de la vitamina B 6
(piridoxal fosfat). Coenzima (piridoxal fosfat) poate fixa aminoacidul formând,
iniţial, baza Schiff. Prin intermediul acesteia are loc transaminarea, decarboxilarea
AA sau deshidratarea serinei și desulfurarea cisteinei.

10
 În urma degradării, se vor forma aminoacizi şi cetoacizi noi, care intră în
ciclul Krebs sau în alte serii metabolice. Reacţia reprezintă o cale de formare a
aminoacizilor neesenţiali.
Reacţia este reversibilă, echilibrul fiind îndreptat prioritar spre formarea
componentei utile organului respectiv, la un moment dat. Cele mai importante
aminotransferaze sunt glutamat oxaloacetat transaminaza (GOT) şi glutamat
piruvat transaminaza (GPT), conform denumirilor uzuale clinice.
GPT-ul este o enzimă specifică ficatului, care difuzează excesiv în plasmă,
în diferite afecţiuni hepatice. Cantităţi mari de GOT se găsesc în miocard. După
infarctul miocardic, această enzimă este eliberată în plasma sanguină, în
concentraţie mare. Dozarea plasmatică a acestor aminotransferaze prezintă un
interes deosebit în diagnosticarea unor maladii.
3. Decarboxilarea – reprezintă procesul de eliberare a unei molecule de
CO2, din structura unui aminoacid cu formare de amine biogene. Mecanismul
acestei reacţii se desfăşoară sub acţiunea unei enzime (aminoacid decarboxilaza)
care are în componenţă piridoxal fosfatul, derivat de la vitamina B6.
Reacţia este caracteristică în special pentru degradarea bacteriană a
aminoacizilor şi stă la baza proceselor de putrefacţie care au loc în colon, atunci
când ajung cantităţi mari de proteine nedigerate. Prin decarboxilarea aminoacizilor
se obţin amine, dintre care unele de importanţă biologică deosebită printre care
cadaverina din lizină, putresceina din ornitină, histamina din histidină. Tot prin
procese de decarboxilare se sintetizează noradrenalina din tirozină sau serotonina
din triptofan.
Amoniacul rezultat al dezaminării aminoacizilor, precum şi cel care
ajunge la ficat ca urmare a proceselor de putrefacţie intestinală, devine toxică în
exces, în special pentru celulele nervoase; concentraţia amoniacului în sânge
oscilează între 0,1 – 0,2 mg%. Pentru menţinerea acestor limite, inofensive

11
organismului, au loc procese de detoxifiere extrem de eficiente. Acestea sunt
reprezentate de ureogeneză (formarea ureei) şi biosinteza glutaminei (fixarea
temporară şi reversibilă a amoniacului pe molecula acidului glutamic).
Formarea ureei se desfăşoară în cadrul unei secvenţe ciclice de reacţii
cunoscută și sub numele de ciclul ureogenetic sau ciclul Krebs-Henseleit, la nivelul
mitocondriei sau citoplasmei hepatocitului. Procesul este consumator de energie şi
împiedică acumularea de amoniac liber în concentraţii prea mari. Energia necesară
desfăşurării ciclului ureogenetic este furnizată de compuşii macroergici specifici.
Ureea poate fi transportată prin sânge la rinichi, în formă liberă; nu există un
prag de eliminare renală, astfel încât toată cantitatea sintetizată este rapid excretată.
Valoarea uremiei la adult este de 20-40 mg/100 ml de plasmă, iar cantitatea zilnic
excretată ajunge până la 15-30 g/24 ore ceea ce demonstrează viteza de desfăşurare
a ureogenezei şi intensitatea catabolismului proteic.
Glutamina prezintă, în plasmă, concentraţii de 6–10 mg% considerate
fiziologice. Biosinteza compusului are loc în toate celulele eliberatoare de amoniac
(ficat, muşchi, rinichi şi intestin). Transportată la ţesuturi, glutamina se poate
scinda în acid glutamic şi amoniac, care se elimină apoi prin urină, sub forma
sărurilor de amoniu. Procesul devine esenţial în viaţa organismelor amoniotelice.
Concentraţia amoniacului creşte în timpul eforturilor musculare de
anduranţă sau după o intensă activitate cerebrală. Ţesutul nervos devine extrem de
sensibil la modificările cantitative ale amonemiei peste limitele fiziologice.
Hiperamonemia apare în tulburări hepatice cronice cu deficienţe de detoxifiere
ducând la intoxicaţii foarte grave.
Creatina este un compus azotat, total dependent de metabolismul proteic,
având ca precursori doi aminoacizi: glicocolul şi arginina. Îndeplineşte funcţie
energetică la nivel muscular, deşi sinteza sa are loc în rinichi şi ficat. Creatina sau
acidul metil guanidin acetic a fost descoperită în 1832.

12
 De abia în 1923, s-a constatat prezenţa a 95% din totalul creatinei existente
în organism la nivelul muşchilor scheletici (1/3 se găseşte în formă liberă, iar restul
sub formă de creatinfosfat). Reprezintă prima cale de resinteză a ATP-ului în
contracţia izometrică. Suplimentarea de creatină sub forma diferitelor produse
previne oboseala musculară postefort.
Din hepatocite, creatina ajunge pe cale sanguină în muşchi, unde se menţine
într-un echilibru permanent, cu forma sa fosforilată:

creatin fosfokinaza
creatină + ATP ↔ creatinfosfat + ADP

Sensul reacţiei depinde de intensitatea contracţiei musculare şi de

concentraţia ATP. Reacţia este catalizată de creatin fosfokinaza şi este corelată cu
procesele generatoare de energie: glicoliza şi fosforilarea oxidativă.
Energia chimică, stocată în structura creatin fosfatului, este utilizată indirect
în contracţia musculară, prin intermediul ATP-ului. Aşa se explică de ce, în urma
unei contracţii musculare de scurtă durată şi intensitate moderată, nu se pun în
evidenţă modificări ale concentraţiei de ATP, deşi, activitatea musculară este
dependentă de energia eliberată de acesta.
Refacerea ATP consumat în cursul efortului este atât de rapidă, încât devine
practic simultană cu scindarea sa.
Procesul resintezei ATP din 2 molecule de ADP se desfăşoară sub acţiunea
conjugată a mai multor sisteme eficiente (glicoliză, fosforilare oxidativă) şi în
prezenţa miokinazei (enzima specifică muşchiului):

2 ADP ↔ ATP + AMP

13
 Dozarea creatinkinazei oferă informaţii preţioase pentru depistarea
diverselor afecţiuni musculare, cum ar fi distrofiile. Creatina poate fi degradată, la
nivel muscular, în anhidrida sa (creatinina). Aceasta este eliberată în sânge şi, apoi,
eliminată la nivel renal, prin urină.
Creatina şi creatinina sunt compuşi azotaţi neproteici, al căror nivel sanguin
poate fi ridicat tranzitoriu în urma unui efort fizic intens; revenirea la valorile
fiziologice se realizează după 30 de minute postefort. Activităţile sportive, care
depăşesc posibilităţile organismului în resinteza de creatinfosfat, conduc la
creşterea nivelului creatininei plasmatice şi a excreţiei urinare.

Valorile creatinemiei considerate fiziologice sunt de 0,7-1,5 mg% la bărbaţi

şi 0,5-1,3 mg% la femei. În repaus, creatina serică are valori mai mari la sportivi,
comparativ cu nesportivii; iar după eforturi prelungite cresc până la 1,9 ± 0,3 mg%;
valori care se menţin încă 12-20 de ore postefort.
Eliminarea urinară de creatinină este corelată cu masa de țesut muscular şi
nu poate fi influenţată de alimentaţie. Creatinina este excretată exclusiv prin
filtrare glomerulară, iar în insufucienţe renale hiperconcentraţia acesteia precede
creşterea azotului neproteic total. În distrofiile musculare, nivelul creatininei serice
se modifică.

În funcţie de raportul dintre azotul proteic introdus (1) şi cel eliminat (2), se
disting 3 situaţii:
• balanţă azotată echilibrată (1) ≈ (2), condiţie caracteristică unui adult sănătos;
În anumite limite organismul se poate menţine în stare de balanță azotată
echilibrată, chiar dacă sunt temporar crescute sau diminuate aporturile proteice
alimentare. Cantitatea minimă de proteine necesară pentru menţinerea acestei stări

14
este de circa 50 g/zi și corespunde unor eliminări urinare minime de azot
(aproximativ 7 g/zi).
• balanţă azotată pozitivă (1) > (2), specifică unui organism în creştere sau în
convalescenţă;
În perioada de creştere, în timpul sarcinii şi al lactaţiei, organismul trece
printr-o perioadă de bilanţ pozitiv în care eliminările azotate sunt inferioare
aportului, iar excesul de azot este înglobat în proteinele sintetizate.
• balanţă azotată negativă (1) < (2), prezentă în subnutriţie sau în caz de
traumatisme.
Cand aportul proteic alimentar scade sub valoarea minimă, eliminările
depăşesc ingestia şi se instalează balanța azotată negativă; se consumă din azotul
obținut prin catabolizarea proteinelor proprii (musculatură, ficat).
Valoarea nutritivă a proteinelor este determinată de compoziţia lor şi de
gradul de digestibilitate; se calculează prin diferenţa dintre azotul conţinut de
proteinele ingerate şi cel eliminat prin tubul digestiv (0,5 – 1,5 g/zi).
Proteinele animale sunt în general mai digerabile decât cele vegetale.
Substanţele proteice introduse în organism au proprietatea de a stimula
metabolismul. Acţiunea stimulatoare este denumită „acţiune dinamică specifică”
(ADS). În acest caz, proteinele posedă cea mai mare ADS.

15
 BIOCATALIZATORI

Toate reacţiile biochimice se desfăşoară în prezenţa catalizatorilor

organici, care măresc rata metabolică şi imprimă sensul transformărilor.
Energia este eliberată lent, proporţional cu ritmul metabolic şi depinde,
parţial, de natura sursei primare de combustie.

Biocataliza

Fenomenul prin care se modifică viteza unei reacţii chimice în prezenţa

unor substanţe se numeşte cataliză. Substanţele (catalizatorii) participă
efectiv la etapele procesului şi se regenerează după încheierea acestuia.
Dacă acest fenomen se desfăşoară în condiţiile specifice unui mediu
biologic, el se numeşte biocataliză.
Nu toate moleculele reacţionează cu aceeaşi viteză, deoarece se
găsesc pe diferite nivele energetice. Diferenţa de energie dintre moleculele
active şi cele inactive defineşte energia de activare, dependentă de
temperatură şi de numărul de ciocniri între moleculele reactanţilor.
Scăderea energiei de activare a procesului măreşte viteza de reacţie,
deoarece se formează un complex activ „catalizator-reactant”, pentru care
energia de activare este mult mai mică.
Catalizatorii nu influenţează decât reacţiile posibil termodinamice,
care au loc cu scăderea energiei libere. De asemenea, echilibrul
termodinamic nu se modifică în prezenţa biocatalizatorilor, deoarece aceştia
nu se implică în schimburi energetice cu mediul înconjurător.
O cantitate mare dintr-un anumit tip substrat poate conferi celulei
stabilitate, astfel încât să nu opteze pentru o altă sursă de energie. Aceasta
se datorează activităţii enzimatice a biocatalizatorilor. În această categorie
sunt incluse enzimele și vitaminele.

Enzime

Termenul de enzimă a fost introdus de Kühne (1878), ca apoi Traube

să pună în evidenţă structura sa proteică. B. Sumner (1926) izolează pentru
prima dată o enzimă (ureaza), în formă cristalină. Toate enzimele sunt de
natură proteică şi prezintă structură primară, imprimată de secvenţializarea
aminoacizilor în catena polipeptidică, o structură secundară, terţiară şi,
uneori, cuaternară.

Enzimele nu pot cataliza decât procese care în ansamblul lor sunt

termodinamic posibile. Datorită structurii lor proteice, enzimele îmbătrânesc
mai repede, obligând organismul viu la o permanentă metabolizare a
acestora (degradare şi biosinteză).

Pentru menţinerea unui echilibru între produşii de catabolism şi cei de

biosinteză, organismele vii dispun de un mecanism de autocoordonare a
activităţii celulare. Dintre acestea, cel mai important acţionează în reglarea
metabolismului intermediar celular, prin inhibiţie, cu ajutorul produşilor finali
de reacţie; se numeşte inhibiţie prin feed-back, iar enzima implicată este o
enzimă reglatoare, allosterică.

Enzimele prezintă proprietăţi comune tuturor catalizatorilor:

 modifică viteza de reacţie fără să se consume;

 produc transformări de cantităţi mari de substrat, la concentraţii extrem
de mici de enzimă;
 acţionează reversibil, conform legii acţiunii maselor, nemodificând
echilibrul reacţiei, ci numai viteza cu care se atinge acest echilibru.
Cea mai importantă proprietate a enzimelor o constituie specificitatea.
Aceasta poate fi marcată de tipul de substrat (specificitate de substrat) şi de
tipul de reacţie chimică în care este angajată enzima (specificitate de acţiune
sau de reacţie).

Specificitatea de substrat se referă la capacitatea enzimelor de a

acţiona asupra unor anumite substanțe sau asupra unor anumite grupări
funcţionale sau legături chimice. Uneori, această caracteristică este strictă
(ureaza acţionează asupra unui singur substrat respectiv, ureea, iar arginaza
catalizează doar arginina).

Mecanismul de acţiune al enzimelor este asemănător tuturor

catalizatorilor. Enzimele sunt active în concentraţii mici; nu se consumă în
timpul acţiunii lor; nu modifică starea finală de echilibru a reacţiei catalizate,
ci doar viteza cu care se atinge acest echilibru.

Enzimele specifice controlează rata eliberării de energie în timpul

catabolismului. Activitatea, ca şi denumirea lor, este foarte importantă şi
complexă. Pentru ca o reacţie enzimatică să se desfăşoare, substratul
trebuie să se fixeze pe enzimă, formând un complex activat: enzimă-
substrat. Această fixare se face în regiuni bine determinate de pe suprafaţa
enzimei, care poartă numele de centri activi. Un centru activ este constituit
dintr-un număr redus de aminoacizi.
Legarea substratului de centrul activ al enzimei imprimă acestuia o
stare de tensiune moleculară, care facilitează reacţia biochimică sau
orientează favorabil moleculele ce urmează să reacţioneze, una în raport cu
cealaltă.
 Activitatea enzimatică (C. Mathews, 1993)
a. enzima şi substratul înainte de reacţie ; b. formarea complexului
enzimă-substrat, ce declanşează reacţia ; c. revenirea enzimei la
stadiul iniţial şi formarea produşilor de reacţie.

