TEHNICI de NURSING 2023

TEHNICI DE NURSING ŞI INVESTIGAȚII- RECAPITULARE
1. Prevenirea escarelor
2. Oxigenoterapia
3. Electrocardiograma
4. Angiografia - Cateterismul cardiac
5. Coronarografia
6. Paracenteza abdominală
7. Puncţia toracică
8. Puncţia rahidiană
9. Rolul nursei în efectuarea examenelor cu ultrasunete (echografice)
10. Ecografia cardiacă
11. Examenul radiologic. Tranzitul esogastroduodenal.
12. Rolul nursei în efectuarea examenelor endoscopice (esofagodgastroduodenoscopia, colonoscopia,
bronhoscopia).
13. Pulsoximetria
14. Sondajul gastric şi duodenal
15. Sondajul vezical
16. Clisma evacuatoare
17. Urografia.
18. Administrarea medicamentelor pe cale orală.
19. Administrarea medicamentelor pe cale bucală, sublinguală şi translinguală
20. Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie- inhalaţia.
21. Administrarea medicamentelor pe cale tegumente şi mucoase
22. Administrarea medicamentelor pe cale rectală
23. Administrarea medicamentelor pe cale parenterală: injecţii - intramusculara, intravenoasa,
subcutanata, intradermica
24. Perfuzia
25. Puncţia venoasă
26. Recoltarea sângelui pentru hemoleucograma
27. Recoltarea sângelui pentru coagulograma
28. Recoltarea sângelui pentru VSH
29. Recoltarea sângelui pentru examene biochimice
30. Recoltarea urinei
31. Recoltarea materiilor fecale pentru examen coproparazitologic, coprocultura, proba Adler
32. Recoltarea sputei
33. Recoltarea vărsăturilor,
34. Recoltarea exsudatului faringian.
35. Recoltarea secreţiei vaginale.
36. Funcţii vitale şi vegetative: observare, măsurare: TA, Puls, Respiraţie, Temperatura,
37. Pregătire preoperatorie
38. Îngrijire postoperatorie
39. Nutriţia parenterală totală (NPT) prin metoda perfuziei i.v.
1
1. ESCARELE DE DECUBIT
Definiţie:
Escara este o leziune profundă a ţesuturilor prin irigarea insuficientă datorită compresiunilor lor
mai îndelungate, între proeminenţele osoase şi un plan dur.
Escarele pot să apară în câteva ore sau în câteva zile în funcţie de factorul de risc şi de toleranţa pielii la
tensiune îndelungată.
Cauzele escarelor: umezeală, căldură excesivă, cutele lenjeriei, resturi alimentare sau de aparat
gipsat, imobilizare prelunigită.
Regiunile predispuse la escare sunt:
În decubit dorsal: regiunea occipitală, regiunea omoplaţilor, regiunea sacralăr regiunea fesieră, rregiunea
coatelor. regiunea călcâielor.
În decubit lateral: regiunea temporală şi retroauriculară, umă, regiunea trohanteriană, regiunea internă
şi externă a genunchilor, regiunea maleolară internă şi externă.
În poziţie decubit ventral: regiunea claviculară, regiunea sternală, crestele iliace, genunchi, haluce.
În poziţie şezând: regiunea ischiatică.
Metode de prevenire a escarelor (se adresează cauzelor locale sau favorizante şi
reprezintă „cartea de vizită" a asistenţei medicale. Escarele por apărea în câteva ore sau în câteva zile, formarea lor fiind
variabilă, depinzând de factorul de risc şi de toleranţa pielii la presiune îndelungată):
 Toaleta zilnică a regiunilor predispuse escarelor;
ospălarea zilnică cu apă şi săpun, masarea şi ungerea regiunilor predispuse escarelor, deoarece pielea unsă se
macerează mai greu decât pielea umedă sau uscată;
oFricţionarea cu alcool a regiunilor predispuse;
o La bolnavii cu incontinenţă de urină, inconştienţă, sondarea à demeure cu sonda Foley;
o schimbarea lenjeriei ori de câte ori este necesar;
o schimbarea poziţiei bolnavului la un interval de 30 minute 1 oră, succesiv: decubit dorsal, decubit lateral
drept şi stâng, decubit ventral. Se face la 2-3 ore sau mai des, întorcându-se o foaie de supraveghere a
escarelor în care se notează orele de schimbare şi poziţia. În foaie se mai notează aspectul tegumentelor şi
zonelor de masaj,
ofolosirea materialelor complementare necesare pentru prevenirea escarelor. Se folosesc colaci de cauciuc,
înveliţi în tifon, la nivelul zonelor tegumentare predispuse la escare;
o folosirea de Saltele speciale, antidecubit, perne de diverse dimensiuni şi forme pentru regiunile predispuse
escarelor (exemplu pentru genunchi), colaci de cauciuc, colăcei de vată (exemplu pentru călcâie).
Pentru ungerea pielii se folosesc creme cue oxid de zinc, vitamină A+D2 sau ioni de Ag,
oSe va întinde perfect şi se va schimba lenjeriei la nevoie. Se are în vedere evitarea cutelor lenjeriei de pat şi
lenjeriei de corp;
oÎndepărtarea din pat a resturilor alimentare şi a obiectelor ce ar putea provoca prin comprimare tulburări
locale circulatorii (nasturi, medicamente, firimituri etc.),
o Favorizarea vascularizaţiei în zonele comprimate: masajul favorizează vascularizarea profundă şi
superficială, îndepărtează celulele descuamate, destupă glandele sebacee. Rehidratarea pielii se face cu un
unguent hidratant masând uşor regiunile respective. În timpul masajului în cameră trebuie să fie cald,
geamurile închise şi nu se circulă pe uşă. Masajul este contraindicat în febră, infecţii ale pielii, septicemie.
Tratamentul curativ este descurajant.
oDiminuarea presiunii planurilor dure.
oÎndepărtarea detritusurilor necrotice.
oCombaterea infecţiei cu sterilizare cu substanţe antiseptice, raze ultraviolete, toaleta plăgii, administrarea
tratamentului local şi general;
o Alimentaţia trebuie să fie bogată în proteine şi vitamine pentru a favoriza cicatrizarea. Hidratarea se va
face cu 1,5-2 litri zilnic.
2. OXIGENOTERAPIA
Definiţie
Oxigenoterapia reprezintă administrarea de oxigen pe cale inhalatorie, în scopul îmbogăţirii aerului
inspirat cu oxigen în concentraţii diferite, putându-se ajunge până la 100%.
Scop
2
Restabilirea nevoilor de oxigen pentru a menţine pragul de saturaţie arterială în limite fiziologice 95-96%
şi a combate hipoxia determinată de alterarea următorilor factori ce condiţionează trecerea oxigenului de la
nivelul alveolei pulmonare în sânge:
Presiunea parţială a oxigenului în amestecul gazos de respirat (în sângele arterial presiunea oxigenului este
de 100 mm Hg, iar în sângele venos 65-70 mm Hg);
Coeficientul de solubilitatea al oxigenului:
Cantitatea de hemoglobină existenta (oxihemoglobina este rezervorul care cedează oxigen);
Starea parenchimului pulmonar;
Starea peretelui alveolar.
Tipuri de hipoxie
Hipoxie=scăderea oxigenului din sângele circulant;
· hipoxie anemică;
· hipoxie circulatorie;
· hipoxie hipoxică;
· hipoxie histotoxică.
Surse de oxigen
Staţie centrală de oxigen-amplasată în afara clădirii spitalului, conform normelor metrologice;
Microstaţie-staţie improvizata din 2-3 tuburi cuplate în serie;
Butelie de oxigen - tuburi de oxigen care se găsesc în anestezie-terapie intensivă.
Mod de administrare al oxigenului
Sonda nazală: metodă simplă, comodă, care constă în introducerea unei sonde de cauciuc sau plastic
prevăzută cu orificii la extremitatea pe care o introducem în nara-sonda Nelaton;
- Poate fi utilizată pe termen lung cu interzicere la pacienţii ce prezintă afecţiuni ale mucoasei nazale;
- Oxigenul are presiunea redusă la 1-2 atmosfere şi este obligatoriu trecut prin umidificator sau nebulizatori;
- Oxigenul va fi umidificat 2/3 apa şi 1/3 alcool etilic şi de preferat să treacă printr-un vaporizator care să-l
încălzească;
- În umidificator bulele de oxigen barbotează în lichid.
Cateter nazal sau nazofaringian- este confecţionat din plastic sau cauciuc şi prezintă numeroase orificii
laterale.
Ochelari pentru oxigen-constituie un mod eficace de administrare al oxigenului, mai ales la pacienţii
agitaţi sau copii care-şi îndepărtează cateterul, chiar dacă acesta este fixat cu leucoplast.
Este un sistem format din 2 sonde de plastic, care se introduc în nări pentru administrarea oxigenului, iar
ochelarii se fixează după urechi.
Masca
- Mască simplă – nu poate fu utilizata din cauza imposibilităţii eliminării de dioxid de carbon (se poate
instala hipercapneea-creșterea CO2);
- Mască cu balon – permite reinhalare parţială, fiind prevăzută cu orificii pentru eliminarea gazului expirat în
exterior, însă debitul de oxigen este reglat ca în timpul inspiraţiei, balonul să nu se golească sub ½ din
capacitatea să;
- Masca fără reinhalarea gazului expirat- este prevăzută cu un sistem de valve care dirijează fluxul de gaz;
masca realizează concentraţie de 100% oxigen;
- Cortul de oxigen - este format dintr-o mantă de plastic de preferinţă transparent, susţinut pe un suport şi
care cuprinde patul pacientului, având dimensiuni variate:
- Ultimele modele au refrigerator şi o circulaţie a aerului mai bună;
- Corturile pot fi pentru fata, pentru cap şi ienuri;
- Concentraţia oxigenului poate depăşi 50%;
- Circulaţia aerului sub cort este deficitare şi duce la încălzirea pacientului.
- Camere pentru oxigenoterapie – camerele Barach, camere transportabile, sunt reactualizate datorită
metodei hiperbare.
Oxigenoterapia depinde de:
- Vârsta;
- Temperatura corpului;
- Echilibru acido-bazic;
- Tensiunea dioxidului de carbon în sânge şi ţesuturi;
- Activitatea sistemului limfatic.
Complicaţii posibile
- Introducerea sondei şi cateterului profund (în faringe) ca şi administrarea unui debit mare duce la
pătrunderea oxigenului în esofag, chiar stomac şi intestin - rezulta distensia abdominală care creşte rapid cu
3
mari dificultăţi de eliminare a gazului şi disconfort exacerbat, durere pentru pacient; în acest caz, introducem
urgent tub de gaz şi sonda gastrica pentru golirea stomacului;
- În caz de fisură a mucoasei nazale la administrarea de oxigen, acesta pătrunde şi se infiltrează la baza
gâtului, rezultând emfizemul subcutanat, iar pacientul se sufoca; întrerupem imediat oxigenoterapia şi căutăm
a elimina parţial gazul din ţesuturile infiltrate;
Oxigenoterapia prezintă şi efecte toxice, pulmonare şi nervoase:
- Administrarea timp de 4-16 ore a 70% din oxigen, produce acţiune iritativă la nivelul alveolei: otrăvirea cu
oxigen sau pneumonia de oxigen;
- În administrările hiperbare (greutate specifica mai mare decât a mediului ambiant) pot apare:
- Crize convulsive;
- Agitaţie;
- Sindrom de decompresiune;
- Embolii gazoase în marea circulaţie.
TEHNICA ADMINISTRĂRII OXIGENULUI
OBIECTIVELE PROCEDURII
1. Aprovizionarea ţesuturilor cu oxigen în caz de hipoxie
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- Sondă de cauciuc sau material plastic, sterilă
- Leucoplast
- Mănuşi de cauciuc
PREGĂTIREA PACIENTULUI
A) PSIHICĂ:
- Dacă este conştient:
- Informaţi pacientul asupra necesităţii administrării oxigenului
- Explicaţi procedura pentru a obţine colaborarea
- Asiguraţi pacientul de inofensivitatea procedurii.
B) FIZICĂ:
- Asiguraţi pacientului o poziţie comodă;
- Verificaţi libertatea căilor respiratorii.
EFECTUAREA PROCEDURII:
- Verificaţi prescripţia medicală şi debitul de O2 recomandat pe minut;
- Identificaţi pacientul şi stabiliţi o relaţie deo colaborare.
În cazul administrării pe sonda:
- Măsuraţi distanţa de la narină până la lobul urechii (aproximativ 6-8 cm);
- Introduceţi sonda în narină perpendicular pe planul feţei pentru a nu lovi cornetele nazale (când se înclină
în sus) sau planşeul fosei nazale (când se înclină în jos);
• În caz de terapie îndelungată, alternam sonda (cateterul) de la o nară la alta pentru a nu provoca leziuni de
decubit ale mucoasei nazale; cateterul şi sonda se introduc până în caverne.
- Umeziţi sonda pentru a favoriza înaintarea;
- Asiguraţi-vă că sonda a ajuns la profunzimea dorită;
- Fixaţi sondă cu leucoplast;
- Fixaţi debitul (6 l/min) conform prescripţiei.
În cazul administrării pe masca:
• Asiguram pregătirea pacientului şi menţinem măsuri generale de supraveghere. Administrarea de oxigen şi
efectuează la indicaţia medicului în mod continuu sau discontinuu;
• Asiguram pregătirea psihică a pacientului.
• Aşezam pacientul corespunzător şi dacă este posibil şi diagnosticul permite, asiguram poziţia semişezânda
pentru favorizarea expansiunii pulmonare (presarcina este scăzută).
• Fixam masca şi urmărim reacţia pacientului.
• Supraveghem debitul de oxigen pentru a preveni fluctuaţiile acestuia.
• Observam starea generală a pacientului şi supraveghem funcţiile vitale.
• Anunţam de urgenţă medicul dacă pacientul este: alert, confuz, somnolent, dispneic, cianotic, anxios, nu
răspunde la stimuli.
• Observam şi controlam căile aeriene, deoarece oxigenoterapia nu poate fi eficientă decât dacă acestea sunt
libere.
• Recunoaştem efectele oxigenoterapiei prelungite şi în concentraţii mari: scăderea hemoglobinei induce
hipotensiune arterială, colaps.
4
• În cazul folosirii măştilor, evităm fixarea incomodă pentru a nu incomoda şi agită pacientul.
• Atunci când pacientul varsă şi are masca de oxigen, instituim de urgenţă măsurile pentru a preveni
regurgitarea.
• În cazul corturilor de oxigen, vom ridica cortul la un interval regulat de timp pentru a menţine contactul cu
pacientul (orice deschidere a cortului duce la scăderea concentraţiei de oxigen şi controlam debitmetrul
pentru realizarea concentraţiilor de gaz dârâte).
• Nu confundăm afecţiunile abdominale însoţite de dispnee cu insuficientă respiratorie acută.
• Instituim măsuri de ordin general, atunci când este cazul:
- Repaus obligatoriu la pat, regim alimentar;
- Cântărind zilnic pacientul, efectuam balanta volumica.
• Cunoaştem ca o bună oxigenare este demonstrată clinic de coloritul rozat al tegumentelor care devin uscate
şi calde.
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- Supravegheaţi bolnavul şi controlaţi frecvent permeabilitatea sondei, observaţi faciesul;
- Asiguraţi îngrijirea nasului şi cavităţii bucale deoarece O2 usucă mucoasa;
- Schimbaţi zilnic sonda şi narina folosind mănuşi;
- Controlaţi frecvenţa respiraţiei.
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- Îndepărtaţi sondele de unică folosinţă;
- Curăţaţi sondele de cauciuc şi pregătiţi pentru sterilizare;
- Când indicaţia de administrare a oxigenului încetează, îndepărtaţi cu grijă sursa de oxigen.
NOTAREA PROCEDURII
- Notaţi data şi ora începutului şi sfârşitului oxigenoterapiei;
- Notaţi debitul/min;
- Notaţi reacţia pacientului, semnele vitale (în special respiraţia), culoarea tegumentelor, schimbări ale stării
de conştienţă.
EVALUAREA EFICACITĂŢII PROCEDURII
Rezultate aşteptate/dorite:
- Pacientul are respiraţie normală sau prezintă ameliorare a stării iniţiale;
- Pacientul exprimă stare de confort, prezintă tegumente normal colorate, mucoasele sunt intacte.
Rezultate nedorite/ce faceţi?
- Sonda iese în afară deoarece nu a fost introdusă corect:
- Repetaţi cu atenţie manevra de introducere şi asiguraţi-vă că s-a atins profunzimea necesară -
pacientul se balonează;
- Sonda a fost introdusă prea profund şi o2 ajunge în stomac; retrageţi sonda până aproape de vălul
palatin;
- Mucoasele pacientului sunt uscate, iritate:
- Reduceţi presiunea oxigenului dacă observaţi deprimarea funcţiei respiratorii şi anunţaţi medicul;
- Verificaţi funcţionarea umidificatorului;
- Schimbaţi narina la introducerea sondei;
- Mobilizaţi din când în când sonda.
3. ELECTROCARDIOGRAFIA
Definiţie: Electrocardiograma reprezintă înregistrarea la suprafaţa corpului a variaţiilor de

potenţial ale câmpului electric cardiac, produse de depolarizarea şi repolarizarea
celulelor miocardice.
Scop:  Explorator.
O electrocardiogramă poate să arate:
 Măriri de volum a inimii
 Flux sanguin insuficient la nivelul inimii
 Leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte)
 Probleme ale ritmului cardiac (aritmii)
 Verificarea funcţionarii unor dispozitive mecanice (pace-maker sau
defibrilator)
Indicaţii: Diagnosticul tulburărilor de ritm şi de conducere
Diagnosticul cardiopatiei ischemice
Diagnosticul afecţiunilor miocardice şi pericardice
5
Diagnosticul hipertrofiilor atriale şi ventriculare secundare valvulopatiilor şi
cardiopatiilor congenitale
Verificarea funcţionarii unor dispozitive mecanice (pace-maker sau defibrilator)
Pregătirea tampoane de vată, alcool sanitar,electrozi de unică folosinţă pentru aparatele noi
materialelor aleza, muşama,tăviţa renală,mănuşi de unică folosinţă, gel
necesare:
Pregătirea Camera de examinare trebuie să aibă un climat corespunzător
mediului Temperatura din camera să fie constantă de 20 grade
Schimbarea lenjeriei de pat (cearceaf din bumbac) sau hârtie de unică folosinţă.
Pregătirea Pregătirea psihică:
pacientului: Se informează şi se explica pacientul necesitatea procedurii
Se obţine consimţământul informat
Se pregăteşte bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura factorii emoţionali
Pregătirea fizică:
Se transporta bolnavul în sala de înregistrare, de preferinţă cu căruciorul, cu 10 – 15
min înainte de înregistrare
Înainte de efectuarea EKG-ului, pacientul trebuie să-şi îndepărteze toate bijuteriile şi
hainele de pe jumătatea superioară a corpului, de la nivelul mâinilor şi a picioarelor
Vor fi curăţate şi eventual rase zonele de la nivelul pieptului, mâinilor şi picioarelor,
unde vor fi plasaţi electrozii.
Pacientul va fi întins comod pe patul de consultaţii
Va fi rugat să-şi relaxeze musculatura
Pe întreaga durată a testului, pacientul este rugat să nu se mişte, şi să nu vorbească,
deoarece activitatea musculară poate influenţa rezultatul
Pregătirea Să pregătească electrocardiograful
asistenţei Să pregătească pacientul fizic şi psihic
medicale: Să cunoască antecedentele medicale ale pacientului şi tratamentele prescrise, (unele
modifica funcţiile electrocardiogramei)
Să posede cunoştinţe minime de interpretare ale EKG - ului
Să pregătească registrul de EKG
Să introducă datele personale ale pacientului (nume prenume, sex, vârsta, secţia, nr.
F.O, nr. din registrul de EKG)
Execuţia Se montează pe părţile moi ale extremităţilor plăcile de metal ale electrozilor
tehnicii Sub placa de metal a electrozilor se aşază o pânza înmuiata într-o soluţie de electrolit
propriu-zise - sau pasta specială pentru electrozi
etapele de Cei 10 electrozi (4 pentru membre şi 6 precordiali) se fixează pe bolnav în felul
execuţie: următor:
Montarea electrozilor pe membre:
Roşu = mâna dreaptă
Galben = mâna stânga
Verde = picior stâng
Negru = picior drept
Montarea electrozilor precordiali
V1 = spaţiul IV intercostal, pe marginea dreapta a sternului
V2 = spaţiul IV intercostal, pe marginea stânga a sternului
V3 = între V2 şi V4
V4 = spaţiul V intercostal stâng pe linia medioclaviculara (apex)
V5 = la intersecţia de la orizontală dusă din V4 şi linia axilara anterioară stânga
V6 = la intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilara mijlocie stânga.
În cazul aparatelor mai vechi, electrozii trebuie repoziţionaţi în timpul testării
Verificarea poziţiei corecte a butoanelor şi clapelor aparatului EKG
Punerea în funcţiune a aparatului - efectuarea EKG
Dacă medicul cere EKG cu inspir, după efectuarea traseului normal, pacientul este
rugat să tragă aer în piept şi să-şi ţină respiraţia, timp în care se efectuează un traseu
scurt în anumite derivaţii (AVF, AVL, D1, D2 etc.)
Îngrijirea Se face toaleta locală a pielii
pacientului Se schimba cearşaful de pe pat dacă este umed
după tehnica: Ajută pacientul să se îmbrace
6
Notarea Se notează tehnica şi rezultatul ei
tehnicii în foaia
Se ataşează EKG
de observaţii: Se notează numele persoanei care a efectuat tehnica
Accidente/ Nu exista riscuri asociate cu efectuarea unei electrocardiograme
Incidente: Electrozii detectează numai impulsurile produse de inimă. Prin corp nu trece nici un
curent electric provenit de la aparat, deci nu exista riscul de accidente.
Defecte ale electrocardiografului sau interferente electrice
Ataşarea necorespunzătoare a electrozilor
Plasarea greşită a electrozilor
Anxietate sau apariţia dispneei
Reorganizarea Electrozii şi gelul sunt îndepărtaţi
locului de Se colectează deşeurile conform P.U. în recipiente speciale
munca: Se spală mâinile
Se îndepărtează mănuşile
Observaţii: electrocardiograma durează în medie 5 până la 10 minute.
Interpretarea electrocardiogramei se face de către medicul cardiolog, medic medicină
internă, medic de familie
Se poate repeta la câteva ore, zile.
Monitorizarea electrocardiografică ambulatorie (Holter)
Holterul permite înregistrarea activităţii cardiace timp de 24 h prin intermediul unor electrozi montaţi pe
toracele pacientului şi legat de o cutie pe care acesta o poartă tot timpul cât durează înregistrarea.
Examenul este foarte important pentru înregistrarea fenomenelor paroxistice care apar sau dispar brutal:
aritmii, modificări ischemice.
Permite aprecierea efectelor tratamentului cu antiaritmii.
Montarea electrozilor
- Se îndepărtează pilozitatea, dacă este necesar;
- Se pun electrozi având grijă să fie bine montaţi, pentru a limita cât mai mult parazitarea înregistrării;
- Se verifică dispozitivul de înregistrare;
- Se declanşează înregistrarea.
Instruirea pacientului în timpul înregistrării
- Pacientul are obligaţia să supravegheze cutia aparatului în timpul celor 24ore; 184
- Nu face duş;
- Duce o viaţă normală/obişnuită tot timpul înregistrării;
- Pe o hârtie specială se înregistrează din oră în oră toate manifestările particulare: palpitaţii, oboseală mare,
efort mare;
- Pacientul notează toate activităţile efectuate şi toate evenimentele la care participă în 24ore;
- Nu trebuie să folosească aparatura electrică sau electronică (aparat de ras) deoarece modifică traseul ECG.
Interpretarea rezultatelor se face de către medic, la sfârșitul înregistrării (după 24 ore)
4. ANGIOCARDIOGRAFIA- CATETERISMUL CARDIAC
Angiocardiografia este un examen radiologic al vaselor şi cavităţilor inimii cu substanţă de contrast.

