Formarea stimei de sine

În ceea ce privește formarea stimei de sine Wilber (1995) afirmă că aceasta se dezvoltă
treptat de-a lungul vieții, începând în copilărie și trecând prin diferite etape de complexitate
progresivă. Fiecare etapă oferă impresii, sentimente și argumente complicate despre sine.
Rezultatul ei este un sentiment general de valoare sau de incapacitate. Autorul explică faptul
că stima de sine se construiește zi de zi prin interacțiunea cu oamenii din jurul individului.
Când se intră în contact cu persoane echilibrate, constructive, sincere și consecvente este
mult mai probabil să se dobândească atitudini pozitive și o personalitate sănătoasă.
Procesul de formare a stimei de sine începe la şase luni după naştere, atunci când
individul începe să distingă corpul său ca un întreg diferit de mediul ce îl înconjoară. El arată
că la acest moment copilul începe să dezvolte conceptul de obiect, iniţiindconcepţia despre
sine, prin experiență și explorarea corpului, a mediului înconjurător și a oamenilor ce îi sunt
aproape.
Experiențele continuă, și în acest proces de învăţare, individul îşi consolidează
concepţia despre sine, îşi distinge numele şireacţionează când îl aude.
Între trei și cinci ani, individul devine egoist, pentru că el crede că lumea se învârte în
jurul lui și a nevoilor sale ceea ce implica dezvoltarea conceptului de posesie, care este legat
de stima de sine. În această perioadă experienţele oferite de părinţi, precum şi modul acestora
de a-şi exercita autoritatea, modul în care se stabilesc relaţiile de independenţă sunt esenţiale
pentru ca individul să dobândească abilităţi de interrelaţionare, contribuind la formarea stimei
de sine. De aceea părinţii ar trebui să ofere copiilor experienţe pline de satisfacţii, care să
contribuie la obţinerea de beneficii la nivelul stimei de sine.
La vârsta de șase ani încep experiențele școlare și interacțiunea cu alte persoane sau
grupuri, dezvoltă nevoia de a împărtăși, de a se adapta la mediul înconjurător, care este foarte
importantă pentru dezvoltarea aprecierii de sine, pornind de la criteriile lansate de persoanele
din jurul sau.

La opt-nouă ani individul are stabilit propriul nivel de autoapreciere şi îl menţine

relativ stabil în timp. Respectul, statutul, relațiile interpersonale, comunicarea și afecțiunea pe
care le-a primit sunt elemente care implica formarea stimei de sine (Coopersmith,1984).