După scindarea unei molecule de substrat, produşii de reacţie sunt

eliberaţi imediat de pe suprafaţa enzimei, iar centrul activ astfel eliberat
poate fi angajat în reacţii ulterioare. Se declanşează un proces ciclic care se
desfăşoară cu mare viteză, ce variază între 102–107 molecule de
substrat/minut/centru activ. O enzimă poate să transforme într-un minut o
cantitate de substrat, care poate să fie chiar de o mie de ori mai mare decât
propria sa greutate.
Accelerarea vitezei unei reacţii se explică prin activarea moleculelor
care participă la o anumită reacţie, micşorând nivelul energetic şi permiţând
moleculelor să reacţioneze rapid. Scăderea nivelului energetic la o valoare
minimă determină labilizarea substratului.
 Cataliza enzimatică se exprimă prin viteza cu care enzima catalizează
conversia substratului în produşi de reacţie. Această activitate depinde de
concentraţia enzimei şi de condiţiile de reacţie (temperatură, pH, electroliţi).
Activitatea enzimelor este influenţată de pH-ul mediului în care îşi
exercită acţiunea. Pentru fiecare enzimă există o zonă de pH cu două valori
limită, în care activitatea este maximă (pH optim); frecvent, aceasta se
situează în zona neutralităţii.

Enzimele sunt termolabile: încălzite peste o anumită temperatură, îşi

pierd ireversibil funcţia catalitică. În general, inactivitatea enzimatică apare
la o încălzire peste 80ºC. Temperaturile coborâte (sub 0°C) nu distrug
structura chimică, ci o conservă. De aceea, acţiunea frigului determină
numai o oprire reversibilă a activităţii enzimatice. Se consideră ca
temperaturi optime ale acţiunii enzimatice valori cuprinse între 30 - 40º C şi
ca presiune optimă cea egală cu presiunea atmosferică normală.

Există o serie de substanţe (efectori enzimatici) care pot mări sau

scădea activitatea catalitică a unei enzime, respectiv pot accelera sau
diminua viteza unei reacţii biochimice. Dacă aceşti compuşi măresc viteza
de reacţie, se numesc activatori enzimatici şi dacă o micşorează, inhibitori
enzimatici.

Activatorii enzimatici exercită o acţiune protectoare asupra enzimei,

împiedicând inactivarea ei la acţiunea unor substanţe toxice. Astfel,
vitaminele E, K sau C protejează enzimele de acţiunea toxică a peroxizilor
ce rezultă în timpul metabolismului.

Enzimele sunt sintetizate sub formă de proenzime sau zimogene.

Acestea au structură de tip enzimă-inhibitor. Inhibitorul este o polipeptidă
care blochează centrii activi ai enzimei. Scindarea complexului enzimă-
inhibitor eliberează enzima, care îşi va îndeplini funcţia catalitică. De
exemplu, tripsina pancreatică este secretată sub formă de tripsinogen
(enzima activă + inhibitor). Enterokinaza funcţionează ca activator şi va
elibera tripsina.

enterokinază

tripsinogen ↔ tripsina activă + inhibitor (hexapolipeptid)

Ionii metalici stimulează activitatea enzimelor, fiind consideraţi

principali cofactori enzimatici. Activarea unui sistem enzimatic poate fi
indusă şi prin mecanisme genetice acţionând la nivelul biosintezei enzimelor;
această inducţie este impusă de activatori endogeni (proprii organismului)
sau activatori exogeni (medicamente).

O serie de substanţe diminuează viteza catalitică a enzimelor, fiind

considerate inhibitori enzimatici (ionii de argint şi mercur). S-a identificat un
inhibitor specific tripsinei cu 56 resturi de aminoacizi, în pancreasul
mamiferelor. De asemenea, după administrarea parenterală de proteine
enzimatice în organismul animal, pot apărea antienzime corespunzătoare
având caracter de anticorpi, care vor inhiba acţiunea enzimei respective.

Coenzime

Pentru enzimele cu structură binară, componenta neproteică

(coenzima) nu îndeplineşte funcţia catalitică, deoarece se transformă în
timpul procesului la care participă şi se regenerează pe baza unei reacţii
ulterioare. O coenzimă devine grupare prostetică dacă este puternic legată
de proteina din cadrul structurii enzimatice.
 Coenzimele funcţionează ca transportori de grupări active de pe un
donor pe un acceptor şi pot fi constituite din vitamine (cele aparținând
complexului B) sau elemente chimice (metale).

Coenzima Elementul constitutiv Funcţia

1. Coenzime transportoare de hidrogen, oxigen sau electroni:
Nicotinamid-adenin Acid nicotinic (vitamina Transport de hidrogen
dinucleotid (NAD) PP)
Nicotinamid-adenin Acid nicotinic (vitamina Transport de hidrogen
dinucleotid fosfat (NADP) PP)
Flavin mononucleotid Riboflavina (vitamina B2) Transport de hidrogen
(FMN)
Flavin-adenin dinucleotid Riboflavina (vitamina B2) Transport de hidrogen
(FAD)
Ubichinona Ubichinona Transport de hidrogen
Coenzime hemice Fier Transport de electroni sau
oxigen
Ceruloplasmina Cupru Transport de electroni sau
oxigen
2. Coenzime transportoare de grupări funcţionale:
Piridoxal fosfat Piridoxina (vitamina B6) Transfer de grupări amino
şi CO2
Tiamin pirofosfat Tiamina (vitamina B1) Transfer de grupări
aldehidice
Coenzima A Acid pantotenic Transfer de grupări acetil
şi acil
Acid tetrahidrofolic Acid folic Transfer de grupări cu un
atom de carbon
Biotina Biotina Transfer de CO2
Deoxiadenozil- şi Cobalamina Transfer de grupări
metilcobalamina funcţionale
Acid lipoic Acid lipoic Transfer de grupări acil
Filochinona redusă Filochinonă Transfer de grupări
carboxil
Retinil fosfat Retinol Transfer de grupări
monozaharidice

Principalele coenzime şi funcţiile lor în metabolismul intermediar

 Localizarea enzimelor la nivel celular imprimă o anumită specializare
biochimică în raport cu fiecare compartiment subcelular. Astfel, în membrana
celulară, se găsesc numeroase enzime implicate în transportul de substanţe.
Pe membrana mitocondriilor sunt localizate enzimele lanţului respirator ale
procesului energogenetic, iar în matrice, enzimele ciclului Krebs sau ale
biosintezei acizilor graşi.
Ribozomii prezintă complexele enzimatice implicate în sinteza de
proteine, iar nucleul, pe cele implicate în metabolismul acizilor nucleici.
Din cele 2 000 de enzime cunoscute până în prezent, o mică parte se
găsesc în plasmă (sau ser). Investigaţia lor clinică poate stabili evoluţia
proceselor cronice şi orientarea terapiei. În plasmă, există următoarele
categorii de enzime:
 enzime secretorii cu rol activ în plasmă (enzime funcţionale), prezente şi
active numai la nivel sanguin; se sintetizează în hepatocite, de unde trec
în concentraţii mari în sânge. Cele mai importante proteine-biocatalizatori
sunt: pseudocolinesteraza, ceruloplasmina, enzimele şi proenzimele
coagulării sau fibrinolizei.

Scăderea concentraţiei enzimelor funcționale sub limita fiziologică

reprezintă consecinţa unei disfuncţii hepatice. Absenţa lor, însă, se
datorează unei erori genetice.
De exemplu, afecțiunea Wilson cauzată de mutația unei gene de la
nivelul cromozomului 13 face imposibilă sinteza proteinei transportoare
responsabilă, atât cu transferul cuprului în ceruloplasmină cât și, cu excreția
biliară a acestuia. Persoanele afectate prezintă o acumulare excesivă de
 cupru în țesuturi sau organe (ficat, encefal) și simptome asemănătoare bolii
Parkinson.

 enzime excreto-secretorii, produse de glandele exocrine şi pancreas;

acţionează la nivelul tubului digestiv (lipaza, tripsina, amilaza) şi sunt
prezente în plasmă, doar în concentraţii extrem de mici, din cauze
patologice.

Enzimele secreţiilor exocrine (lipaza, amilaza pancreatică, tripsina,

fosfataza acidă sau alcalină) pot prezenta scăderi cantitative, în cazul
atrofierii ţesuturilor secretorii sau creşteri, în cazul obstrucţiei căilor
excretoare, datorită modificărilor de permeabilitate a membranei celulare.

 enzime intracelulare, prezențe permanente ale spaţiului citoplasmatic şi

formaţiunilor subcelulare (de exemplu: glutamat dehidrogenaza în
mitocondrii, catalaza în peroxizomi, fosfataza acidă în lizozomi etc.).
Trecerea lor în plasmă se produce sub acţiunea unor factori patogeni
(fizici, chimici sau biologici), datorită traumatismelor sau a unor tulburări
circulatorii. Efectul nociv al acestor agenţi este redus prin adaptările
metabolice celulare, dezvoltate în funcţie de amploarea şi durata acţiunii
factorilor patogeni. Cu cât efectul leziunii este mai mare, cu atât concentraţia
enzimelor în plasmă va fi mai mare, indicând un amplu proces de citoliză.
Enzimele citoplasmatice sunt primele care trec în plasmă, în timp ce
proteinele din alte particule subcelulare ajung numai în cazul unei acţiuni
drastice şi prelungite a factorului patogen.
 Prin determinarea activităţii enzimelor intracelulare în plasmă, se
evidenţiază diagnosticul clinic (o corelaţie între extinderea şi severitatea
leziunii şi amploarea creşterii activităţii enzimelor plasmatice).
Dacă după acţiunea factorului patogen celula îşi menţine potenţialul de
refacere, atunci leziunea este reversibilă. Dacă acţiunea factorului se
prelungeşte, astfel încât nu mai permite reversibilitatea proceselor induse,
se instalează insuficienţa metabolică şi enzimatică a ţesutului lezat, în mod
ireversibil.

Creşteri ale concentraţiei de lactat dehidrogenaza se produc în infarctul

miocardic, necroza hepatică acută, anemia pernicioasă, în stări neoplazice
sau leucoze acute.
Glutamat-oxaloacetat-transaminaza (GOT) este o enzimă biloculară
(mitocondrie şi citoplasmă) prezentă în toate celulele, în special în miocard,
ficat, muşchi şi rinichi. Variaţiile patologice cunoscute sunt cele de tipul
creşterilor cauzate de un infarct miocardic. Valorile ating un maxim în
primele 24-48 de ore și se vor normaliza în următoarele 4-7 zile. S-au
evidențiat valori ridicate ale acestei enzime și în cazul hepatopatiilor sau a
stărilor hemolitice.
Glutamat-piruvat-transaminaza (GPT) este enzima serică a cărei
dozare este importantă în patologia hepatică. Citoplasma hepatocitelor
prezintă o cantitate mare de enzimă, iar trecerea masivă a acesteia în sânge
evidenţiază o formă precoce de hepatită.
Determinarea simultană a transaminazelor şi calculul raportului
GOT/GPT (raportul de Rittis) prezintă o mai mare eficiență în depistarea
afecţiunilor hepatice.
 Creatin-fosfokinaza (CPK) se găseşte în citoplasma şi mitocondriile
muşchilor, miocardului şi creierului. Creşteri ale concentraţiei de enzimă se
manifestă în primele 2-3 ore, cu maximum în 12-36 de ore în infarctul
miocardic. De asemenea, hiperconcentraţii se întâlnesc în miopatii, distrofii
musculare sau în leziuni ale sistemului nervos central.
Fosfataza alcalină este alcătuită din trei forme izoenzimatice
(hepatobiliară, osoasă, intestinală), la care se adaugă în timpul sarcinii o
formă tranzitorie (forma placentară). Determinarea fosfatazei alcaline se
recomandă în:
 diagnosticul diferenţiat al bolilor hepatice;
 diagnosticul afecţiunilor osoase, fiind la ora actuală singura enzimă cu
importanţă practică în patologia ţesutului osos;
 diagnosticul în hiperparatiroidism;
 are valoare de marker tumoral în tumorile de diverse etiologii (depistarea
metastazelor hepatice sau osoase).

Enzimele sunt indicatori de evaluare a capacităţii funcţionale de efort.

Concentraţia lor plasmatică reprezintă expresia echilibrului dinamic a
mediului intern şi a reglării metabolismului.
Modificările metabolismului muscular datorat unei activităţi fizice
intense se reflectă la nivelul întregului complex tisular. Astfel, trecerea
enzimelor intracelulare în cantitate mare în sânge este cauzată de scăderea
permeabilităţii celulare; aceasta poate fi şi consecinţa unor
microtraumatisme repetate (în cazul eforturilor mari, de impact).
 Eforturile de lungă durată măresc nivelul concentrației enzimelor serice
şi timpul de revenire la valorile fiziologice; aspecte prin care se poate stabili
durata stresului metabolic de efort.
În interpretarea şi evaluarea concentraţiei enzimatice, se elimină
situaţiile patologice şi faptul că la unii alergători de fond şi mare fond se
constată hepatomegalie. Această stare conduce la creşterea nivelului
cantitativ al enzimelor provenite din musculatura scheletică solicitată, şi nu
datorită modificării permeabilităţii membranei hepatocitelor.
 Digestia – ingerarea,
prelucrarea şi dezintegrarea
alimentelor complexe în principii
alimentare simple, care pot fi utilizate
la nivelul ţesuturilor şi organelor în
scop structural, energetic şi
funcţional.

Absorbția – procesul de
trecere a substanțelor din intestin
prin peretele intestinal în capilarele
din sânge, și apoi în vena portă.

Digestia şi absorbţia glucidelor

Pentru a putea fi utilizate de organism, glucidele alimentare (exogene)

suferă un proces de digestie şi absorbţie. Digestia începe încă din cavitatea
bucală sub acţiunea ptialinei sau amilazei salivare. Aceasta acţionează la un
pH optim de 8 şi favorizează scindarea hidrolitică a amidonului în dextrine.
Acţiunea de scindare, la acest nivel, nu este suficientă, deoarece timpul de
contact al alimentelor cu enzima este scurt.
 În intestin, hidraţii de carbon continuă să fie degradaţi, sub acţiunea
enzimelor pancreasului exocrin (amilaza pancreatică) şi a celor intestinale
(dizaharidazele: maltaza, zaharaza, lactaza, care acţionează pe substrat
specific: maltoză, zaharoză, respectiv lactoză).

De exemplu,

amilaza amilaza maltaza

Amidon → Dextrine → Maltoză → Glucoză

Toate enzimele intestinale sunt concentrate la nivelul jejunului şi

sintetizate către enterocite, a căror membrană plasmatică prezintă o
structură microvilară ce măreşte substanţial suprafaţa activă în procesul de
digestie şi absorbţie a glucidelor.

Alimentele conţin, pe lângă zaharuri hidrolizabile, şi glucide

nedigerabile (celuloza, galactani, manani) care, în absenţa enzimelor
specifice, nu suportă transformări enzimatice, fiind eliminate prin fecale. Cu
toate acestea, compuşii reprezintă “fibre alimentare”, cu rol stimulator al
secreţiei intestinale şi activator al peristaltismului intestinal.
 Digestia și absorbția glucidelor

Monozaharidele (glucoza, fructoza, galactoza, pentoza) rezultate în

urma digestiei enzimatice vor fi absorbite la nivelul intestinului subţire, prin
mecanisme biofizice şi biochimice (consumatoare de energie) sau prin
difuzie facilitată.