Cateterismul cardio-vascular este un examen invaziv (chirurgical) care oferă informaţii corecte şi exacte
asupra inimii, arterele coronare, aorta şi a oricărui vas din orice parte a corpului, oferindu-ne o strategie care
deseori este indispensabilă pentru diagnosticul şi tratamentul bolii cardiovasculare.
Scop/indicaţii
- Evaluarea unor defecte valvulare;
- Monitorizarea presiunilor pulmonare şi a debitului cardiac intra şi post operator;
- Administrarea unor medicamente trombolitice în artera obstrucţionată;
- Angioplastie cu aterectomie sau montare de stent, implantare de pacemaker, valvuloplastie sau embolizare.
Materiale necesare - sunt în funcţie de scop şi indicaţii:
- Substanţe de contrast pentru examinare radiologică;
- Medicamente pentru prevenirea şi combaterea accidentelor;
- Cateter în funcţia de vena cateterizată;
- Materiale de dezinfecţie.
7
Pregătirea pacientului:
A) psihică:
- Explică necesitatea procedurii şi modul de derulare;
- Obţine consimţământul scris;
C) fizica:
- Pacientul nu mănâncă înaintea examenului;
- Pacientul îşi goleşte vezica;
- Pacientul este avertizat că în timpul injectării substanţei de contrast va simţi arsură şi durere de-a lungul
venei (15-20 secunde) din cauza concentraţiei soluţiei;
- Pacientul este informat că procedura durează aproximativ o oră;
- Rezultatele se primesc în 1-2 zile.
Participarea asistentului medical la procedură:
- În funcţie de scopul urmărit, se pot puncţiona vena subclaviculară, brahială sau femurală pentru cordul
drept, femurală sau brahială pentru cateterizarea cordului stâng;
- Dacă este necesar, pentru cateterizarea venei femurale, zona este întâi rasă şi după aceea dezinfectată şi
puncţionată;
- În timpul procedurii, pacientul este monitorizat;
- Asistentul medical serveşte materialele necesare şi observă pacientul;
- După puncţionare se introduce cateterul şi se avansează până în cavitatea cardiacă sau până în arterele
coronare;
- După injectarea substanţei de contrast, se fac radiografii care pot evidenţia: modificări anatomice ale
marilor vase sau camerelor inimii, ocluzia arterei coronare, anevrismul ventricular, defecte septale, valvulare
congenitale sau dobândite, embolii pulmonare, hipertensiunea pulmonară.
Reorganizarea locului de munca:
Se colectează deşeurile conform P.U. în recipiente speciale
Se pregătesc materialele folosite pentru sterilizare
Se face dezinfecţia sălii de intervenţii angiografice
Notarea tehnicii în planul de îngrijire:
Se notează procedura în registrul sălii de angiografie şi F.O a bolnavului
Se notează data, ora, locul procedurii, timpul când s-a efectuat
Se notează orice observaţie legată de starea şi reacţia pacientului
Toată procedura va fi înregistrată pe un CD/DVD care va rămâne la pacient
Îngrijirea după procedură
- Pacientul este supravegheat atent 4-8 ore, se observă locul puncţiei (pot apărea sângerări, hematoame),
pulsul, tensiunea arterială, respiraţia;
- Pot apărea aritmii sau alte complicaţii mai grave (AVC, IMA, infecţia locului de inserţie a cateterului);
- Pacientul stă în repaus, cu membrul puncţionat întins;
- Dacă pacientul nu îşi poate mişca mâna sau piciorul, acuză furnicături şi dureri, se anunţă medicul;
- Se recomandă consumul crescut de lichide, pentru a favoriza eliminarea substanţei de contrast.
5. CORONAROGRAFIA
Definiţie: Coronarografia este o tehnică de diagnosticare folosită în cardiologie pentru vizualizarea,

de o manieră extrem de precisă, a arterelor coronare care iriga inima
Scop: Depistarea eventualelor anomalii de circulaţie sanguină la acest nivel datorate unor
stenoze (îngustări) la nivelul arterelor coronare
Dilatarea arterei coronare afectată dacă există o stenoza sau obstrucţie
Indicaţii: Suspiciunea unor boli a arterelor coronare: angina pectorală, infarct de miocard sau
ischemie miocardică.
Corectarea simultană a leziunilor aflate pe arterele coronare.
Înaintea intervenţiilor chirurgicale pe cord deschis
Pregătirea Sonde de explorare – catetere lungi şi suple
materialelor Soluţie injectabilă de contrast pe bază de iod
Lor necesare: Comprese sterile
Ace sterile
Seringi sterile
Cateter steril
8
CD. Pentru înregistrarea procedurii
Pregătirea Examenul se realizează într-o sală de radiologie adaptată cu:
mediului Un aparat de radioscopie ce emite raze X cu un sistem de vizualizare în timp real, fixat
pe o curbă mobila
Masa mobila pe care se întinde pacientul şi care se poate glisa sub aparat
Sistem de vizualizare şi de înregistrare a examenului
Dezinfecţia aerului cu ajutorul radiaţiei ultraviolete
Utilizarea unor substanţe cu acţiune antibactericidă
Pregătirea Pregătirea psihică:
pacientului: Pacientul va fi informat despre necesitatea procedurii
Se vor relata beneficiile şi riscurile acestei proceduri
Se obţine consimţământul informat
Pregătirea fizică:
Pacientul va fi epilat în zona inghinală şi femurală
Se va monta o perfuzie
Pacientul nu are voie să mănânce în dimineaţa examinării
Pacientul este condus în sala de radiologie unde se efectuează procedura
Se aşează pacientul dezbrăcat pe masa de examinare
Este pusă în funcţiune o electrocardiogramă de supraveghere continuă a EKG
Se badijonează abdomenul şi regiunea inghinală cu lichid antiseptic
Se acoperă pacientul cu un câmp steril
Pregătirea Va purta boneta, masca, se va spăla pe mâini, apoi le va dezinfecta, îşi va lua halat şi
asistenţei mănuşi sterile
medicale: Să cunoască antecedentele medicale ale pacientului şi tratamentele prescrise
Să cunoască eventualele alergii ale pacientului
Să pregătească pacientul fizic şi psihic
Să pregătească materialele necesare tehnicii
Execuţia Se efectuează de către medic
tehnicii Se efectuează o anestezie locală în regiunea inghinală dreapta
propriu-zise - - Mai rar în cea stânga sau în braţ
etapele de - Pentru a introduce fără durere sonda utilizata la coronarografie (o sondă de 2 mm în
execuţie: diametru)
Medicul va perfora artera din zona inghinală şi va introduce un mic tub prevăzut cu un
suport de fixare.
Prin acest tub va fi introdusă sonda ce va urca prin aorta până la inimă, fără ca pacientul
să simtă ceva
Medicul va injecta un produs de contrast (care face vasele vizibile la radiografie) în
arterele coronare stânga şi dreapta
Pacientului i se va cere să inspire, să ţină aerul în piept şi să tuşească
După ce examinarea arterelor coronariene s-a încheiat, sonda va fi introdusă în
ventriculul stâng pentru a fi analizate mişcările miocardului
Va trebui introdusa din nou substanţa de contrast, care poate determina o senzaţie de
căldură în corp.
Îngrijirea Pacientul va fi condus în sala de pregătire, unde va trebui să menţină piciorul întins în
pacientului aşteptarea medicului care va scoate tubul din artera
după tehnica: Trebuie să apese puternic cu mâna la locul intervenţiei pentru a preveni formarea unui
hematom
Aşteptarea durează 5-15 minute sau mai mult dacă s-a administrat un medicament care să
fluidifice sângele.
Se va aplica un pansament, o compresă, eventual un săculeţ cu nisip
Pacientul trebuie să rămână culcat în următoarele câteva ore fără să plieze piciorul şi fără
să facă efort
Dacă tuşeşte sau strănuta trebuie să apese cu mâna pansamentul din zona inghinală
Asistenta va verifica regulat T.A.şi P. şi locul în care s-a efectuat puncţia. Aceste
controale se vor efectua la intervale din ce în ce mai mari de timp
Piciorul cu pansamentul trebuie să stea nemişcat până a doua zi dimineaţă.
Dacă la locul puncţiei totul este în regulă şi pansamentul este scos, pacientul se poate
ridica şi poate fi externat
9
Notarea se notează procedura în registrul sălii de angiografie şi F.O a bolnavului
tehnicii în Se notează data, ora, locul procedurii, timpul când s-a efectuat
planul de Se notează orice observaţie legată de starea şi reacţia pacientului
îngrijire: Toată procedura va fi înregistrată pe un CD/DVD care va rămâne la pacient
Accidente/ Acestea sunt rare şi deseori uşoare şi se datorează:
Incidente: Puncţiei arterei – infecţii, hemoragii rare, formarea unui hematom, formarea unui
anevrism arterial, chiar o fistulă arterio-venoasă, ce necesită o reparaţie chirurgicală
Injecţiei cu produse iodate care sunt foarte variate, de la eritem cutanat la anafilaxie,
insuficienţă renală.
Extrem de rar coronarografia poate să provoace o insuficientă cardiacă, stop cardiac sau
un accident vascular cerebral.
Uneori injectarea în ventricul, provoacă extrasistole, câteva palpitaţii, acestea ducând la
tahicardie sau la o fibrilaţie ventriculară.
Complicaţii uşoare: greaţă, voma, tuse
Reorganizarea Se colectează deşeurile conform P.U. în recipiente speciale
locului de Se pregătesc materialele folosite pentru sterilizare
munca: Se face dezinfecţia sălii de intervenţii angiografice
6. PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA PUNCŢIEI ABDOMINALE

(PARACENTEZA ABDOMINALĂ)
Paracenteza= pătrunderea în cavitatea peritoneală cu ajutorul unui ac sau trocar, prin traversarea peretelui
abdominal.
Locul puncţiei: pe linia Monroe Richter, în fosa iliacă stânga, la punctul de unire a 1/3 medii cu cea externă
a liniei ce uneşte ombilicul cu spina iliacă anterioară superioară stânga. Cel mai corect: locul este stabilit de
medicul radiolog.
Scop
- Explorator – pentru stabilirea existenţei lichidului abdominal şi efectuarea analizelor de laborator;
precizarea diagnosticului terapeutic;
- Terapeutic – pentru evacuarea lichidului care provoacă tulburări respiratorii şi circulatorii prin presiune
exercitată asupra diafragmului; pentru realizarea dializei peritoneale;
Contraindicaţii:
- Abdomenul acut;
- Trombocitopenie, coagulopatii;
- Sarcina;
- Vezica urinară destinsa;
- Aderente intraabdominale;
- Intestine destinse.
Materiale necesare
Pentru anestezie local: fiola cu soluţie anestezică; ace pentru s.c. şi i.m.; seringi.
Pentru puncţia cu scop diagnostic: scalpel numărul 11(bisturiu cu lama convexă), ace i.m. sau specifice;
Sering, flacoane sterile pentru examen bacteriologic şi anatomopatologic.
Pentru puncţia evacuatoare
- Ace i.m. sau specifice sau cateter venos;
- Seringă de 20 ml;
- Robinet cu 3 cai;
- Tub de legătură;
- Flacon steril pentru colectarea lichidelor;
- Pungă colectoare sau container vacuum.
Pentru supraveghere
- Tensiometru;
- Cântar;
Pentru asepsie
- Mănuşi sterile;
- Comprese sterile;
- Soluţie dezinfectantă;
- Câmpuri sterile;
10
- Pansament colant;
- Colector pentru ace folosite;
- Sac pentru eliminarea deşeurilor septice.
Pregătirea pacientului
- Psihică: informare (se explică pacientului importanţa procedurii şi necesităţii medicale a acesteia),
consimţământ, complianta;
- Fizica:
- Se identifică pacientul;
- Se verifică recomandarea;
- Pacientul este prevenit, este ajutat să se instaleze în decubit dorsal în timpul puncției şi 2 ore după puncţie;
- - se explică poziţia în timpul puncţiei şi este rugat să nu se mişte;
- Se măsoară circumferinţa taliei şi se cântăreşte pacientul;
- Se recomandă pacientului să-şi golească vezica urinară;
- Se măsoară T.A. şi pulsul înaintea realizării examenului;
- Se degajă zona puncţionată – fosa iliacă stângă pe linia spino-ombilicală stângă la locul de unire între
treimea externă cu treimea medie.
Efectuarea procedurii
Este de competenţa medicului, ajutat de 1-2 asistenţi medicali.
Participarea asistentului medical la procedură
- Aşează pacientul în decubit dorsal la marginea stângă a patului, uşor înclinat spre stânga;
- Se dezinfectează locul unde se face puncţia (fosa iliacă stângă);
- Pregăteşte seringă cu anestezic şi o înmânează medicului pentru a face anestezia locală;
- Oferă medicului acul sau trocarul pentru puncţie, cateterul cu ac tractor pentru a ghida cateterul;
- Medicul puncţionează peretele cu acul orientat perpendicular circa 3-4 cm;
- Se retrage mandrenul, se evacuează lichidul, care se colectează în eprubete sterile, pentru examen de
laborator;
- Asistentul medical preia eprubeta cu lichidul extras;
- În puncţia cu scop evacuator la trocar se ataşează un tub de polietilenă pentru a asigura scurgerea lichidului
în vasul colector;
- Acul sau trocarul se fixează la tegument;
- Asistentul medical urmăreşte scurgerea lichidului care se realizează sub influenţa presiunii intra
abdominale, fără să depăşească 4-6 l la prima puncţie;
- La sfârşitul puncţiei se scoate acul sau trocarul, se comprimă locul un minut;
- Pe locul înţepăturii se aplică un pansament steril.
Îngrijirea pacientului după puncţie
- Pacientul rămâne în repaus;
- Se aşază cu locul înţepat puţin mai sus;
- Se monitorizează locul puncţiei pentru sângerare, scurgerea în continuare a lichidului, apariţia semnelor de
inflamaţie;
- Se asigură linişte şi temperatura optimă;
- Se supraveghează funcţiile vitale 24 ore, se anunţă medicul la orice suspiciune;
- Pacientul va fi servit la pat, se alimentează la pat;
- Se măsoară circumferinţa abdominală, se cântăreşte şi se compară cu cea dinainte de puncţie.
Incidente/Accidente
Pot apărea în timpul puncţiei sau după puncţie:
- Lezarea vaselor de sânge sau a anselor intestinale;
- Lezarea vezicii urinare, motiv pentru care aceasta se goleşte înainte de puncţie;
- Şoc tulburări hidroelectrolitice care sunt prevenite prin eliminare lentă;
- Peritonită, fistulă.
7. PARTICIPAREA ASISTENŢEI MEDICALE LA EFECTUAREA PUNCŢIEI PLEURALE -

TORACOCENTEZA
DEFINIŢIE
- Prin toracocenteză se înţelege pătrunderea în cavitatea pleurală cu ajutorul unui ac sau cateter prin peretele
toracic.
SCOP
- Explorator (de diagnostic): pentru stabilirea, analizarea şi determinarea originii revărsatului pleural.
- Terapeutic:
11
• evacuarea unei cantităţi de lichid pleural;
• lavajul cavităţii pleurale sau introducerea unor medicamente pentru ameliorarea durerii, dispneei şi
celorlalte simptome asociate presiunii crescute intraperitoneale.
• evacuarea aerului pentru ameliorarea dispneei
INDICAŢII
- În prezenţa revărsatului pleural decelat clinic şi radiologic în:
• pleurezii
• hemotorax
• pneumotorax
- Tavă medicală/cărucior;
- Trusa de toracocenteză sterilă care conţine: comprese sterile, câmpuri sterile;
- Soluţie antiseptică (betadină);
- Mănuşi sterile;
- Xilină l% - 20ml;
- Seringi sterile de 20 ml;
- Ace sterile lungi de 10-12 cm şi cu un diametru de 1 mm, cateter;
- 3 eprubete sterile;
- Tub de polietilenă;
- Borcane de sticlă de 1-2 l;
- 1-2 tăviţe renale;
- Medicamente prescrise de medic.
A) PSIHICĂ:
- Se informează pacientul cu privire la efectuarea procedurii: necesitate, importanţă, durată;
- Se obţine consimţământul scris al pacientului în cunoştinţă de situaţie.
B) FIZICĂ:
- Identificarea pacientului.
- - Se aşează pacientul în funcţie de starea sa:
• Pe scaun, în poziţie şezând, îmbrăţişând spătarul acestuia pe care se aşează o pernă;
• La marginea patului cu toracele flectat anterior şi coatele sprijinite pe genunchi;
• Decubit lateral cu hemitoracele afectat mai sus;
• Decubit dorsal cu toracele ridicat la 30-45 pentru combaterea dispneei;
- Se efectuează preanestezia la recomandarea medicului cu 1 f de atropină înainte de puncţie cu 15-30 min
- Se administrează un antitusiv prescris, dacă pacientul este tuşitor
- Se identifică pacientul; se verifica prescripţia medicală
- Se vor asigurarea condiţiilor de mediu
- Se măsoară funcţiile vitale şi vegetative;
- Se aşează pacientul într-una din poziţiile amintite. Se dezinfectează locul puncţiei cu betadină;
- Se fixează câmpuri sterile deasupra şi dedesubtul locului puncţiei;
- Se pregăteşte seringă cu xilină 1%, se oferă medicului;
- Se oferă medicului acul cu care se va face puncţia;
- Se introduce acul în:
• Spaţiul 2 intercostal pe linia medio- claviculară pentru evacuarea aerului
• Spaţiul 8-9 intercostal pe linia axilară posterioară pentru celelalte situaţii.
- Se extrage lichidul cu ajutorul unei seringi, şi al unui tub de polietilenă în formă de T;
- Se deconectează seringa de către medic şi se inseră cateterul de plastic retrăgându-se uşor acul;
- Se recoltează circa 50 ml fluid în 3 seringi pentru: dozarea proteinelor, glucozei şi stabilirea celulelor
existente;
- Se ataşează la cateter un tub de polietilenă pentru colectarea restului de lichid în vasul de sticlă;
- Se supraveghează că evacuarea lichidului să se facă lent fără a depăşi 1200 ml pe puncţie pentru a evita
E.P.A.
- Se scoate lent cateterul la sfârşitul procedurii;
- Se masează şi se pansează steril locul puncţiei;
- Se etichetează şi se trimite la laborator lichidul colectat pentru examen citologic şi biochimic;
- Se transportă pacientul la radiologie pentru efectuarea radiografiei de control (pentru evidenţierea unui
eventual pneumotorax sau unei incomplete evacuări a lichidului pleural). Se măsoară şi se notează funcţiile
vitale şi vegetative.
12
- Se aşează pacientul confortabil în pat;
- Se monitorizează în permanenţă starea pacientului pentru a surprinde o eventuală: hemoptizie, emfizem
subcutanat sau o altă complicaţie;
- Se oferă pacientului la pat toate materialele de care are nevoie;
- Se alimentează pacientul la pat mai întâi cu lichide: ceai, compot.
- Se administrează medicamente prescrise conform recomandărilor medicului;
- Se instruieşte pacientul pentru a-şi relua activitatea la circa o oră după examinarea de către medic.
- Se colectează materialele folosite conform P. U.
- Se îndepărtează mănuşile.
- Se spală pe mâini cu apă curată şi săpun.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Procedura în fişa de proceduri şi în dosarul/planul de îngrijire al pacientului;
- Data, ora, aspectul lichidului;
INCIDENTE ŞI ACCIDENTE
- Puncţie albă - nu se obţine lichid;
- Înţeparea coastei;
- Aspirarea de sânge prin lezarea pachetului vascular intercostal;
- Edemul pulmonar acut prin evacuarea bruscă a colecţiei;
- Sincopă şi şoc pleural;
- Pneumotorax - prin pătrunderea aerului în cantitate apreciabilă prin acul de puncţie;
- Infecţie exogenă a cavităţii drenate sau a traiectului de puncţie: aceasta impune intervenţie chirurgicală prin
desfiinţarea rapidă a cavităţii supurate şi antibioterapie ţintită.
8. PARTICIPAREA ASISTENŢEI MEDICALE LA EFECTUAREA PUNCŢIEI RAHIDIENE
DEFINIŢIE
- Puncţia rahidiană reprezintă pătrunderea cu ajutorul unul ac special în spaţiul subarabnoidian la nivel:
• lombar (puncţia lombară);
• toracal (puncţia toracală);
• suboccipital (puncţia suboccipitală).
SCOP
A) Explorator:
• măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian (L.C.R.) şi prelevarea unei cantităţi pentru examene:
citologice, biochimice, bacteriologice;
• în traumatismele cranio-cerebrale şi accidentele vasculare cerebrale pentru aprecierea aspectului L.C.R. -
Sanguinolent - semn de hemoragie; pentru măsurarea presiunii acestuia;
• injectarea unor substanţe de contrast în mielografie
B) Terapeutic:
• administrarea de anestezice, antibiotice sau a agenţilor antimitotici (?)
• decomprimarea în cazul în care presiunea L.C.R. este crescută (asociind cefalee şi edem papilar)
INDICAŢII
- În meningite;
- Traumatisme cranio-cerebrale şi AVC;
- Lues;
- Rahianestezie
- Cărucior rulant pentru materiale sau tavă medicală;
- Mănuşi sterile, câmpuri sterile, comprese sterile;
- Ace sterile pentru puncţie lungi de 8-10 cm, subţiri cu bizou scurt, prevăzute cu mandren şi uneori cu
"introducer";
- Soluţii dezinfectante (betadină sau alcool iodat);
- Seringi sterile de 2-5 ml;
- Eprubete sterile;
- 1-2 tăviţe renale;
- Monometru Claude pentru măsurarea presiunii L.C.R
- Soluţii de injectat când este cazul.
13
A) PSIHICĂ:
- Se informează pacientul cu privire la efectuarea procedurii: necesitate, importanţă, durată;
- Se obţine consimţământul informat scris al pacientului.
B) FIZICĂ:
- Se asigură poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea sa, cu scopul şi locul puncţiei:
• Şezând cu capul flectat, umerii aplecaţi, spatele îndoit, coatele sprijinite pe genunchi, membrele inferioare
sprijinite pe un scăunel;
• Se atenţionează pacientul să menţină poziţia exactă, iar în timpul procedurii să nu se mişte.
• În decubit lateral: la marginea mesei de operaţie sau a patului, cu coapsele flectate pe abdomen şi gambele
flectate pe coapse, capul în flexie maximă, coloana vetrebrală arcuită, umerii în plan vertical;
• Se asigură intimitatea pacientului cu paravan dacă procedura se execută la salon
- Se aşează pacientul într-una din poziţiile amintite în funcţie de starea sa şi recomandarea medicului;
- Se măsoară şi se notează funcţiile vitale şi vegetative;
- Se controlează ca temperatura camerei să fie de 20°C;
- Se dezinfectează locul puncţiei cu betadină;
- Se oferă medicului mănuşi sterile;
- Se oferă medicului acul de puncţie steril;
- Se supraveghează pacientul pe tot timpul puncţiei;
- Se oferă medicului monometrul Claude pentru a măsura presiunea L.C.R.;
- Se oferă medicului pe rând eprubetele pentru recoltarea L.C.R. în vederea diferitelor examene de laborator;
- Se etichetează eprubetele şi se trimit imediat la laborator.
- Se oferă medicului seringile cu soluţii medicamentoase dacă puncţia se face în scop terapeutic;
- Se extrage brusc acul puncţiei de către medic la sfârşitul procedurii;
- Se masează locul puncţiei;
Se aplică o compresă sterilă pe locul puncţiei şi se fixează cu romplast
- Se aşează pacientul foarte atent pe cărucior în poziţie orizontală şi la fel şi în pat;
- Se menţine pacientul fără pernă şi nemişcat cel puţin 6 ore până la 24 ore;
- Se alimentează pacientul la pat numai după 6 ore;
- Se oferă pacientului pernă după 24 ore;
- Se observă cu atenţie mişcările extremităţilor.
- Se evaluează capacitatea de micţiune a pacientului;
- Se monitorizează în permanenţă pacientul
- Se colectează materialele folosite în recipiente speciale conform P. U.
- Se îndepărtează mănuşile.
- Se spală pe mâini cu apă curată şi săpun.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Procedura în fişa de proceduri şi în dosarul/planul de îngrijire.
- Data, ora, cantitatea, aspectul lichidului extras, precum şi tratamentul efectuat;
- Orice observaţie legată de starea pacientului;
- În ce scop a fost efectuată puncţia;
- Se specifică ce probe s-au recoltat şi când au fost trimise la laborator.
INCIDENTE ŞI ACCIDENTE
- Puncţie albă determinată de introducerea defectuoasă a acului;
- Scurgere foarte lentă a lichidului din cauza hipotensiunii L.C.R.;
- Imposibilitatea puncţionării foarte frecventă la vârstnici din cauza osificării ligamentare şi la obezi (canalul
rahidian situat profund);
- Puncţie traumatică (prin ac se exteriorizează sânge ca rezultat al efracţiei unui vas meningeal); - Durere la
nivelul unui membru pelvian prin puncţionarea unei rădăcini nervoase;
- Lipotimie mai ales la pacienţi care nu au fost sedaţi anterior şi la care puncţia se realizează în şezând;
- Cefalee şi rahialgie, o complicaţie frecvent întâlnită care pare a fi determinată de scăderea presiunii L.C.R.;
- Sincopa şi accidentele mortale care apar foarte rar la pacienţii cu traumatisme cerebrale, fractură de bază de
craniu, etc.
14
9. EXAMENE CU ULTRASUNETE (ECHOGRAFICE)
DEFINIŢIE
- Ultrasonografia este examinarea neinvazivă pentru vizualizarea structurilor din ţesuturile moi ale corpului,
prin înregistrarea reflectării undelor sonore îndreptate către ţesuturi.
PRINCIPII GENERALE
- Utilizează unde de înaltă frecvenţă pentru examinarea poziţiei, formei, funcţiei unor structuri anatomice,
existenţa, dezvoltarea şi mişcările fetusului;
- Se bazează pe reflectarea diferită a undelor sonore în funcţie de structura ţesuturilor;
- Fluxul prin arterele carotide se manifestă prin modificarea frecventă a ecourilor reflectate de către celulele
sangvine în mişcare;
- Undele reflectate sunt procesate electronic şi prezentate pe un display de imagine;
- Înregistrarea se poate face pe film polaroid, film radiografic, casete video, slide-uri sau înregistrări digitale
cu imagini alb - negru sau color;
- Leziunile patologice au densitate şi elasticitate diferită comparativ cu ţesutul normal din jur. Nu pot fi
examinate organe pline cu aer (plămâni, intestin);
- Contactul între transductor şi piele se asigură prin aplicarea unui gel;
- Transductorii rectali (pentru prostată şi rect) şi vaginali (pentru examinarea organelor genitale la femei)
sunt acoperiţi într-un sac de latex şi permit înregistrarea imaginilor prin eliminarea suprapunerii gazelor sau a
altor structuri.
AVANTAJE/DEZAVANTAJE
AVANTAJE
- Procedură este neinvazivă, fără risc de radiaţii.
- Necesită pregătire minimă din partea pacientului
- Folosită în obstetrică, examinarea este sigură pentru gravidă şi fetus;
- Se poate repeta fără efecte cumulative
- Se efectuează şi fără spitalizare;
- Examenele ultrasonografice pot fi folosite pentru organe care nu funcţionează normal, evidenţiind
modificările de structură;
- Sunt utile pentru studierea organelor în mişcare;
- Nu necesită substanţă de contrast sau izotopi;
- Postul nu este necesar în cele mai multe situaţii.
- Rata acurateţii atinge 98.8% mai ales la pacienţii slabi
- Examenul nu este influenţat de funcţia organului
DEZAVANTAJE
- Examinatorul trebuie să aibă competenţă şi experienţă;
- Structurile care conţin aer (plămâni, intestine) nu pot fi examinate cu ultrasunete;
- Pentru copii (agitaţi), pacienţi necooperanţi, obezi este nevoie de pregătire specială;
- Sunt dificultăţi de examinare la pacienţii operaţi unde se impune protecţia plăgii deoarece gelul trebuie
aplicat pe pielea intactă iar cicatricele pot modifica rezultatul
TIPURI DE EXAMENE
- Ecocardiografia transesofagiană - examen endoscopic şi ultrasonor care permite vizualizarea cordului din
poziţia retrocardiacă, eliminând interferenţele ultrasunetelor cu alte structuri: ţesutul subcutanat, oasele
toracelui, plămâni. Transductorul ecografic este introdus în esofag cu ajutorul endoscopului
- Ecocardiografia transtoracică - permite vizualizarea şi aprecierea funcţiilor cordului, detectează şi
evaluează bolile cardiace congenitale, valvulopatiile câştigate, măsoară dimensiunile cordului.
- Ecografia abdominală - permite vizualizarea aortei abdominale, ficatului, vezicii şi căilor biliare,
pancreasului, rinichiului, ureterelor şi vezicii urinare
- Ecografia Doppler arteriovenoasă - evaluează permeabilitatea vaselor sangvine, direcţia şi fluxul sangvin
cu ajutorul ultrasunetelor reflectate de eritrocitele aflate în mişcare
- Ecografia pelvină - evaluează organele genitale şi identifică uterul fibromatos, boli inflamatorii pelvine,
chişte ovariene (în ginecologie); identifică sarcină simplă şi multiplă, malformaţii congenitale, anomalii
placentare, determină vârsta şi evoluţia sarcinii (în obstetrică); se foloseşte perinatal, prenatal şi neonatal.
- Ecografia de prostată şi rect - evaluează prostata, veziculele seminale, rectul şi ţesutul perirectal;
- Ecografia tiroidiană - examen neinvaziv care permite diferenţierea nodulilor tiroidieni de chisturi, tumori.
Are valoare mai mare când e folosită în combinaţie cu palparea glandei.
- Examenul ecografic Duplex al arterelor carotide - studiază circulaţia în arterele carotide, amplitudinea
pulsului carotidian, viteza de circulaţie şi direcţia fluxului sanguin.
15
- Ecografia ochiului - permite examinarea părţilor posterioare atunci când mediile transparente sunt opace.
Este utilă în urmărirea dezlipirii de retină
- Ecografia mamară - decelează formaţiuni tumorale, solitare, cu un diametru mai mari de 1 cm. Face
diferenţierea între formaţiunile chistice şi tumorale.
ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMENELOR CU ULTRASUNETE (ECHOGRAFICE)
OBIECTIVE
- Vizualizarea în timp real a organelor abdominale (artera aorta abdominală, ficat, vezică şi canalele biliare,
pancreasul, rinichii, ureterele, vezica urinară).
- Evaluarea motilităţii unor organe, a formei, dimensiunilor, structurii, poziţiei.
- Evaluarea structurilor inaccesibile sau slab vizualizate prin alte tipuri de examene (examene radiologice)
- Evidenţierea prezenţei, vârstei şi ritmului de creştere a sarcinii, sarcini multiple, malformaţii fetale sau alte
anomalii.
- Monitorizarea terapeutică.
- Gel pentru realizarea contactului cu tegumentul
- Prosop textil sau din hârtie
- Foaia de observaţie a pacientului său biletul de trimitere (când examenul se face ambulator)
A) PSIHICĂ
- Se informează asupra necesităţii şi inofensivităţii examenului
- Se prezintă avantajele şi dezavantajele
AVANTAJE:
• Nu prezintă risc de radiaţii
• Pregătirea pentru examen este minimă
• Nu are influenţă nocivă asupra fătului în caz de sarcină
• Nu este necesară spitalizarea
• Nu necesită substanţe de contrast cu iod
• Se poate repeta fără riscuri
DEZAVANTAJE:
• Nu pot fi evaluate structurile pline cu aer (plămân, intestin)
• La pacienţii obezi undele ultrasonore sunt atenuate, s-ar putea să fie necesară repetarea examenului
- Se comunică durata examinării
- Se explică tehnica procedurii şi modul de colaborare, folosirea gelului, păstrarea poziţiei.
- Se obţin informaţii despre eventuale alergii la latex
- Se obţine consimţământul informat
B) FIZICĂ
- Se iau măsuri de îndepărtare a gazelor în cazul în care acestea se interpun în faţa fluxului undelor
ultrasonice
- Se inspectează zona pentru a nu exista răni sau bandaje. (Examenul nu se poate face, fiind necesară
aplicarea gelului pe pielea integră).
- Dacă se impune examinarea la un pacient operat se examinează plaga
- Se iau măsuri în cazul examinării copiilor pentru a sta liniştiţi, la nevoie se sedează.
- Unele examene necesită post alimentar (echo grafia vezicii biliare, echo grafia transesofagiană).
- Examenele radiologice cu bariu se fac înaintea echo grafiei pentru a nu influenţa imaginea (?)
- Pentru echo grafia pelvină, vezica urinară trebuie să fie plină
- În cazul echografiei Doppler nu se fumează
- Este necesară sedarea preprocedurală în echocardiografia transesofagiană în care se efectuează şi teste de
coagulare.
PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII
- Se verifică dacă pacientul a respectat recomandările
- Se aşează pacientul în poziţie adecvată, solicitată de medic în funcţie de organul examinat
- Se supraveghează copiii să stea nemişcaţi în timpul examenului
- Examinatorul are grijă să asigure contactul permanent între transductor şi tegument, la nevoie se mai aplică
gel.
- Se înregistrează imaginile pe film, pe CD sau se fac înregistrări digitale
- Se îndepărtează gelul la sfârşitul examinării
16
- Se transportă la salon dacă este spitalizat
- Nu este necesară, examenul fiind netraumatizant, se poate face şi ambulator
- Se acordă îngrijirile impuse de starea generală a pacientului şi de afecţiunea pentru care este spitalizat
- Se urmăreşte dacă nu apar cumva fenomene alergice la latex în ecografia transvaginală şi în echo grafia de
prostată şi rect
- Foaia de observaţie a pacientului se aşează în dosar
NOTAREA PROCEDURII
- Se notează în foaia de observaţie rezultatul examenului sau se completează în buletinul de examen
- Nursa notează examenul în planul de îngrijire şi dacă este necesară repetarea acestuia (la cât timp).
EVALUAREA PROCEDURII
Rezultate dorite
- Formă dimensiuni, poziţie, structură şi funcţii normale
Rezultate nedorite.
- Imagini neconcludente în echo grafia abdominală dacă s-au făcut examinări cu Bariu sau există gaze, zone
hipo sau hiperecogene, modificări de formă, volum, poziţie.
10. ECHOGRAFIA CARDIACĂ
Definiţie: Ecografia cardiacă este o metodă modernă şi eficientă de investigare, neinvaziva,

