GLUCIDE

(note de curs)

Glucidele (zaharuri sau zaharide) sunt substanțe organice care au în

compoziția lor atât grupări carbonilice, cât și grupări hidroxilice. Numele de
“hidraţi de carbon“, atribuit de C. Schmidt (1844) este încă utilizat și
sugerează că formula empirică a glucidelor conţine C:H:O în raport de 1:2:1.
În lumea vie, glucidele sunt răspândite sub diferite forme. Comparativ cu
organismele vegetale, unde cantitatea de glucide este de aproape 80%, în
regnul animal aceasta nu depăşeşte 2% din greutatea uscată a corpului.

Rolul glucidelor în organism

Rolul fiziologic al glucidelor este esenţial, ele fiind direct legate de
procesele energetice (arderea unui gram de glucide eliberează ≈ 4,1 Kcal).
Plantele sintetizează zaharuri din CO2 şi H2O, prin absorbţia energiei
luminoase, realizând fotosinteza cu ajutorul pigmenţilor clorofilieni. Acest
proces are un rol deosebit pentru organismele animale, care sunt lipsite de
capacitatea de a absorbi direct energia solară. Aportul alimentar de glucide
face posibilă utilizarea indirectă a energiei radiante.
În organism, glucidele îndeplinesc următoarele funcţii:

 constituie surse imediate ale catabolismului energetic (glucoza);

 pot fi substanţe de rezervă (amidonul şi glicogenul depozitează molecule
de glucoză);
 sunt substanţe structurale şi de susţinere (la animale, polizaharidele sunt
integrate în ţesuturile conective ale matricei osoase);
 prezintă funcţii specifice (mucopolizaharidele structurilor de grup sanguin
participă la procesele imunitare, intră în structura heparinei – substanţă
cu acţiune anticoagulantă).

Clasificarea glucidelor

Zaharurile se clasifică după natura produşilor rezultaţi în urma reacţiei

hidrolitice. Conform acestui criteriu, hidraţii de carbon pot fi: oze
(monozaharide) şi ozide.
Ozele (sau monozaharidele) conţin o singură unitate
polihidroxicarbonilică, fiind nehidrolizabile. În funcţie de natura grupării
reducătoare (carbonil) din moleculă, ozele se împart în aldoze (grupare
aldehidică) şi cetoze (grupare cetonică). Cele mai importante şi abundente
sunt hexozele (glucoza, fructoza şi galactoza) şi pentozele (riboza).

Glucoza reprezintă sursa majoră a catabolismului energetic, ceea ce

îi conferă indispensabilitate vieţii (celula nervoasă este dependentă de
glucoză ca unica sursă în energogeneză). Glucoza este o substanţă solidă,
cristalizată, incoloră şi solubilă în apă. Are un gust dulce. Glucoza are 75%
din puterea de îndulcire a fructozei (care este luată ca unitate).

Au existat diverse speculaţii privind răspândirea atât de mare a

glucozei, şi nu a altor monozaharide, precum fructoza. Glucoza se poate
sintetiza din formaldehidă în condiţii abiotice, deci se poate ca prezenţa
acestui monozaharid să fie indispensabilă sistemelor biochimice primitive.

Glucoza este foarte răspândită în regnul animal şi vegetal şi reprezintă

principala oză din organismul uman; este utilizată ca precursor la sinteza de
oligozaharide (zaharoza, maltoza, lactoza) şi de polizaharide (amidon,
celuloză, glicogen). În regnul vegetal, se sintetizează prin fotosinteză:

hγ
6 CO2 + 6 H2O → C6H12O6 + 6 O2
pigmenţi clorofilieni glucoza

În sânge, glucoza se găseşte la valori cuprinse între 80-110 mg/dl fără

a depăşi pragul de eliminare renală. Excreţia glucidului prin urină
(glucozurie sau glicozurie) apare numai în condiţii patologice, ca o supapă
pentru îndepărtarea excesului glicemic din spaţiul extracelular.
Hiperglicemia se întâlneşte în diabetul zaharat, hiperfuncţia
suprarenalelor (boala Cushing), acromegalie, pancreatită acută sau
carcinom pancreatic. Tulburările cerebrale (meningită, tumori) sau
anesteziile profunde şi prelungite determină creşteri pronunţate ale
glicemiei.
Hipoglicemia se poate instala în supradozări cu insulină şi hipofuncţii
ale tiroidei (mixedem, cretinism) sau ale suprarenalelor (boala Addison).