Viteza de absorbţie depinde de regiunea şi starea funcţională a

intestinului, de prezenţa vitaminelor grupului B (tiamina, piridoxina, acidul
pantotenic) şi a hormonilor tiroidieni (tiroxină) și de natura monozaharidului
(glucoza şi galactoza au viteza cea mai mare de absorbţie; fructoza cu
aproape 50% mai puţin, iar manoza numai 20% din viteza de absorbţie a
glucozei).

Odată absorbite, monozaharidele ajung, prin vena portă, la ficat. Aici

sunt depozitate, temporar, sub formă de glicogen sau sunt transportate, prin
sânge, la nivel celular.

În funcţie de necesităţile organismului, ozidele suportă transformări:

catabolice, cu degajare de energie, sau anabolice (de resinteză), cu consum
energetic.

Digestia şi absorbţia lipidelor

Dintre compuşii lipidici (trigliceride, fosfolipide, colesterol, lecitine),

numai trigliceridele reprezintă o importantă sursă a catabolismului energetic.
Acestea sunt stocate în adipocite şi în fibrele musculare scheletice. În tractul
gastrointestinal (mai ales în duoden), grăsimile suportă transformări fizice şi
chimice.

Transformările fizice constau în emulsionare sub acţiunea

componentelor bilei (acizi şi săruri biliare, lecitine, colesterol), cu formarea
de soluţii coloidale (emulsii) ce prezintă un grad mare de dispersie. Acestea
au proprietăţi tensioactive şi favorizează acţiunea enzimelor pancreasului
exocrin (transformări chimice).

Triglicerid-lipaza acţionează asupra legăturilor 1 şi 3 din molecula

trigliceridelor scindând moleculele în unităţi mai simple (monoglicerid şi acizi
graşi). Produşii rezultaţi sunt absorbiţi, prin difuzie liberă, la nivelul mucoasei
intestinale.
 Fosfolipaza degradează enzimatic fosfolipidele. Colesterol-lipaza
hidrolizează colesterolul care provine, fie din alimentație (0,5 g), fie prin
sinteza endogenă (1 g). Produşii rezultaţi sunt absorbiţi la nivelul mucoasei
intestinale, prin difuzie liberă. Dintre toate biomoleculele de natură lipidică,
numai colesterolul este absorbit în proporţie limitată (aproximativ 300 mg din
totalul colesterolului prezent în produsele alimentare).

Trigliceridele se resintetizează în mucoasa intestinală, printr-un proces

activ şi vor forma, în prezenţa proteinelor limfatice, complexe lipoproteice.
Refacerea moleculelor esterificate necesită consum energetic, care va fi
asigurat de două molecule de ATP.

Formaţiunile cu moleculă mare şi densitate mică – chilomicronii – trec

în sânge, prin canalul toracic. Aceştia reprezintă, în esenţă, forma de
transport şi de distribuire a lipidelor exogene către diverse ţesuturi.Structura
chilomicronilor este asemănătoare
cu cea a micelelor prezentând
porţiunea polară situată spre
exterior.

Când agregatele micelare

ating diametre de 5 nm, pătrund în
spaţiile intervilozitare din jejunul
proximal; aici, lipidele din structura
miceliilor sunt absorbite. Sărurile
biliare rămân în lumen şi participă la
solubilizarea şi transportul altor molecule lipidice.

Structura unei micele

Sărurile biliare sunt reabsorbite prin mecanism activ numai în

porţiunea distală a ileonului şi transportate la ficat. Acest proces reprezintă
circuitul entero-hepatic. Din causa dimensiunilor lor pera mari, chilomicronii
un pot străbate capilarele, ci doar vasele limfatice.

O cantitate mică din produşii digestiei intestinale ajung în organism prin

sistemul port hepatic. Aceştia sunt acizii graşi inferiori (acid butiric, capronic);
restul ajută la reconstituirea moleculelor iniţiale (trigliceride, fosfatide, acil-
colesteroli).

Lipemia sau concentraţia de lipide în sânge poate crește dacă se

consumă alimente bogate în grăsimi și se poate menține la acest nivel pe o
durată de 6-7 ore. În tot acest timp, se desfășoară procésele de digestie şi
absorbţie.
 Reconstituirea moleculelor lipidice

Digestia şi absorbţia proteinelor

Proteinele alimentare (exogene) sunt supuse proceselor de digestie şi

absorbţie, în diferite nivele ale tractului gastrointestinal, sub acţiunea
enzimelor proteolitice.

În stomac, moleculele proteice sunt scindate în prezenţa pepsinei,

secretată sub formă inactivă (de pepsinogen); enzima se activează în mediul
acid al cavităţii gastrice.

Polipeptidele cu câte 7 resturi de aminoacizi continuă degradarea

enzimatică, în intestin. Enzimele implicate (tripsina, chimotripsina şi
carboxipeptidaza) sunt, mai întâi, secretate sub formă inactivă în sucul
pancreatic, iar dipeptidazele în cel intestinal.
 Toate reacţiile proteolitice conduc, în final, la obţinerea de aminoacizi.
Aceştia pot fi uşor absorbiţi prin mucoasa intestinală, de mediul intern.
Transportul lor, prin vena portă, la ficat este un proces activ, consumator de
energie. Absorbţia propriu-zisă a aminoacizilor se realizează prin transport
mediat de proteine specializate, numite translocaze; se cunosc mai multe
forme specifice:

 pentru aminoacizi neutri cu moleculă mică;

 pentru aminoacizi neutri cu moleculă mare;
 pentru aminoacizi bazici;
 pentru aminoacizi acizi;
 pentru prolină.
În funcţie de necesităţile organismului, aminoacizii din depozit sunt
mobilizaţi către diferite ţesuturi şi organe, pentru catabolizare sau biosinteză.

Enzima Substratul Produşii

Suc gastric Pepsină Proteine Polipeptide
pH: Gastricsină Proteine Polipeptide
1,5 – 2,5 (pepsina C )
Chimozină Cazeina din lapte Coagulează laptele
(Renina,
Labfermentul)
Suc Tripsină Polipeptide Polipeptide şi peptide
pancreatic Chimotripsină Polipeptide şi Peptide
peptide
pH:
Elastază Elastină Peptide şi aminoaczi
7,5 – 8,0 Carboxi- Proteine, Polipeptide, peptide şi
polipeptide
peptidaza aminoacizi
Suc Amino-peptidaza Peptide Peptide şi aminoacizi
intestinal
pH : Dipeptidaze Dipeptide Aminoacizi
6,2 – 7,3

Enzimele tubului digestive cu acţiune proteolitică

Procesele de degradare şi sinteză a proteinelor se desfăşoară, în

organism, în funcție de cerințele organismului. Proteinele nu se depozitează
într-un organ sau ţesut specializat.

Întotdeauna aportul sporit de proteine este urmat de o intensificare a

proceselor de degradare, iar reducerea ingestiei alimentare măreşte viteza
reacţiilor de sinteză.

Organismul are capacitatea de a menţine un echilibru permanent între

aportul şi eliminarea de proteine. Stabilirea echilibrului azotat depinde de
ingestia exogenă de aminoacizi, în condiţiile în care importantă este nu
numai masa proteică, ci şi calitatea (conţinutul în aminoacizi esenţiali).

În funcţie de raportul dintre azotul proteic introdus (1) şi cel eliminat

(2), se disting 3 situaţii:

 balanţă azotată echilibrată (1) ≈ (2), condiţie caracteristică unui adult

sănătos;
 balanţă azotată pozitivă (1) > (2), specifică unui organism în creştere sau
în convalescenţă;
 balanţă azotată negativă (1) < (2), prezentă în subnutriţie sau în caz de
traumatisme.
Proporţia de utilizare a aminoacizilor şi viteza de prelucrare depind de
accesul organismului la alte surse organice (glucide, lipide) şi aminoacidice
exogene sau de necesarul biosintezei proteice. La animalele superioare,
aminoacizii reprezintă nu numai unităţi constitutive ale proteinelor, ci şi
precursori pentru o serie de biomolecule importante.
 METABOLISM

Termodinamica proceselor biochimice

Energia reprezintă capacitatea unui sistem de a efectua un lucru
mecanic (Kittel & Knight, 1981). Această definiţie nu evidenţiază procesele
fiziologice şi biochimice implicate în producerea de energie.
Din punct de vedere fizic, energia există sub două forme: potenţială (de
depozit), care nu iniţiază modificări de stare şi kinetică (ce iniţiază mişcarea
în cadrul unui sistem).
Potrivit legilor termodinamicii, energia dobândeşte noi dimensiuni:
chimică, electrică, electromagnetică, termică, mecanică şi nucleară. Toate
aceste forme sunt reversibile şi depind de existenţa sistemelor (Kittel &
Knight, 1981). Procesele biochimice se desfăşoară respectând principiile
termodinamicii.
Principiul I al termodinamicii reprezintă, în fapt, legea conservării
energiei, şi anume: „într-un sistem izolat suma tuturor formelor de energie
rămâne constantă, oricare ar fi procesele care ar avea loc în interiorul lui”.
Principiul al II-lea al termodinamicii permite aprecierea sensului în care
evoluează un sistem. Pornind de la entropie, acest principiu enunţă:
„procesele evoluează, în cadrul unui sistem izolat, în sensul creşterii
entropiei, ca măsură a dezordinii moleculare”.
Pentru procese metabolice se constată:
• aspectul antientropic al reacţiilor de biosinteză, cu scăderea entropiei
datorită formării de produşi cu nivel înalt de organizare şi specificitate;
• aspectul entropic al reacţiilor de descompunere, cu ridicarea entropiei
datorită trecerii de la un nivel superior de organizare a materiei către unul
inferior.
Metabolismul intermediar
Esenţa vieţii constă în autoreînnoirea substanţelor din care se compun
organismele vii. Acest lucru se poate realiza numai printr-un permanent
schimb de materie şi energie cu mediul înconjurător, nealterând identitatea şi
integritatea sistemului biologic.
Metabolismul este definit ca totalitatea transformărilor de substanţă,
energie şi informaţie, care se desfăşoară într-un organism, dar şi între
organism şi mediul exterior (Cristea, 1989). Orice participant la reacţiile
metabolice (substrat sau produs de reacţie), intermediar şi final, se numeşte
metabolit.
Sistemele vii îşi desfăşoară procesele vitale într-un mediu din care
extrag substanţa, energia şi informaţia, asigurându-şi homeostazia sau starea
staţionară (structurală şi funcţională).
Organismele au o mare abilitate în controlul şi reglarea căilor
metabolice proprii. Astfel, formele “autotrofe” sunt capabile de sinteza
substanţelor organice din substanţe anorganice, în prezenţa radiaţiei
luminoase şi a pigmenţilor clorofilieni, iar formele “heterotrofe” îşi extrag
energia prin degradarea metabolică a materialului organic.
Multă vreme, s-a considerat energia solară ca fiind singura energie
exterioară folosită de sistemele biologice. Cercetări recente au descoperit
prezenţa unor organisme microscopice în zone cu temperaturi de 200˚C
(izvoare termale sau regiuni vulcanice). Acestea folosesc energia calorică din
mediu în desfăşurarea reacţiilor biochimice.
Procesele metabolice se caracterizează printr-o mare specificitate şi
eficienţă chimico-energetică, desfăşurându-se în condiţii blânde de
temperatură, presiune şi pH.
Ele constau în secvenţe lungi de reacţii, care asigură eliberarea treptată
a energiei stocate în structura chimică a substanţelor. Au un pronunţat
caracter de universalitate: anumite mecanisme de transformare a
biomoleculelor sunt comune tuturor organismelor vii, indiferent de stadiul lor
evolutiv. Reacţiile metabolice au unidirecţionalitate, imprimată de prezenţa
enzimelor, ca biocatalizatori specifici.
Din punct de vedere al studiului, metabolismul se împarte în
metabolism intermediar şi metabolism energetic.
Metabolismul intermediar cuprinde secvenţe biochimice, care se referă
la transformările de substanţă, în cadrul unui organism sau între acesta şi
mediul înconjurător. de a degrada biomoleculele endogene, cu scopul
obţinerii de energie.
În desfăşurarea lanţurilor metabolice se delimitează două aspecte
antagoniste şi independente: anabolism şi catabolism.
Anabolismul se referă la ansamblul transformărilor chimice care
reprezintă fenomene de sinteză (construcţie) în organism. Aceste procese de
asimilaţie se petrec cu consum de energie, furnizată de ATP (acid adenozin
trifosforic). Ele se mai pot defini şi ca procese endotermice sau endergonice.
Catabolismul cuprinde fenomenele de degradare prin care se asigură
organismului energia necesară, conservată apoi în structura ATP. Deoarece
procesele catabolice (de dezasimilaţie) se petrec cu eliberare de energie, ele
se mai numesc şi procese exotermice sau exergonice.
Procesele catabolice şi anabolice se desfăşoară concomitent în celulă
şi sunt însoţite de schimburi de energie.
Metabolismul biochimic şi energetic este interconectat şi
interdependent. Cuplarea fenomenelor de sinteză cu cele de degradare se
face prin mecanisme caracteristice celulare, cu participarea ATP-ului. Acesta
este principalul rezervor, furnizor şi transportor de energie la nivelul
organismelor vii.
Împrospătarea continuă a materiei vii şi asigurarea energiei necesare
activităţii vitale sunt favorizate de un permanent echilibru între reacţiile
anabolice şi catabolice.
Metabolismul energetic
Metabolismul energetic se referă la totalitatea modificărilor de energie
care însoţesc reacţiile metabolismului intermediar. Degajarea de energie la
nivel celular nu are loc brusc, ci în mod treptat, prin lanţuri lungi de reacţii
biochimice. În funcţie de cheltuielile energetice ale organismului, în stare de
repaus sau în timpul unor activităţi, se poate institui o raţie alimentară.
Energia transformată în fibrele musculare nu poate fi măsurată direct.
Prin numeroase metode indirecte de laborator, s-a putut calcula, încă din
1900, rata şi cantitatea de energie consumată în repaus şi efort.
Astăzi, se măsoară cu fidelitate consumul energetic al organismului,
prin cele mai noi metode.