oricând repetitiva bazată pe folosirea ultrasunetelor care ricoşează de structurile interne
şi care produc astfel imagini în mişcare
Scop:  Diagnosticul bolilor cardiace
 Diagnosticul tulburărilor de cinetica parietală şi pentru măsurarea volumului de
sânge pompat la fiecare bătaie a inimii
 Detectarea tulburărilor cardiace structurale (defecte ale valvelor, anomalii
congenitale şi creşterea în dimensiuni ale pereţilor sau cavităţilor inimii)
 Diagnosticarea revărsatului pericardic (acumularea de lichid între cele două straturi
ale sacului ce înveleşte inima) şi a pericarditei constrictive (formarea de ţesut
cicatricial la nivelul întregului pericard)
 Vizualizarea direcţiei şi vitezei fluxului ele de sânge sanguine în cavităţile inimii şi
în vas
Există două metode de echografie doppler cardiaca:
●Transtoracica (TT)
●Transesofagiană (TE)
Indicaţii:  Insuficientă cardiacă
 Stenoze (îngustări) sau insuficiente ale valvelor (lipsa închiderii)
 Boli cardiace congenitale
 Infarctul miocardic,
 Angina pectorală şi alte forme de cardiopatie ischemică
 Miocardite,
 Pericardite
 Endocardite
 Traumatisme cardiace etc,
Pregătirea Electrocardiograful
materialelor CD/Caseta video
necesare: Gel incolor (pe bază de glicerina)
Aleza
Muşama
Alcool sanitar
Tampoane vată
Buletin tipizat pentru echografia cardiacă
Pix de culoare albastru
Registru de ecografii
Ser sau glucoza 5 ml,
Seringi de 5 ml de unică folosinţă
17
Substanţe anestezice (pentru echografia TE)
Branula
Veioza
Pregătirea Dezinfecţia aerului cu ajutorul radiaţiei ultraviolete
mediului Utilizarea unor substanţe cu acţiune antibactericida
Se realizează semiobscuritate în cabinetul de echografie
Pregătirea  Pregătirea psihică:
pacientului: o Se informează şi se explică pacientului necesitatea procedurii.
o Se obține complianța pe parcursul examinării.
o Se obţine consimţământul informat.
● Pregătirea fizică:
o Nu necesită o pregătire prealabilă cu excepţia echografiei cardiace
transesofagiene), care se face pe nemâncate
o Se transporta bolnavul în sala de echografie
o Înainte de efectuarea echografiei, pacientul trebuie să-şi îndepărteze toate
bijuteriile şi hainele de pe jumătatea superioară a corpului
o Vor fi curăţate şi eventual rase zonele de la nivelul pieptului
o Pacientul va fi întins comod pe patul de consultaţii în decubit dorsal
o Va fi rugat să-şi relaxeze musculatura
o Se îndepărtează de pe abdomen orice bijuterie care ar putea interfera cu
echografia.
Pregătirea Să pregătească materialele necesare tehnicii
asistenţei Să verifice starea de funcţionare a echocardiografului
medicale: Să introducă datele personale ale pacientului, (nume prenume, sex, vârsta, secţia, nr.
F.O) în memoria echocardiografului.
Execuţia Medicul va acoperi zona de examinat cu un gel incolor (pe bază de glicerina), astfel
tehnicii încât, în timpul investigaţiei să nu existe aer intre sonda ecografului şi pielea
propriu-zise - pacientului (ultrasunetele nu se propagă prin aer)
etapele de Plasează sonda pe pieptul pacientului, pentru examinarea cavităţilor inimii, a orificiilor
execuţie: marilor vase, a pereţilor ventriculari sau atriali, a pericardului (foita ce înveleşte la
exterior inima) a presiunii pulmonare., funcţionarii valvelor cardiace, evidenţiind
defectele septale congenitale sau alte malformaţii ale inimii sau marilor vase
Imaginea este înregistrată pe o casetă video, pe un compact – disc sau pe hârtie
Asistenta medicală completează buletinul de echografie, cu datele relatate de medic în
timpul examinării
În caz de defect septal atrial (DSA) la indicaţia medicului,
Asistenta medicală:
● pregăteşte soluţia de contrast (ser sau glucoza 5 ml)
Prin barbotare dintr-o seringă în alta
● injectează rapid intravenos soluţia barbotata
● medicul urmăreşte pe monitor efectul acestei proceduri
● dacă rezultatul obţinut nu este concludent se
Recomanda echografie cardiaca transesofagiană
Îngrijirea Se face toaleta locală a pielii.
pacientului Ajutam pacientul să se îmbrace.
după tehnica:
Notarea Asistenta notează concluziile procedurii şi recomandările medicului în planul de
tehnicii în foaia îngrijire
de observaţii: Se notează data şi ora înregistrării
Se notează numele celui care a efectuat tehnica
Accidente/ Este o metodă modernă şi eficientă de investigare, neinvazivă, lipsită de efecte
Incidente: secundare
Reorganizarea Se îndepărtează mănuşile
locului de Se spală mâinile
munca: Se colectează deşeurile conform P.U. în recipiente speciale
Observaţii: Este o metodă rapidă, examenul ecografic durează 10 – 30 de minute, în funcţie de
ceea ce se analizează şi de condiţiile pacientului (vizualizarea este mai dificilă la un
18
pacient mai gras)
Echografia cardiaca transesofagiană se efectuează numai în următoarele cazuri:
Când echografia cardiaca transtoracica este greu de efectuat la pacienţii obezi (fereastra
dificilă) sau în cazul bolilor pulmonare
Pentru obținerea unor imagini mai clare
Pentru analiză corectă a aortei (AO) sau structurilor posterioare (AŞ, VS)
Pentru efectuarea echografiei cardiace transesofagiene sonda este introdusă prin
cavitatea bucală şi avansată până în esofag, înregistrând semnale chiar din spatele
inimii.
11. A. EXAMENE RADIOLOGICE. ASPECTE GENERALE
DEFINIŢIE
Examenele radiologice sunt investigaţii imagistice realizate cu ajutorul radiaţiilor X, care sunt vibraţii
electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă care au capacitatea de a penetra substanţele foarte dense şi
de a produce imagini sau umbre ce pot fi înregistrate pe film fotografic
OBIECTIVELE
- Examinarea cu ajutorul radiaţiilor X ® a unor organe/aparate cu sau fără substanţă de contrast în funcţie de
capacitatea de absorbţie a ţesuturilor.
- Înregistrarea imaginilor pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei bolii.
- Substanţa de contrast dacă este cazul;
- Materialele pentru administrarea substanţei de contrast;
- Medicamente pentru prevenirea şi combaterea accidentelor, instrumente pentru administrare.
A) PREGĂTIREA PSIHICĂ
- Explicaţi pacientului necesitatea efectuării examenului recomandat de medic;
- Informaţi pacientul asupra riscului şi beneficiilor pe care le implică procedura;
- Obţineţi consimţământul sau verificaţi dacă a fost obţinut de către medic;
- Informaţi asupra duratei examenului;
- Verificaţi încă o dată data ultimei menstruaţii la femeile tinere.
B) PREGĂTIREA FIZICĂ
- Se atrage atenţia, dacă este necesar postul alimentar şi durata acestuia sau obligativitatea de a urma un
anumit regim;
- Se efectuează pregătirea specifică organului său aparatului examinat, combaterea gazelor, efectuarea
clismei sau a spălăturii;
- Se administrează antihistaminice la recomandarea medicului;
- Se apreciază starea pacientului pentru a stabili modul de transport la serviciul radiologic;
- Pacientul este rugat să-şi îndepărteze obiectele metalice dacă acestea sunt plasate în câmpul de examinare.
- Identificaţi pacientul; verificaţi recomandarea în F.O. sau pe biletul de trimitere;
- Verificaţi dacă pacientul a respectat recomandările;
- Pregătiţi materialele care vor fi transportate la radiologie pentru administrarea substanţelor de contrast;
- Însoţiţi pacientul şi ajutaţi-l să se dezbrace (dacă este cazul); predaţi pacientul colegei de la radiologie
pentru administrarea substanţei de contrast.
- Se ajută pacientul să se aşeze pe pat;
- Se monitorizează: T°, P, TA, R., eliminările;
- Se observă aspectul tegumentelor pentru a depista manifestări alergice (eventual);
- Se asigură repausul, se administrează lichide pentru a elimina mai repede substanţa de contrast.
- Se curăţă materialele refolosibile;
- Se colectează materialele folosite conform P.U.;
- Se aşează materialele curate în dulapuri;
- Se spală mâinile.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Data efectuării examenului şi comportamentul pacientului;
- Dacă pacientul trebuie să revină la radiologie.
19
• pacientul prezintă stare generală bună, exprimă confort;
• nu sunt semne de alergie/sensibilitate la substanţa de contrast;
Rezultate nedorite/ce faceţi:
• pacientul prezintă fenomene de hipersensibilitate (prurit intens, roşeaţa şi edem al fetei, cefalee, dispnee cu
greţuri şi vărsături) care pot apare mai târziu, după efectuarea examenului;
- Se anunţă medicul (dacă nu este prezent), se administrează medicaţia recomandată;
- Se monitorizează pacientul:
• pacientul acuză dureri de-a lungul venei şi gust metalic:
- Explicaţi pacientului că manifestările sunt trecătoare.
11. B TRANZITUL ESOGASTRODUODENAL
 Presupune administrarea substanţei de contrast- sulfat de bariu.

 Examenul permite evidenţierea modificărilor morfologice şi funcţionale ale esofagului, stomacului,
duodenului, stabilirea diagnosticului.
→ Contraindicaţii:
 Bolnavii caşectici, în stare gravă, adinamici.
 Tromboze, ileus. Perforaţie gastrică cu hemoragie. Peritonita acută.
 Gravide în prima jumătate a sarcinii.
→ Materiale necesare:
 Sulfat de bariu 150 g.
 Cană sau pahar cu apă. Lingură de lemn.
 Purgativ (ulei de parafină).
Se pregăteşte suspensia de bariu – cele 150 g sulfat de bariu se amestecă cu o cantitate egală de apă caldă
până se obţine o pastă omogenă, la care se adaugă apă până la 200-300 g, amestecându-se cu lingura de
lemn.
Pregătirea bolnavului:
 Se anunţă bolnavul cu 2 zile înainte explicându-i necesitatea tehnicii şi importanţa ei pentru
diagnosticarea bolii.
 Se explică bolnavului tehnica de investigaţie.
 Se anunţă bolnavul că în dimineaţa examenului nu trebuie să mănânce, să nu fumeze deoarece
fumatul măreşte secreţia gastrică.
 Se informează bolnavul privind regimul alimentar pe care trebuie să-l păstreze. Se administrează
bolnavului cu 1-2 zile înaintea examinării un regim alimentar neflatulent şi uşor de digerat, format din supe,
ouă, pâine prăjită, paste făinoase, produse lactate.
Tehnica:
 În ziua examenului, dimineaţa, bolnavul este condus la serviciul radiologic şi aşezat sub ecranul
radiologic unde i se oferă cană cu suspensia de sulfat de bariu.
 La comanda medicului bolnavul vă înghiţii sulfatul de bariu în suspensie şi amestecat cu o lingură
de lemn.
 După terminarea examinării bolnavul este ajutat să se îmbrace şi este condus la pat.
 Bolnavul este readus la serviciul radiologic (conform indicaţiilor medicului) după 2 – 8 – 24 ore
pentru a se urmări sub ecran evacuarea stomacului, umplerea intestinului subţire şi a colonului.
Îngrijiri după tehnică:
 Se administrează bolnavului (o lingură de ulei de parafină) după examinare.
 La două ore după examenul radiologic bolnavul poate să mănânce.
 Bolnavul va fi informat că va avea scaunul colorat în alb.
Reorganizarea locului de muncă
- Se curăţă materialele refolosibile;
- Se colectează materialele folosite conform P.U.;
- Se aşează materialele curate în dulapuri;
Notarea procedurii
Notaţi:
- Data efectuării examenului şi comportamentul pacientului;
20
- Dacă pacientul trebuie să revină la radiologie.
Evaluarea procedurii
• pacientul prezintă stare generală bună, exprimă confort;
• nu sunt semne de alergie/sensibilitate la substanţa de contrast;
Rezultate nedorite/ce faceţi:
• pacientul prezintă fenomene de hipersensibilitate (prurit intens, roşeaţa şi edem al fetei, cefalee, dispnee cu
greţuri şi vărsături) care pot apare mai târziu, după efectuarea examenului;
- Se anunţă medicul (dacă nu este prezent), se administrează medicaţia recomandată;
- Se monitorizează pacientul.
12. EXAMENE ENDOSCOPICE

ASPECTE GENERALE
DEFINIŢIE
- Vizualizarea şi examinarea directă a organelor sau cavităţilor cu ajutorul endoscoapelor - aparate cu fibre
optice şi un sistem de lentile ataşate unui tub flexibil sau rigid.
OBIECTIVE
- Examinarea cavităţilor şi organelor pentru stabilirea diagnosticului
- Îndepărtarea unor corpi străini
- Aspirarea secreţiilor
- Recoltarea unor fragmente de ţesut în vederea biopsiei
- Hemostaza cu laser
- Efectuarea unor manevre chirurgicale
12.A. ROLUL ASISTENŢEI MEDICALE ÎN EFECTUAREA EXAMENELOR

ENDOSCOPICE
OBIECTIVE
- Examinarea cavităţilor unor organe
- Îndepărtarea corpilor străini
- Recoltarea biopsiei
- Efectuarea intervenţiilor chirurgicale
- Aparatul endoscopic
- Măşti, mănuşi, ochelari
- Tampoane, comprese
- Spray anestezic, medicamente recomandate de medic
- Tăviţă renală
- Materiale pentru biopsie
- Material de dezinfecţie
- Sursa de lumină
A) PREGĂTIREA PSIHICĂ
- Identificaţi pacientul
- Identificaţi cunoştinţele pacientului referitoare la examen
- Explicaţi pacientului necesitatea efectuării examenului recomandat de medic şi riscul
- Explicaţi modul de desfăşurare al examenului
- Obţineţi consimţământul sau verificaţi dacă a fost obţinut de medic
- Informaţi pacientul că se face anestezie şi descrieţi senzaţiile pe care le poate avea
- Informaţi asupra duratei examenului
B) PREGĂTIREA FIZICĂ
- Se atrage atenţia pacientului asupra regimului său a restricţiilor alimentare
- Se verifică dacă au fost respectate
- Se goleşte cavitatea de examinat, dacă este copil se face spălarea dacă medicul recomandă
- Se face test de sensibilitate la xilină cu o zi înainte
- Se fac testele de coagulare
- Se administrează sedative cu o seară înainte, la recomandarea medicului
- Se identifică pacientul.
21
- Se verifică recomandarea în foaia de observaţie
- Se verifică dacă pacientul a respectat recomandările, privind pregătirea specifică
- Se evaluează resursele fizice şi starea pacientului pentru a stabili modalitatea de transport la camera de
endoscopie sau la sala de operaţie
- Se pregătesc materialele care însoţesc bolnavul (foaia de observaţie, dosarul de nursing)
- Se însoţeşte pacientul la camera de endoscopie
- Se ajută pacientul să se dezbrace şi să se aşeze pe masa de examinare
- Se asigură poziţia corespunzătoare examenului
- Se servesc medicului instrumentele şi celelalte materiale în funcţie de examenul recomandat şi scopul
acestuia
- Se schimbă poziţia pacientului la cererea medicului şi se supraveghează starea acestuia
- Se informează medicul cu privire la modificările observate
- Se ajută pacientul să coboare după masa de endoscopie şi să se îmbrace
- Se ajută pacientul să se aşeze pe pat
- Se supraveghează şi se notează funcţiile vitale
- Se atenţionează să nu mănânce un timp variabil în funcţie de examen
- Se discută cu pacientul despre jena resimţită pe traiectul introducerii aparatelor şi se explică ce trebuie să
facă
- Se asigură repausul alimentar după examen în funcţie de anestezie şi organul examinat
- Se verifică eliminările (după caz) pentru a identifica sângerarea, mai ales după biopsie
- Se curăţă materialele folosite şi se pregătesc pentru sterilizare
- Se aşează materialele în dulapuri speciale
- Se colectează materialele de unică folosinţă în containere speciale, conform P.U.
- Se trimit la laborator materialele recoltate pentru biopsie
- Spălaţi mâinile
NOTAREA PROCEDURII
- Data, ora efectuării examenului
- Numele persoanei care a efectuat examenul
- Comportamentul pacientului
- Pacientul prezintă stare generală bună, nu acuză disconfort
- Observaţiile făcute în timpul examenului sunt liniştitoare pentru pacient
Rezultate nedorite/ce faceţi
- Pacientul acuză jenă
• Se explică pacientului că va dispare în ziua următoare şi se sfătuieşte ce are de făcut în funcţie de organul
examinat
- Sângerarea traseului
• Se anunţă medicul pentru a stabili conduită
• Se pregătesc la îndemână medicamente hemostatice şi materiale pentru administrare
- Prezintă febră, dispnee, dureri abdominale
• Se explică pacientului că febra dispare în 24 de ore
• Se anunţă medicul dacă pacientul prezintă dispnee, dureri abdominale
12.B.PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA

ESOFAGOGASTRODUODENOSCOPIEI
Esofagogastroduodenoscopia este examinarea endoscopică a porţiunii superioare a tubului digestiv (esofag,

stomac, duoden).
Poate fi examinată numai o porţiune (esofagoscopie, gastroscopie, duodenoscopie) sau toate cele 3 segmente.
Scop/indicaţii:
- Stabilirea diagnosticului în tumori benigne sau maligne, hernia hiatală, esofagita, gastrită, duodenită, varice
esofagiene;
- Diagnosticarea infecţiei cu helicobacter pylori;
- Biopsia formațiunilor suspecte;
- Evaluarea după digestia de substanţe corozive;
- Identificarea sursei de sângerare;
22
- Intervenţia chirurgicală cu ajutorul laserului.
Materiale necesare
- Fibroscop lung flexibil prevăzut cu 3 canale (un canal pentru vizualizare, unul pentru insuflare de aer, şi
aspirare de lichid, și al treilea pentru introducerea diverselor anexe sau instrumente);
- Anexele fibroscopului;
- Recipiente pentru recoltări;
- Flacoane cu soluţie conservantă dacă se face biopsie;
- Medicamente pentru anestezie şi pentru combaterea accidentelor conform recomandării medicului:
xilocaina spray, stomacaina spray, novocaina 1%, xilina pentru badijonare locală;
- Material de protecţie: măşti, ochelari, şorturi impermeabile;
- Comprese sterile;
- Mănuşi sterile;
- Tăviţă renală.
- Începe din momentul anunţării necesitaţii examenului;
- Se încurajează pacientul, se lămuresc unele temeri;
- Se explică modul de derulare a procedurii şi de cooperare;
- Dacă se recoltează pentru biopsie este necesar un bilanţ al hemostazei;
- Medicul trebuie să se asigure că pacientul nu ia anticoagulante sau antiagregante;
- Se obţine consimţământul informat si complianța;
- Pacientul este anunţat că în seara dinainte şi în dimineaţa examenului să nu mănânce;
- Dacă funcţia evacuatoare a stomacului este încetinită, în seara premergătoare examenului se face o
spălătura gastrică;
- Se administrează medicaţie preprocedurală la pacientul anxios (seara şi dimineaţa) conform indicaţiei
medicului.
- Examinarea se face în laboratorul de endoscopie;
- Pacientul este aşezat pe masă în decubit lateral stâng;
- Se servesc medicului materiale necesare pentru anestezie;
- Se introduc fibroscopul încet până în stomac;
- Pentru vizualizare cavităţilor digestive se insuflă aer;
- Se explorează fiecare segment;
- La sfârşitul procedurii se aspiră excesul de aer şi secreţiile gastrointestinale;
- Produsele recoltate se pregătesc pentru laborator.
Îngrijirea pacientului după procedură
- Pacientul rămâne sub supraveghere la laboratorul de endoscopie 30 minute;
- Nu mănâncă, nu bea 2 ore până la restabilirea reflexului de deglutiţie;
- Este posibil să acuze uşoară disfagie şi disfonie;
- Este informat că manifestările dispar, se recomandă gargară şi inhalaţii cu mentol;
- Senzaţia de balonare este normală după esofagogastroduodenoscopie. Dacă nu dispare, pacientul nu elimină
mucusul şi aerul, acuză dureri se anunţă medicul care poate să recomande aspiraţie cu sonda gastrică;
- Se supraveghează scaunul;
- Se măsoară temperatura;
- Se observă respiraţia;
- Dacă apar sângerare, febră sau dureri abdominale se anunţă medicul.
PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA COLONOSCOPIEI
Colonoscopia este examenul vizual direct al colonului cu ajutorul unui colonoscop flexibil, lung de 135-185
cm care permite observarea/vizualizarea colonului sigmoid, descendent, transvers şi ascendent până la cec.
Scop/indicaţii:
- Stabilirea diagnosticului în suspiciune de cancer de colon, polipi colonici, hemoroizi;
- Boli intestinale inflamatorii;
- Rectoragii;
- Excizia polipilor colonici;
- Obţinerea biopsiilor tisulare.
Materiale necesare:
- Materiale de protecţie: aleză, muşama, mănuşi de unică folosinţă:
23
- Materiale pentru colonoscopie:
- Colonoscopul cu anexe în funcţie de scopul examenului;
- Pensă pentru biopsie;
- Eprubete, recipiente cu soluţii conservatoare pentru materialul recoltat;
- Materiale pentru anestezie sau medicamente pentru reducerea sensibilităţii şi anxietăţii;
- Vaselină sterilă pentru lubrifiere;
- Materiale pentru asepsie şi antisepsie:
- Soluţii dezinfectate cerute de medic;
- Câmpuri sterile prevăzute cu deschidere centrală;
- Comprese sterile.
- Se explică pacientului necesitatea examenului şi modul de colaborare;
- Este informat asupra senzaţiilor neplăcute (durere, presiune) pe care le poate avea la introducerea şi
înaintea colonoscopului;
- Dacă examenul este însoţit de intervenţie chirurgicală (biopsie, rezecţie de polipi) se face un bilanţ al
hemostazei;
- Rezultatul examenului depinde în mare măsură de pregătirea/curăţirea colonului care se realizează prin:
- Regim alimentar fără reziduri 3 zile înainte de examen: se evită legumele (conţin fibre şi cresc deşeurile
fecale), fructele crude sau uscate, cerealele, brânza fermentată, sosurile;
- Regim alimentar recomandat: produse lactate, carne albă (peşte, pasăre fără sos, făinoase, pâine veche,
biscuiţi, produse dulci şi produse grase);
- Se administrează purgativ – FORTRANS – care se prezintă sub formă de pudră solubilă (4 plicuri care se
dizolvă în 4 litri de apă). Soluţia este ingerată în priză unică, 4 litri cu o seară înainte în 4 ore, sau fracţionat 2
litri seara şi 2 litri dimineaţa. Se recomandă ca ultimul pahar să fie băut cu 3-4 ore înainte de examen.
- Pacientul este atenţionat că soluţia are un gust foarte dulce, poate produce grețuri şi vărsături.
- Cu o seară înainte pacientul poate poate servi o masă foarte uşoară – să nu mănânce cel puţin 4 ore înainte
de examinare;
- Este atenţionat să nu ia fier sau cărbune timp de 8 zile înainte de examinare;
- După ce pacientul este informat asupra riscurilor se obţine acordul scris;
- Dacă examinarea este asociată cu intervenţia chirurgicală se consultă un anestezist, se montează o linie
venoasă;
- Se îndepărtează proteza dentară dacă se face anestezie generală;
- Examinarea nu se face, nefiind concludentă, dacă pacientul a făcut un examen cu sulfat de bariu în ultimele
48 ore.
- Se verifică recomandarea medicală;
- Se verifică dacă pacientul a respectat indicaţiile privind curăţirea colonului;
- Se aşează pacientul în decubit lateral stâng cu genunchii flectaţi;
- Se acoperă zona ano-perineală cu un câmp steril prevăzut cu deschidere centrală;
- Se lubrifiază vârful tubului cu vaselină sterilă şi se introduce încet prin anus cu mişcări uşoare de rotaţie;
- Tubul colonoscopului este introdus încet sub controlul monitorului de care este legat;
- Pentru destinderea pereţilor colonului în vederea examinării se introduce aer;
- În timpul examinării asistenta linişteşte pacientul, îi recomandă să se relaxeze și să colaboreze;
- Urmăreşte funcţiile vitale;
- Schimbă poziţia pacientului dacă medicul solicită;
- Serveşte medicului piesele anexe în funcţie de scopul şi indicaţia examenului;
- Primeşte materialele extrase şi le pregăteşte pentru expedierea la examene de laborator.
Îngrijirea pacientului după colonoscopie

