STIMA DE SINE

Definirea stimei de sine

Etimologic, conceptul de stimă de sine provine din latinescul estimare, adică „a

evalua”, a cărui semnificaţie este dublă: „a determina valoarea” şi „a avea o părere despre”.

Nathaniel Branden înţelege prin stima de sine mai mult decât simţul înnăscut al
propriei valori, care presupune că este dreptul nostrum prin naştere. Este acea scânteie, pe
care psihoterapeuții şi dascălii caută s-o aprindă în cei cu care lucrează. Stima de sine este
încrederea în capacitatea noastră de a gândi, încrederea în capacitatea de a face faţă
provocărilor fundamentale ale vieţii (Branden, 1996).
Există mai multe definiții propuse pentru stima de sine.
Stima de sine reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine și se referă la
modul în care ne considerăm ca persoane în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți. De
exemplu, mai buni sau mai puțin buni (Lemeni, Miclea, 2004).
După Gabriel Albu, stima de sine se referă la încrederea încapacitatea proprie de a
gândi, încapacitatea de a face faţă provocărilor fundamentale ale vieţii şi la încrederea în
dreptul şi posibilitatea noastră de a avea succes, de a fi fericiţi, la sentimental că suntem
îndreptăţiţi să ne afirmăm trebuinţele şi dorinţele, să ne împlinim valorile şi să ne bucurăm de
rezultatele eforturilor noastre (Albu, 2002).
În strânsă legătură cu imaginea de sine se află stima de sine. Stima de sine este o
dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent că este copil, adult sau
vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, și abilităţi. Stima de sine se
referă la modul în care ne evaluăm pe noi înşine, cât de ,,buni’’ne considerăm comparativ cu
propriile expectanţe sau cu alţii. Stima de sine este dimensiunea evaluativă şi afectivă a
imaginii de sine (Băban, 2001).
Stima de sine este rezultatul estimării propriei valori. Ea se manifestă ca satisfacție sau
insatisfacție pe care omul o asociază imaginii de sine, conștient sau nu(Iacob, Boncu,
Sălăstru, Lungu, 2000).
Stima de sine se referă la evaluarea propriei persoane, aceasta rezultând din auto-
acceptare și autoapreciere, în mod absolut ori prin comparație cu alte persoane. Se poate
schimba de la o situație la alta, dar există o tendință stabilă a fiecăruia de a se evalua, care
funcționează ca o trăsătură de personalitate(Luca, Clinciu, Pavalache, Lupu, Fărcaș, 2004).
William James definea stima de sine din perspectivă ,,matematică’’, ca pe o fracție
care are la numărător succesele obținute, iar la numitor aspirațiile inițiale. Conform acestei
definiții, stima de sine se referă la rezultatul auto-evaluării performanței(Mariș, Manea, Prală,
2016).
Există mai multe concepte ale stimei de sine, cu toate acestea autorii sunt de acord cu
ideea centrală că aceasta înseamnă a se cunoaște pe sine însuși, a se autoapăra, a se
autovaloriza, a se autoobserva și este funcția de a se supraveghea pe sine.
Stima de sine are legătură cu viața de zi cu zi a oamenilor. Toate faptele vieții sunt
marcate de nivelul stimei de sine pe care au reușit să-l dezvolte și se manifestă permanent prin
comportament și atitudine.
Branden (1994) o definește ca o experiență fundamentală prin care putem trăi o viață
plină de sens. Cu alte cuvinte, stima de sine este încrederea individului în capacitatea sa de a
gândi, de a face față provocărilor vieții pe de o parte și încrederea în dreptul de a reuși și de a
fi fericit pe de altă parte.
În lucrarea ,,Cei șase stâlpi ai încrederii în sine’’, Branden Nathaniel afirmacăstima de
sine estemodelată de factoriinterniși externi.

Factorii interni sunt creați de către individ prin idei, convingeri, practici sau
comportamente.
Mesajele transmise verbal sau nonverbal și experiențele oferite de părinți, profesori
sau personae importante aparțin factorilor externi, factorilor de mediu (apud Branden, 1994).