Metoda calorimetriei directe

Calorimetria directă reprezintă măsurarea ratei şi cantităţii de energie
(căldură) eliberate, în 24 de ore, de organism. Această metodă a fost, pentru
prima dată, descrisă de Zűntz şi Hagemann, la sfârşitul secolului trecut.
Calorimetrul construit de ei constă într-o cameră ermetic închisă, cu pereţi
dubli, în interiorul cărora se află ţevi de cupru pline de apă.
Prin plasarea unui individ în incinta calorimetrului, se produce încălzirea
apei, datorită căldurii emanate de organism. Măsurând temperatura apei, se
poate determina rata metabolică.
Aceste aparate au dezavantaje multiple. Astfel, sunt greu de construit şi
utilizat, durata experimentului este prea lungă şi, deşi măsoară cu acurateţe
energia totală consumată de organism, nu pot fi surprinse modificările rapide
ale acesteia. Din această cauză, calorimetria directă rămâne, astăzi, o
metodă de rezervă.
Mult mai uşor şi mai economic se măsoară energia consumată prin
stabilirea schimbului de gaze (O2 şi CO2), ce însoţeşte fosforilarea oxidativă,
la nivel mitocondrial.
Metoda calorimetriei indirecte
Calorimetria indirectă reprezintă metoda uzuală de stabilire a
consumului caloric, prin măsurarea cantităţii de gaze respiratorii, schimbată la
nivel pulmonar. Coeficientul respirator (CR) reprezintă raportul dintre
cantitatea de CO2 eliberată (VCO2) şi cea de O2 consumată (VO2).
În funcţie de tipul principiilor alimentare (glucide, lipide sau proteine)
supuse catabolismului, se poate calcula cantitatea de oxigen necesară.
Astfel, O2 pentru oxidarea completă a unei molecule de glucoză sau de lipide
este proporţional cu numărul atomilor de carbon din structură.
Combustia unei molecule de glucoză (C6H12O6) necesită 6O2 şi produce
6CO2, 6H2O şi 38 molecule de ATP.
C6H12O6 + 6O2 → 6O2 + 6H2O + 38 ATP

CR se calculează astfel:

CR = VCO2 / VO2 = 6CO2 / 6O2 = 1

Acizii graşi liberi au în structură mai mult C şi H, dar mai puţin oxigen,
comparativ cu glucoza. De exemplu, oxidarea completă a unei molecule de
acid palmitic (C16H33O7) la CO2 şi H2O necesită 23 molecule de oxigen:

16C + 16 O2 → 16 CO2
32H+ + 8 O2 → 16 H2O
Total = 24 O2 necesare
– 1O2 ( din structura acidului )
23 O2 trebuie consumate

Altfel calculat,

C16H32O2 + 23 O2 → 16CO2 + 16H2O + 129 ATP

 Arderea unei molecule de lipid necesită mai mult oxigen decât a unei
molecule de glucid. În timpul oxidării glucozei, se obţin aproximativ 6,3 moli
ATP pentru fiecare moleculă de O2 consumată (38 ATP/6 O2), comparativ cu
5,6 moli ATP/1 mol O2 la arderea acidului palmitic (129 ATP /23 O2).
Astfel, catabolismul lipidelor generează mai multă energie şi necesită
mai mult oxigen decât glucidele. Aceasta dovedeşte că valoarea CR este
considerabil mai mică decât la glucide.
Pentru acidul palmitic:
CR = VCO2/ VO2 = 16/23 = 0,70
Odată cunoscută valoarea CR, se poate institui o raţie alimentară
corespunzătoare. Dacă, de exemplu CR═ 1, celulele vor folosi numai glucoză
sau glicogen şi, la fiecare litru de oxigen consumat, se vor elibera 5,05 Kcal.
Oxidarea lipidelor produce 4,69 Kcal/l O2 consumat, iar a proteinelor 4,46
Kcal/l O2 consumat. De aceea, dacă muşchii catabolizează numai glucoză şi
organismul consumă 2 l O2/ min, atunci cantitatea de energie calorică va fi de
10,1 Kcal/min.
Metoda indirectă este departe de a fi perfectă. Evaluarea schimbului
gazos presupune ca nivelul de O2 din organism să rămână constant, iar
cantitatea CO2 expirată să fie proporţională cu cea eliberată din celule.
Sângele arterial rămâne aproape complet saturat cu O2 (aproximativ 98%),
chiar şi în efort intens. De aceea, nu se poate cunoaşte cu precizie dacă tot
O2 inspirat ajunge la nivel celular.

Cantitatea de CO2 nu este constantă; poate fi uşor modificată printr-o

expiraţie mai profundă sau printr-o activitate musculară mai intensă. În aceste
condiţii, cantitatea de CO2 eliberată la nivel pulmonar poate să fie diferită de
cea produsă în ţesuturi. Cantitatea de glucide şi lipide catabolizată se poate
aprecia mai bine în repaus sau într-o activitate musculară constantă.

Calcularea ratei metabolice folosind CR nu oferă date precise. Astfel,

proteinele nu sunt complet oxidate de organism, datorită prezenţei azotului.
Această situaţie face imposibilă stabilirea exactă a cantităţii de proteine
catabolizate.
În mod obişnuit, proteinele reprezintă surse energogenetice secundare,
de aceea CR nu este utilizat în cazul lor. Cercetări recente au demonstrat,
însă, că în eforturi de câteva ore, proteinele asigură peste 10% din totalul de
energie necesară.
În condiţii normale, organismul are o alimentaţie mixtă şi atunci valorile
CR depind de specificul principiilor nutritive. În repaus, valorile CR oscilează
între 0,78 şi 0,80. În efort, valorile CR cresc, deoarece muşchii mobilizează
glucidele pentru obţinerea de energie.
Cu cât intensitatea efortului creşte, cu atât creşte şi necesarul de
glucide, situaţie în care CR atinge valori apropiate de 1,0. Aceasta
evidenţiază nu numai un consum mare de glucoză sanguină şi glicogen
muscular, ci şi o cantitate mare de CO2 produs de ţesutul muscular,
descărcat în sânge.
La un efort maximal, în sânge se acumulează acid lactic. Organismul
încearcă să menţină constant pH-ul sanguin, eliberând mai mult CO2.
Acumularea de lactat duce la creşterea producţiei de CO2, deoarece excesul
de acid determină disocierea acidului carbonic din sânge, în CO2 şi H2O.
În consecinţă, excesul de CO2 difuzat din sânge în plămâni şi expirat
apoi măreşte cantitatea de CO2 eliberată. De aceea, valoarea de 1,0 a CR nu
poate estima corect tipul de substrat folosit de ţesutul muscular.
O altă dificultate de calcul constă în faptul că producţia de glucoză prin
gluconeogeneză (din aminoacizi şi acizi graşi) din ficat determină un CR sub
0,70. În acest fel, măsurarea CR pentru oxidarea glucidelor este viciată, dacă
energia provine din acest proces.
În ciuda acestor limite în evaluare, calorimetria indirectă rămâne cea
mai accesibilă metodă de estimare a energiei consumate în repaus sau în
timpul unui efort submaximal.
 Metode generale de transformare a constituenților organici
fundamentali ai organismelor vii

Metabolismul intermediar la organismele aerobe urmează patru stadii

generale. Transformările au loc pe căi diferite, specifice fiecărui tip de
biomolecule.
1. În primul stadiu, moleculele mari ale acestor compuşi sunt degradate cu
eliberarea unităţilor lor structurale fundamentale (monozaharide pentru
glucide, glicerol şi acizi graşi pentru lipide, 20-22 aminoacizi liberi
pentru proteine).
2. Într-un al doilea stadiu, produşii rezultaţi în primul stadiu sunt
transformaţi pe căi specifice într-un număr mic de molecule simple,
printre care predomină acetil~SCoA (acetil Coenzima A).
3. Compuşii rezultaţi în al doilea stadiu sunt transformaţi în CO2 şi apă pe
o cale comună, care este ciclul citratului (ciclul Krebs).
4. Hidrogenul preluat de la metaboliţii apăruţi în stadiile anterioare este
oxidat cu formare de apă, prin intermediul lanţului respirator.

Stadiile 1 şi 2 au mecanisme diferite, specifice pentru fiecare

categorie de compuşi. Stadiile 3 şi 4 sunt comune transformării glucidelor,
lipidelor, proteinelor şi constituie deci mecanisme generale de
transformare a compuşilor organici în celula vie.

Compuşii macroergici

Sistemele termodinamice deschise, organismele vii, utilizează

permanent cantităţi mari de energie pentru sinteza de compuşi cu structuri
complexe şi pentru susţinerea unor procese fiziologice (contracţia musculară,
transportul activ sau excitaţia nervoasă). Transferul energiei libere rezultată
din reacţiile catabolice (exergonice) se realizează cu mare eficienţă prin
reacţii “cuplate” (energia liberă a unei reacţii exergonice impune desfăşurarea
reacţiei endergonice).
Cuplarea acestor reacţii şi transferul energiei libere se fac printr-un
“intermediar energetic comun”, compus capabil să existe în două stări:
• neenergizată (în realitate prezintă un conţinut minim de energie)
notată cu I;
• energizată cu simbolul Ix.
Cele două forme sunt interconvertibile prin mecanismul de absorbţie ↔
cedare al energiei libere. Stările Ix şi I ale “intermediarului energetic comun”
nu coincid cu stările de excitaţie ale atomilor sau moleculelor. Ix reprezintă
compusul macroergic, care are în structura sa legături de tip covalent înalt
energetic.
ATP-ul (acidul adenozintrifosforic, corespunzător Ix) este cel mai
răspândit compus macroenergetic în lumea animală, resintetizat numai prin
intermediul energiei rezultate din catabolismul glucidelor, lipidelor şi, în
condiții de excepție, al proteinelor. A fost izolat în anul 1929, de către Karl
Lohmann din extractele acide musculare şi identificat ca principal transportor
de energie liberă în sistemele biologice (Fritz Lipmann, 1941).
Reacţiile biochimice de sinteză şi hidroliză ale ATP se supun legilor
termodinamice, conform cărora:
• în orice proces, energia totală a sistemului şi a mediului înconjurător
rămâne constantă; energia nu este creată sau distrusă, dar poate fi trece
dintr-o formă în alta;
• în toate procesele, entropia sistemului şi a mediului (entropia
“universului”), creşte până la o valoare maximă când se atinge un echilibru
(D. Eremia, 1993).
Structura acestui compus macroergic cuprinde o moleculă de adenină
(bază azotată) legată de un monozaharid cu 5 atomi de carbon (riboza) şi trei
grupări de fosfat anorganic (Pi).
 În mod obişnuit, gruparea fosfat (H2PO3) se notează prin simbolul P, iar
procesul prin care se formează se numeşte fosforilare; este catalizat de
enzime şi implică eliberare de apă. Energia absorbită în acest proces poate fi
degajată prin reacţia de hidroliză.
Legăturile fosfat realizate pe această cale pot fi de două tipuri :
• legături bogate în energie, care presupun absorbţia a aproximativ 33,5
kj/mol şi se notează cu ~ P;
• legături sărace în energie, de aproximativ 17 kj/mol, care sunt
reprezentate prin – P.
Sub acţiunea ATP-azei (enzima specifică), ultima grupare de fosfat se
desface, eliberând rapid o mare cantitate de energie (≈ 7,3 Kcal/mol). Prin
aceasta, ATP-ul se reduce la ADP (acid adenozin difosforic) şi radical fosfat
(PI).
ATP → ADP + Pi

Continuarea degradării va genera o nouă cantitate de energie (≈ 7,3

kcal/mol) şi un mol de AMP (acid adenozin monofosforic). Această reacţie se
desfăşoară numai în anumite condiţii, când sistemul biologic este privat de
surse primare de energie.
ADP → AMP + Pi
 Reacţia inversă de formare a moleculei ATP, proces numit fosforilare,
va consuma o cantitate de energie egală cu 7,3 Kcal.
Cantitatea de energie din fiecare legătură, eliberată prin hidroliza unei
molecule de ATP, este suficientă pentru a susține desfăşurarea oricărei etape
a lanţului biochimic din organism, printr-un transfer energetic corespunzător.
Unele reacţii, însă, folosesc doar câteva sute de calorii din totalul
disponibil, iar restul se pierde sub formă de căldură. Cu toate acestea, se
preferă această ineficienţă în utilizarea energiei decât incapacitatea de
asigurare a potenţialului energetic necesar desfăşurării metabolismului.
ATP-ul îndeplineşte următoarele funcții:
• asigură energia necesară biosintezei compuşilor celulari;
• eliberează energia în contracţia musculară;
• furnizează energie transportului activ de substanţe prin membranele
biologice, absorbţiei intestinale, formării secreţiilor glandulare şi menţinerii
gradientului de concentraţie a ionilor în neuroni, necesar transmiterii
impulsului nervos.

Arderea biologică

În 1780, Lavoisier emite ipoteza conform căreia, în organismul animal,

au loc procese de ardere. Oxidarea biologică este adesea considerată
identică arderii.

Prin arderea de glucide (sau lipide) se obţin CO2, H2O şi energie.

Analogia nu se regăsește, deoarece, în tehnică, principalul proces energogen
este reprezentat de oxidarea carbonului la CO2, în condiţiile unei temperaturi
foarte mari.

În organismul mamiferelor, procesul are loc la 37˚C, iar energia produsă

apare, doar parţial, sub formă de căldură. Cea mai mare parte se
înmagazinează, tranzitoriu sau pe termen lung, sub formă de energie
chimică.
Arderea biologică a substanţelor nutritive se desfăşoară în următoarea
succesiune:
• degradarea moleculelor organice complexe în fragmente cu doi atomi de
carbon (C2);
• degradarea fragmentelor C2, cu eliberarea CO2 şi preluarea atomilor de
hidrogen, de către coenzimele lanţului respirator;
• formarea H2O-ei, din atomi de hidrogen şi oxigenul respirator, cu
eliberarea unei cantităţi de energie, care depinde de natura sistemului
oxidoreducător implicat.
Sistemele oxidoreducătoare sunt ataşate enzimelor mitocondriale. Cele
mai importante sunt: nicotinamid-adenin dinucleotid (NAD+), nicotinamid-
adenin dinucleotid fosforilat (NADP+) şi flavin-adenin dinucleotid (FAD).
Aceste coenzime pot fixa hidrogenul substratului, reducându-se.

În celulă, nu se oxidează hidrogenul molecular, ci echivalenţii de

reducere pentru NAD+ şi FAD. Procesul constă într-o serie de reacţii de
oxidoreducere mitocondrială, cu legarea hidrogenului de oxigenul molecular,
formând apa.

Procesul oxidării celulare este un sistem redox, puternic exergonic.

H2 - 2e- → 2H+
½ O2 + 2e- → O2-

2H+ + O2- → H2O

Membrana internă a mitocondriei este permeabilă, numai pentru apă şi

sistemele oxidoreducătoare.
 Totalitatea acestor reacţii alcătuieşte lanţul transportor de hidrogen şi
electroni sau lanţul respirator (catena respiratorie). Reacţiile lanţului respirator
se pot grupa astfel:

• reacţii de activare a hidrogenului, la care participă enzimele constituente

din NAD+, FAD, FMN;
• reacţii de activare a oxigenului, la care participă citocromii, ca transportori
de electroni (din molecula hidrogenului).
Transportul de electroni se realizează prin trecerea succesivă a
acestora pe molecula enzimelor oxidoreducătoare, aşezate în “cascadă”. Prin
aceasta, se modifică potenţialele redox pentru hidrogen şi oxigen, facilitând
sinteza apei.

Deoarece acest proces se desfăşoară simultan cu respiraţia celulară,

se mai numeşte fosforilare oxidativă. Energia rezultată este depozitată
temporar în structura ATP, de unde poate fi eliberată sau utilizată de celulă,
în funcţie de necesităţile organismului. Se asigură cele mai mari cantităţi de
ATP.