- Dacă s-a făcut anestezie generală, pacientul rămâne în sală până la trezire;
- Se supraveghează pulsul, TA, To, dureri abdominale;
- Se hidratează pacientul dacă acuză slăbiciune;
- Pot apărea: dureri abdominale, febră, frisoane, scaun cu sânge, situaţii în care este necesară continuarea
spitalizării;
- Senzaţia de balonare determinată de introducerea aerului dispare treptat.
24
PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA BRONHOFIBROSCOPIEI
Este un examen endoscopic ce constă în explorarea mucoasei traheei şi a bronhiilor cu ajutorul unui
endoscop ce conţine fibre optice (bronhofibroscop).
Indicaţii și contraindicaţii:
Indicaţii
- Hemoptizie;
- Expectoraţie prelungită sau sanguinolentă;
- Corpi străini intrabronşici;
- Tumori mediastinale.
Contraindicaţii:
- Alergie la anestezicele locale;
- Tratamente anticoagulante în curs.
Incidente şi accidente:
- Accidente alergice la anestezicele locale;
- Agitaţia pacientului şi întreruperea examenului prin intoleranţă la bronhoscop.
Principii generale:
Se utilizează bronhoscoape flexibile, de calibru mic, bine tolerate de pacient, care permit o explorare
profundă;
- Examinarea se face într-o cameră specială după ce pacientului i s-a efectuat anestezia locală.
Pregătirea materialelor
Se vor pregăti materialele respectând regulile de asepsie:
- Bronhoscopul cu anexele sale (pense pentru prelevări de ţesut, pentru îndepărtarea corpilor străini) sterile;
- Recipiente sterile etichetate cu numele pacientului pentru prelevări de secreţii bronşice;
- Un vaporizor cu xilină pentru anestezia faringolaringiană;
- Medicamente pentru intervenţie rapidă în caz de şoc;
- Seringi şi ace de unică folosinţă.
- Se explică pacientului scopul și derularea procedurii;
- Se obţine consimţământul informat.
Participarea asistentului medical la efectuarea bronhofibroscopiei
- Se cercetează testele de coagulare şi se administrează, la indicaţia medicului, anticoagulante pentru a
preveni hemoragia în caz de prelevare de ţesut bronşic;
- Se instruieşte pacientul să rămână “à jeun” şi să nu fumeze în dimineaţa examinării;
- Se administrează premedicaţia conform indicaţiei medicului: antitusive, antisecretorii,
anxiolitice/tranchilizante (cu condiţia ca pacientul să nu aibă glaucom sau adenom de prostată, fiindcă conţin
atropină şi produc midriază şi retenţie de urină);
- Se îndepărtează protezele dentare, dacă există;
- Se introduce fibroscopul pe gură (după anestezia faringo-laringiană) sau pe una din fosele nazale;
- Medicul priveşte pe monitor imaginea internă mărită a căilor respiratorii şi dictează modificările;
- Asistentul medical notează pe buletinul de analiză modificările identificate de medic;
- Se fac prelevări de secreţii pentru examen bacteriologic, citologic, biochimic şi de ţesut pentru examen
anatomopatologic.
Îngrijirea pacientului după procedură:

- Se insistă ca pacientul să nu bea nimic 2-3 ore după examen fiindcă există riscul unei căi false din cauza
anesteziei;
- Se supraveghează tusea şi expectoraţia, pentru a surprinde o eventuală hemoptizie;
- Se observă culoarea tegumentelor şi se măsoară frecvenţa respiraţiei şi pulsului.
13. PULSOXIMETRIA
Poate fi continuă sau intermitentă şi este o procedură simplă şi noninvazivă de monitorizarea a saturaţiei în
oxigen a sângelui arterial. Măsurarea neinvazivă se va nota cu SpO2 iar cea invazivă cu SaO2.
Pulsoximetrul se poate pune pe deget sau pe lobul urechii. Rezultatele pot fi afectate dacă există o slabă
perfuzare vasculară a regiunii pe care se aşează pulsoximetrul, cum este la pacienţii care prezintă modificări
ale debitului cardiac.
25
Mecanismul de măsurare se bazează pe lumina infraroşie transmisă prin patul vascular şi care va fi măsurată
de fotodetectorul instalat pe deget sau lobul urechii.
Materiale necesare:
- Pulsoximetru
- Paduri alcoolizate, acetonă, dacă este nevoie
Implementare:
- Se explică procedura pacientului
- Asistenta medicală se va asigura că pacientă nu are unghii false sau ojă (se va şterge oja)
- Pulsoximetrul se poate aşeza şi perpendicular pe unghie dacă aceasta este prea mare
- Se poziţionează mâna pacientului la nivelul inimii pentru a elimina pulsaţiile venoase care pot altera
rezultatul
- La copii se poate fixa pulsoximetrul pe deget, la mână sau la picior, cu un leucoplast
- Se porneşte pulsoximetrul, se aşteaptă puţin şi se va urmări măsurătoarea
- Pulsoximetrul va afişa saturaţia în oxigen cât şi pulsul
- Dacă se va măsura saturaţia montând pulsoximetrul pe lobul urechii, se va masa întâi zona timp de 10-20
secunde cu un pad alcoolizat pentru a îmbunătăţii circulaţia. Se va lăsa să măsoare timp de 3 minute până se
va stabiliza, sau se va măsura de mai multe ori, masând de fiecare dată zona înainte de a aşeza pulsoximetrul
- După măsurătoare, se îndepărtează pulsoximetrul şi se va şterge cu grijă cu un pad alcoolizat
Consideraţii speciale:
*dacă rata pulsului arătat de pulsoximetru nu corespunde cu cea a pacientului, se poate considera incorectă şi
valoarea saturaţiei şi se va repeta măsurătoarea
*hipotermia, hipotensiunea, vasoconstricţia, mişcarea excesivă a pacientului în timpul măsurătorii, lumina
excesivă, pot afecta corectitudinea măsurării saturaţiei. De asemenea mai pot afecta acurateţea rezultatului:
nivelul crescut de bilirubină care poate da rezultate fals scăzute, statutul de fumător
*dacă circulaţia la nivelul extremităţilor nu permite folosirea pulsoximetrului, acesta poate fi pus la rădăcina
nasului
*pulsoximetrul nu se va pune pe aceeaşi mână pe care este instalată manşeta de tensiune a unui pacient
monitorizat deoarece poate afecta rezultatele
*nivelul normal al saturaţiei pe care trebuie să-l afişeze pulsoximetrul este între 95%-100% pentru un adult şi
93%-100% pentru un nou- născut la termen sănătos.
14. SONDAJE
Generalităţi
Prin sondaj se înţelege introducerea unei sonde sau tub de cauciuc, metal sau material plastic într-o
cavitate naturală a organismului în scop explorator sau terapeutic. Acest tub se numeşte sondă.
Această manevră se face cu un anumit scop:
· evacuarea conţinutului
· recoltarea produsului
· urmărirea cantităţii extrase
· felul produsului
· introducerea de substanţe de contrast, alimentare, medicamentoase, soluţii antiseptice etc.
Atât pentru sondaje cât şi pentru spălături se va efectua pregătirea psihică a bolnavului, i se va
explica scopul şi necesitatea manoperei, cât şi beneficiul adus prin această manoperă. Pentru uşurarea şi
reuşita tehnicii, bolnavul este sfătuit de către asistentul medical să coopereze. În caz de refuz a bolnavului,
asistentul medical va anunţa medicul, va consemna în foaia de observaţie şi va invita bolnavul să semneze
refuzul. Este interzisă obligaţia bolnavului la o manevră pe care el nu şi-o doreşte. În cazul persoanelor
inconştiente, decizia de sondaj sau spălătură o va lua medicul.
În caz că se introduce în cavitate apă sau soluţii medicamentoase care vor fi evacuate, vorbim de
spălătură şi se face în scop de a curăţii cavitatea respectivă.
Instrumentarul folosit în acest scop trebuie să îndeplinească următoarele proprietăţi:
· suprafaţa materialului din care sunt confecţionate să fie netă
· materialul din care sunt confecţionate să fie rezistent
· să fie uşor de dezinfectat şi sterilizat
· vârful lor să fie bont, neted pentru a nu leza cavitatea.
Pentru că sondele să fie utilizate indiferent de cavitatea unde vor fi introduce, ele trebuie să fie
folosite după reguli bine stabilite pe care orice asistentă sau cadru medical care le foloseşte să le respecte:
26
· la introducerea sondei, vârful ei se umidifică cu apă sau se unge cu un ulei sau cu un anestezic local;
· sondele să fie sterile, de unică folosinţă şi utilizate în condiţii de asepsie perfectă;
· bolnavilor li se va cere consimţământul (bolnavi cooperanţi) pentru efectuarea manoperei;
· bolnavii vor fi instruiţi asupra modului de desfăşurare a procesului de sondare şi asupra scopului
acestuia, precum şi asupra felul cum trebuie să se comporte în timpul manoperei;
· bolnavii agitaţi sau cei cu teamă vor fi sedaţi sau calmaţi uşor în aşa fel încât să se poată colabora cu ei;
· sondajul se va face cu profesionalism şi răbdare pentru a nu face cale falsă la înaintarea sondei;
· introducerea sondei se face cu mare atenţie şi tact pentru a nu obosi bolnavul;
· la efectuarea de spălături cantitatea de lichid de spălat va fi mai mică decât cavitatea unde o introducem;
· în caz de orice accident (mici hemoragii, dureri locale, scăderea TA) se va anunţa medicul
· conţinutul cavităţilor se va arăta medicului şi va fi trimis în caz de nevoie la laborator
· persoana care a efectuat sondajul trebuie să fie protejată cu echipament de protecţie (şorţ, mănuşi de
cauciuc şi mască)
· persoana care a efectuat manopera va fi notată în foaia de observaţie şi se va consemna ora, durata şi
materialul extras
· nu va efectua sondajul decât personalul medical calificat care răspunde în faţa organelor de răspundere
profesională
14. A TUBAJUL (sondajul) NAZOGASTRIC
Definiţie
Prin tubaj gastric se înţelege introducerea unei sonde de cauciuc sau material plastic în cavitatea stomacului.
Scop/Indicaţii
Scopul tubajului gastric este:
· explorator
Tubajul în scop explorator se efectuează pentru recoltarea sucului gastric, investigarea funcţiei
evacuatorii a stomacului şi pentru determinarea chimismului gastric. Se va face la bolnavii conştienţi, dar şi
la bolnavii inconştienţi care sunt în comă.
După ce s-a extras conţinutul stomacal se fac diferite investigaţii:
- Examenul citologic al conţinutului gastric
- Examenul macroscopic al conţinutului gastric
- Examenul microscopic
- Aspectul conţinutului gastric, miros, culoare, cantitate, conţinutul ingerat de bolnav.
După evacuarea stomacului se pot efectua spălături gastrice (intoxicaţii, hemoragii, etc.).
Este utilă şi în obţinerea sputei înghiţite pentru cercetarea bacilului Koch.
· terapeutic
Tubajul gastric cu scop terapeutic se însoţeşte întotdeauna de spălătura gastrică. După ce s-a extras
conţinutul stomacal se curăţă mucoasa gastrică de substanţele străine, exudate, etc. Aceasta se face în
intoxicaţiile cu substanţe toxice, alimentare, în procese fermentative intrastomacale din stază gastrică şi în
pregătirea pentru intervenţii chirurgicale sau fibroscopie.
Nu se efectuează această manoperă la bolnavii critici în special la bolnavii cardiovasculari,
insuficienţe respiratorii decompensate, bolnavi psihici agitaţi sau în intoxicaţii cu substanţe caustice (se poate
perfora mucoasa gastrică), la bolnavi cu varice esofagiene deoarece provoacă hemoragii prin ruptură de vase
esofagiene- aspirarea conţinutului gastric;
- Alimentaţia enterală;
- Introducerea unor medicamente;
· alimentaţie
. Materiale necesare pentru tubajul gastric

Sonda Faucher: este confecţionată din cauciuc semirigid cu dimensiuni 1,5m şi grosime 10-12mm, închis la
un capăt şi rotund. Partea rotunjită prezintă două orificii laterale. Partea distală este lărgită în scop de a se
putea adapta la ea o pâlnie pentru spălături sau alimentaţie. La o distanţă de 40, 45, 50 cm de vârful rotunjit
şi închis se găsesc marcaje cu tuş negru pentru a se putea orienta distanţa până unde este introdusă sonda.
Când acest marcaj este la nivelul arcadei dentare sonda este în stomac. Marcajul de 40-50 este distanţa medie
dintre centrul stomacului şi arcada dentară.
Sonda Leube este o sondă de cauciuc mai moale, de 75 cm cu lărgime de 8mm. La fel o extremitate este
rotunjită şi are 3-4 orificii laterale, iar celălalt capăt se prelungeşte cu o porţiune de tub de sticlă continuat cu
27
un tub de cauciuc. Pe această porţiune de sticlă se poate vizualiza conţinutul şi direcţia conţinutului din
cavitatea stomacală.
Sonde din material plastic sunt sondele Levin, Ventral, Salem etc. Ele au calitatea că sunt transparent, moi
şi sunt de unică folosinţă.
Sonda Einhorn – este cea mă folosită sondă şi este confecţionată din material plastic.
Materiale adjuvante:
· muşama
· o tăviţă renală
· recipiente pentru colectarea conţinutului stomacal
· două şorţuri de cauciuc lungi
· un scaun rotativ
· o pâlnie de sticlă (cu D =20-25cm)
· o cană de 5 kg cu apă încălzită la 25-26 °C
· o găleată pentru golirea lichidului evacuat
· mănuşi de cauciuc
· medicaţie specifică (antihistaminice, antiemetice, anestezice locale, sedative, O 2, etc.)
A) psihică:
- Se explică scopul şi necesitatea, modul de derulare a procedurii, durată;
- Se explică modul de colaborare, se obţine consimţământul;
B) fizica:
- Se îndepărtează proteza dentară şi se pune într-un pahar mat cu apă;
- Sonda se poate introduce pe cale nazală sau bucală;
- Pacientul este rugat sau ajutat să-şi cureţe nasul;
- Se alege nara în funcţie de permeabilitate, punând pacientul să respire alternativ pe o nară sau alta.
- Se verifică prescripţia medicală;
- Se aleg materialele în funcţie de indicaţie;
- Se instalează pacientul în poziţie şezând sau semişezând;
- Se spală mâinile;
- Se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;
- Se protejează lenjeria pacientului cu un prosop sau un câmp plasat sub bărbie;
- Se măsoară distanţa dintre lobul urechii şi vârful nasului până la apendicele xifoid;
- Se marchează locul celor 2 măsurători sau se notează distanţele dacă sonda este gradată;
- Se dă pacientului să ţină tăviţa renală sub bărbie;
- Se umezeşte vârful sondei pentru a asigura înaintarea;
- Sonda se introduce cu grijă prin nara selectată împingând-o spre spate în jos;
- Înghiţirea se face lent, dând pacientului la nevoie cantităţi mici de apă;
- Pacientul înghite până la primul semn;
- Se observă starea pacientului deoarece pot apare tusea, cianoza, tulburări respiratorii, ceea ce arată că sonda
a ajuns în traheea;
- Pacientul este rugat să înghită încet până la al doilea semn;
- Se verifică poziţia sondei prin una din următoarele metode:
- Aspirarea conţinutului stomacal;
- Introducerea aerului;
- Introducerea capătului liber al sondei într-un pahar cu apă;
- Pentru alimentaţie sau introducerea unor medicamente verificarea trebuie făcută prin control radiologic;
- Când sonda a ajuns în stomac la diviziunea 45 sau 55, în funcție de calea pe care s-a introdus, se fixează cu
leucoplast pe nas astfel încât să nu împiedice vederea şi să nu preseze nasul;
- Se realizează o buclă din partea liberă a sondei pentru a permite mişcarea liberă a capului şi se face a doua
fixare;
- Pacientul este aşezat în poziţie comodă;
- Se continuă tubajul conform scopului şi indicaţiei;
- Între două folosiri sonda se clampează;
28
- Se ataşează la sondă punga colectoare.
Supravegherea sondei
- Se verifică poziţia;
- Se verifică starea narinei;
- Se schimbă leucoplastul de fixare şi locul;
- Se verifică permeabilitatea sondei;
- Se asigură igiena orală.
Măsuri pentru combaterea incidentelor
- Dacă pacientul nu colaborează, la recomandarea medicului se poate folosi spray anestezic;
- Sonda a pătruns în căile respiratorii (pacientul tuşeşte, se cianozează) se retrage, pacientul este lăsat să se
liniştească, se încearcă din nou;
- Senzaţia de vomă şi greaţă se combate prin respiraţii profunde.
Indicaţii privind schimbarea sondei:
- Sondele de cauciuc pot fi lăsate pe loc 2-3 zile iar cele din material plastic 4-7 zile;
- Când există indicaţia de schimbare a sondei între îndepărtare şi repunere trebuie să existe un repaus în
timpul nopţii de 6-8 ore;
- Sonda se repune folosind cealaltă narină.
Îndepărtarea sondei
Materiale necesare
- Tavă sau măsuţă pentru materiale;
- Şerveţele de hârtie;
- Mănuşi de unică folosinţă;
- Tăviţă renală;
- Prosop;
- Pahar cu apă.
- Se verifică recomandarea medicului privind îndepărtarea/schimbarea sondei;
- Se explică procedura;
- Pacientul este aşezat în poziţie semişezândă sau şezând în funcţie de starea generală;
- Se aplică sub bărbia pacientului un prosop;
- Se spală mâinile, se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;
- Se verifică dacă sonda este pensată;
- Se îndepărtează leucoplastul cu blândeţe de pe nas şi faţă;
- Pacientul este rugat să inspire şi să rămână în apnee;
- Se prinde sonda între degete şi se presează bine, apoi se retrage încet până aproape de faringe, apoi cu o
mişcare rapidă se îndepărtează;
- În timpul extragerii sonda poate fi ghidată cu cealaltă mână folosind şerveţele sau prosop de hârtie prinzând
capătul liber;
- Pacientul este rugat să respire normal;
- Se oferă un pahar cu apă pentru a-şi clăti gura.
14.B. TUBAJUL DUODENAL
Tubajul duodenal reprezintă introducerea unei sonde Einhorn în duoden dincolo de pilor cu diferite
scopuri:
- Explorator
- Terapeutic
- Alimentar
În scop explorator din duoden se extrag:
- O parte din sucul gastric
- Suc pancreatic
- Bilă
- Suc duodenal
Tubajul duodenal oferă relaţii despre funcţia căilor biliare, puterea de concentrare a veziculei.
În scop terapeutic:
29
- Pentru introducerea unor medicamente locale în duoden
- Drenarea căilor biliare
- În scopul alimentaţiei artificiale: se introduc lichide şi alimente pasate după intervenţii chirurgicale pe
stomac la bolnavii inconştienţi şi la cei cu afecţiuni gastrice;
- În scopul aspiraţiei continue în ocluziile intestinale.
Materiale necesare
- Sondă Einhorn sterilă;
- 2 seringi de 20 ml, seringă guyon;
- Pensă;
- Muşama, aleză, prosop;
- Pernă cilindrică sau un sul dintr-o pătură;
- Tăviţă renală;
- Materiale în funcţie de scop (eprubete, soluţie sulfat de magneziu, novocaină, lichide pentru hidratare şi
pentru alimentare, medicamente);
- Pahar cu apă.
Pregătirea pacientului (psihică şi fizică):
- Se explică scopul şi necesitatea;
- Se obţine consimţământul;
- Se îndepărtează proteza dentară dacă există şi se plasează într-un pahar cu apă;
- Se alege nara funcţională;
- Se aşează pacientul în poziţie şezândă sau semişezândă.
Efectuarea procedurii:
- Se introduce sonda după tehnica tubajului gastric, până în stomac;
- Se aşează apoi pacientul în decubit lateral drept cu capul mai jos;
- Se introduce sub hipocondrul drept o pernă cilindrică sau un sul realizat dintr-o pătură rulată;
- Se aşează în faţa pacientului o muşama acoperită cu aleza;
- Se instruieşte pacientul să înghită încet, lent, 1-2 cm la 3-5 minute;
- Este atenţionat că înghiţirea rapidă favorizează încolăcirea sondei în stomac;
- Se verifică poziţia sondei prin:
- Introducerea capătului liber al sondei într-o eprubetă - normal se scurge bila;
- Se insuflă 60 ml aer în sonda şi se încearcă recuperarea după 1 min. dacă se obţin mai puţin de 20ml sonda
este în duoden;
- Se introduc 10 ml lapte care nu mai pot fi recuperaţi – sonda este un duoden;
- Control radiologic;
- La diviziunea 75 la arcada dentară, sonda este în duoden şi se continuă tubajul în conformitate cu scopul
urmărit.
Prin introducerea în duoden a unei sonde Einhorn se va extrage cu scop explorator:
- Bila A (coledociană), galben-aurie. Se instilează sulfat de magneziu.
- Bila B (veziculară), vâscoasă, castaniu închisă.
- Bila C (hepatică), galben clară.
Probele A, B şi C se recoltează în eprubete sterile care se vor examina din punct de vedere:
- Microscopic: se pot evidenţia celule epiteliale sau neoplazice, leucocite în număr mare (proces inflamator).
- Citologic: se evidenţiază eventualii paraziţi (lamblii).
- Bacteriologic: din bila B se realizează bilicultură şi antibiogramă.
- Biochimic: se determină cantitatea de săruri biliare, vâscozitatea şi pH-ul.
La extragerea bilei pot apărea următoarele situaţii patologice:
1. Lipsa bilei A arăta existenţa unui obstacol coledocian (calcul sau tumoare), o hepatită toxică sau o
intoxicaţie cu ciuperci.
2. Bila A iese amestecată cu sânge fapt ce arată existenţa unui cancer duodenal sau al capului de pancreas.
3. Dacă bila A iese tulbure există o angiocolită.
4. Lipsa bilei B reprezintă existenţa unui obstacol (calcul sau tumoare) la nivelul colului vezical sau
canalului cistic.
5. Evacuarea bilei B în cantitate foarte mare, urmată de ameliorarea evidentă a stării bolnavului, relevă o
hipotonie biliară.
6. Lipsa bilei C relevă obstrucţia canalului hepatic comun.
7. Apariţia tardivă a bilei C în cantitate mică şi însoţită de durere în hipocondrul drept, relevă hipertonie
biliară.
Îngrijirea pacientului după procedură:
30
- Sonda poate să rămână pe loc pentru îndeplinirea scopului propus;
- Sonda se poate retrage în 3 pași:
- Întâi până la nivelul stomacului;
- Apoi până la nivelul faringelui;
- Cu o mişcare rapidă se extrage în cavitatea bucală;
- Se oferă pacientului apă să-şi clătească gura.
- Colectaţi deşeurile în recipiente speciale
- Îndepărtaţi mănuşile
- Spălaţi şi dezinfectaţi mâinile
Notarea procedurii
Notaţi:
- Data, ora, scopul sondajului
- Numele persoanei care a efectuat procedura
- Aspectul şi cantitatea urinei eliminate/colectate
Evaluarea eficacităţii procedurii
- Pacienta exprimă stare de confort
- Sondajul s-a efectuat fără incidente
Rezultate nedorite
- Încolăcirea sondei în stomac
- Spasmul pilorului. În acest caz se introduce 20-30 ml bicarbonat de sodiu 10% sau lapte
- Obstacol anatomic pe căile extrahepatice
- Spasmul sfincterului Oddi
- Coagularea bilei
- Lipsa secreţiei biliare (hepatite)
15. A. SONDAJUL VEZICAL LA FEMEIE
DEFINIŢIE
Sondajul vezical reprezintă introducerea unei sonde sau cateter prin uretra în vezica urinară realizând astfel o
comunicaţie intre interiorul vezicii şi mediul extern.
• Introducerea unei sonde urinare în vezica urinară pentru a facilita scurgerea urinei în vederea:
- Obţinerii unei mostre de urină pentru examene de laborator;
- Evacuării conţinutului vezicii când aceasta nu se produce spontan sau în caz de incontinenţă;
- Spălăturii vezicale;
- Introducerea unor medicamente.
- Tavă pentru materiale
- Sonde urinare sterile (Foley, Nelaton) de diferite dimensiuni
- Tăviţă renală
- Mănuşi sterile şi mănuşi de unică folosinţă
- Soluţii dezinfectante, tampoane şi comprese sterile
- Seringi
- Ser fiziologic sau apă sterilă
- Soluţii sterile pentru lubrifierea sondei
- Pungi colectoare
- Materiale pentru toaleta organelor genitale
- Muşama, traverse
- 1 -2 eprubete sterile, 1 - 2 eprubete curate şi uscate
PREGĂTIREA PACIENTEI
A) PSIHICĂ:
- Informaţi pacientă cu privire la necesitatea sondajului
- Obţineţi consimţământul şi colaborarea acesteia
B) FIZICĂ:
- Aşezaţi pacienta în poziţie ginecologică
- Asiguraţi intimitatea pacientei prin izolare cu paravan
31
- Identificaţi pacienta
- Verificaţi recomandarea medicală
- Protejaţi patul cu aleză şi muşama
- Îndepărtaţi pernă şi pliaţi pătura
- Lăsaţi accesibilă numai regiunea vulvară
- Spălaţi mâinile şi îmbrăcaţi mănuşi de unică folosinţă
- Efectuaţi toaleta regiunii vulvare cu apă şi săpun sau dezinfectaţi organele genitale folosind 6 tampoane:
tampoanele 1 şi 2 - pentru labiile mari, tampoanele 3 şi 4 - pentru labiile mici, tampoanele 5 şi 6 - pentru
meatul urinar
- Îndepărtaţi materialele folosite pentru toaletă şi aşezaţi între coapsele pacientei tăviţa renală
- Schimbaţi mănuşile de unică folosinţă cu cele sterile
- Evidenţiaţi meatul urinar
- Dezinfectaţi orificiul uretral de sus în jos, folosind 2-3 tampoane
- Prindeţi sonda între degetele mediu şi inelar ale mâinii dominante
- Lubrifiaţi în întregime cu ulei steril
- Orientaţi vârful sondei în sus, ţinând-o ca pe un creion în timpul scrisului
- Introduceţi sonda în uretră la o adâncime de 4-5 cm
- Continuaţi sondajul în funcţie de scopul propus: evacuare, recoltare, spălătura
ÎNGRIJIREA PACIENTEI
- Ajutaţi pacienta să se îmbrace
- Reaşezaţi pernă şi înveliţi pacienta
- Aşezaţi pacienta în poziţie comodă.
- Verificaţi dacă pacienta acuză disconfort.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Pacienta exprimă stare de confort
Rezultate nedorite/Ce faceţi:
- Sonda nu se poate introduce
- Alegeţi sonda mai subţire
- Controlaţi dacă poziţia sondei este corectă
- Verificaţi dacă pacienta nu are malformaţii ale meatului urinar
- Sonda a fost desterilizată în timpul manevrelor
- Schimbaţi sonda
- Pacienta acuză dureri, sângerează
- Anunţaţi medicul
- Sonda este înfundată cu cheaguri de sânge sau mucus
- Încercaţi să desfundaţi prin aspirare
- Schimbaţi sonda
15.B. SONDAJUL VEZICAL LA BĂRBAT
DEFINIŢIE
Sondajul vezical reprezintă introducerea unei sonde sau cateter prin uretra în vezica urinară realizând astfel o
comunicaţie intre interiorul vezicii şi mediul extern.
• Introducerea unei sonde urinare în vezica urinară pentru a facilita scurgerea urinei în vederea: - obţinerii
unei mostre de urină pentru examene laborator
- Evacuării conţinutului vezicii când aceasta nu se produce spontan sau în caz de incontinenţă
32
- Efectuării spălăturii vezicale
- Tavă pentru materiale
- Sonde urinare sterile (Foley, Nelaton) de diferite dimensiuni
- Tăviţă renală
- Mănuşi sterile şi mănuşi de unică folosinţă
- Soluţii dezinfectante, tampoane şi comprese sterile
- Seringi
- Ser fiziologic sau apă sterilă
- Soluţii sterile pentru lubrifierea sondei
- Pungi colectoare
- Materiale pentru toaleta organelor genitale
- Muşama, traverse
- 1-2 eprubete sterile, 1-2 eprubete curate şi uscate
A) PSIHICĂ:
- Informaţi pacientul cu privire la necesitatea sondajului
- Obţineţi consimţământul şi colaborarea pacientului
- Asiguraţi intimitatea cu ajutorul uni paravan
B) FIZICĂ:
- Aşezaţi pacientul în decubit dorsal, cu picioarele întinse şi uşor depărtate, cu o pernă tare sub bazin
- Aşezaţi pacientul în poziţia recomandată
- Protejaţi patul cu aleză şi muşama
- Spălaţi mâinile şi îmbrăcaţi mănuşi (de unică folosinţă)
- Efectuaţi toaleta glandului cu apă şi săpun
- Dezinfectaţi glandul şi meatul urinar folosind 3 tampoane, cu ser fiziologic şi soluţie antiseptică
- Folosiţi al patrulea tampon pentru a dezinfecta încă o dată numai meatul urinar
- Îndepărtaţi materialele folosite pentru toaletă
- Schimbaţi mănuşile de unică folosinţă cu cele sterile
- Evidenţiaţi meatul urinar
- Prindeţi sondă cu mâna dominantă şi lubrifiaţi în întregime cu ulei de parafină steril
- Prindeţi extremitatea liberă a sondei între degetul mic şi inelar
- Introduceţi sonda în uretră la o adâncime de 10-15 cm, ţinând, cu cealaltă mână, penisul cât mai bine întins
- Continuaţi sondajul în funcţie de scopul propus: evacuare, recoltare, spălătură
- Recalotaţi prepuţul la sfârşitul procedurii.
- Ajutaţi pacientul să se îmbrace
- Aşezaţi pacientul în poziţie comodă
- Verificaţi dacă pacientul acuză disconfort
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Pacientul exprimă stare de confort
- Sonda nu se poate introduce
- Alegeţi sonda mai subţire
- Controlaţi dacă poziţia sondei este corectă
33
- Verificaţi dacă pacientul nu are malformaţii/stricturi ale meatului urinar
- Sonda a fost desterilizată în timpul manevrelor
- Schimbaţi sonda
- Pacientul acuză dureri, sângerează
- Sonda este înfundată cu cheaguri de sânge sau mucus
- Încercaţi şi desfundaţi prin aspirare, schimbaţi sonda.
16. CLISMĂ EVACUATOARE