S-a evidenţiat prezenţa unei hiperglicemii încă înaintea începerii

efortului, ceea ce caracterizează “starea de start”. Această situaţie apare
din cauza eliberării crescute a catecolaminelor, determinând mobilizarea
glicogenului hepatic. Datorită glicogenolizei, glicemia poate atinge valori
până la 160-190 mg /dl.

Fructoza sau levuloza este localizată, sub formă liberă, în fructe şi

miere. După glucoză, este cea mai raspândită monozaharidă.

În urină, se găsesc cantităţi mici de monozaharide: glucoza (până

la 200mg/24 ore), fructoza, manoza (5-20 mg/l), arabinoza, xiloza (3-
100 mg/l), galactoza şi riboza, în urme. Prezenţa acestora conferă urinei
capacităţi reducătoare, detectabile. Stările în care se elimină glucidele
prin urină poartă numele de meliturie. Se indentifică mai multe forme, în
funcţie de tipul de glucid eliminat: glucozurie, fructozurie, pentozurie,
galactozurie.
Glucozuria sau glicozuria indică prezenţa de glucoză în urină, cel
mai frecvent în patologia clinică. În mod normal, urina nu conţine
glucoză care poate fi dozată cantitativ prin metode obişnuite şi în
condiţiile în care valorile glicemiei nu depăşesc capacitatea maximă de
reabsorbţie tubulară a rinichiului.
Dacă testele indică prezenţa glucozei în urină (peste 100 g/24
ore), iar aceste valori sunt corelate cu o hiperglicemie, atunci se
evidenţiază un diabet zaharat (pancreatic, în care cantitatea de glucoză
depăşeşte capacitatea de reabsorbţie tubulară a rinichiului). Prezenţa
glucozei în urină în condiţiile unei normoglicemii semnifică un diabet
insipid (renal).
De asemenea, corelarea glucozuriei cu o prezenţa cantitativă la
nivel urinar a aminoacizilor orientează către existenţa unor afecţiuni ale
tubilor nefronului, cauzate cel mai probabil de un deficit enzimatic. Nu
pot fi, însă, eliminate eventualele disfuncţii hepatice. S-a identificat o
formă de maladie ereditară, caracterizată prin excreţia de glucoză în
condiţiile unei normoglicemii, datorită unui prag redus de eliminare a
glucozei la nivel renal (glucozurie renală).
Glucozuria în condiţiile unei activităţi fizice sportive este
considerată temporară şi tranzitorie, fără implicaţii adaptative
funcţionale impuse de un efort.
Fructozuria reprezintă starea în care se elimină fructoză prin
urină. Se întâlneşte în diabet, alături de glucozurie sau după ingestia
excesivă a unor cantităţi de fructoză, mai ales dacă ficatul nu poate
converti rapid fructoza în glucoză pentru catabolism. Există o formă
ereditară de fructozurie caracterizată prin eliminarea constantă a
fructozei pe cale renală (fructozurie esenţială). Maladia apare datorită
absenţei sau ineficienţei fosfofructokinazei hepatice (enzimă
participantă la conversia fructozei în glucoză).
Pentozuria este o formă de meliturie, caracterizată prin eliminarea
de pentoze (D-riboză, L-arabinoză, L-xiloză) prin urină. Ingestia
excesivă a unor produse bogate în pentoze (cireşe, struguri, prune)
duce la apariţia pentozuriei alimentare, fără implicaţii patologice.
Absenţa sau deficienţa xilitol-dehidrogenazei (enzima din ciclul
 glucuronatului) la nivelul ficatului se manifestă prin pentozurie esenţială
cu caracter ereditar.
Eliminarea la nivel urinar a galactozei are numai caracter ereditar
şi se manifestă din primele zile de viaţă ale copilului. Incapacitatea
organismului de a transforma galactoza în glucoză duce la apariţia
galactozemiei, acumularea în exces a glucidului în sânge (lactoza
prezentă în laptele sugarului hidrolizează în glucoză şi galactoză) şi,
apoi, la galactozurie.