Cuplarea lanţului respirator cu formarea de ATP

Reacţia globală a lanţului respirator şi a fosforilării oxidative se poate

reduce la:

NADH + H++ ½ O2 + 3ADP +3H3PO4 → NAD+ + 3ATP + 4H2O

 Formarea apei reprezintă, astfel, principalul fenomen producător de
energie şi cea mai importantă cale de utilizare a oxigenului respirator.
Cantitatea de energie eliberată este echivalentă numărului de moli ATP şi
dependentă sistemului redox implicat.

Dacă hidrogenul este transferat în timpul reacţiilor biochimice pe NAD+,

energia eliberată la formarea apei este echivalentă cu 3 moli ATP. În cazul
implicării FAD-ului, echivalentul energetic este mai mic, 2 moli ATP.

Fosforilarea oxidativă (sau intensitatea respiraţiei celulare) depinde

numai de concentraţia ATP-ului şi a acidului fosforic (fosfatul liber).

Reducerea rezervelor de ATP, însoţită de o hiperconcentraţie a ADP şi

Pi, duce la intensificarea respiraţiei. De asemenea, diminuarea cantităţii de
ADP şi Pi, sau atingerea limitelor superioare a concentraţiei ATP, încetinesc
fenomenul celular.

În măsura în care legătura dintre fosforilarea oxidativă şi respiraţia

celulară nu este întreruptă de factori perturbatori, sistemul dispune de
mecanism propriu de autoreglare şi poate funcţiona normal. Fenomenul nu
este influenţat de concentraţia oxigenului, a enzimelor sau a ionilor
catalizatori.
 OXIDAREA BIOLOGICĂ

În 1780, Lavoisier emite ipoteza conform căreia, în organismul animal,

au loc procese de ardere. Oxidarea biologică este adesea considerată
identică arderii.

Prin arderea de glucide (sau lipide) se obţin CO2, H2O şi energie.

Analogia nu se regăsește, deoarece, în tehnică, principalul proces
energogen este reprezentat de oxidarea carbonului la CO2, în condiţiile unei
temperaturi foarte mari.

În organismul mamiferelor, procesul are loc la 37˚C, iar energia

produsă apare, doar parţial, sub formă de căldură. Cea mai mare parte se
înmagazinează, tranzitoriu sau pe termen lung, sub formă de energie
chimică.

Arderea biologică a substanţelor nutritive se desfăşoară în următoarea

succesiune:

 degradarea moleculelor organice complexe în fragmente cu doi atomi de

carbon (C2);
 degradarea fragmentelor C2, cu eliberarea CO2 şi preluarea atomilor de
hidrogen, de către enzimele lanţului respirator;
 formarea H2O-ei, din atomi de hidrogen şi oxigenul respirator, cu
eliberarea unei cantităţi de energie, care depinde de natura sistemului
oxidoreducător implicat.
Cele mai importante sisteme oxidoreducătoare din lanțul mitocondrial
mitocondriale sunt: nicotinamid-adenin dinucleotid (NAD+), nicotinamid-
adenin dinucleotid fosforilat (NADP+) şi flavin-adenin dinucleotid (FAD).
Aceste coenzime pot fixa hidrogenul substratului, reducându-se.
 În celulă, nu se oxidează hidrogenul molecular, ci echivalenţii de
reducere pentru NAD+ şi FAD. Procesul constă într-o serie de reacţii de
oxidoreducere mitocondrială, cu legarea hidrogenului de oxigenul molecular,
formând apa.

Procesul oxidării celulare este un sistem redox, puternic exergonic.

H2 - 2e- → 2H+
½ O2 + 2e- → O2-

2H+ + O2- → H2O

Membrana internă a mitocondriei este permeabilă, numai pentru apă

şi sistemele oxidoreducătoare.

Totalitatea acestor reacţii alcătuieşte lanţul transportor de hidrogen şi

electroni sau lanţul respirator (catena respiratorie). Reacţiile lanţului
respirator se pot grupa astfel:

 reacţii de activare a hidrogenului, la care participă enzimele constituente

din NAD+, FAD, FMN;
 reacţii de activare a oxigenului, la care participă citocromii, ca transportori
de electroni (din molecula hidrogenului).
Transportul de electroni se realizează prin trecerea succesivă a
acestora pe molecula enzimelor oxidoreducătoare, aşezate în “cascadă”.
Prin aceasta, se modifică potenţialele redox pentru hidrogen şi oxigen,
facilitând sinteza apei.

Deoarece acest proces se desfăşoară simultan cu respiraţia celulară,

se mai numeşte fosforilare oxidativă. Energia rezultată este depozitată
temporar în structura ATP, de unde poate fi eliberată sau utilizată de celulă,
în funcţie de necesităţile organismului. Se asigură cele mai mari cantităţi de
ATP.

Cuplarea lanţului respirator cu formarea de ATP

Reacţia globală a lanţului respirator şi a fosforilării oxidative se poate

reduce la:

NADH + H++ ½ O2 + 3ADP +3H3PO4 → NAD+ + 3ATP + 4H2O

Formarea apei reprezintă, astfel, principalul fenomen producător de

energie şi cea mai importantă cale de utilizare a oxigenului respirator.
Cantitatea de energie eliberată este echivalentă numărului de moli ATP şi
dependentă sistemului redox implicat.

Dacă hidrogenul este transferat în timpul reacţiilor biochimice pe

NAD+, energia eliberată la formarea apei este echivalentă cu 3 moli ATP. În
cazul implicării FAD-ului, echivalentul energetic este mai mic, 2 moli ATP.

Fosforilarea oxidativă (sau intensitatea respiraţiei celulare) depinde

numai de concentraţia ATP-ului şi a acidului fosforic (fosfatul liber).

Reducerea rezervelor de ATP, însoţită de o hiperconcentraţie a ADP

şi Pi, duce la intensificarea respiraţiei. De asemenea, diminuarea cantităţii
de ADP şi Pi, sau atingerea limitelor superioare a concentraţiei ATP,
încetinesc fenomenul celular.

În măsura în care legătura dintre fosforilarea oxidativă şi respiraţia

celulară nu este întreruptă de factori perturbatori, sistemul dispune de
mecanism propriu de autoreglare şi poate funcţiona normal. Fenomenul nu
este influenţat de concentraţia oxigenului, a enzimelor sau a ionilor
catalizatori.

Metabolismul glucozei

Glucoza este indispensabilă organismului, fiind necesară combustiei

ţesuturilor glucodependente şi furnizării de compuşi intermediari:
 pentoze – necesare sintezei necleotidelor şi acizilor nucleici;
 acizi uronici – necesari sintezei de proteoglicani şi proceselor de
detoxifiere;
 glicerol şi acetil coenzima A – utili neolipogenezei;
 NADPH – implicaţi în biosinteza reductivă;
 aminoacizi neesenţiali, purine, pirimidine.
Metabolizarea glucozei prin oricare din căile catabolice sau anabolice
specifice organismului este precedată obligatoriu de fosforilare, condiţie
necesară rămânerii glucozei în celulă. Gruparea fosfat, puternic ionizată la
pH-ul fiziologic, conferă moleculei de glucozo-6-fosfat încărcare negativă şi
şanse minime de a străbate membrana celulară.
Hexokinaza prezintă mai multe specii moleculare şi poate fi inhibată
după necesităţile celulei. Astfel, acumularea temporară de glucozo-6-fosfat
va opri fosforilarea prin inhibarea activităţii enzimei, până la epuizarea
rezervei de glucoză.
Un aport masiv de glucoză (valori peste 100 mg/dl ale glicemiei)
direcţionează metabolismul către formarea de glicogen, dar numai după
conversia glucozei la glucozo-6-fosfat. Hexokinaza hepatică devine
incapabilă să asigure trecerea glucozei la glucozo-6-fosfat în ritmul impus de
necesităţile restabilirii glicemiei, de aceea este activată o altă enzimă
hepatică și anume, glucokinaza.
Prezenţa celor două enzime în ficat asigură acestuia un rol central în
metabolismul glucozei şi în menţinerea glicemiei. În diabet, scăderea
sintezei de glucokinază poate perturba depunerea de glicogen cu apariţia
hiperglicemiei.
GLICOLIZA (GLUCOLIZA)

Cunoscută sub numele de calea Embden-Meyerhof-Parnas, glicoliza

reprezintă un proces puternic exergonic, ce se desfăşoară în citosol la nivelul
majorităţii ţesuturilor.
Spre deosebire de alte organe, în ficat glicoliza reprezintă şi
modalitatea de transformare a glucozei în trigliceride, prin furnizarea de
glicerol sau acetil coenzima A, produşi intermediari ai metabolismului lipidic.
Fenomenul este reglat prin mecanisme celulare şi cuprinde:
 transformarea unei molecule de glucoză în două molecule de acid lactic;

C6H12O6 → 2 CH3 − CH − COOH

│
OH
glucoză acid lactic
 formarea de ATP pe seama energiei eliberate, în diversele etape de
transformare;
 transferul continuu de hidrogen şi electroni prin intermediul transportorilor
redox: NAD+ şi FAD.
Lanţul glicolitic cuprinde 11 reacţii biochimice, catalizate de enzime
specifice şi împărţit în două etape:

 etapa I se referă la degradarea glucozei în două molecule de gliceraldehid

3-fosfat, cu consum energetic (echivalent a 2 moli ATP);
 etapa II începe cu transformarea gliceraldehid 3-fosfat în doi moli de acid
lactic şi refacerea a 4 moli ATP.
Glicoliza reprezintă calea metabolică cea mai primitivă, utilizată de
către toate formele vii; se desfăşoară enzimatic prin următoarea succesiune
de reacţii:

hexokinaza
1. Glucoză + ATP → Glucozo 6-fosfat + ADP

Mg2+
2. Glucozo 6-fosfat ↔ Fructozo-6-fosfat

Reacţia este catalizată de enzima fosfoglucoizomeraza, enzimă care

necesită prezenţa ionilor de Mg2+ sau Mn2+. Această izomerie este perfect
reversibilă, datorită variaţiilor mici de energie liberă pe care le implică.

3. Fructozo 6-fosfat + ATP → Fructozo 1,6 – bifosfat + ADP

 Fosfofructokinaza catalizează această reacţie, în prezenţa ionilor de
magneziu; este o enzimă alosterică cu rol reglator în celulă. Formarea de
fructozo-1,6-bifosfat are loc cu scăderea considerabilă a energiei libere, de
aceea reacţia este practic ireversibilă în condiţii intracelulare.

4. Fructozo 1,6 – bifosfat

↓
Dihidroxiaceton fosfat ↔ Gliceraldehid 3-fosfat

La nivel muscular, aldolaza (fructozo-1,6-bifosfat), enzima care

catalizează această etapă, prezintă specificitate ridicată şi nu necesită
prezenţa ionilor metalici divalenţi.

triozofosfat izomeraza
5. Dihidroxiaceton fosfat ↔ Gliceraldehid 3-fosfat

Interconversia fosfaţilor de trioză încheie primul stadiu al glicolizei.

Numai gliceraldehid 3-fosfatul poate fi transformat ulterior în secvenţa
reacţiilor glicolizei, iar dihidroxiaceton fosfatul este izomerizat. Echilibrul se
stabileşte pentru o concentraţie de 90% a dihidroxiaceton fosfatului.

6. 2 Gliceraldehid 3–fosfat + 2NAD+ + 2Pi →

2 Acid 1,3-bifosfogliceric + 2 NADH + 2H+

Oxidarea gliceraldehid 3-fosfatului este catalizată de gliceradehid

3-fosfat dehidrogenaza, cu participarea coenzimei NAD+; are loc transferul
de hidrogen şi electroni pe molecula NAD+. În acest mod, funcţia aldehidică
este oxidată la funcţia acidă corespunzătoare. Forma NADH2 rezultată este,
apoi cuplată cu enzima şi reoxidată pe seama unei alte molecule NAD din
mediu.

fosfoglicerat kinaza
7. 2 Acid 1,3-bifosfogliceric + 2 ADP →
2 Acid 3-fosfogliceric + 2 ATP

Reacţia este puternic exergonică şi catalizată de enzima fosfoglicerat

kinaza.

fosfoglicerat mutaza
8. 2 Acid 3-fosfogliceric ↔ 2 Acid 2-fosfogliceric

Conversia are loc cu variaţia redusă a energiei libere, de aceea reacţia

este uşor reversibilă. Enzima necesită prezenţa ionilor de magneziu.

enolaza
9. 2 Acid 2-fosfogliceric ↔ 2 Acid fosfoenolpiruvic

Transformarea acidului 2-fosfogliceric este aparent o deshidratare. În

fapt, reacţia reprezintă un proces de oxidoreducere intramoleculară, în care
atomul de carbon din poziţa 2 este oxidat, iar cel din poziţia trei este redus.

Conversia devine importantă pentru redistribuirea energiilor

intramoleculare, astfel încât molecula acidului fosfoenolpiruvic va conţine o
legătură fosfat macroergic. Enolaza, descoperită de Lohman şi Meyerhof,
prezintă specificitate strictă în raport cu substratul, necesitând prezenţa
ionilor de Mg++ sau Mn++.

piruvat kinaza
10. 2 Acid fosfoenolpiruvic + 2 ADP → 2 Acid piruvic + 2
ATP

Sub acţiunea enzimei piruvat kinaza, acidul fosfoenolpiruvic cedează

gruparea fosfat ADP-ului, cu formarea de ATP. Reacţia este puternic
exergonică şi are loc în prezenţa ionilor de Mg2+ sau Mn2+.

lactat dehidrogenaza
11. 2 Acid piruvic + 2 NADH + 2 H+ ↔ 2 Acid lactic + 2 NAD+

Ultima etapă a glicolizei transformă acidul piruvic în acid lactic sub

acţiunea lactat dehidrogenazei, enzimă care conţine NADH2 (drept
coenzimă). Hidrogenul şi electronii care intervin în reducere provin din
oxidarea gliceraldehid 3-fosfatului.

Reacţia devine exergonică, iar echilibrul este puternic deplasat spre

dreapta. Acidul lactic se formează în cantităţi apreciabile aproape în toate
organismele şi organele în care degradarea glucozei se desfăşoară în
condiţii anaerobe.

Fosforilarea oxidativă este asociată cu oxidarea unor compuşi

intermediari, în absenţa oxigenului. Mobilizarea de energie serveşte la
sinteza de ATP. Reacţiile biochimice din acest proces nu necesită oxigen.
Prezenţa lui, însă, impune acidului piruvic o altă cale metabolică.
 În acest context, sistemul glicolitic descrie doar procesul glicolizei, ca
proces anaerob, în care acidul piruvic se transformă în acid lactic.