DEFINIŢIE
Clismă reprezintă o varietate de tubaj digestiv, prin care se introduc în intestinul gros (anus, rect şi mai
departe în colon) diferite lichide în scop:
• evacuator:
- Evacuarea conţinutului intestinului gros.
- Pregătirea pacientului pentru intervenţii chirurgicale sau diverse examinări, paraclinice (rectoscopie,
irigoscopie);
• terapeutic:
- Introducere unor medicamente.
- Alimentarea sau hidratarea pacientului.
- Introducerea prin anus în rect şi colon a unor lichide pentru îndepărtarea materiilor fecale
- Masă de tratament sau tavă
- Irigator (recipient), tub de cauciuc cu diametrul de 10 mm şi lungimea de 1,5 - 2m
- Canulă rectală
- Tăviţă renală
- Muşama, traversă
- Învelitoare de flanelă sau cearceaf
- Substanţă lubrifiantă
- Casoleta cu comprese sterile
- Material pentru toaleta perineală
- Ploscă (bazinet)
- Stativ pentru irigator
- Apă caldă 35 - 37°C (500-1000 ml adulţi, 250 ml adolescenţi, 150 ml copii)
- Sare (1 linguriţă/1 l apă)/ulei (4 linguri/1 1 apă)/glicerină (40 g/500 ml apă)/săpun (1 linguriţă rasă/1 l apă)
A) PSIHICĂ:
- Explicaţi pacientului procedura, solicitându-i colaborarea
- Explicaţi scopul procedurii, efectele aşteptate dar şi eventualele efecte nedorite
- Obţineţi consimţământul informat
B) FIZICĂ:
- Asiguraţi intimitatea pacientului (paravan)
- Dezbrăcaţi partea inferioară a corpului pacientului
- Poziţionaţi pacientul în decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng întins şi membrul inferior drept
flectat (în poziţie SIMS), cu anusul expus sau în decubit dorsal cu membrele inferioare flectate (în funcţie de
starea şi confortul pacientului)
- Aşezaţi muşamaua şi aleza sub bazinul pacientului
- Aşezaţi bazinetul sub regiunea sacrală şi acoperiţi pacientul cu o învelitoare
- Verificaţi prescripţia
- Spălaţi-vă pe mâini cu apă şi săpun
- Îmbrăcaţi mănuşile de unică folosinţă
- Poziţionaţi irigatorul (recipientul) pe stativ la o înălţime de 45 cm deasupra nivelului anusului pacientului şi
eliminaţi aerul din tubul irigatorului după care închideţi circuitul
- Lubrifiaţi canula rectală pe o lungime de 5-7 cm (setul de unică folosinţă pentru clismă poate avea canula
pre lubrifiată)
- Îndepărtaţi fesele pacientului cu mâna stângă iar cu mâna dreaptă introduceţi canula 7-10 cm prin anus în
rect, perpendicular pe suprafaţa sub adiacentă, cu vârful îndreptat înainte, în direcţia vezicii urinare, prin
mişcări de rotaţie, până învingeţi rezistenţa sfincterului anal
34
- Dacă rezistenţa se menţine şi după trecerea de anus, lăsaţi să se scurgă o cantitate mică din soluţia pentru
clismă, retrageţi puţin canula şi apoi continuaţi introducerea, rugând pacientul să respire adânc de câteva ori -
nu forţaţi introducerea canulei!
- Îndreptaţi vârful canulei în axul ampulei rectale
- Deschideţi circuitul şi introduceţi soluţia încet, pe o perioadă de 5 - 10 minute, comunicând în permanenţă
cu pacientul pentru a afla cum se simte
- Înainte de terminarea soluţiei pensaţi tubul, extrageţi canula rectală şi aşezaţi-o în tăviţa renală
- Explicaţi-i pacientului că este nevoie să reţină soluţia timp de 10-15 minute
- Aduceţi pacientul în decubit lateral drept şi peste câteva minute în decubit dorsal pentru a facilita
pătrunderea lichidului la o adâncime mai mare (dacă este posibil şi nu există contraindicaţii)
- Dacă pacientul se poate deplasa, va merge la toaletă - atenţionaţi pacientul să nu tragă apă înainte de a vă
chema pentru a vedea rezultatul clismei!
- Folosiţi bazinetul pentru captarea scaunului, la pat, în cazul pacienţilor imobilizaţi
- Înlăturaţi mănuşile şi aruncaţi-le în recipientul special destinat
- Spălaţi-vă pe mâini
- După eliminarea scaunului verificaţi starea de igienă a zonei anale şi dacă este nevoie oferiţi pacientului
apă, săpun şi prosop
- Dacă pacientul este imobilizat efectuaţi toaleta zonei folosind un alt bazinet, urmând paşii descrişi în fişă
"Captarea materiilor fecale în bazinet" (2.9.2)
- Verificaţi aspectul, culoarea şi cantitatea materiilor fecale eliminate
- Îndepărtaţi paravanul şi aerisiţi salonul
- Îndepărtaţi materialele utilizate iar pe cele refolosibile curăţaţi-le şi aşezaţi-le în locul obişnuit de
depozitare
- Asiguraţi-vă că plosca a fost golită şi curăţată
- Spălaţi-vă pe mâini cu apă şi săpun
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Efectuarea clismei
- Cantitatea, aspectul şi culoarea materiilor fecale în foaia de temperatură sau în planul de îngrijiri
- Consemnaţi eventuale aspecte patologice (culoare, consistenţă, prezenţa sângelui, puroiului, mucusului)
- Comportamentul pacientului pe durata procedurii
- Pacientul exprimă confort
- Conţinutul intestinal gros este eliminat
- Materiile fecale au aspect normal
Rezultate nedorite/Ce facem dacă:
- Canula întâmpină rezistenţă după pătrunderea în anus
- Nu forţaţi introducerea canulei
- Retrageţi uşor, lăsaţi să curgă o cantitate mică de apă şi continuaţi introducerea cu mişcări uşoare
de rotaţie
- Pacientul acuză dureri, crampe, senzaţie puternică de defecaţie
- Presiunea sau viteza de introducere a lichidului este mare - opriţi câteva momente introducerea
lichidului, coborâţi irigatorul sau reglaţi presiunea cu ajutorul robinetului (dacă există)
- Pacientul este slăbit şi nu poate reţine lichidul
- Ţineţi fesele pacientului strânse ajutându-l să ţină lichidul.
17. UROGRAFIA
DEFINIŢIE
Urografia intravenoasă este un examen radiologic cu ajutorul căreia se studiază atât morfologia cât
și funcționarea aparatului urinar.
Metoda constă în umplerea cavităţilor renale cu substanţe de contrast, descendent pe cale
intravenoasă. Ca substanţe de contrast se foloseşte tot ultravistul sau urografinul şi mai puţin odistonul 30%,
60% sau 75%.
Psihică
35
- Se anunţă pacientul şi i se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului
- Se explică pacientului tehnica investigaţiei şi regimul alimentar necesar pentru reuşita
acesteia
Alimentară
- Cu 2-3 zile înaintea examinării, pacientul va consuma un regim fără alimente care conţin
celuloză şi dau reziduuri multe (fructe, legume şi zarzavaturi, paste făinoase, pâine) şi ape gazoase
- În ziua precedentă examenului, pacientul va consuma un regim hidric (supe, limonade, ceai, apă negazoasă)
- În seara precedentă, pacientul va consuma o cană cu ceai şi pâine prăjită
- Înaintea examenului pacientul nu mănâncă şi nu consumă lichide. După examen, bolnavul
poate consuma regimul său obişnuit
Medicamentoasă
- Cu două zile înaintea examinării, se administrează cărbune animal şi triferment câte 2 tablete de 3
x/zi;
- În seara precedentă zilei de radiografie, se administrează două linguri ulei de ricin.
Fizică
- Se reduce cantitatea de lichide din regimul cunoscut, iar în ziua examinării bolnavul nu mai mănâncă şi nu mai bea
(pentru reducerea volumului urinei)
- Se efectuează clisme evacuatoare înaintea injectării substanţei de contrast.
- Se va monta o branula pentru o venă periferică a bolnavului.
PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA PROCEDURĂ
- Se verifica prescripţia medicală;
- Se identifica pacientul;
- Pacientul este condus la radiologie;
- Este dezbrăcat şi aşezat pe masă în decubit dorsal;
- Se realizează o radiografie pe gol;
- Se face testarea la iod prin injectare lent iv a 1 ml substanţă de contrast timp în care se observă starea
pacientului pentru a depista reacţia hiperergică (roşeaţa şi edemul feţei, cefalee, dispnee, greţuri şi vărsături);
- Dacă apar asemenea manifestări, administrarea se întrerupe şi se administrează medicaţia de urgenţă;
- Dacă organismul tolerează, se administrează: 20ml Odiston 75% la adulţi (sau 25ml din soluţie 60%), iar la
copii, în funcţie de vârstă se administrează 5-15ml soluţie 75%;
- Se fac radiografii la 1’, 5’, 10’, 15’, 20’, 30’ urmărind progresia substanţei de la nivelul rinichiului în
vezica urinară. Se goleşte vezică şi se face încă o radiografie.
TEHNICĂ
Se injectează pe branula substanţa de contrast (ultravist sau urografin) 2ml/kgcorp, 1fiolă = 50ml,
1ml = 370mg. După ce bolnavul a fost aşezat pe masa radiologică se trece la expunerea radiologică pentru
efectuarea urografiei.
Unii bolnavi pot prezenta efecte secundare administrării substanţei de contrast: ameţeli, greţuri sau
dureri abdominale, hipotensiune arterială, cefalee, urticarie. I se va explica bolnavului posibilele efecte
secundare pentru a fi prevenit de unele complicaţii care pot să apară.
În unele cazuri pot să apară fenomene severe de intoleranţă cum ar fi: vărsături, urticarii, parestezii, bolnavul
intrând destul de repede în stare de şoc. În aceste situaţii se va întrerupe administrarea substanţei de contrast
şi se vor aplica măsurile de urgenţă. Se va administra pe venă hemisuccninatul de hidrocortizon, adrenalină
în soluţii, oxigenoterapie sau dacă şocul este în fază avansată şi funcţiile vitale sunt alterate se va trece la
intubaţia orotraheală şi resuscitare cardio respiratorie pe care o va face medicul reanimator care va fi anunţat
de urgenţă. Se va renunţa la urografie în cazurile de insuficienţă renală şi hepatică, boala Basedow,
insuficienţă cardiacă decompensată, stări alergice, anemii hemolitice sau tuberculoză pulmonară evolutivă.
În aceste situaţii se vor folosi alte metode de investigaţie (ecografia renală, tomografia computerizată sau
rezonanţa magnetică nucleară).
- Se monitorizează semnele de sângerare sau infecţie. Primele urini pot fi roz, dacă apar resângerarea sau
urina conţine cheaguri se anunţă medicul;
- Se urmăreşte eliminarea, se poate instala retenţia;
- Poate acuza o jenă uşoară în abdomenul inferior, senzaţie de presiune asupra vezicii, spasme ale vezicii
urinare;
- Medicul recomanda supozitoare antispastice sau analgezice;
- Este sfătuit să consume multe lichide.
- Îndepărtaţi materialele utilizate iar pe cele refolosibile curăţaţi-le şi aşezaţi-le în locul obişnuit de
depozitare;
36
- Dezbrăcaţi mănuşile;
- Spălaţi-vă pe mâini cu apă şi săpun.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Consemnaţi eventuale aspecte patologice;
- Comportamentul pacientului pe durata procedurii.
Accidente/incidente:
Reacţii alergice, lipotimie, şoc.
Agitaţie, nelinişte;
Pacient necooperant.
18. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ (LA ADULT)
Calea orala este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea putându-se resorbi la nivelul
mucoasei digestive.
Scop: obţinerea efectelor locale sau generale ale medicamentelor:
Efecte locale:
- Favorizează cicatrizarea ulceraţiilor digestive;
- Protejează mucoasa gastrointestinală;
- Înlocuieşte fermenţii digestive, secreţia gastrică, în cazul lipsei acestora;
- Dezinfectează tubul digestive;
Efecte generale:
Medicamentele administrate pe cale orală se resorb la nivelul mucoasei digestive, pătrund în sânge şi apoi
acţionează asupra unor organe, sisteme, aparate (antibiotice, vasodilatatoare, cardiotonice, sedative).
Contraindicaţii:
- Medicamentul este inactivat de secreţiile digestive
- Irita mucoasa gastrică
- Pacientul refuza medicamentele
- Se impune o acţiune promptă a medicamentelor
- Medicamentul nu se resoarbe pe cale digestivă
- Se impune evitarea circulaţiei portale
Tratamentul pe cale orală este contraindicat pacienţilor inconştienţi, celor care prezintă vărsături,
cât şi celor care din diverse motive nu pot înghiţi.
Forme de prezentare
- Lichidele: siropuri, uleiuri, emulsii, soluţii, mixturi, decocturi, mixturi, extracte
- Solide: tablete, drajeuri, capsule, granule, pulberi,
Tratamentul pe cale orală este contraindicat pacienţilor inconştienţi, celor care prezintă vărsături, cât şi
celor care din diverse motive nu pot înghiţi.
Obiectivele procedurii
- Introducerea în organism pe cale orală a unei cantităţi de medicamente care să acţioneze general sau local
- Pahare de unică folosinţă
- Pipetă, sticluţa picurătoare
- Medicamente prescrise
- Apă, ceai, alt lichid recomandat
- Lingură, linguriţă
- Apăsător de limbă
- Tavă sau măsuţă mobilă
- Mănuşi de unică folosinţă
A) psihică:
- Informaţi pacientul asupra efectului, gustului medicamentului
- Informaţi pacientul asupra eventualelor efecte secundare (reacţii adverse)
- Asiguraţi pacientul de inofensivitatea procedurii
B) fizică:
- Asiguraţi pacientului o poziţie comodă astfel încât să poată bea
- Verificaţi dacă sunt respectate condiţiile de administrare (înainte, după masă, etc)
37
- Tabletele şi capsulele sunt date cu apă pentru a preveni antagonizarea proprietăţilor chimice ale
medicamentelor
- Siropurile şi antiacidele lichide nu sunt urmate de ingestia de apa pentru că li se diminuează efectul
- Tabletele zdrobite sau lichidele pot fi amestecate cu o cantitate mică de mâncare dacă aceasta nu este
contraindicată de dietă
- Aşezaţi materialele pe o tavă sau cărucior pentru tratament (măsuţă mobilă)
- Verificaţi prescripţia medicală: numele medicamentului, doza, modul de administrare;
- Identificaţi fiecare medicament pe care-l primeşte pacientul: eticheta, ambalajul.
- Puneţi dozele ce trebuie administrate într-un păhărel din material plastic
- Verificaţi numărul salonului şi numele pacientului
- Duceţi tăviţa/măsuţa cu medicamentele în salon
- Explicaţi pacientului ce medicament primeşte, acţiunea acestuia, dacă are gust neplăcut
- Aşezaţi pacientul în poziţie şezând dacă nu e nici o contraindicaţie, sau o poziţie comodă în care să bea
lichidul în funcţie de starea acestuia
- Serviţi pacientul cu doză unică
- Daţi-i paharul cu apă/suc/ceai şi asiguraţi-vă că pacientul a înghiţit toate medicamentele sau ajutaţi-l dacă
nu poate să bea singur
- Instruiţi pacientul dacă după administrare trebuie păstreze o anumită poziţie
Îngrijirea pacientului
- Asiguraţi-vă că pacientul exprimă stare de confort
- Plasaţi medicamentele rămase în locul de păstrare adecvat
- Asiguraţi-vă că sunt îndeplinite condiţiile de păstrare
Notarea procedurii
Notaţi:
- Data, ora, medicamentul, doza, şi reacţia pacientului
- Refuzul pacientului
- Numele persoanei care a administrat medicamentul
- Dacă pacientul este capabil să-şi administreze singur medicamentele.
• Transmiteţi informaţiile semnificative în scris şi verbal la schimbul de tură
- Medicamentele au fost administrate fără incidente
- Pacientul este capabil să ingere şi să metabolizeze fără greaţă şi vărsături
- Pacientul acceptă medicamentele, este cooperant
- Pacientul simte acţiunea şi efectul medicamentului
Pacientul/clientul nu cooperează, refuză medicamentele o întrebaţi medicul
- Pacientul/clientul acuză senzaţii de greaţă şi vomă
- Asiguraţi-vă că nu sunt mirosuri neplăcute în încăpere - aerisiţi
- Invitaţi pacientul să inspire profund
- Rămâneţi cu pacientul până când se simte bine
- Dacă este cazul, anunţaţi medicul
- Pacientul are reacţie alergică sau anafilactică
- Opriţi administrarea
- Pregătiţi medicamente antihistaminice
- Reacţia este severă
- Aşezaţi pacientul în decubit dorsal cu capul puţin ridicat;
- Evaluaţi semnele vitale la 10- 15';
- Urmăriţi dacă prezintă hipotensiune sau are dificultate în respiraţie;
- Dacă are dificultăţi respiratorii administraţi O2 pe mască, 6l/min.
- Pregătiţi o trusă de urgenţă pe care s-o aveţi la îndemână
- Asiguraţi suport psihologic pacientului pentru a reduce anxietatea
- Notaţi tipul şi evoluţia reacţiei alergice
38
- Asistenta medicală se va asigura că are medicaţie scrisă de medic, cerând indicaţii necesare timpului şi
modului de administrare dacă este necesar. Nu se va administra niciodată medicaţie prin indicaţie verbală;
- Se va anunţa medicul pentru orice medicaţie neadministrată din diverse motive sau efecte adverse
- Medicamentele lichide necesită atenţie sporită la dozare;
- Nu se va administra niciodată un medicament dintr-un flacon neetichetat. Nu se va eticheta niciodată un
flacon decât de către farmacist;
- Medicaţia nu se va lăsa niciodată la îndemâna nimănui. Pacientul poate lua din greşeală altceva sau un alt
coleg le poate aranja altfel cauzând confuzii şi greşeli;
- Medicaţia opioidă trebuie supervizată de doi asistenţi medicali şi trebuie avut în vedere atât specificul
spitalului cu privire la circuitul acestora cât şi legile general valabile referitoare la acestea;
- Dacă pacientul cere detalii despre medicaţia să, se va verifica din nou prescripţia medicului şi i se vor oferi
detaliile cerute. Pacientul va trebui să fie informat despre orice schimbare survenită în schema sa de
tratament;
- Pacientul va fi informat asupra posibilelor efecte adverse şi i se va cere să anunţe echipa de îngrijire despre
orice schimbare în starea sa;
- Se vor administra preparatele lichide pe bază de fier, de exemplu, cu ajutorul unui păi, pentru a preveni
afectarea dentară;
- Tot cu un păi se pot administra şi lichidele cu gust neplăcut, deoarece în acest fel vor intra în contact cu
acesta mult mai puţine papile gustative;
- Dacă pacientul nu poate înghiţi o tabletă sau capsulă, fie aceasta se va sfărâma dacă este posibil, fie se va
cere medicului şi farmacistului să ofere o variantă lichidă a aceluiaşi medicament.
19. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE BUCALĂ,

SUBLINGUALĂ ŞI TRANSLINGUALĂ
Anumite medicamente sunt administrate bucal, sublingual sau translingual pentru a evita transformarea sau
distrugerea lor în stomac sau intestinul subţire. Aceste medicamente administrate pe aceste căi, acţionează
rapid, deoarece mucoasa orală este bogat vascularizată şi permite trecerea medicamentelor direct în circulaţia
sistemică.
Medicamentele administrate pe cale bucală includ nitroglicerina şi metiltestosteronul. Sublingual se
administrează isosorbid dinitratul, nitroglicerină, ergotamină. Translingual (pe limbă) se administrează
spray-uri medicamentoase pe bază de nitraţi, pentru pacienţii cu angină cronică.
Materiale necesare:
- Medicaţia prescrisă
- Recipient pentru medicamente
Administrare:
- Se verifică medicaţia prescrisă şi se compară cu cea ridicată de la farmacie
- Se spală mâinile
- Se explică pacientului modul de administrare
- Se confirmă identitatea pacientului
- Se verifică data de expirare a medicamentelor
Administrarea medicamentelor pe cale bucală şi sublinguală:
- În administrarea pe cale bucală, medicamentul se plasează între obraz şi gingie;
- Pentru administrarea sublinguală, medicamentul se plasează sub limba pacientului;
- Se instruieşte pacientul să ţină tableta la locul plasat până când se dizolvă în totalitate, pentru a fi absorbită
în întregime;
- Nu trebuie atinsă tableta cu vârful limbii sau mestecată pentru a nu fi înghiţită;
- Pacientul nu trebuie să fumeze până când medicamentul nu s-a dizolvat complet, deoarece nicotina are
efecte vasoconstrictoare care încetinesc absorbţia.
Administrarea translinguală:
- Pacientul va fi învăţat să ţină pulverizatorul vertical, cu orificiul de ieşire cât mai aproape de gură;
- Va fi instruit să pulverizeze medicamentul doar pe limbă, printr-o apăsare fermă pe butonul flaconului;
- Trebuie reamintit pacientului că nu trebuie să inhaleze sprayul ci doar să îl pulverizeze pe limbă şi să
aştepte 10 secunde după administrare înainte de a înghiţi.
- Nu se vor da lichide pacientului după administrarea de medicamente pe cale bucală, deoarece unele
39
necesită aproape o oră pentru a fi absorbite în totalitate. De asemenea, nu trebuie nici să-şi clătească gura
până la absorbţia completă a medicamentului
- Unii pacienţi care iau frecvent nitroglicerină sublingual pot simţi furnicături la locul de administrare. Se
poate alterna locul de administrare pentru a nu provoca iritaţii.
Reorganizarea locului de muncă: spălați mâinile , arancați deșeurile conform UPU.