Din grupul ozidelor cele mai importante sunt dizaharidele (constituite

din două unităţi monozaharidice) și polizaharidele (constituite din n unități
monozaharidice).

Dizaharid Stare naturală Funcţie biologică

Zaharoza trestia şi sfecla zahăr, valoare nutritivă
(glucoză + fructoză) fructe, seminţe, rădăcini gust dulce
Maltoza produs intermediar în valoare nutritivă
(glucoză + glucoză) degradarea amidonului şi gust dulce
glicogenului
Izomaltoza produs intermediar în valoare nutritivă
(glucoză + glucoză) degradarea amidonului şi
glicogenului
Lactoza laptele mamiferelor valoare nutritivă
(glucoză + galactoză)
Trehaloza ciuperci şi drojdii glucid principal în
(glucoză + glucoză) hemolimfa insectelor
Celobioza plante verzi face parte din
(glucoză + glucoză) structura celulozei

Polizaharidele sunt constituite din lanţuri liniare sau ramificate de

monozaharide, ce pot fi, de asemenea, eliberate prin hidroliză. Poliozidele
sunt răspândite atât în regnul vegetal, cât şi în cel animal, unde îndeplinesc
diverse funcţii biologice: plastică sau de susţinere (celuloza) şi de substanţe
de rezervă, cu valoare energetică (amidon, glicogen).

Celuloza este cea mai răspândită în natură, fiind caracteristică

pereţilor celulari ai plantelor. Celuloza pură se găseşte în fibrele de bumbac
(91%) şi este reprezentată de următoarea formulă: (C6H10O5)n – unde n
variază între 700 - 800 şi 2500 - 3000.

Organismul uman este, însă, lipsit de sistemele enzimatice (celulaza

şi celobiaza), necesare hidrolizării polimerului până la stadiul de glucoză. În
acest caz, glucidul nu poate fi asimilat în tubul digestiv. Deşi fără valoare
nutritivă, celuloza întreţine motilitatea intestinală.

Amidonul reprezintă cea mai importantă sursă de glucide, atât pentru

animale, cât şi pentru om. Este depozitat, sub formă de granule, la nivelul
organelor vegetative ale plantelor verzi şi se formează prin fotosinteză. Se
colorează indigo în prezenţa iodului. Supus hidrolizei, amidonul se
transformă treptat în compuşi cu dimensiuni tot mai mici, numite dextrine,
care se descompun în maltoză şi, în final, în glucoză.

(C6H10O5)n → (C6H10O5)x → C12H22O11 → C6H12O6

amidon dextrine maltoză glucoză

Glicogenul este echivalentul amidonului, reprezentând forma de

depozitare a excesului de glucide în organismul animal. Se găseşte în
cantităţi mari în celulele musculare şi hepatice.

Polimerul prezintă formulă chimică identică celei a celulozei şi

amidonului, (C6H10O5)n, deosebindu-se prin structură şi grad de polimerizare.
Datorită puterii sale de conversie, polizaharidul devine extrem de important
în viaţa organismelor animale. Acesta poate fi hidrolizat enzimatic până la
glucoză, substratul energetic de bază al celulelor, sau poate fi anabolizat,
refăcând rezerva glucidică, la nivel subcelular.

Dextranul este un polizaharid vegetal format din glucoză, a cărui

valoare biologică este recunoscută doar în practica medicală; se foloseşte
ca înlocuitor al plasmei sanguine.

Inulina, de origine vegetală, este alcătuită în principal din molecule de

fructoză şi o moleculă de glucoză. Se găseşte în rădăcinile de cicoare
(Cichorium intybus) şi poate fi utilizată în determinarea vitezei de filtrare
glomerulară, mai precis la depistarea afecţiunilor renale.