CH2 CH2
│ │
C═ O + NADH + H+ ↔ CHOH + NAD+
│ │
COOH COOH

acid piruvic acid lactic

Bilanţul net energetic al degradării anaerobe este de 3 moli ATP pentru

fiecare mol de glicogen descompus şi de 2 moli ATP pentru fiecare mol de
glucoză catabolizată (1 mol ATP este folosit la conversia glucozei în glucoză
6 fosfat).
Transformarea glucozei în două molecule de acid lactic favorizează
eliberarea a 47 kcal/mol energie. Dacă unei legături fosfat macroergic din
ATP îi corespunde o energie chimică de ≈ 7,3 kcal, atunci în structura
chimică a 2 moli ATP sunt stocate numai 14,6 kcal din cele 47 kcal eliberate
în cursul glicolizei; restul reprezintă energie calorică, electrică, osmotică etc.
Randamentul glicolizei este de ≈ 31%.

În condiţii normale de mişcare, catabolismul glucidic este aerob.

Glicoliza rămâne doar un subterfugiu pentru celulele insuficient
aprovizionate cu oxigen. De asemenea, procesul furnizează precursori
pentru alte căi metabolice, fiind în acelaşi timp cea mai rapidă cale
energogenetică.
 Acidul lactic este catabolitul final al glicolizei şi reprezintă parametrul
de evaluare a capacităţii anaerobe de efort. Valorile normale, pentru
nesportivi, sunt cuprinse între 0,7-1,8 mMol/l (cifră care înmulţită cu 9,1
exprimă valori în mg%).
În alergările de scurtă durată şi intensitate maximă (400-800 m plat),
s-au înregistrat valori ale lactacidemiei de 30-34 mMol/l, iar în cele de
anduranţă (10000 m, maraton), de 6-12 mMol/l
La sportivii care practică un efort de lungă durată, concentraţiile de
acid lactic sunt mai scăzute, deoarece 20 % din întreaga cantitate va fi
metabolizat aerob la CO2 şi apă, cu eliberare de energie. Celelalte
procente (80 %) sunt folosite în glicogenogeneză. Acest proces
caracterizează un efort aerob, fără acumulare de produşi toxici.
Evaluarea în dinamică a lactatului sanguin, corelat cu balanţa acido-
bazică pe parcursul antrenamentelor şi competiţiilor, permite aprecierea:
 economiei metabolice de repaus, efort şi revenire;
 capacităţii anaerobe şi rezistenţei la hipoxie;
 eficienţei medicaţiei (ergotropă, trofotropă) la sportivi;
 rezistenţei şi toleranţei la acidoza metabolică instalată.
Se consideră o toleranţă bună cu şanse reduse de creştere a
rezistenţei anaerobe metabolice, când valorile lactatului variază între 12-8
mMol/l la 6 minute după încetarea efortului.
Din punct de vedere biochimic, corelarea lactacidemiei cu un pH
sanguin scăzut şi cu un deficit de baze exprimă, în timpul efortului, o
datorie mare de O2. Aceasta poate determina inhibarea reacţiilor
energogenetice, modificarea solubilităţii proteinelor şi creşterea presiunii
osmotice a lichidului intracelular.
Nivelul ridicat al lactatului sanguin reprezintă un factor limitativ al
performanţei, ceea ce impune testarea periodică, atât pentru dirijarea
antrenamentelor, cât şi pentru selecţia şi orientarea către anumite ramuri
de sport a copiilor.
 Degradarea aerobă a glucozei

Catabolizarea oxidativă a glucozei poate fi accesibilă şi altor

biomolecule, eliberându-se o cantitate de aproximativ 20 de ori mai mare de
ATP. Oxidarea are loc în prezenţa enzimelor piridinice (cu NAD+ şi NADP+,
drept coenzime) şi flavinice (cu FAD drept coenzimă).
Aceste coenzime trec, prin fixarea hidrogenului substratului în forma
lor redusă. Se vor regenera sub forma oxidată, în lanţul respirator unde
hidrogenul este cedat oxigenului atmosferic, cu formarea moleculei de apă.
Astfel, acceptorul final al hidrogenului din molecula de glucoză este oxigenul,
deşi nu intervine direct în proces.
Procesul se desfăşoară în trei etape:
I. Transformarea glucozei în acid piruvic prin reacţii succesive analoge cu
cele din secvenţa glicolizei. Particularitatea constă în prezenţa NADH2
(format în timpul oxidării gliceraldehid 3-fosfatului în acid fosfogliceric) în
lanţul respirator, generând câte trei molecule de ATP, pentru fiecare
moleculă de NAD oxidat.
Acidul piruvic este un compus nodal al metabolismului intermediar,
care poate iniţia sau continua diverse evenimente biochimice, în funcţie de
procesele metabolice. Produsul stabileşte legătura între cele trei
metabolisme parţiale ale constituenţilor fundamentali ai materiei vii (glucide,
lipide, proteine) şi asigură echilibrul dinamic specific oricărui organism.
Astfel:

 este hidrogenat, sub acţiunea lactat dehidrogenazei, la acid lactic

(produsul final al glicolizei);
 se decarboxilează, sub acţiunea tiamin pirofosfatului, cu formarea de
acetaldehidă; aceasta se reduce, în prezenţa NADH, la alcool etilic
(procesul stă la baza fermentaţiei alcoolice) sau se oxidează la acid acetic
(fermentaţia acetică);

 formează acetil coenzima A, care intră în ciclul Krebs;

 se carboxilează, sub acţiunea biotinei, în acidul oxalolacetic;

 prin transaminare, se transformă în aminoacidul alanină.

II. În prezenţa oxigenului, acidul piruvic este decarboxilat şi oxidat, formând

acidul acetic.
oxidare
CH3 – CO – COOH → CH3 – CHO → CH3 – COOH
- CO2
acid lactic acid acetic

Acidul acetic se va lega de molecula coenzimei A (CoA – SH), formând

acetil CoA. Reacţia este catalizată de un complex multienzimatic (piruvat
dehidrogenaza).

CH3 – COOH + CoA – SH → CH3CO ~ SCoA + H2O

acid acetic coenzima A acetil CoA

Acetil coenzima A prezintă un potenţial chimic ridicat, putând participa

la multe reacţii metabolice. Din punct de vedere energetic, prin
decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic se obţin 2 atomi de hidrogen, care
se vor combina cu oxigenul în etapa finală.
 Deoarece această etapă se desfăşoară în interiorul mitocondriei,
acidul piruvic este transportat în matrix din citosol, prin intermediul unui
transportor specific.

III. Formarea compusul acetil CoA, iniţiază ciclul Krebs sau seria complexă
de reacţii biochimice, care permit oxidarea completă a derivatului.
Reacţiile ciclului Krebs se desfăşoară în prezenţa unui complex
enzimatic. Practic, o moleculă de acetil CoA se condensează cu o moleculă
de acid oxaloacetic, formând acidul citric. Din acest motiv, reacţiile ciclului
Krebs sunt cunoscute şi ca reacţiile acidului citric.
În final, refacerea moleculei de acid oxaloacetic încheie acest circuit
oxidativ.
citrat sintetaza
1. Acetil CoA + Acid oxaloacetic + H2O → Acid citric + CoASH

Condensarea celor doi compuşi se desfăşoară sub acţiunea enzimei

citrat sintetaza, enzimă alosterică inhibată de ATP. Scăderea afinităţii acetil
coenzmei A la concentraţii mari de ATP permite ciclului Krebs să-şi adapteze
ritmul în funcţie de necesităţile energetice ale ţesuturilor.

aconitaza

2. Acid citric ↔ Acid izocitric

Izomeria acidului citric poate fi inhibată de acidul fluoracetic. În condiţii

fiziologice (pH – 7,4 şi 25°C) există 93% citrat şi 7% izocitrat, dar reacţia
decurge în sensul formării izocitratului, care este metabolizat mai departe.
 izocitrat dehidrogenaza
3. Acid izocitric + NAD +
→ Acid 2-oxoglutaric + NADH + H+
- CO2

Izocitrat dehidrogenaza NAD-dependentă este o enzimă reglatoare,

activată de ADP şi inhibată de ATP şi NADH. Când în mitocondrie se
acumulează cantităţi mari de ATP şi NADH, viteza cu care are loc această
decarboxilare oxidativă scade. Reacţia este ireversibilă, deoarece este
puternic exergonică.

2-oxoglutarat
dehidrogenaza
4. Acid 2-oxoglutaric + CoASH + NAD+ →
Succinil CoA + NADH + H+ + CO2

Această nouă decarboxilare se desfăşoară în prezenţa cofactorilor

enzimatici: FAD, TPP (tiamin pirofosfat) şi parcurge aceleaşi secvenţe de
reacţii ca la transformarea piruvatului în acetil coenzima A.

succinil coenzima A
sintetaza
5. Succinil CoA + H3PO4 + GDP ↔ Acid succinic + GTP

Această reacţie este însoţită de transferul energiei chimice, susţinută

de molecula GTP (guanozin trifosfat), formându-se o moleculă de ATP.
Reacţia este catalizată de nucleozid difosfokinaza şi reprezintă un exemplu
de fosforilare la nivel de substrat.
nucleozid difosfokinaza
GTP + ADP ↔ GDP + ATP
 succinat dehidrogenaza
6. Acid succinic + FAD → Acid fumaric + FADH2

Acidul succinic este oxidat la acid fumaric, sub acţiunea enzimatică a

succinat dehidrogenazei, puternic legată de structura membranei interne a
mitocondriei. De aceea, există o serie de incertitudini privind structura şi
mecanismul ei de acţiune, fiind greu de segregat.

fumarat hidrataza
7. Acid fumaric + H2O → Acid malic

Hidratarea acidului fumaric este catalizată de enzima fumarat

hidrataza.

malat
dehidrogenaza
8. Acid malic + NAD+ ↔ Acid oxaloacetic + NADH + H+

Ultima etapă a ciclului Krebs regenerează oxaloacetatul şi are caracter

endergonic. Cu toate acestea, transformarea decurge în sensul formării de
acid oxaloacetic, deoarece cetoacidul şi NADH sunt consumaţi în procesele
metabolice ulterioare, puternic consumatoare de energie.
Prin oxidarea acetil coenzima A, se formează 2 molecule de CO2 şi
patru perechi de echivalenţi reducători (3 NADH+ + 3 H+ + FADH2), ce vor fi
oxidaţi în lanţul respirator.
Necesitatea reoxidării permanente a acestora la nivelul lanţului
respirator permite ciclului Krebs să se desfăşoare exclusiv în condiţii aerobe.
Oxaloacetatul regenerat poate accepta o nouă moleculă de acetil coenzima
A, pe care o introduce în circuit.
Reacţia globală de desfăşurare a ciclului Krebs este următoarea:

CH3CO~SCoA + 3 NAD+ + FAD + GDP + 2 H2O + Pi →

2 CO2 + 3 NADH + FADH2 + GTP + 2 H+ + CoASH

În timpul degradării anaerobe sau aerobe a glucozei până la acid

piruvic, se eliberează hidrogenul, care va fi într-o cantitate mult mai mare,
după parcurgerea ciclului Krebs.
Dacă acest element ar rămâne în sistem, mediul intracelular ar deveni
mult prea acid. De aceea, reacţiile Krebs sunt cuplate cu o serie de
transformări cunoscute ca “lanţul transportor de electroni”, o succesiune de
enzime oxidoreducătoare ce asigură transferul hidrogenului, dar şi al
electronilor.
Hidrogenul, eliberat pe parcursul tuturor reacţiilor catabolice, este
preluat de coenzimele NAD+ (nicotinamid dinucleotid) şi FAD (flavin adenin
dinucleotid), sisteme oxidoreducătoare care îşi pot modifica starea de
oxidare.
Acestea se găsesc, în celulă, sub formă oxidată şi se reduc prin
combinare cu hidrogenul. Vor reveni la starea iniţială, la nivelul lanţului
respirator, unde pun în libertate hidrogenul şi o mare cantitate de energie.
Hidrogenul se va combina cu oxigenul şi va forma o moleculă de apă,
prevenind, astfel, acidifierea citosolului. Energia eliberată va reface rezerva
de ATP. Astfel, pentru fiecare mol de NAD+, se vor forma 3 moli de ATP şi
pentru fiecare mol de FAD, 2 moli de ATP.
Procesul se mai numeşte fosforilare oxidativă.
 Catabolizarea aerobă a glucozei eliberează ≈ 688 kcal energie. Din
această energie, o parte este înmagazinată sub forma legăturilor chimice din
structura ATP.

C6H12O6 + 6 O2 → 6 CO2 + 6 H2O + E

E = 688 kcal

Randamentul de transformare a energiei potenţiale din structura

glucozei în legături macroergice ATP este de aproximativ 40%. Această
valoare depăşeşte cu mult randamentul celor mai perfecţionate motoare
termice.

Restul energiei (60%) este convertită fie în energie calorică, necesară

menţinerii temperaturii constante a corpului, fie în energie electrică sau
osmotică.

Când degradarea aerobă este iniţiată de glicogen, se obţin 39 moli

ATP/mol de glicogen. Dacă procesul începe direct de la glucoză, bilanţul
energetic devine 38 moli ATP, echivalentul unei energii de ≈ 266 kcal.
Transformările energetice efectuate în timpul oxidării aerobe a
glucozei nu sunt considerate foarte mari. Energia prezintă, însă, avantajul
accesibilităţii şi mobilităţii biochimice, asigurând necesităţile energetice,
imediate ale organismului.

În acest context, glucoza este considerată sursa imediată de refacere

a ATP în organism, spre deosebire de lipide, care constituie o formă
energetică de depozit.

Comparând bilanţul energetic (exprimat în moli de ATP) al glicolizei cu

cel al degradării oxidative a glucozei, se constată o eliberare de energie de
19 ori mai mare în cel de-al doilea proces.
 glicoliză

Glucoză → 2 moli Acid lactic + 2 moli ATP

degradare aerobă
Glucoză → 6 moli CO2 + 6 moli H2O + 38 moli ATP

Glicoliza devine un fenomen neavantajos din punct de vedere

energetic, dar prezent în celulele lipsite de prezența oxigenului.

Calea pentozo-fosfaţilor

În organismele vegetale şi animale, există o cale directă de degradare

glucidică, denumită calea pentozo-fosfaţilor. Importanţa biologică a acestei
căi, în care etapele oxidative sunt catalitice, este producerea de NADPH
necesar tuturor biosintezelor reductive (spre deosebire de NADH care este
oxidat în vederea obţinerii de ATP).
Astfel, “şuntul pentozo-fosfaţilor” devine furnizor major de echivalenţi
reducători implicaţi în anabolismul acizilor graşi, al colesterolului sau
hormonilor steroizi, dar şi în obţinerea de pentoze necesare biosintezei
nucleotidelor sau acizilor nucleici.
Degradarea cuprinde două etape:
1. conversia hexozelor la pentoze (etapa oxidativă)
Glucozo 6-fosfat + 2 NADP+ + H2O →
CO2 + Pentozo 5-fosfat + 2 NADPH + H+

Această reacţie se desfăşoară în citosol și sub acţiunea enzimei

glucozo-6-fosfat dehidrogenaza.
 Deficienţa ereditară în glucozo-6-fosfat dehidrogenaza la nivelul
eritrocitelor blochează calea pentozo-fosfaţilor şi diminuează producerea
de NADPH. Aceasta, la rândul ei, provoacă scăderea concentraţiei de
glutation redus, esenţial în menţinerea structurii normale a hematiei.
Modificarea arhitecturii bistratului lipo-proteic membranar face
eritrocitul susceptibil la hemoliză. În acest caz, se manifestă anemia
hemolitică.
Deficienţa este accentuată prin administrarea de medicamente cu
caracter oxidant (antimalarice). S-a observat că această deficienţă devine
în anumite condiţii avantajoasă, protejând indivizii infestaţi cu parazitul
malariei, care necesită glutation redus pentru creştere.
Frecvenţa foarte mare a deficitului genetic la indivizii care trăiesc în
regiuni infestate de malarie reprezintă o încercare de adaptare la mediu.

2. conversia pentozelor la hexoze

Pentru a obţine 6 moli CO2, ceea ce echivalează cu oxidarea unui mol
de glucoză, această etapă trebuie parcursă de șase ori, în condiţiile în care
pentozele nu sunt deviate pe alte căi metabolice.

6 x pentozo 5-fosfat + 6 H2O → 5 x glucozo 6-fosfat + 6 Pi

Degradarea pentozo-fosfaţilor reprezintă un lanţ de reacţii divergente,

cu labilitate metabolică şi nu calea de obţinere a unui singur produs. Prin
urmare, din şase molecule de glucozo-6-fosfat, transformate prin această
cale, rezultă şase molecule de CO2 (echivalentul în CO2 al unei molecule de
glucoză).
Transformarea catabolică a glucozei pe calea pentozo-fosfat nu
constituie o formă de degradare sau oxidare propriu-zisă a glucozei; nu este
cuplată cu lanţul respirator și deci nu se formează ATP (doar, se consumă
la activarea glucozei în glucozo-6-fosfat).
 Diferitele etape ale secvenţei metabolice se desfăşoară în citoplasmă
şi implică un echipament enzimatic relativ scăzut, avantajos pentru
economia celulară. De aceea, se mai numeşte “şunt pentozo-fosfat”.

Degradarea glucozei pe calea acizilor uronici

În organismele animale şi la plantele superioare, glucoza este oxidată

la acid glucuronic. Această cale metabolică devine importantă, deoarece
furnizează acid glucuronic, utilizat în procesele de detoxifiere hepatică, prin
legarea sa de bilirubină, fenoli, hormoni sau medicamente. Cu această
conjugare, scade toxicitatea acestor compuşi mărind solubilitatea şi
favorizând excreţia lor.
De asemenea, acidul glucuronic (AG) participă ca element constitutiv
la sinteza de mucopolizaharide. La om, 3% din glucoză este transformată pe
calea acizilor uronici.
Formarea de AG constituie cale metabolică intermediară în biosinteza
acidului ascorbic din glucoză, la nivelul ficatului (în fracţiunea microzomală
hepatică).

acid glucuronic → D-glucuronolactona → L-gulonolactona → acid ascorbic

Absenţa enzimei L-gulonolacton oxidaza, care catalizează etapa finală

a biosintezei acidului ascorbic, este considerată o deficienţă genetică prin
care se blochează formarea acidului ascorbic la om, primate şi cobai.
Gluconeogeneza
La un regim alimentar hiperlipidic, hiperproteic şi hipoglucidic, în
inaniţie sau în efort fizic prelungit, are loc sinteza “de novo” a glucozei din
compuşi neglucidici (aminoacizi, glicerol şi lactat), respectiv procesul de
gluconeogeneză.
Procesul se desfăşoară când intensitatea este redusă (deşi, aportul de
glucoză este normal) sau în condiţiile epuizării rezervelor de glicogen
hepatic. În acest caz, se reutilizează lactatul muscular şi eritrocitar sau
glicerolul din ţesutul adipos.
Ficatul şi cortexul renal reprezintă principalele sedii ale
gluconeogenezei. Intensitatea reacţiilor în cele două ţesuturi este aproape
egală. Cu toate acestea, datorită diferenţei ponderale, rinichiul asigură doar
20% din totalul glucozei produse.
Gluconeogeneza presupune conversia piruvatului în glucoză şi constă
prin desfășurarea în sens invers a etapelor glicolizei (deși, trei din acestea
sunt catalizate de enzime unidirecţionale).
Ca precursor glucidic de natură proteică, alanina reprezintă sursa
majoră în gluconeogeneza hepatică şi renală. Viteza producerii de glucoză
din alanină este mai mare decât din a oricărui alt aminoacid. Piruvatul
rezultat prin catabolismul energetic se transaminează la alanină prin
intermediul aminoacizilor ramificaţi la nivel muscular; aceștia sunt
metabolizaţi preferenţial în muşchi şi nu, în ficat.
Alanina ajunge în ficat și devine scheletul hidrocarbonat pentru sinteza
“de novo” a glucozei. Secvenţa de reacţii alanină-glucoză formează ciclul
Felig-Malette, analog celui lactat-glucoză. Aminoacidul intervine şi în
reglarea conversiei desfășurată în ţesutul hepatic, inhibând piruvat-kinaza.
Prin blocarea transformării fosfoenolpiruvatului în piruvat, alanina
direcționează utilizarea precursorilor glucozei către gluconeogeneză.
Acidul lactic rezultat prin glicoliza musculară şi eritrocitară este
transformat, la nivelul hepatocitului sub acţiunea lactat dehidrogenazei, în
piruvat și mai departe, în fosfoenolpiruvat. Noul compus reformează glucoza
care va asigura țesutului muscular substratul necesar refacerii ATP.
Reconversia acidului lactic în glucoză reprezintă ciclul Cori.

Ciclul lactat-glucoză (ciclul Cori)

Participarea lipidelor la gluconeogeneză se realizează prin glicerol,

obţinut prin lipoliză la nivelul ţesutului adipos, muscular şi hepatic. Glicerolul
este convertit în ficat, sub acţiunea glicerol kinazei, la α-glicerol fosfat care
formează dihidroxiaceton fosfatul (catabolit intermediar al glicolizei).
 Sinteza de glucoză din glicerol reprezintă 10% din capacitatea totală a
ficatului de gluconeogeneză.

Metabolismul glicogenului

Glicogenul reprezintă forma de depozitare a excesului de glucide în

organismele animale; cantităţi semnificative se găsesc în muşchi (1% din
greutate) şi în ficat (6% din greutate). Polizaharidul este utilizat în mod diferit
de cele două ţesuturi. Astfel, în ficat metabolizarea sa are ca scop
menţinerea normoglicemiei, iar în muşchi asigură susţinerea energetică a
contracţiei.
Rezervele de glicogen se consumă în ritm variat. Dacă în hepatocit
scad rapid pe parcursul a 12-20 de ore de inaniţie, în muşchi numai un efort
anaerob poate epuiza depozitele glicogenolitice. Catabolismul glicogenului
este supravegheat de anabolismul polizaharidului. Procesele sunt paralele
și se desfășoară prin căi metabolice distincte.

Glicogenoliza

Degradarea glicogenului presupune ruperea enzimatică a legăturilor

1,4-glicozidice din structura glicogenului, prin proces de fosforoliză.
Fosforilaza, enzima catalizatoare, nu poate acţiona şi asupra legăturilor
1,6-glicozidice. De aceea, deramificarea polizaharidului se realizează în
prezenţa unei alte enzime cu specificitate mai mare.
Prin glicogenoliză, rezultă glucozo-1-fosfat (convertit, apoi, la glucozo-
6-fosfat în prezenţa glucomutazei) şi mici cantităţi de glucoză. În ficat,
glucozo-6-fosfatul este hidrolizat la glucoză (sub acţiunea glucozo-6-
fosfatazei), care va fi distribuită ţesuturilor glucodependente. În muşchi, însă,
lipsa enzimei specifice va iniţia glicoliza.
Reglarea glicogenolizei se realizează prin controlul metabolic al
acţiunii enzimei glicogen fosforilaza. Experienţele lui Cori au demonstrat
prezenţa, în ţesuturi, a două forme interconvertibile a fosforilazei: glicogen
fosforilaz-kinaza (proteină ce fixează calciul şi, în funcţie de concentraţia
citoplasmatică a acestuia îşi modifică conformaţia) şi glicogen
fosforilaz-fosfataza. În acest context, creşterea efluxului de calciu în citosol,
stimulată de adrenalină, va activa glicogen fosforilaz-kinaza şi, implicit,
glicogenoliza musculară.
Glicogenoliza hepatică este controlată de adrenalină şi/sau glucagon,
în funcţie de nivelul plasmatic al glucozei. Restabilirea valorilor glicemiei
reprimă secreţia de glucagon.

Glicogenogeneza

Biosinteza glicogenului este un proces anabolic ce asigură menţinerea

echilibrului glicemic la nivel sanguin; complet diferită de calea degradativă,
glicogenogeneza urmăreşte următoarele etape:
 dacă sinteza are loc de la glucoză, reacţia chimică totală se prescurtează:

glucoză + 2 ATP + (glicogen)n + H2O → (glicogen)n+1 + 2 ADP + 2 Pi

 și se desfășoară în prezenţa enzimei glucokinaza pentru ţesutul hepatic
sau hexokinaza pentru alte ţesuturi periferice.

 dacă sinteza are loc de la glucozo-6-fosfat, reacţia chimică totală devine:

glucozo-6-fosfat + ATP + (glicogen)n + H2O → (glicogen)n+1 + ADP + Pi

și necesită acţiunea enzimei glicogen sintaza.

Anabolismul glicogenului are loc în fibrele musculare albe numai în

stare de repaus, deoarece glucoza se găseşte în exces. Glicogenul este,
apoi, degradat în timpul contracţiei musculare, pentru refacerea ATP-ului.

Combinarea ecuaţiilor totale ale reacțiilor glicogenolizei:

(glicogen)n + 3 ATP + 3 Pi → (glicogen)n-1 + 2 lactat + 3 ATP

şi ale celor din cadrul glicogenogenezei:

glucoză + 2 ATP + (glicogen)n-1 → (glicogen)n + 2 ADP + 2 Pi

demonstrează că, pentru fiecare mol de glucoză metabolizat din structura

glicogenului, se eliberează numai o moleculă de ATP.
În acest context, catabolizarea glicogenului nu reprezintă un avantaj
din punct de vedere energetic.
 glucoza + ADP + Pi → 2 lactat + ADP

Cu toate acestea, glicogenul (şi nu trigliceridele) rămâne forma de

stocare a glucozei, deoarece:
 glicogenul muscular este mai rapid metabolizat;
 trigliceridele nu constituie sursă de refacere a ATP-ului, în condiţii
anaerobe;
 lipidele nu pot fi transformate în glucoză şi nu menţin constant valoarea
glicemiei (obligatorie pentru activitatea normală a sistemului nervos).
Reglarea biosintezei glicogenului se realizează prin acţiunea insulinei:
 în muşchi, prin stimularea transportului de glucoză la nivelul membranei
plasmatice a celulelor, activând glicogenogeneza printr-un mecanism
incomplet cunoscut;
 în ficat, prin activarea enzimelor implicate în metabolismul glicogenului.
Metabolizarea glicogenului mai poate fi reglată, pe de o parte, de
glicogen, prin exercitarea unui feed-back de control al sintezei sale şi de
glucoză, pe de altă parte, prin inhibarea glucogenogenezei, în cazul
hiperglicemiei (numai în ficat).
Depozitarea glicogenului poate deveni patologică, dacă acesta
depăşeşte limitele cantitative considerate fiziologice, sau când structura
chimică a polizaharidului este atipică. Afecţiunile generate se numesc
glicogenoze şi sunt de natură congenitală, cu o răspândire relativ scăzută.
Există mai multe forme de glicogenoze care pot să apară asociate,
complicând diagnosticarea şi tratamentul acestora. Astfel:
 Glicogenoza hepato-renală (maladia von Gierke) se caracterizează
prin lipsa glucozo-6-fosfatazei, ce duce la stocarea masivă a
glicogenului în ficat. Imposibilitatea de a transforma glucozo-6-fosfatul
în glucoză se manifestă prin hiperglicemie, urmată de convulsii, şi de
o creştere compensatorie a glicolizei hepatice cu acumulare de lactat
 şi piruvat în sânge. Afecţiunea se manifestă încă din primele luni de
viaţă şi are, adesea, o evoluţie fatală.
 Glicogenoza generalizată (sindromul Pompe) se datorează deficitului
de (1,4–1,6) glucozidază, enzima lizozomală cu rolul de a degrada
glicogenul. Se constată o depunere a polizaharidului în lizozomii
muşchiului cardiac şi scheletic, asociată hipoglicemiei plasmatice.
 Glicogenoza Andersen, determinată de lipsa enzimei de deramificare,
cu depozitarea de glicogen cu lanţuri scurte în ficat, splină şi intestin.
Boala se manifestă clinic prin ciroză şi evoluţia este fatală, în jurul
vârstei de 10 ani.
 Glicogenoza Forbes se caracterizează biochimic prin lipsa enzimei de
deramificare, cu depunerea de glicogen anormal (de tipul dextrinelor
limită) în ficat şi muşchii striați.
 Glicogenoza Mc Ardle apare datorită deficienţei fosforilazei musculare
şi duce la depuneri masive de glicogen normal. În repaus, muşchiul
utilizează preferenţial acizii graşi şi corpii cetonici ca material energetic.
În acest caz, boala se manifestă numai la efort fizic. Crampele, durerea
şi oboseala musculară sunt consecinţa incapacităţii muşchiului de a
utiliza glicogenul propriu.
 Glicogenoza Hers se caracterizează prin diminuarea activităţii
forforilazei hepatice cu antrenarea unor depuneri masive de glicogen
normal în ficat. Reprezintă o formă atenuată a maladiei von Gierke, cu
manifestarea unei hipoglicemii nesemnificative.
 Glicogenoza tip 7 reprezintă o formă a maladiei Hers în care,
concomitent cu depozitarea excesivă de glicogen în ficat, se constată
şi o încărcare a acestuia la nivel muscular.
 Glicogenoza tip 8 se datorează absenţei glucagonului, ca activator al
enzimei fosforilaza.
 Glicogenoza tip 9 (maladia Hug) este pusă în evidenţă de lipsa unor
sisteme enzimatice responsabile cu activarea enzimei fosforilaza.

Metabolismul galactozei şi fructozei

Galactoza, componenta majoră a glicoproteinelor, glicolipidelor şi

proteoglicanilor, poate parcurge etape diferite de transformare. Cea mai
importantă este conversia la glucoză (rinichi şi ficat), sub acţiunea unor
enzime specifice. Deficienţa galactokinazei duce la galactozemie
(concentraţii ridicate de galactoză în sânge) şi galactozurie (cantităţi de
galactoză în urină), manifestate prin apariţia cataractei.
Intoleranţa la galactoză apare în insuficienţa hepatică gravă, când
ficatul nu poate metaboliza monozaharidul. În această situaţie, se impune
eliminarea galactozei din alimentaţie.
Fructoza pătrunde în organism sub formă de zaharoză, care prin
digestia enzimatică, se descompune în fructoză şi glucoză. Biochimic,
fructoza este convertită la glucoză prin fosforilare, sub acţiunea
fructokinazei. Deficienţa genetică a acestei enzime duce la intoleranţă
ereditară faţă de fructoză. Acumularea de fructozo-1-fosfat inhibă
metabolismul glucozei şi generează hipoglicemia.
În ficat şi muşchi, fructoza este transformată la fructozo-6-fosfat în
prezenţa hexokinazei. Lipsa ereditară a enzimei asigură acumularea de
fructoză în sânge, urmată de eliminarea sa prin urină (fructozurie esenţială).
 Catabolismul triacilglicerolilor

Triacilglicerolii, exogeni sau endogeni, sunt supuşi unui proces de

degradare, cu formare de dioxid de carbon şi apă. Sub acţiunea lipazelor
intracelulare, macromoleculele sunt hidrolizate la glicerol şi acizi graşi liberi.
Glicerolul este fosforilat, apoi, la glicerol 3-fosfat sub acțiunea enzimei
glicerofosfokinaza.
H2C – OH H2C – OH
│ │
HC – OH + ATP → HC – OH + ADP
│ │
H2C – OH H2C – OPO3H

glicerol glicerol 3-fosfat

Reacţia iniţiază transformarea glicerol 3-fosfatului în dihidroxiaceton

fosfat, care va izomeriza la gliceraldehid 3-fosfat; compusul intră în secvenţa
glicolizei.

H2C – OH H2C – OH
│ │
HC – OH + NAD+ → C═ O + NADH + H+
│ │
H2C – OPO3H H2C – OPO3H

glicerol 3-fosfat dihidroxiaceton fosfat

H2C – OH CHO
│ │
C═ O ↔ HC – OH
│ │
H2C – OPO3H H2C – OPO3H

dihidroxiaceton fosfat gliceraldehid 3-fosfat

 Activitatea lipazei tisulare este reglată prin acțiunea hormonilor
adrenalină, noradrenalină și glucagon ce stimulează receptorul din
membrana celulelor adipoase.

Acizii graşi liberi (AGL) reprezintă substratul energogen preferat de

multe ţesuturi (miocard, muşchi scheletic) în metabolismul energetic. Țesutul
nervos sau eritrocitul nu utilizează în mod direct acizii graşi. În timpul inaniţiei,
când glucoza devine limitată, organismul apelează la degradarea corpilor
cetonici, produşii finali în catabolismului acizilor graşi.

Oxidarea acidului palmitic (cel mai abundent din organism) are caracter
puternic exergonic :

CH3 – (CH2)14 – COOH + 23 O2 → 16 CO2 + 16 H2O

ΔG = - 2340 kcal

Arderea a 100 g de acid gras eliberează 914 kcal energie, în timp ce

prin arderea a 100 g glucoză se obţin 347 kcal energie. Întotdeauna
degradarea oxidativă a acizilor graşi este cuplată cu sinteza de ATP, cu un
randament de aproape 40%.

Procesul oxidării AGL reprezintă o succesiune de reacţii complexe

catalizate enzimatic care pot fi grupate în trei etape. De exemplu,
catabolizarea acidul palmitic cu 16 atomi de carbon în moleculă:

I etapă: se referă la procesul de β-oxidare, în care acidul gras suferă un

atac oxidativ la atomul de carbon din poziţia β, urmat de desprinderea unui
fragment cu doi atomi de carbon, sub formă de acetil coenzima A; se repetă
de mai multe ori (în cazul acidului palmitic de 7 ori).
 CH3– (CH2)14– COOH + 8 CoA-SH + 6 H2O → 8 CH3– CO– SCoA + 28 (H)

acid palmitic coenzima A acetil coenzima A

II etapă: corespunde degradării oxidative a resturilor de acetil CoA în ciclul

Krebs, cu formare de CO2 și reducerea acetil CoA la coenzima A..

8 CH3 – CO – SCoA + 24 H2O → 16 CO2 + 8 CoA-SH + 64 (H)

III etapă: cuprinde oxidarea coenzimelor reduse în lanţul respirator;

energia eliberată este stocată în structura a 129 molecule de ATP, sub formă
de legături fosfatmacroergice.

92 (H+) + 23 O2 → 46 H2O

Toate etapele degradării acidului palmitic sunt procese mitocondriale,

asociate din punct de vedere structural şi funcţional.

β-oxidarea acizilor graşi

F.Lynen, D.E.Green şi S.Ochoa (1964) au pus bazele teoriei β-oxidării,

prin care se demonstrează că degradarea acizilor graşi cu catenă saturată
este de tip oxidativ, la nivelul carbonului β. A.L.Lehninger scoate în evidență
implicarea ATP-ului în acest proces, desfăşurat exclusiv în mitocondrie.

Pătrunderea acizilor graşi în interiorul mitocondriei se realizează în trei

etape, consumându-se o cantitate de energie echivalentă cu 2 moli de ATP.
Astfel:

1. acidul gras este esterificat de către coenzima A citoplasmatică, în prezenţă

de ATP, formând acil coenzima A:
tiokinaza

R – COOH + ATP + CoASH → R – CO ~ SCoA + AMP + PPi

 unde

PPi + 2 H2O → 2 Pi (utilizat la refacerea ATP)

2. acil coezima A este preluat de carnitină, cu formarea complexului

acil-carnitină și traversează membrana mitocondrială:

transferaza
carnitină + R – CO ~ SCoA → acil-carnitină + CoA-SH
coenzima A

3. gruparea acil din complexul acil-carnitină este transferată pe molecula

coenzimei A mitocondriale:
transferaza
acil-carnitină + HS ~ CoA (mitocondrială) → acil ~ SCoA + carnitină

Carnitina, aminoacid neesenţial constituit din lizină şi metionină,

permite pătrunderea acizilor graşi cu lanţ lung din citoplasmă în matrix, prin
spaţiul membranar al mitocondriei.
Acil-coenzima A intră în ciclul β-oxidării, scindându-se succesiv în
fragmente cu doi atomi de carbon (acid acetic). Procesul se desfăşoară în
compartimentul intern al matricei mitocondriale şi parcurge un lanţ de patru
reacţii biochimice:
 dehidrogenarea acil CoA, sub acţiunea enzimei acil coenzima A
dehidrogenaza care prezintă în structura sa coenzima FAD; se formează
un acil gras nesaturat, iar FADH2 (redus) cedează cei doi atomi de
hidrogen, lanţului respirator.

coenzima A dehidrogenaza
R – CH2 – CH2 – CH2 – C ~ SCoA + FAD →
 β α ║
O
acil saturat coenzima A

R – CH2 – CH ═ CH – C ~ SCoA + FADH2

║
O
acil nesaturat coenzima A

 hidratarea derivatului acil nesaturat coenzima A, la nivelul dublei legături,

cu formarea compusului β-hidroxiacil coenzima A; reacţia se desfăşoară în
prezenţa enzimei enoil coenzima A hidrataza.
enoil coenzima A hidrataza
R – CH2 – CH ═ CH – C ~ SCoA + H2O →
║
O
acil nesaturat coenzima A

R – CH2 – CH – CH2 – C ~ SCoA

│ ║
OH O
β-hidroxiacil coenzima A

 dehidrogenarea derivatului β-hidroxiacil coenzima A, sub acţiunea NAD-

enzimei hidroxi-acil coenzima A dehidrogenaza, cu formarea derivatul
β-cetoacil coenzima A:
hidroxi-acil coenzima A dehidrogenaza
R – CH2 – CH – CH2 – C ~ SCoA + NAD+ →
│ ║
OH O
β-hidroxiacil coenzima A

R – CH2 – C – CH2 – C ~ SCoA + NADH + H+

║ ║
O O
β cetoacil coenzima A
 scindarea derivatului β-cetoacil coenzima A, ultima treaptă a secvenţei
oxidative, formându-se un fragment cu doi atomi de carbon (acetil
coenzima A) şi un acil coenzima A, cu doi atomi de carbon mai puţin, care
va continua procesul oxidativ:
β-cetotiolaza
R – CH2 – C – CH2 – C ~ SCoA + HS ~ CoA →
║ ║
O O
β cetoacil coenzima A coenzima A

R – CH2 – C ~ SCoA + CH3 – C ~ SCoA

║ ║
O O
acil coenzima A (Cn-2) acetil coenzima A

Degradarea oxidativă a acizilor graşi nu este ciclică, ci are un parcurs în

spirală (spirala Lynen). În acest caz, acidul palmitic cu lanţ saturat de 16
atomi de carbon va parcurge această spirală oxidativă, formând 8 molecule
de acid acetic. Fiecare moleculă de acid acetic este convertită în acetil
coenzima A.
Din acest punct, metabolismul lipidelor este identic cu cel al glucidelor.
Acetil coenzima A, formată ca produs al sistemului de oxidare a acizilor graşi,
iniţiază ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs), unde va genera H+ și
electroni. Atomii de hidrogen rezultați în timpul dehidrogenărilor (prin
intermediul FADH2 şi NADH) vor intra în lanţul respirator, eliberând energie,
iar electroni ajung, prin sistemul citocrom, pe nivelul oxigenului molecular. În
acest mod are loc fosforilarea oxidativă a ADP la ATP.

Similar metabolismului glucozei, prin oxidarea AGL, rezultă ATP, H2O şi

CO2. Arderea completă a AGL necesită, însă, cantităţi mai mari de oxigen,
deoarece aceste molecule conţin mai mult carbon, comparativ cu moleculele
glucidului.
 Bilanţul energetic al β-oxidării depinde de numărul atomilor de carbon
din molecula acidului gras. De exemplu, pentru acidul palmitic (cu 16 atomi
de carbon), se fac 7 rotaţii ale ciclului de β-oxidare, rezultând 7 fragmente cu
doi atomi de carbon. Astfel, prin activare:

acid palmitic → palmitoil coenzima A (forma oxidată)

care se degradează, conform reacţiei totale :

palmitoil CoA + 7 CoA-SH + 7 FAD + 7 NAD+ + 7 H2O →

8 Acetil CoA + 7 FADH2 + 7 NADH + 7 H+

Fiecare moleculă de FADH2 donează o pereche de electroni lanţului

respirator, formându-se 2 molecule de ATP. Similar, la oxidarea fiecărei
molecule de NADH, în lanţul respirator se formează 3 molecule de ATP. Deci,

7 FADH2 → 7 x 2 = 14 ATP

7 NADH → 7 x 3 = 21 ATP

Cele 8 molecule de acetil CoA intră în ciclul Krebs, unde, prin oxidare
totală, formează 12 molecule de ATP. În acest caz,

8 acetil CoA x 12 = 96 ATP

Oxidarea completă a acidului palmitic va genera 131 molecule de ATP.

Însă, pentru activarea moleculei de acid se consumă 2 ATP. Prin urmare,
cantitatea netă obţinută este de 129 moli ATP.

Din punct de vedere al energiei libere, bilanţul se prezintă astfel:

oxidarea completă a acidului palmitic la CO2 şi H2O eliberează 2340 kcal
energie, din care 942 kcal sunt stocate în structura a 129 molecule ATP.
 Cu toate acestea, numai 40% din energia eliberată prin metabolismul
glucozei sau a AGL este transferată în structura ATP, restul de 60%
reprezintă energia termică.

Cetogeneza

În ţesuturi, acumularea de acetil coenzima A duce la formarea

derivatului acetoacetil coenzima A. O parte din acesta este transformată, în
ficat, în corpi cetonici. Din grupul “corpilor cetonici” fac parte următorii
compuşi:

 acidul acetoacetic: CH3 – CO – CH2 – COOH

 acetona: CH3 – CO – CH3

 acidul β-hidroxibutiric (izomerul D): CH3 – CH(OH) – CH2 – COOH

Sinteza de acetoacetat (cetogeneza) se desfăşoară în mitocondria

hepatică din acetil coenzima A (compus rezultat prin degradarea acizilor
graşi).
Acetoacetatul neactivat reprezintă un metabolit inert pentru ficat;
difuzează prin sânge în ţesuturile extrahepatice, unde este metabolizat. În
stare activată însă, sub formă de acetoacetil coenzima A, compusul devine
intermediar participant în ciclul Krebs.

În condiţii fiziologice, ficatul biosintetizează între 200-300 mg de corpi

cetonici, care sunt metabolizaţi de ţesuturile extrahepatice. Cetogeneza în
condiţiile unei alimentaţii normale este redusă. Cetonemia sau concentraţia
de corpi cetonici în plasmă nu depăşeşte < 2-3 mg/100 ml de sânge.

Deficitul absolut sau relativ de glucoză perturbă echilibrul dintre

lipogeneză şi lipoliză, cu punerea în circulaţie a unor cantităţi mari de acizi
graşi liberi. Metabolizarea acestora va amplifica și cetogeneza hepatică.
 Dacă producţia de corpi cetonici depăşeşte capacitatea metabolică a
acestor ţesuturi, se supraacumulează corpii cetonici cu apariția de cetonemie
(acumulare de corpi cetonici în sânge; cu valori de 70 mg/100 ml) şi cetonurie
(acumulare de corpi cetonici în urină), fenomene caracteristice diabetului.

De asemenea, corpii cetonici scade rezerva alcalină a organismului cu

instalarea acidozei. Deoarece sunt substanţe cu caracter activ osmotic, se
pot pierde cantități mari de apă prin urină (poliurie) deshidratând organismul.
 Metabolismul lipidic, desfăşurat în majoritatea organelor şi ţesuturilor,
este controlat de factori neuroendocrini. Orice modificare patologică a
ciclului metabolic determină apariţia unor afecţiuni cu manifestări grave
pentru organism.
Astfel, diabetul zaharat este generat de dezechilibrul balanţei
glucidice, dar şi a celei lipidice. Ateroscleroza apare datorită unor tulburări
în structura şi depozitarea lipidelor. Hepatitele acute şi cronice,
pancreatitele, sindromul nefrotic, obezitatea etc. fac parte din patologia
metabolismului lipidic.
Plasma conţine complexe lipoproteice, în structura cărora se găsesc
triacilglicerolii, colesterolul, fosfolipidele şi, uneori, acizii graşi liberi. În
funcţie de variaţia raportului lipide/proteine în structura complexelor
lipoproteice, se identifică forme de hipo- şi hiperlipoproteinemii, cauza
multor afecţiuni grave ale organismului.
Depozitarea anormală a lipidelor în diverse organe şi ţesuturi (mai
ales a celui nervos), cunoscută sub numele de lipidoze, conduce la maladii
extrem de grave pentru organism
Apariţia lipidozelor reprezintă efectul unor perturbări în activitatea
enzimatică a metabolismul lipidic.

Maladia Organul afectat

Niemann-Pick Creier, ficat, rinichi
Farber Creier, schelet, tegument
Krabbe Sistem nervos
Gancher Ficat, splină, ganglioni limfatici
Fabry Sistem nervos, muşchi, rinichi, vase de sânge
Tay-Sachs Creier, ficat, splină

Maladii induse de acumularea de lipide