Notarea procedurii: se noteaza porceduta in planul de îngrijire
Evaluarea procedurii:
Accidente/incidente
- Reactive anafilactica
- Pacient necooperant
- Greaţă, vomă.
20. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RESPIRATORIE- INHALAŢIA
Definiţie:
Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie reprezintă introducerea medicamentelor gazoase şi
volatile în organism prin mucoasa respiratorie.
Forma de prezentare:
o Gaze sau substanţe gazeificate.
o Pulberi dizolvate.
o Lichide fin pulverizate.
o Vapori – aerosoli.
o Soluţii pentru instilaţii traheale.
Scop:
Dezinfecţie locală.
o Decongestionarea mucoasei respiratorii.
Metode de administrare:
o Inhalaţie.
o Instilaţie
o Aerosoli.
o Injecţia intratraheala.
INHALAŢIA: reprezintă introducerea unor substanţe medicamentoase – esenţe aromatice, antiseptice,
săruri etc. În organism prin inhalare pe cale respiratorie.
Pot fi inhalate substanţe în stare pulverizată sau vaporizate.
Indicaţii: rinite, rinofaringite, bronşite, astm bronşic.
Contraindicaţii: pacienţi inconştienţi, astenici, adinamici, copii.
Materiale necesare:
 Inhalator.
 Substanţa medicamentoasă prescrisă.
 Vaselină.
 Prosop.
o Se explică tehnica şi inofensivitatea ei.
o Se aşează confortabil pe scaun.
o Se cere suflarea nasului.
o Se aşează prosop în jurul gâtului.
o Se ung buzele şi tegumentele periorale cu vaselină.
o Se explică pacientului să inspire pe gură şi să expire pe nas.
Tehnica:
o Se spală şi se dezinfectează mâinile.
o Se toarnă apă în recipientul inhalatorului şi se umple pe jumătate.
o Se introduce recipientul cu medicament. Când apa fierbe, vaporii formaţi antrenează medicamentul
pulverizându-l
o Se aduce inhalatorul în faţa pacientului care aşează cu capul aplecat deasupra inhalatorului (la
distanţă de 30-80 cm) şi se acoperă cu pelerină.
Îngrijirea bolnavului după tehnică:
40
o Pacientul este şters şi uscat.
o Se asigură repaus la pat 2-3 ore.
Observaţii:
Inhalaţia vaporilor amestecaţi cu medicamente volatile are o durată de maxim 5-20 minute.
Pentru a evita inspirarea valorilor în stare puse se utilizează esenţe aromate, antiseptice sau substanţe
minerale, alcoolice.
Nu se inhalează primi vapori produşi deoarece antrenează şi picături de apă fierbinte.
Utilizarea flacoanelor presurizate:
o Se cere bolnavului să tuşească şi să expectoreze.
o Se răstoarnă flaconul şi se adaptează buzele în jurul piesei bucale.
o Se înclină capul uşor posterior.
o Expiraţie lentă, profundă.
o Inspir profund cu activarea flaconului cu aerosoli păstrând limba apăsată.
o Oprirea respiraţiei 10-15 secunde şi expiraţie pe nas.
o Clătirea gurii cu apă caldă.
Utilizarea inhalatoarelor cu capsule:
o Se cere bolnavului să tuşească şi să expectoreze.
o Fixarea capsulei în inhalator.
o Expiraţie lentă pentru golirea plămânilor.
o Inhalarea substanţei prin inspir profund.
o Oprirea respiraţiei 10-15 secunde şi expiraţie pe nas.
o Expiraţie pe nas şi clătirea gurii cu apă caldă.
Observaţii:
Suprafaţa întinsă a alveolelor intens vascularizate favorizează absorbţia gazelor sau substanţelor gazeificate,
fin pulverizate sau instilate.
Distribuirea cantităţii de aerosoli:
40% în alveolele pulmonare.
35% în căi respiratorii superioare şi mijlocii.
25% se elimină prin expiraţie.
Inhalarea de aerosoli asigură depunerea pe suprafaţa căilor respiratorii de antibiotice, bronhodilatatoare,
anestezice, antialergice, fluidizante, expectorante – cu acţiune locală şi generală.
Terapia cu aerosoli este o modalitate revoluţionară de tratare a multor condiţii, inclusiv boli obstructive ale
cailor respiratorii.
Această formă de tratament implica introducerea medicamentelor în căile respiratorii inferioare prin
intermediul aerosolilor, pentru a se obţine un efect topic sau sistemic.
Cel mai mare avantaj al acestei terapii este că utilizează doze mai mici de substanţe medicamentoase iar
efectele adverse sistemice sunt reduse, în tip ce răspunsul la tratament este unul rapid. Dimensiunea
particulelor este foarte importantă întrucât administrarea medicamentelor depinde de aceasta într-o mare
măsură.
Exista mai multe tipuri de dispozitive care pot genera aerosoli:
- Nebulizatoare
- Dispozitive de inhalare cu pudră uscată
- Dispozitive de inhalare presurizate cu doze determinate.
Utilizarea fiecăruia dintre aceste dispozitive are avantaje şi dezavantaje care trebuie înţelese pentru a se
optimiza beneficiile pentru sănătate.
Terapia cu aerosoli poate fi utilizată şi în cazul ventilaţiei mecanice ca parte a terapiei bronhodilatatoare, a
medicaţiei antiinflamatorii şi uneori pentru instilarea antibioticelor sau mucoliticelor.
Cunoaşterea principiilor şi situaţiilor în care poate fi aplicată terapia cu aerosoli sunt esenţiale pentru
utilizarea efectivă a acesteia în cazul diferitelor afecţiuni.
N timp ce o persoană respira, aerosolii pătrund prin gură, trahee, bronhii care se ramifica în pasaje
respiratorii mai mici numite bronhiole ce conţin la rândul lor mici săculeţi cu aer (alveole).
Cel mai des, în cadrul terapiei cu aerosoli sunt folosite bronhodilatatoarele care au rolul de a relaxa căile
respiratorii, astfel încât acestea să devină mai spaţioase, iar respiraţia să fie mai uşoară. Cele mai multe
tratamente cu aerosoli durează aproximativ 10 minute şi este indicat să se repete de 3-4 ori pe zi.
Tehnica
Pentru că terapia cu aerosoli să fie eficienta se recomanda respectarea următoarelor etape:
- Se alege o zonă confortabilă, bine iluminată şi aproape de o sursă de curent
- Se conectează aparatul de aerosoli la sursa de curent
41
- Se spala bine mâinile înainte de a monta părţile dispozitivului de aerosoli sau de a manipula medicaţia.
- Se toarnă medicaţia în recipientul special al aparatului de aerosoli
- Dacă medicaţia nu este ambalată sub forma unei doze se va măsura corect cantitatea acesteia şi se va dilua
cu soluţie salină sau apă.
- Medicul va oferi cantităţile exacte şi instrucţiuni specifice privind amestecarea medicaţiei.
- Se ataşează capacul la recipientul în care a fost pusă soluţia medicamentoasă.
- Se introduce unul dintre capetele tubului de alimentare la recipientul aparatului de aerosoli şi celălalt la
unitatea acestuia. Se bagă în priză celălalt cablu al unităţii dispozitivului de aerosoli.
- Persoana care va face aerosoli se va aşeza în poziţie şezândă şi va porni aparatul de aerosoli. Ar trebui să se
poată observa cum sunt eliberate pulberi fine din piesă bucală a nebulizatorului. Dacă nu se întâmpla acest
lucru trebuie verificate din nou conexiunile şi cantitatea de medicament.
- Piesa bucală a aparatului se va ţine între dinţi, cu buzele de jur împrejurul ei şi se va respira normal pe gura,
nu pe nas.
- Ritmul respiraţiei va fi normal nu accelerat pentru ca medicamentul să fie distribuit uniform în plămâni.
- Tratamentul se va face complet, iar apoi se va opri compresorul nebulizatorului.
21.A. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE TEGUMENTE
Scop: pe suprafaţa tegumentelor se aplica medicamentele care au efect local la acest nivel.
Forma de prezentare a medicamentelor:

1. Pudrajul consta în presărarea unui medicament sub formă de pudra pe suprafaţa pielii.
Pudră este o pulbere de origine minerală sau vegetală ca: tâlc, oxid de zinc, caolin, faină de
grâu, în care s-au înglobat diferite substanţe active: chimioterapice, antibiotice etc. Se
execută cu tampoane, pudriere cu capac perforat, pulverizatoare, având scopul de a absorbi
excesul de grăsimi de pe suprafaţa tegumentelor, de a usca şi răcori pielea, de a combate
pruritul.
2. Compresele medicamentoase sunt bucăţi de material textil, împăturite după caz, îmbibate în
soluţiile medicamentoase prescrise de medic (soluţia Rivanol sau alte substanţe
dezinfectante), care apoi se aplică pe tegumentul bolnav. Ele pot fi aplicate reci sau calde şi
trebuie menţinute la temperatura indicată şi pe durata aplicării.
3. Badijonarea se efectuează cu tampoane de vată, montate pe pensa porttampon, îmbibate cu
o soluţie medicamentoasă lichida sau tampoane mânuite cu ajutorul penselor. Tampoanele se îmbiba
prin turnarea soluţiei din recipient.
* Tamponul nu se scufunda niciodată în recipientul cu soluţie medicamentoasă.
* Tamponul nu se utilizează de mai multe ori, se arunca după fiecare utilizare.
4. Unguentele sunt preparate farmaceutice semisolide, care, având substanţa activa încorporată
în vaselină, grăsimi animale sau vegetale, se înmoaie la temperatura corpului; se păstrează la
rece.
Ele se aplica prin întinderea cu ajutorul spatulei, prin fricţionare sau direct din tub pe
mucoase.
5. Pastele sunt preparate din grăsimi şi pudre, mai consistente decât unguentele; se aplică pe
tegument cu ajutorul unei spatule.
6. Linimentele sunt preparate farmaceutice lichide sau semisolide, cu aspect
Limpede sau lăptos. Se pot aplica: cu mâna liberă, cu mâna protejată de o mănuşa de cauciuc,
cu tampoane.
7. Mixturile sunt formate dintr-un amestec de substanţe lichide şi solide (pudre) nemiscibile;
înainte de utilizare vor fi bine agitate. Se întind pe suprafaţa pielii într-un strat subţire, cu
tampoane, fiind apoi lăsate să se usuce.
8. Săpunurile medicinale conţin substanţe medicamentoase ca: sulf, gudron, ihtiol etc. Înglobate într-un
săpun neutru. Sunt utilizate pentru: spălarea regiunii de tratat sau obţinerea unui efect
medicamentos mai puternic, când săpunul este întins pe suprafaţa pielii, lăsat să se usuce şi
îndepărtat de la câteva ore la 1-2 zile. Adăugate la clisme, au acţiune purgativă.
9. Creioanele cu stilete caustice (din sulfat de cupru, nitrat de argint) au forma unor bastonaşe şi sunt
introduse în tuburi protectoare. Servesc la cauterizarea unor formaţiuni papilomatoase, a
excrescenţelor ce apar în ulceraţii sau ca hemostatice.
10. Emplastrul medicamentos este format dintr-o substanţă vâscoasă, aderenta, neiritantă,
care în unele cazuri, este lipită pe o bucată de pânză, în compoziţia ei intrând diferite
substanţe medicamentoase. Pentru ca emplastrul să adere mai bine la piele, aceasta trebuie
42
pregătită prin spălare cu apa caldă şi săpun, eventual degresata. Emplastrul lichid se întinde
direct pe piele, cu ajutorul unei pensule; după evaporarea solventului se prezintă sub forma
unui strat subţire, aderent. Emplastrul de consistent vâscoasă, înainte de utilizare, va fi
încălzit pe baie de apă.
11. Băile medicinale au efect dezinfectant, calmant, decongestiv, antipruriginos asupra
tegumentelor. Băile medicinale pot fi: parţiale sau complete. Temperatura lor va fi apropiată
de temperatura corpului. În funcţie de scopul urmărit se pot prepara soluţii foarte slabe de
permanganat de potasiu, infuzii din plante (muşeţel) etc.
• Obţinerea unui efect local asupra tegumentelor,
• Stimularea circulaţiei
• Diminuarea efectului medicamentului printr-o absorbţie mai lentă.
- Medicamentele, prescrise (lichide, pudre, unguente, alifii, mixturi, plasturi, patch-uri)
- Mănuşi de cauciuc
- Comprese, tampoane, spatulă
- Pense porttampon, spatulă
- Material pentru protecţia patului
- Tavă sau cărucior pentru medicamente
A) psihică:
- Informaţi pacientul asupra efectului medicamentului
- Explicaţi pacientului metodele de administrare a medicamentelor: badijonare, pudraj, comprese
medicamentoase
- Informaţi pacientul asupra senzaţiilor pe care le poate simţi
- Informaţi asupra eventualelor alergii
B) fizică:
- Asiguraţi imunitatea
- Asiguraţi poziţia adecvată în funcţie de zona pe care urmează să se aplice medicamentul
- Sfătuiţi pacientul să stea relaxat
- Pregătiţi materialele pe o tavă sau un cărucior
- Identificaţi pacientul; identificaţi eventualele leziuni care contraindică administrarea
- Asiguraţi intimitatea
- Aşezaţi pacientul în poziţie adecvată
- Îmbrăcaţi mănuşi de cauciuc
A) Aplicarea unguentelor şi alifiilor
- Scoateţi medicamentul din tub prin apăsare sau din cutie cu ajutorul spatulei
- Întindeţi cu blândeţe un strat subţire cu mâna îmbrăcată în mănuşă sau cu spatulă.
- Protejaţi pielea cu un pansament dacă e necesar, astfel încât medicamentul să nu fie îndepărtat
- Curăţaţi suprafaţa pielii între două aplicări cu excepţia situaţiilor în care medicul recomandă astfel.
B) Aplicarea lichidelor
- Întindeţi soluţia medicamentoasă cu ajutorul unui tampon
- Lăsaţi pielea să se usuce
- Protejaţi cu un pansament dacă soluţia folosită e colorată
- Curăţaţi suprafaţa pielii între două aplicări cu excepţia situaţiilor în care medicul recomandă altfel;
C) Aplicarea medicamentelor vasodilatatoare
- Puneţi mănuşi de cauciuc pentru a preveni absorbţia medicamentelor de propriile tegumente
- Aplicaţi plasturele pe toracele anterior sau pe altă zonă a corpului indicată de medic
- Alternaţi locurile la fiecare doză medicamentoasă
- Observaţi eventualele reacţii locale
- Instruiţi pacientul/familia dacă este nevoie de continuarea tratamentului la domiciliu
- Puneţi medicamentele în locul de păstrare şi asiguraţi-vă că există condiţii adecvate
- Îndepărtaţi compresele, tampoanele folosite
43
Notarea procedurii
Notaţi:
- Data, ora, medicamentul, modul de administrare, numele nursei
- Orice observaţie legală de starea pacientului, aspectul local al tegumentelor
- Reacţia pacientului la procedură
- Ce a învăţat pacientul din informaţiile furnizate
- Pacientul exprimă stare de confort, nu acuză reacţii neplăcute
- Pacientul este cooperant şi demonstrează înţelegerea informaţiilor primite
Rezultate nedorite/Ce faceţi?
- Pacientul acuză efectuarea cu brutalitate a manevrelor
- Liniştiţi pacientul (vă cereţi scuze şi explicaţi, dacă este cazul, că manevra în sine poate fi
dureroasă)
- Pacientul acuză senzaţii neplăcute: usturime, înţepături
- Explicaţi pacientului, dacă este cazul, că senzaţiile fac parte din efectul medicamentelor
- Pe suprafaţa tratată apare înroşirea sau alte semne de alergie
- Observaţi starea, anunţaţi medicul şi transmiteţi informaţiile prin raportul de activitate
21.B. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PERCUTANATĂ
Introducerea medicamentelor în organism prin fricţionare

Suprafaţa tegumentului, în care urmează să se introducă medicamentul prin fricţionare, va fi spălat cu
apă caldă şi apoi bine uscată. Medicamentul înglobat în lipoizi sub formă de alifii, uleiuri sau emulsii
uleioase se aplică pe piele şi prin mişcări circulare efectuate sub o uşoară presiune, executate cu vârful
degetelor sau cu toată suprafaţa palmei şi se masează. Operaţia este terminată atunci când medicamentul
dispare în aparenţă, rămânând doar un slab luciu de grăsime. În general, durata de fricţionare pe o suprafaţă
de 2-3 decimetri este de 20-25 minute.
Se va avea o deosebită grijă că alifia sau uleiul care se introduc în piele să nu ajungă în ochiul bolnavului sau
al asistentului medical, deoarece pot să conţină diferite substanţe iritante.
După terminarea fricţionării, suprafaţa tratată cu substanţa grasă va fi bandajată, pentru a proteja lenjeria de
corp şi pat.
Cantitatea medicamentului introdus, suprafaţa aleasă pentru tratament, ca şi întinderea acesteia, durata
fricţionării, precum şi frecvenţa şi orarul tratamentului vor fi stabilite totdeauna de medic.
Iontoforeza- este introducerea medicamentelor în organism cu ajutorul curentului galvanic. Aplicată ca
metodă de tratament poartă numele de ionoterapie.
Curentul galvanic atrage ionii de sens contrar polului curentului galvanic şi respinge ionii cu aceeaşi sarcină.
Această din urmă proprietate creează posibilitatea de a introduce în organism ioni medicamentoşi cu scop
terapeutic. Se înţelege că prin ionoforeză se pot introduce în organism numai acele substanţe
medicamentoase care în soluţii se ionizează: iodul, magneziul, salicilatul de sodiu, novocaina, etc., precum şi
alcaloizi ca: histamina, stricnina, cocaina, etc.
Pentru introducerea ionilor metalici, în general a ionilor electropozitivi în organism, se îmbibă un electrod
activ cu soluţia medicamentoasă şi se leagă de polul pozitiv al generatorului de curent conţinu. În cazul
ionilor metaloidici, în general electronegativi, electrodul activ îmbibat în soluţia medicamentoasă se leagă de
polul negativ al generatorului. Pentru introducerea substanţelor alcaloide se va utiliza ca pol activ totdeauna
electrodul pozitiv.
Polul activ sau straturile de tifon îmbibate în substanţe medicamentoase, cu electrodul fixat deasupra, se
aplică în regiunea aleasă pentru introducerea ionilor medicamentoşi. Polul opus se dă în mâna bolnavului,
închizându-se astfel circuitul electric. Intensitatea curentului utilizat trebuie să fie de 20-100 mĂ, în funcţie
de suprafaţa electrozilor.
Ionii introduşi în organism prin ionoforeză se elimină mult mai lent decât cei introduşi prin injecţii
subcutanate.
21.C. ADMINISTRAREA TRANSDERMALĂ A MEDICAMENTELOR
Printr-un patch adeziv sau un unguent dozat aplicat pe piele, substanţa medicamentoasă este eliminată
constant, controlat, direct în circulaţia sangvină, obţinându-se un efect sistemic prelungit.
44
Medicaţia transdermală folosită este nitroglicerină (în controlul anginelor), scopolamina (folosită ca
antiemetic), estradiolul (folosit în postmenopauză), clonidina (folosită în hipertensiune), nicotina (folosită la
cei care doresc să se lase de fumat) şi fentanylul (un analgezic opioid folosit pentru controlul durerii
cornice).
Unguentul cu nitroglicerină dilată coronarele pentru aproximativ 4 ore pe când un patch cu nitroglicerină va
produce acelaşi efect pentru mai mult de 24 de ore. Un patch cu scopolamină atenuează greaţa pentru mai
mult de 72 de ore, patch-ul cu estradiol are efect o săptămână, cel cu nicotină 24 de ore, iar cel cu fentanyl
pentru 72 de ore.
Contraindicaţiile de patch-uri transdermale sunt reacţiile alergice la medicamentul respectiv sau pielea iritată.
Materiale necesare:
- Mănuşi
- Medicaţie prescrisă
- Bandaj adeziv
- Bandaj transparent semipermeabil
Administrare:
- Se verifică medicaţia prescrisă cu cea primită de la farmacie
- Se spală mâinile şi se pun mănuşi
- Se verifică eticheta medicamentului şi data expirării
- Se verifică identitatea pacientului
- Se explică procedura pacientului
- Se înlătura medicaţia anterioară
Aplicarea unguentului transdermal:

Cel mai folosit unguent transdermal, folosit pentru efectul său sistemic, este nitroglicerină. Se foloseşte
pentru a dilata vasele sangvine şi pentru a îmbunătăţii irigarea cardiacă la pacienţii cu ischemie cardiacă sau
angină pectorală.
- Mai întâi se măsoară şi se notează tensiunea arterială a pacientului
- Se înlătură unguentul anterior dacă este cazul;
- Se măsoară cantitatea de unguent prescrisă (pe o hârtie marcată care se obţine o dată cu unguentul) şi se
aplică direct pe piele (de obicei pe piept să braţ);
- Se poate acoperii zona cu pansament transparent semipermeabil pentru a creşte absorbţia medicamentului
- Se va remăsura tensiunea arterială după cinci minute de la aplicarea unguentului. Dacă aceasta scade brusc
şi pacientul acuză dureri de cap va fi anunţat medicul imediat pentru a reduce doza
- Se indică pacientului să stea lungit în pat sau şezând în scaun imediat după aplicarea unguentului
Aplicarea patch-urilor transdermale:

- Dacă pacientul va primi medicaţie transdermală trebuie să fie instruit cu atenţie asupra folosirii corecte a
acesteia, deoarece dintre ei vor continua să şi le administreze singuri acasă
- Se va explica pacientului că patch-ul are mai multe straturi. Stratul care stă în contact direct cu pielea
conţine o mică cantitate de substanţă medicamentoasă şi permite intrarea acesteia în circulaţia sangvină.
Următorul strat controlează eliberarea treptată a medicamentului din porţiunea principală a patch-ului. Al
treilea strat conţine principala doză de medicament. Ultimul strat, cel exterior, constă într-o barieră din
poliester şi aluminiu.
- Pacientul va fi învăţat să-şi aplice patch-ul în locuri potrivite cum ar fi partea superioară a braţului său
pieptul, în spatele urechii, evitând să atingă gelul. Zona de aplicare trebuie să fie uscată şi fără păr
- Va fi învăţat să alterneze locurile de aplicare de fiecare dată când schimbă patch-ul, pentru a evita iritaţiile
pielii
- Nu-şi va aplica patch-ul cu piele cu leziuni, nici în spatele genunchiului sau cotului
- După aplicare îşi va spăla mâinile pentru a îndepărta eventualele urme de gel
- Dacă udă accidental suprafaţa cu gel sau scapă patch-ul pe jos va trebui să îl înlocuiască cu unul nou plasat
în alt loc
- Va trebui să-şi aplice patch-ul la aceeaşi oră pentru a asigura continuitatea tratamentului
- Noul patch îl va aplica cu 30 de minute înainte de al îndepărta pe cel vechi
- Se scrie data şi ora aplicării patch-ului pe suprafaţa lui exterioară
- Când i se administrează patch-ul cu scopolamine sau fentanyl pacientul nu are voie să şofeze până când nu
se instalează răspunsul la medicaţia administrată
45
- Pacientul va fii monitorizat pentru depistarea precoce a efectelor adverse (durere de cap,
21.D. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA CONJUNCTIVALĂ
Scop: instilarea medicamentelor (coliruri, unguente) pe suprafaţa ochiului, cu efect terapeutic (anestezic,
midriatic sau de strângere pupilară, antialgic, antiinflamator).
Linii directoare
- Înainte de administrarea oricărui medicament, asistentul medical trebuie să se documenteze despre acţiunea
acestuia, scopul pentru care se administrează, dozajul normal, incompatibilităţi, contraindicaţii şi reacţii
adverse;
- Toate manevrele de aplicare a medicamentelor pe suprafaţa ochiului se vor face cu blândeţe, în siguranţă,
întrucât ochiul şi în special corneea este o zonă foarte sensibilă
- Tehnica aseptică va fi utilizată ori de câte ori se tratează ochiul şi ea se aplică separat pentru fiecare ochi în
parte;
- Nu se aplică niciodată picături sau unguente direct pe cornee;
- Înaintea de administrarea oricărui medicament nou, se va identifica prin interviu un eventual istoric de
alergie medicamentoasă;
- În cazul administrării de soluţii cu absorbţie sistemică (atropina) se va presa blând cu degetul pe unghiul
intern al ochiului, timp de 1-2 minute după instilare în timp ce pacientul ţine ochiul închis; această manevră
va împiedica medicamentul să ajungă în canalul lacrimal;
- În cazul în care pacientul are prescrise şi picături şi unguente, picăturile se vor administra primele.
- Se vor pregăti pe căruciorul de lucru:
- Medicamentele prescrise: soluţii, unguente, discuri oculare;
- Comprese sterile;
- Ser fiziologic steril;
- Pansamente oculare/bandaje;
- Se verifică termenul de valabilitate al medicamentelor: culoarea aspectul soluţiilor oculare, să nu fie
precipitate, tulburi;
- Dacă orificiul tubului cu unguent oftalmic a făcut crustă se îndepărtează cu o compresă sterilă;
- Se notează data primei folosiri a flaconului cu soluţie oculară (după deschidere, acesta nu va fi folosit mai
mult de 2-3 săptămâni pentru a evita contaminarea).
A) psihică:
- Se informează pacientul/clientul şi explicaţi procedura
- Se explica efectul terapeutic şi eventualele reacţii
- Se informează asupra eventualelor alergii
- Se instruieşte pacientul/clientul să nu se mişte
- Se subliniază şi se clarifică explicaţiile medicului despre boală
- Se explica orice altă recomandare terapeutică adiţională.
B) fizică:
- Se asigura intimitatea
- Se asigura poziţia corectă - decubit dorsal sau şezând cu capul dat pe spate.
Reguli generale:
- Se identifică pacientul şi ochiul care trebuie tratat (medicul poate prescrie medicamente şi doze diferite
pentru cei doi ochi);
- Se explică procedura pacientului şi se instruieşte să rămână nemişcat în timpul procedurii;
- Se spală mâinile şi se îmbracă mănuşile de unică folosinţă;
- Se îndepărtează pansamentul/bandajul dacă există;
- Se îndepărtează secreţiile oculare cu comprese sterile îmbibate în ser fiziologic;
- Se curăţă secreţiile prin mişcări dinspre unghiul extern spre cel intern utilizând comprese diferite pentru
fiecare ochi;
- Pentru îndepărtarea crustelor se aplică comprese umede sterile deasupra pleoapei superioare, se lasă 1-2
minute după care se îndepărtează uşor crustele înmuiate;
- Se repetă operaţia până când crustele sunt îndepărtate cu uşurinţă.
46
Administrarea medicamentelor prin instilaţii oculare
- Se aşează pacientul în poziţie semişezândă cu capul deflectat, sprijinit pe spătarul scaunului oftalmologic
sau culcat cu capul înclinat pe partea cu ochiul afectat;
- Se cere pacientului să privească în sus şi în depărtare şi să evite clipitul;
- Se îndepărtează capacul flaconului prevăzut cu picurător, în mod aseptic;
- Se sprijină mâna cu flaconul picurător pe fruntea pacientului, iar cu cealaltă se trage în jos, cu blândeţe
pleoapa inferioară pentru a mări fanta palpebrală;
- Se instilează 1-2 picături pe mucoasa conjunctivală, spre unghiul inter al ochiului;
- Se eliberează pleoapa inferioară, se cere pacientului să clipească pentru distribuirea uniformă a soluţiei;
- Se îndepărtează excesul de soluţie cu o compresă sterilă.
Administrarea unguentului oftalmic
- Dacă pacientul are prescris şi unguent oftalmic, se aşteaptă cel puţin 5 minute după instilare;
- Se aplică unguentul direct din tub, sau cu o baghetă, în strat subţire de-a lungul pleoapei inferioare, sau sub
pleoapa superioară;
- Se solicită pacientului să închidă ochiul şi să-şi mişte globul ocular pentru a uniformiza medicamentul;
- Se informează pacientul că senzaţia de corp străin va dispărea după topirea şi distribuirea uniformă a
unguentului pe suprafaţa ochiului;
- Se spală mâinile şi se repetă procedura şi pentru celălalt ochi dacă este indicat;
- Dacă sunt prescrise mai multe unguente oftalmice, se va face o pauză de cel puţin 10 minute între aplicări.
Aplicarea discurilor oculare
Aspecte generale
- Discurile oculare sunt forme de condiţionare a unor medicamente care acţionează la nivelul ochiului. Sunt
formate din trei straturi: două exterioare şi unul la mijloc care conţine medicamentul.
- Introdus sub pleoape, discul este umectat de lichidele ochiului, eliberând medicamentul pe care îl conţine
chiar şi o săptămână de la aplicare (aşa cum sunt discurile cu pilocarpină folosite în tratamentul
glaucomului).
- Utilizarea discurilor oculare, este contraindicată în: conjunctivite, keratite, dezlipire de retină, afecţiuni în
care constricţia pupilară trebuie evitată.
Mod de aplicare:
- Se spală mâinile şi se îmbracă mănuşi sterile;
- Se scoate un disc din pachet;
- Se introduce discul orizontal sub pleoapa superioară şi apoi se presează cu blândeţe deasupra pleoapei
superioare pentru că discul să se fixeze cât mai bine; se poate aplica şi sub pleoapa inferioară;
- Se avertizează pacientul să nu se frece la ochi pentru a nu-şi produce leziuni;
- Se învaţă pacientul să-şi pună singur discurile oculare, respectând tehnica aseptică;
- Se explică pacientului să-şi aplice (acasă) discurile seara, înainte de culcare pentru a minimaliza efectele şi
disconfortul determinat de înceţoşarea vederii ce apar de obicei după administrare;
- Se avertizează pacientul despre efectele adverse ale utilizării discurilor oculare, în special cele cu
pilocarpină: senzaţie de corp străin, roşeaţa ochiului, prurit, edem, lăcrimare, dureri de cap;
- Dacă aceste simptome nu dispar după 4-5 săptămână, pacientul va fi instruit să anunţe medicul.
Mod de îndepărtare:
- Se spală mâinile şi se îmbracă mănuşile sterile;
- Se deprimă pleoapa inferioară cu o mână pentru a evidenţia discul;
- Cu cealaltă mână se trage discul, prin alunecare, înafara sacului conjunctival, se prinde cu 2 degete şi se
îndepărtează;
- Dacă discul este sub pleoapa superioară, se aplică mişcări circulare blânde pe pleoapa închisă, dirijând
discul spre unghiul intern şi spre pleoapa inferioară de unde se va îndepărta cu mâna.
- Observaţi eventualele reacţii locale: congestii, lăcrimare, prurit
- Puneţi medicamentele la locul de păstrare
- Asiguraţi-vă că sunt condiţii oprime pentru păstărea medicamentelor deschise
Notarea procedurii
Notaţi:
- Data, ora, medicamentul, calea de administrare
- Numele asistentei care a administrat medicamentul
47
- Orice observaţie legată de starea pacientului/clientului sau aspectul local: secreţii, roşeaţă, senzaţie de corp
străin
- Reacţia pacientului/clientului la procedură.
- Ce a învăţat pacientul/clientul legat de continuitatea tratamentului
- Pacientul/clientul exprimă stare de confort, nu acuză reacţii neplăcute: usturime, lăcrimare, înglodeală
- Pacientul/clientul este cooperant şi demonstrează înţelegerea informaţiilor primite
- Pacientul nu cooperează şi există risc de lezare a corneei
- Întrebaţi medicul
- Pacientul/clientul acuză senzaţii neplăcute (usturime, lăcrimare, înglodeală, arsură, hiperemie)
- Explicaţi pacientului/clientului că sunt efecte ale medicamentului
- Anunţaţi medicul dacă acestea nu sunt obişnuite în cazul administrării medicamentului
recomandat)
• Semnalaţi medicului orice manifestare ieşită din comun: vedere neclară, diplopie, cefalee, palpitaţii.
NU FOLOSIŢI ACELEAŞI TAMPOANE SAU COMPRESE LA AMBII OCHI!
21. E. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA NAZALĂ
Scop: furnizarea unei linii de administrare a medicamentelor prescrise pentru tratarea problemelor nazale.
Linii directoare
- Soluţiile terapeutice instilate nazal, pot să reducă edemul, să prevină sau să controleze sângerarea, să inducă
anestezia locală sau să trateze procesele infecţioase;
- Chiar dacă cavitatea nazală nu este o cavitate sterilă, se recomandă aplicarea aseptică a medicamentelor
pentru a preveni infectarea sinusurilor cu care comunică;
- Înainte de administrarea oricărui medicament, asistenta medicală trebuie să cunoască medicamentul, scopul
administrării, doza normală şi calea de administrare;
- În timpul instilaţiei nazale, capul pacientului va fi poziţionat pe o pernă, cât mai aproape de marginea
patului; dacă capul este înclinat pur şi simplu pe spate, soluţia medicamentoasă poate ajunge în faringe, de
unde este înghiţită şi efectul va fi nul;
- Se va evita atingerea suprafeţei interne a nasului cu picurătorul, întrucât poate declanşa strănutul
pacientului;
- Înainte de administrarea unui medicament nou, se va face profilul alergologic al pacientului.
Se pregătesc pe căruciorul de lucru:
- Medicaţia prescrisă: coliruri condiţionate în sticluţe cu picurător, tuburi cu unguente/creme, se verifică
calitatea acestora şi termenul de valabilitate;
- Comprese de tifon/şerveţele de hârtie.
A) psihică:
- Se explica necesitatea procedurii şi a poziţiei pentru instilaţii nazale
- Se explica efectul terapeutic şi necesitatea menţinerii poziţiei timp de 5'
- Se identifica eventualele alergii cunoscute de pacient
B) fizică:
- Se aseaza pacientul în una din poziţiile de mai jos, în funcţie de zona afectată:
- Trompa lui Eustachio – decubit dorsal cu capul înclinat uşor spre zona afectată;
- Sinusurile etmoidal şi sfenoidal – decubit dorsal cu umerii sprijiniţi pe pernă şi capul în hiperextensie;
- Sinusurile frontal şi maxilar – decubit dorsal cu umerii sprijiniţi pe pernă, capul deflectat şi întors spre
partea afectată;
- Se explică procedura pacientului;
- Se instruieşte pacientul să evite mişcările în timpul procedurii pentru a facilita instilarea;
- Se spală mâinile cu apă şi săpun;
- Se asigură lumină adecvată;
- Se plasează pacientul în una din poziţiile de mai jos, în funcţie de zona afectată:
48
- Trompa lui Eustachio – decubit dorsal cu capul înclinat uşor spre zona afectată;
- Sinusurile etmoidal şi sfenoidal – decubit dorsal cu umerii sprijiniţi pe pernă şi capul în hiperextensie;
- Sinusurile frontal şi maxilar – decubit dorsal cu umerii sprijiniţi pe pernă, capul deflectat şi întors spre
partea afectată;
- Se oferă pacientului şerveţele de unică folosinţă;
- Se inspectează narina şi se introduce vârful picurătorului (sau vârful pipetei în care s-a aspirat soluţia) exact
în narină;
- Se instilează cantitatea necesară numărând picăturile;
- Se instruieşte pacientul să rămână în poziţia respectivă timp de 5 minute pentru a preveni scurgerea soluţiei
în afară;
- Se absoarbe excesul de medicament şi se educă pacientul să evite suflarea nasului;
- Se pun medicamentele la locul de păstrare; asiguraţi-vă că sunt condiţii optime pentru păstrarea
medicamentelor (sticluţelor) deschise
- Se observă starea pacientului şi se informează în cât timp se instalează efectul;
- Se învaţă pacientul/familia cum să procedeze dacă va trebui să continue tratamentul la domiciliu;
- Se notează procedura în fişa de proceduri a pacientului: data, ora, medicamentul, doza, calea de
administrare, numele asistenţei medicale care a administrat; orice observaţie legată de starea pacientului său
aspectul local
• Transmiteţi informaţiile semnificative în scris şi verbal la schimbul de tură
- Pacientul respiră pe nas, cu uşurinţă
- Pacientul nu acuză reacţii neplăcute
- La atingerea firelor de păr din nas se declanşează strănutul:
- Acţionaţi cu grijă în timpul administrării
- Oferiţi pacientului şervetele şi instruiţi-l să-şi acopere nasul şi gura cu un şerveţel dacă îi vine să
strănute
- Pacientul acuză senzaţie de înţepătură sau uscăciune a mucoasei:
- Explicaţi pacientului că senzaţia este trecătoare
- Dacă manifestările se menţin, anunţaţi medicul
- Pacientul acuză cefalee, palpitaţii, insomnii (mai ales la bătrâni şi copii):
- Aspirarea soluţiei în fosa nazală favorizează scurgerea acesteia în laringe provocând accese de tuse
(spasme)
- Liniştiţi pacientul, anunţaţi medicul.
ATENŢIE!
- Folosiţi pipeta pentru un singur pacient!
- Deşi cavitatea nazală este sterilă, respectaţi normele de asepsie şi antisepsie deoarece există legături cu
sinusurile!
21.F. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR ÎN CONDUCTUL

AUDITIV EXTERN (INSTILAŢIA)
Scop
- Instilaţiile auriculare se folosesc pentru tratamentul infecţiilor şi inflamaţiilor urechilor, îndepărtarea
cerumenului, anestezie locală, sau îndepărtarea insectelor ajunse accidental în ureche;
Instilaţiile auriculare sunt în principiu contraindicate pacienţilor cu perforaţie de timpan, dar se pot totuşi
efectua anumite manevre sterile;
Instilaţiile cu hidrocortizon sunt contraindicate pacienţilor cu herpes, cu alte infecţii virale, fungi etc.
Linii directoare
- Canalul auditiv este în mod normal foarte sensibil, iar atunci când are anumite afecţiuni, această
sensibilitate creşte, de aceea se recomandă o blândeţe deosebită în efectuarea manevrelor;
- Ce vor spăla mâinile înainte şi după efectuarea instilaţiilor cât şi între aplicaţii dacă se indică administrarea
la ambele urechi;
49
- Pentru a preveni rănirea timpanului, nu se va introduce niciodată aplicatorul cu capăt de vată dincolo de
punctul care se poate vedea cu ochiul liber;
- Dacă se indică administrare de picături şi unguent, se vor aplica întâi picăturile;
- Dacă necesită continuarea tratamentului acasă, pacientul trebuie învăţat cu atenţie metoda corectă de
administrare;
- Dacă pacientul prezintă vertij, se vor ridica barele de protecţie ale patului în timpul administrării şi se va
evita ridicarea bruscă sau grăbită după terminarea procedurii, pentru a nu-i accentua vertijul;
- Pacientul trebuie supravegheat pentru a observa eventualele reacţii adverse ca: vertij, greaţă, colecţii, durere
etc.
- Se vor pregăti:
- Soluţiile prescrise condiţionate în flacoane cu picurător;
- Sursa de lumină;
- Aplicator cu capăt de vată;
- Dopuri pentru urechi din bumbac;
- Pentru a preveni efectele adverse ce pot apărea la administrarea de instilaţii auriculare prea reci (vertij,
greaţă, durere) se vor pregăti instilaţiile la temperatura camerei fie ţinându-le într-un bol cu apă caldă fie
încălzind flaconul în mână, şi se vor testa pe încheietura mâinii înainte de aplicare;
- Dacă se va folosi picurător de sticlă se va verifica integritatea acestuia pentru a nu răni canalul auditiv.
A) psihică:
- Se informează pacientul şi se explica procedura
- Se explica efectul terapeutic şi eventualele senzaţii neplăcute
- Se întreabă pacientul dacă este alergic
- Se obţine consimţământul.
B) fizică:
- Se poziţionează corect pacientul în funcţie de partea afectată;
- Se asigura intimitatea.
- Se verifică identitatea pacientului şi urechea afectată;
- Se verifică medicamentul care trebuie administrat ca dată de expirare şi se compară încă o dată cu indicaţia
medicului;
- Se aşează pacientul culcat pe partea opusă urechii afectate;
- Se lărgeşte conductul auditiv trăgând în sus şi în spate de pavilionul auricular, la adult, pentru a facilita o
mai bună pătrundere a medicamentului;
- Se şterge orice secreţie observată cu aplicatorul cu capăt de bumbac, deoarece orice colecţie poate reduce
efectul medicamentului;
- Cu urechea corect poziţionată se aplică numărul indicat de picături ţinând în aşa fel picurătorul încât
picăturile să cadă pe peretele conductului auditiv şi nu direct pe timpan;
- Se cere pacientului să rămână culcat încă 5-10 minute pentru a lăsa medicamentul să fie absorbit;
- Se curăţă şi usucă pavilionul auricular;
- Se pune un dop de vată în meatul auricular, lejer, pentru a împiedica scurgerea medicamentului şi pentru a
proteja pacientul de curenţii de aer;
- Dacă este indicat se repetă procedura pentru cealaltă ureche la interval de cel puţin 10 minute;
- Se notează procedura în fişa de proceduri a pacientului.
- Aşezaţi pacientul în poziţie comodă după scurgerea timpului de 15'
- Introduceţi un tampon uscat în ureche dacă timpanul este integru; dacă timpanul este perforat utilizaţi un
tampon steril
- Întrebaţi pacientul dacă prezintă vreo manifestare neplăcută mai ales după administrări repetate
- Instruiţi pacientul/familia cum să procedeze dacă este necesară continuarea administrării la domiciliu.
- Puneţi medicamentele şi pipeta în locul de păstrare şi asiguraţi-vă că sunt îndeplinite condiţiile optime de
depozitare
- Îndepărtaţi materialele folosite respectând precauţiunile universale (PU)
Notarea procedurii
50
Notaţi:
- Data, ora, medicamentul, doza, numele nursei care a administrat
- Orice observaţie legată de starea pacientului şi raportaţi corect la schimbarea turei
- Reacţia pacientului la procedură
- Ce a învăţat pacientul în legătură cu eventuală continuare a tratamentului
- Pacientul exprimă stare de confort şi diminuarea acuzelor
- Pacientul nu cooperează
- Explicaţi încă o dată necesitatea administrării şi accentuaţi recomandarea medicală;
- Pacientul acuză senzaţii neplăcute
- Soluţia nu are temperatură corespunzătoare sau nu s-a poziţionat corect pavilionul
- Pacientul prezintă sensibilitate sau iritaţii locale
- Anunţaţi medicul.
21.G. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE VAGINALĂ
Scop
Aplicarea unguentelor, a capsulelor moi și ovulelor, a comprimatelor care conțin substanțe
antiparazitare/antibacteriene/antimicotice/hormonale în interiorul cavității vaginale.
Indicații:
- Inflamații ale mucoasei vaginale produse de bacterii parazite, trichomonas sau ciuperci parazite (candidă);
- Atrofie vaginală prin carență estrogenică;
- Întârzierea cicatrizărilor cervico-vaginale.
Contraindicații:
- Alergie la una din componentele medicamentelor;
- Cancer estrogenodependent (pentru cele care conțin hormoni);
- Sarcină, alăptare.
Pregătirea pacientei
A) psihică:
- Explicaţi necesitatea şi eficacitatea procedurii
- Explicaţi efectul terapeutic
- Asiguraţi pacienta de inofensivitatea procedurii şi de respectarea intimităţii
- Obţineţi consimţământul
B) fizică:
- Asiguraţi poziţia ginecologică (decubit dorsal cu coapsele flectate sau eventual decubit lateral)
- Efectuaţi spălătura vaginală dacă aceasta este recomandată de medic înainte de începerea tratamentului
- Unguent/cremă de uz vaginal, ovule, capsule moi, comprimate;
- Aplicator de cremă;
- Mănuși de unică folosință;
- Comprese de tifon;
- Material pentru spălătură vaginală (dacă este necesar).
- Se verifică prescripția medicală și se confruntă cu medicamentele eliberate/procurate;
- Se verifică termenul de valabilitate;
- Se identifică pacienta;
- Se evaluează capacitatea acesteia de a-și administra singură medicamentele;
- Se face instruirea privind administrarea;
- Se asigură intimitatea;
- Se așează pacienta în decubit dorsal cu genunchii flectați, coapsele depărtate sau în decubit lateral;
- Se spală mâinile și se îmbracă mănuși de unică folosință;
- Dacă medicul recomandă se face la început o spălătură vaginală.
A) Administrarea ovulelor, capsulelor, tabletelor
- Se scoate medicamentul din ambalaj;
51
- Folosind două comprese se îndepărtează labiile mari evidenţiind orificiul vaginal;
- Se introduce medicamentul în canalul vaginal și se împinge ușor până în fundul de sac posterior;
- Se instruiește pacienta să rămână în decubit 15 minute pentru a favoriza topirea și absorbția;
- Unele tablete (tricomicon) se umezesc ușor aproximativ 30 de secunde înainte de administrare;
- Administrarea se face de regulă seara, uneori și dimineața.
B) Administrarea cremelor cu ajutorul aplicatoarelor
- Se deschide tubul de cremă perforând capacul de aluminiu cu extremitatea opusă a capacului;
- Se înșurubează aplicatorul pe filetul tubului;
- Se presează tubul în partea terminală până la umplerea completă a aplicatorului cu cremă;
- În caz de rezistență a pistonului, acesta se retrage puțin;
- Se detașează aplicatorul și se închide tubul;
- În poziție culcat, cu genunchii flectați, depărtați, se introduce cu atenție aplicatorul profund în vagin;
- Se împinge pistonul până la completa golire a aplicatorului;
- Se retrage aplicatorul fără a atinge pistonul;
- După utilizare aplicatorul se spală cu apă călduță și săpun, se usucă și se păstrează în cutie până la folosirea
următoare.
Supravegherea și instruirea pacientei după administrare pentru continuarea tratamentului
- Pacienta poate acuza local, uneori, fenomene de sensibilizare (arsuri, iritații) ceea ce impune anunțarea
medicului;
- Tratamentul nu se întrerupe în timpul menstruației;
- În cazul vaginitelor se tratează și partenerul;
- În timpul tratamentului nu se fac spălături vaginale, decât la indicația medicului;
- Nu se folosesc tampoane intravaginale.
Îngrijirea pacientei
Reveniţi după 15' pentru a vedea starea pacientei
- Aşezaţi pacienta în poziţie comodă
- Asiguraţi un tampon de vată pentru a preveni disconfortul
- Instruiţi pacienta cum să procedeze dacă se va continua tratamentul la domiciliu
- Plasaţi medicamentele rămase în locul de păstrare adecvat
- Îndepărtaţi ambalajele
Notarea procedurii
Notaţi: Data, ora, medicamentul, doza, numele nursei, existenţa iritaţiei, a scurgerilor vaginale, leziuni,
vegetaţii, eventual ruptură de perineu
- Medicamentul este introdus fără incidente
- Pacienta respectă recomandările
- Pacienta exprimă starea de confort
- Pacienta este cooperantă, înţelege informaţiile primite
- Pacienta acuză durere în timpul introducerii medicamentului
- Lucraţi cu blândeţe
- Pacienta este incapabilă să reţină medicamentul
- Se recomandă prelungirea repausului
- Se anunţă medicul pentru a schimba eventual calea de administrare
- Pacienta acuză senzaţii locale neplăcute
- Se anunţă medicul
22. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RECTALĂ

(SUPOZITOARE)
Definiţie: introducerea medicamentelor pe cale rectală constituie calea de administrare digestivă cu efecte de
resorbţie la nivelul mucoasei rectale.
Forma de prezentare:
o Supozitoare – preparate farmaceutice de formă conică sau ovală, cu o extremitate ascuţită, la care
substanţa activă este înglobată într-o masă solidă (unt de cacao) care se topeşte la temperatura corpului.
o Clisme medicamentoase cu soluţii izotone.
52
o Microclisme – substanţa medicamentoasă dizolvată în ser fiziologic sau ser glucozat 5% 10-15 ml.
o Clisme picătură cu picătură – administrată în 24 ore – 1000.2000 ml soluţie medicamentoasă.
Indicaţii de administrare:
o Pacienţi cu tulburări de deglutiţie.
o Evitarea mucoasei digestive.
o Pacienţi operaţi pe tub digestiv.
o Intoleranţă digestivă.
o Evitarea circulaţiei portale.
Scop:
 Purgativ. (evacuator)
 Terapeutic.
Efecte locale:
 Golirea rectului.
 Calmarea durerilor.
 Atenuarea peristaltismului intestinal.
 Efect antiinflamator.
Efecte generale
Supozitoare cu digitală – efect cardiotonic.
Acalor – efect antitermic etc.
Contraindicaţii:
Afecţiuni rectale sau anale. Diaree.
Intervenţii chirurgicale rectale sau anale.
Administrarea medicamentelor pe cale rectală (supozitoare)- tehnica
• Folosirea unei căi alternative de administrare în cazul intoleranţei digestive (vărsături).
• Medicamentul are gust neplăcut, influenţează activitatea hepatică sau are efect iritant al mucoasei gastrice.
• Se inactivează sub influenţa sucurilor gastrice
- Supozitoarele prescrise
- Mănuşi sau degete de mănuşă
- Paravan, draperie
- Tavă/cărucior pentru medicamente
- Vaselină
- Materiale pentru clismă dacă este cazul
A) PSIHICĂ:
- Explicaţi necesitatea sau eficacitatea procedurii
- Explicaţi efectul terapeutic şi avantajele
- Identificaţi eventualele alergii
- Asiguraţi pacientul/clientul că se va respecta intimitatea
- Obţineţi consimţământul
- Explicaţi pacientului/clientului că poate apare senzaţia de defecaţie pe care trebuie să o stăpânească
B) FIZICĂ:
- Asiguraţi poziţia de decubit lateral stâng
- Efectuaţi clisma evacuatoare la indicaţia medicului
- Pregătiţi materialele pe o tavă/cărucior pentru medicamente
- Verificaţi prescripţia medicală
- Identificaţi pacientul/clientul
- Duceţi medicamentele în salon
- Explicaţi manevra
- Asiguraţi intimitatea cu un paravan
- Spălaţi mâinile şi îmbrăcaţi mănuşile (sau aplicaţi degetul de mănuşă)
- Aşezaţi pacientul/clientul în decubit lateral stâng cu piciorul de jos întins şi cel de deasupra flectat (poziţia
Sims)
- Îndepărtaţi folia de pe supozitor
53
- Puneţi vaselină pe capul supozitorului pentru a permite alunecarea acestuia
- Cu o mână îndepărtaţi uşor fesele şi evidenţiaţi orificiul anal
- Cu degetul îmbrăcat în mănuşă introduceţi supozitorul în canalul rectal dincolo de sfincterul intern
- Instruiţi pacientul/clientul să stea liniştit 15 minute pentru a favoriza absorţia medicamentului
- Aşezaţi pacientul în poziţie comodă după 15 minute
- Observaţi efectul medicamentului şi informaţi pacientul/clientul când instalează acesta şi cât durează
- Instruiţi pacientul/clientul cum se procedează dacă trebuie să continue tratamentul la domiciliu
- Plasaţi supozitoarele rămase într-un loc adecvat pentru păstrare
- Îndepărtaţi ambalajele
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Data, ora, medicamentul, doza, calea de administrare
- Numele asistentei care a administrat medicamentul
- Existenţa iritaţiei sau sângerării, a hemoroizilor
- Continenţa/incontinenţa sfincterului
- Purgaţia, calmarea durerii, atenuarea tranzitului, scăderea febrei exprimate prin creşterea gradului de
confort
- Supozitorul nu a fost eliminat.
- Pacientul demonstrează că a înţeles informaţiile
- Rezultatul aşteptat nu apare
- Liniştiţi pacientul/clientul, anunţaţi medicul
- Supozitorul este eliminat, efectul nu se poate instala
- Rămâneţi lângă pacient/client, încurajaţi-l şi menţineţi fesele strânse cel puţin 15min.
Administrarea de unguente perianal şi intrarectal:

- Se pun mănuşile
- Pentru aplicaţii externe, în zona anală, se folosesc mănuşi şi comprese pentru a aplica unguentul
- Pentru administrare intrarectală se ataşează aplicatorul la tub şi se lubrifiază
- Pacientul este poziţionat în decubit lateral stâng cu piciorul stâng întins în spate şi dreptul flectat (Poziţia
Sims) şi se acoperă expunându-i doar zona fesieră
- Se ridică fesa dreaptă cu o mână pentru a expune anusul
- Se indică pacientului să respire profund pe gură pentru a relaxa sfincterul anal şi a-i reduce anxietatea şi
disconfortul în timpul inserţiei
- Se introduce cu blândeţe aplicatorul lubrifiat direcţionându-l spre ombilic
- Se presează încet pe tub pentru a elibera unguentul
- Se scoate aplicatorul şi se plasează comprese interfesier pentru a absorbi excesul de unguent
- Se detaşează aplicatorul şi se spală bine cu apă caldă şi săpun (se va folosi doar la acelaşi pacient)
- Deoarece ingestia de lichide şi mâncare stimulează peristaltismul, supozitoarele pentru combaterea
constipaţiei trebuie administrate cu 30 de minute înainte de masă pentru a facilita defecaţia
- Pacientul va fi învăţat să se abţină de la a expulza supozitorul
- Unii pacienţi (de exemplu cei cu hemoroizi) nu-şi pot suprima senzaţia de urgenţă de defecare şi nu pot
reţine supozitorul mult timp
- Pacientul trebuie informat că anumite supozitoare pot schimba culoarea scaunului următor.
23. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PARENTERALĂ

Definiţie:
Calea parenterală – în afara tubului digestiv; reprezintă administrarea medicamentelor prin injecţii.
Injecţia → introducerea traumatică a substanţelor medicamentoase sub formă lichidă în organism prin
intermediul unui ac adaptat la seringă.
Avantajele injecţiilor:
Dozaj corect şi exact.
54
Efect instalat rapid, absorbţie uşoară.
Absorbţie independentă de starea tractului digestiv administrarea de substanţe care sunt distruse de sucurile
digestive.
Asigură protecţia medicamentului la acţiunea sucurilor digestive. – Hormoni, vaccinuri, seruri.
Evită calea digestivă în caz de intoleranţă digestivă, tulburări de deglutiţie, ingurgitare de substanţe toxice,
hemoragii digestive, intervenţii chirurgicale pe tub digestiv.
Siguranţa administrării medicamentului la pacienţii recalcitranţi sau inconştienţi;
Scop:
Explorator.
Terapeutic.
Calea de administrare:
Intravenos.
Intramuscular.
Intradermic.
Subcutanat.
Intraarterial.
Intrarahidian.
Intraosos.
Intramedular.
Subarahnoidian.
Intracardiac.
Locul injecţiilor (ca şi scopul) îl constituie ţesuturile în care se introduc medicamentele:

- Grosimea dermului- injecţia intradermică;
- Sub piele, în ţesutul celular subcutanat- injecţia subcutanată;
- Ţesutul muscular- injecţia intramusculară;
- În vasele sanguine- injecţia intavenoasa şi injecţia intraarterială;
- În inima – injecţia intracardiacă;
- În intervenţia de urgenţă –in măduva roşie a oaselor –intraosos;
- -in spaţiul subarahnoidian- subarahnoidian.
Prezentare farmaceutică:
Soluţii injectabile – în fiole.
Flacoane cu pulbere – însoţite de solvent.
Soluţii încărcate în seringi – pentru unică folosinţă.
Soluţiile injectabile pot fi:
Soluţii apoase.
Soluţii uleioase.
Suspensii – pentru absorbţie întârziată.
În principiu, diferitele substanţe se administrează astfel:
- Sarurile metalelor grele (bismut, mercur, iod, calciu, aur) se introduc intramuscular;
- Substanţele uleioase se injectează intramuscular profund;
- Soluţiile izotonice se pot injecta pe orice cale;
- Soluţiile hipotonice se administrează în circulaţia sanguină (intravenos, intraarterial)
- Cantităţile mari de substanţe (soluţii perfuzabile, sânge, derivate de sânge) se introduc intravenos sau
intraarterial;
- Pentru explorarea funcţiei anumitor organe sau vizualizarea sistemului arteriovenos, substanţele se introduc
direct în circulaţia sanguină (intravenos, intraarterial).
55
Unele substanţe pot determina reacţii de hipersensibilitate din partea bolnavului,
Ceea ce necesită testarea prealabilă a sensibilităţii.
Reguli generale de pregătire a injecţiilor:
Se verifică:
 Medicamentul prescris.
 Doza – concentraţia – modul de administrare.
 Volum soluţiei de injectat pentru adaptarea seringii.
 Integritatea fiolei, a ambalajului.
 Valabilitatea.
 Modul de păstrare şi depozitare.
Se verifică materialul şi instrumentarul necesar administrării.
Se verifică soluţia injectabilă.
Se dezinfectează locul ales pentru injecţie.
Se încarcă corect seringa.
Injectarea se face imediat după încărcarea în seringă.
Materiale necesare:
 Seringă cu ac adaptate injecţiei.
 Acele au lungimi diferite şi culori convenţionale: galben, verde (i.M., i.v.), albastru, mov (s.c.),
portocaliu (s.c.), negru (i.M., i.v.), verde (i.M., i.d.), roz (recoltare, dizolvare şi extragere soluţii).
Acele – au diferite dimensiuni, în funcţie de utilizare:
- Pentru injecţii intradermice au lungime 10 – 25 mm, grosime 0,4 m şi bizou scurt
- Pentru injecţii subcutanate au lungime 25 – 30 mm, grosime 0,6 – 0,8 mm şi bizou lung
- Pentru injecţii intramusculare sunt lungi de 50 – 80 mm, grosime 0,7 – 0,8 mm şi bizou lung
- Pentru injecţii intravenoase au lungime 30 – 40 mm, grosime 0,8 – 1 mm şi bizou scurt
 Soluţie de injectat verificată.
 Tampoane cu alcool pentru dezinfecţia tegumentelor.
 Garou, leucoplast.
 Pile pentru tăierea gâtului fiolelor.
 Mănuşi de protecţie, mască de tifon.
 Material pentru protecţia patului.
 Tăviţă renală.
 Trusă cu medicaţie de urgenţă pentru eventualele accidente.
Se anunţă şi explică tehnica şi necesitatea ei.
Se informează pacientul asupra durerii resimţite.
Se aşează pacientul în poziţie comodă, atât pentru el, cât şi pentru asistenţă care execută tehnica.
La nevoie se rade pilozitatea de pe locul ales.
Se dezinfectează locul şi se lasă să se usuce.
Montarea şi încărcarea seringii:
Se verifică integritatea ambalajului şi termenul de valabilitate.
Se desface ambalajul de sus în jos.
Se înşurubează acul de amboul seringii.
Se îndepărtează protecţia acului.
Se dezinfectează (cu tampon cu alcool) gâtul fiolei şi se deschide fiolă (după ce lichidul din gâtul fiolei
revine în fiolă prin mişcări de rotaţie).
Se aspiră soluţia în seringă:
- Se goleşte lichidul din vârful fiolei prin mişcări de rotaţie
- Se dezinfectează gâtul fiolei prin ştergere cu tamponul îmbibat în alcool
- Se deschide fiola astfel: se ţine cu mâna stânga iar cu policele şi indexul mâinii drepte protejate cu o
compresă sterilă se deschide partea subţiată a fiolei
- Se introduce acul în fiolă deschisă, ţinută între policele mâinii drepte şi având grijă ca bizoul acului să fie
permanent acoperit cu soluţia de aspirat;
- Fiola se înclina treptat;
- Se îndepărtează aerul din seringă, fiind în poziţie verticală cu acul îndreptat în sus, prin împingerea
pistonului până la apariţia primei picături de soluţie prin ac;
- Se schimba acul de aspirat cu cel folosit pentru injecţia care se face;
Nu se ating pereţii fiolei cu acul.
Încărcarea seringii din flacoane cu dop de cauciuc:
56
Se îndepărtează apărătoarea metalică şi se dezinfectează dopul.
Se aspiră aer în seringă în cantitate egală cu lichidul ce trebuie aspirat din flacon.
Se perforează flaconul şi se răstoarnă.
Se introduce aerul sub presiune în flacon – lichidul se goleşte singur în seringă.
Acul cu care s-a perforat dopul de cauciuc se schimba cu acul pentru injecţie.
Se elimină aerul din seringă până apare o bulă de soluţie pe vârful acului.
Se ataşează protecţia la ac.
- Gâtul fiolei se rupe fără să se spargă
- Nu se produc leziuni ale mâinilor la deschiderea fiolei
- Pacientul nu are istoric de alergie medicamentoasă
- Soluţia este precipitată, decolorata sau expirată.
- Folosiţi altă fiolă
- Cioburile de sticlă cad în fiolă când gâtul fiolei; se sparge la deschidere
- Aruncaţi fiolă
- Folosiţi altă fiolă
- Nursa suferă tăieturi ale degetelor când încearcă să rupă gâtul fiolei
- Protejaţi-vă înainte
- Pansaţi-vă steril
- Pacientul are istoric de alergie la medicament şi trebuie testat
- Efectuaţi testul la indicaţia şi în prezenţa medicului
- Pacientul dezvoltă reacţii de sensibilizare la testare
- Interveniţi conform prescripţiei medicale
Dizolvarea pulberilor:
- Se aspira solventul în seringa
- Se îndepărtează căpăcelul metalic al flaconului se dezinfectează capacul de cauciuc, se asteaptă evaporarea
alcoolului
- Se pătrunde cu acul prin capacul de cauciuc şi se introduce cantitatea de solvent prescrisă
- Se scoate acul din flacon şi se agită pentru a completa dizolvarea;
Principii de igienă în pregătirea şi administrarea injecţiilor:
 Se folosesc seringi şi ace sterile – de unică întrebuinţare. După folosire se ard. Este interzisă
sterilizarea lor după utilizare.
 Seringile reutilizabile sunt decontaminate, curăţate, degresate, clătite, dezinfectate şi clătite, apoi
sterilizate prin metode standard.
 Materialele sterile de unică întrebuinţare se depozitează în spaţii special destinate.
 Este obligatorie spălarea şi dezinfectarea înainte şi după executarea fiecărei injecţii.
 Este obligatorie purtarea mănuşilor de protecţie în timpul executării tratamentelor parenterale.
 Se recomandă evitarea folosirii flacoanelor multidoză.
 Este obligatorie schimbarea acului după încărcarea seringii din flacon cu dop de cauciuc.
Tehnica generală a injecţiilor:
 Injectarea este întotdeauna lentă – pentru a preveni apariţia durerilor.
 Injectarea lentă sau foarte lentă la administrarea intravenoasă previne apariţia complicaţiilor.
 Locul puncţiei se acoperă cu tampon, iar acul se retrage brusc.
 După injectare se comprimă uşor locul.
 În cazul puncţiei arteriale, se aplică pansament compresiv – mai mult timp.
 Se desface garoul înaintea injectării soluţiei.
Observaţii:
Calea de administrare se alege în funcţie de:
• Hotărârea medicului.
• Scopul injecţiei.
• Rapiditatea asimilării medicamentului.
• Resorbţia şi metabolizarea medicamentului.
• Interacţiuni medicamentoase.
• Compatibilitatea soluţiei medicamentoase cu ţesuturile.
Fiola tăiată se administrează imediat.
Fiolele neetichetate se aruncă.
57
Emulsiile injectabile se agită înaintea administrării.
În cazul tratamentelor de lungă durată este obligatorie alternarea locului injecţiei.
Soluţia de bicarbonat de sodiu nu se recomandă ca lichid de diluţie.
Culoarea soluţiei injectabile diferă funcţie de concentraţie, diluant sau condiţii de păstrare.
Pentru fiecare injecţie se foloseşte seringă cu ac individual.
Soluţiile uleioase ce se încarcă greu în seringă se încălzesc în apă caldă pentru a le fluidifica.
Substanţele precipitate se agită bine până dispare orice depozit de pe fundul fiolelor.
Unele medicamente pot flocula în fiole (fapt specificat pe ambalaj). Se administrează după încălzire în apă
caldă.
Fiola în care cad cioburi de sticlă la deschidere se aruncă.
ADMINISTRAREA SUBSTANŢELOR DE CONTRAST:

Este obligatorie testarea sensibilităţii organismului la substanţa de contrast.
Testarea se face injectând 1 ml soluţie – fiola test → numai în prezenţa medicului.
Se aşteaptă 1-5 minute şi se observă reacţia bolnavului.
Dacă nu apare reacţie alergică se poate injecta soluţia pregătită pentru examinare.
Viteza de administrare:
15 secunde → examinare minutată.
1-2 minute → examinare obişnuită.
10-15 minute → administrare prin perfuzie.
23.A. INJECŢIA SUBCUTANATĂ
Definiţie: administrarea unei substante medicamentoase ăn stare lichida cu ajutorul unui ac adaptata
la seringa in tesutul subcutanat. Prin injecţie subcutanată se administrează de regulă soluţii cristaline,
izotone, care formează local un depozit din care difuzează lent spre sistemul capilar.
Scop –terapeutic
Obiectivele procedurii - introducerea în ţesutul celular subcutanat a unor medicamente în doza
prescrisă.
Indicaţii terapeutice
- Administrarea diverselor medicamente, precum: Heparinele fracţionate, insulină, atropină (prevenirea
şocului vagal), adrenalină (tratamentul reacţiilor alergice)
- Profilaxia unor afecţiuni infecto-contagioase: de ex.: vaccinul antigripal se poate administra subcutanat
profund sau intramuscular
Contraindicaţii
- Lipodistrofie (reacţie locală la injectarea prelungită a insulinei în acelaşi loc, manifestată fie
prin lipoatrofie= atrofia ţesutului celular subcutanat manifestată prin depresiuni la nivelul tegumentului, fie
prin lipohipertrofie = pierderea elasticităţii şi îngroşarea ţesuturilor).
- În cazul infecţiei locale se alege altă regiune de abord.
Locul injectiei- regiuni bogate în ţesut celular, lax, extensibil:
- fata externă a braţului.
- fata supero-externa a coapsei;
- fata supra- şi subspinoasa a omoplatului;
- regiunea subclaviculară;
- flancurile peretelui abdominal;
- central fesier.
Injecţiile subcutanate sunt contraindicate în zonele inflamate, edemațiate, care prezintă felurite leziuni sau
semne din naştere. Pot fi, de asemenea, contraindicate persoanelor cu tulburări de coagulare. Nu se
administrează în regiunea gâtului, cap, faţa internă a braţului, plica cotului, faţa antero-internă a coapsei,
58
perineu şi organele genitale. Se efectuează în regiunile cu ţesut celular subcutanat bogat (regiunea externă a
braţelor, a coapselor, regiunea pectorală, fosele iliace).
Când tratamentul subcutanat se administrează timp îndelungat, cum este cazul insulinei, locurile de
administrare se vor alege prin rotaţie.
Soluţii administrate:
- Sol izotone, nedureroase;
- Sol cristaline: insulina, cofeina, histamina, anticoagulante.
Resorbția- începe de la 5-10 min de la administrare şi durează în funcţie de cantitatea de substanţa
administrată.
- Tavă medicală/cărucior pentru tratament
- Seringi şi ace sterile adecvate
- Medicamentul de injectat
- Prescripţia sau F.O.
- Soluţii dezinfectante (alcool)
- Tampoane de vată sau comprese de tifon
- Mănuşi de unică folosinţă (opţional)
- Recipiente pentru colectarea deşeurilor
A) psihică:
- Informaţi, încurajaţi şi susţineţi pacientul;
- Explicaţi scopul injecţiei, a efectelor dorite şi nedorite, a orarului de administrare dacă este cazul;
- Obţineţi consimţământul informat.
B) fizică:
- Asiguraţi intimitatea pacientului;
- Aşezaţi pacientul în funcţie de starea sa în poziţie şezândă cu mâna sprijinită pe şold sau în decubit dorsal;
- Stabiliţi locul de elecţie (injecţia se poate efectua pe faţa externă a braţului, faţa supraexternă a coapsei,
regiunea supra şi sub spinoasă a omoplatului, regiunea deltoidiană, flancurile peretelui abdominal, regiunea
subclaviculară).
- Spălaţi-vă pe mâini, cu apă şi săpun
- Dezinfectaţi-vă mâinile
- Îmbrăcaţi mănuşi de unică folosinţă (opţional)
- Încărcaţi seringă cu soluţia medicamentoasă prescrisă
- Eliminaţi bulele de aer din seringă
- Schimbaţi acul cu altul capişonat, adecvat
- Alegeţi locului de injectare: se evită regiunile pe unde trec superficial trunchiuri vasculare şi nervoase,
suprafeţele tegumentare în contact apropiat cu elemente osoase, regiunile supuse la compresie prin poziţie
sau îmbrăcăminte
- Regiunea ideală pentru injecţia subcutanată este cea deltoidiană, periombilical, faţa antero-externă a
coapselor
- Pentru injectarea Adrenalinei şi Atropinei se preferă regiunea deltoidiană (pacientul se poziţionează cu
mâna în şold)
- Pentru injectarea heparinelor fracţionate: periombilical (pacientul se găseşte în decubit dorsal sau poziţie
semi-Fowler)
- Pentru injectarea Insulinei se alternează continuu regiunile, pentru a preveni apariţia lipodistrofiei
- Antiseptizarea locală a tegumentului pacientului (nu cu alcool medicinal dacă este vorba despre injectarea
Insulinei)
- Dezinfectaţi locul de elecţie cu alcool
- Pliaţi tegumentul între police şi index fixându-l şi ridicându-l de pe planurile profunde
- Pătrundeţi cu rapiditate în tegument cu bizoul acului în sus în stratul subcutanat la 45° sau 90°
- Verificaţi poziţia acului prin aspirare
- Injectaţi lent soluţia medicamentoasă
- Retrageţi acul cu rapiditate după aplicarea tamponului cu alcool lângă ac
- Nu recapsulaţi acul
- Masaţi locul injecţiei cu tamponul cu alcool exercitând o uşoară presiune
- Îndepărtaţi-vă mănuşile, spălaţi mâinile.
59
- Aşezaţi pacientul într-o poziţie comodă în repaus
- Observaţi în permanenţă faciesul pacientului, tegumentele, comportamentul (posibil frison, agitaţie).
- Colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform pu (precauţiunilor universale); acul se aruncă necapişonat
- Îndepărtaţi-vă mănuşile
- Spălaţi-vă pe mânii.
Notarea procedurii
Notaţi:
- Notaţi procedura în dosarul/planul de îngrijire;
- Nume, prenume;
- Data şi ora administrării;
- Tipul soluţiei administrate, doza.
- Medicamentul este injectat lent în zona selectată când nu se aspiră sânge
- Pacientul prezintă răspuns favorabil la medicamentul injectat, fără efecte adverse secundare; facies relaxat,
comportament adecvat
- Acul înţeapă un vas de sânge atunci când este introdus în ţesutul subcutanat.
- În acest caz acul şi seringă cu soluţia respectivă se aruncă şi se pregătesc altele pentru injectare în
alt loc
- Zona devine roşie, îndurata sau dureroasă după injectare
- Se aplică comprese reci sau gheaţă
- Durere violentă prin atingerea unei terminaţii nervoase sau distensie bruscă a ţesutului
- Ruperea acului
- Se masează locul
- Se extrage acul.
Observaţii:
Nu se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită, furuncule etc.
Se evită injectarea repetată în acelaşi loc – se schimbă periodic locul.
Numai în cazuri speciale se poate injecta şi soluţii uleioase.
NU se administrează compuşi de metale cu greutate moleculară mare. – Iod, bismut, mercur etc.
Este STRIC INTERZIS a se administra pe această cale clorură de sodiu.
Consideraţii speciale
- Locul indicat de administrare a heparinei este în abdomenul inferior, sub ombilic.
- Se va avea întotdeauna în vedere să se alterneze locurile de injectare pentru a preveni complicaţiile
(lipodistrofia, de exemplu, un răspuns imun normal al organismului ce apare în cazul injectării repetate în
acelaşi loc)
- Nu se dezinfectează cu alcool la administrarea insulinei
- După injectarea cu heparină, se menţine seringă cu acul încă 10 secunde înainte de a se scoate. Se va evita
masarea zonei de injectare
- Dacă apar echimoze la locul injectării cu heparina se poate aplica gheaţă în primele 5 minute după injectare
şi apoi se face compresie
- Nu se recapeaza acul pentru a evita înţeparea.
- Materialele folosite se arunca în recipientele potrivite.
Concluzii:
Revărsat lichidian – când acul a intrat parţial în derm.
Tumefacţia stratului subcutanat, fără apariţia papulei cu aspect de coajă de portocală când acul a pătruns prea
profund.
Lipotimie.
Stare de şoc – în caz de testare a unor alergeni.
Reacţie intensă la necroza unor porţiuni de tegument din cauza distensiei puternice prin injectarea de soluţii
hipotone.
Observaţii:
Nu se face dezinfecţia cu alcool a locului injecţiei dacă se face testare la tuberculină – alcoolul inactivează
tuberculina.
Pentru anestezie locală injecţie se poate face pe orice suprafaţă a corpului.
60
În cazul efectuării testelor alergologice, se pregătesc: Adrenalină, Efedrină, Hemisuccinat de Hidrocortizon,
cardiotonice.
23. B. INJECŢIA INTRADERMICĂ
Injecţia intradermică – introducerea unor substanţe medicamentoase izotonice, în organism, cu ajutorul

unui ac ataşat la seringă, în stratul dermic.
SCOP:
- Explorator, executarea intradermoreacţiei (I.D.R.);
- Anesteziant (infiltraţie dermică cu novocaină);
- Terapeutic (desensibilizări în afecţiuni alergice).
- Injectarea de alergeni în piele ca metodă de diagnostic pentru aprecierea reacţiei la alergeni.
- Testarea la tuberculină sau PPD.
- Testarea unor medicamente cu potenţial de sensibilizare a organismului (antibiotice, anestezice)
LOC DE ELECŢIE:
- Faţa anterointerna a antebraţului şi braţului;
- În scop anesteziant pe orice suprafaţă a corpului;
- Se evita regiunile cutanate cu foliculi piloşi.
Pregătiţi următoarele materiale:
- Tavă medicală/cărucior
- Substanţa sau medicamentul prescris
- Seringi sterile de 1 ml cu dozaj corespunzător
- Ace sterile fine, cu bizoul scurt
- Comprese sau tampoane cu alcool
A) PSIHICĂ:
- Informaţi şi explicaţi pacientului procedura
- Explicaţi scopul injecţiei, efectele dorite şi nedorite
B) FIZICĂ:
- Asiguraţi intimitatea pacientului
- Cercetaţi zonele de elecţie: regiunea anterioară a antebraţului, faţa externă a braţului şi a coapsei
- Stabiliţi locul pentru injecţie evitând zonele pigmentate, decolorate sau infectate
- Poziţionaţi pacientul în funcţie de locul selectat şi de starea sa: decubit dorsal, poziţie şezândă sau
semişezândă
- Obţineţi informaţii suplimentare despre medicament, dozare, efectele posibile
- Intervievaţi pacientul pentru a identifica profilul alergologic al acestuia precum şi experienţa legată de
testare
- Spălaţi-vă mâinile, folosiţi mănuşi de unică folosinţă
- Efectuaţi diluţia necesară şi stabiliţi doza corectă conform procedurii standard, acolo unde este cazul
- Aspiraţi soluţia în seringă respectând procedura
- Eliminaţi aerul din seringă
- Dezinfectaţi zona aleasă cu alcool şi verificaţi să nu aibă păr, leziuni, edeme, echimoze şi lăsaţi pielea să se
usuce
- Îndepărtaţi capacul de la ac prin tracţiune
- Întindeţi pielea din zona injecţiei folosind policele mâinii nedominante
- Poziţionaţi seringa astfel încât acul să fie aproape paralel (tangent) cu pielea pacientului şi cu bizoul
orientat în sus
- Introduceţi acul în straturile cele mai superficiale ale pielii, aproximativ 4mm, astfel încât vârful să fie
vizibil prin piele
- Injectaţi lent soluţia împingând pistonul, fără să aspiraţi
- Observaţi formarea la locul inoculării, a unei papule albe cu diametrul de 5-6 mm
61
- Extrageţi rapid acul fără să masaţi locul
- Îndepărtaţi mănuşile de unică folosinţă
- Ajutaţi pacientul să adopte o poziţie confortabilă şi să rămână în repaus la pat
- Menţineţi zona injecţiei accesibilă observaţiei
- Supravegheaţi atent pacientul după testarea sensibilităţii la anumite medicamente (antibiotice, anestezice)
sau alergeni
- Citiţi reacţia locală după 20 - 30 de minute sau 48 - 72 de ore (în funcţie de situaţie)
- Anunţaţi medicul şi interveniţi de urgenţă în caz de complicaţii
- Aruncaţi materialele folosite în containere speciale; acul se aruncă necapișonat;
- Spălaţi-vă mâinile.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Procedura în fişa de proceduri sau în planul de îngrijire: nume, prenume, substanţa administrată, doza, data
şi ora inoculării
- Notaţi data şi ora citirii reacţiei locale precum şi caracteristicile
- Medicamentul este administrat respectând cele cinci reguli: pacientul identificat, medicamentul prescris,
doza corectă, calea adecvată, timpul potrivit
- Pacientul este liniştit, relaxat iar la locul inoculării nu apar reacţii majore de sensibilizare
- Vârful acului nu pătrunde în derm şi soluţia se scurge în afară
- Se pătrunde cu aproximativ 1 mm mai profund în grosimea dermului
- Acul pătrunde prea adânc, determinând o infiltraţie difuză, tumefacţia stratului subcutanat fără să se
formeze papulă albă delimitată, refularea soluţiei injectabile;
- Se retrage uşor acul şi se repoziţionează în grosimea dermului
- La locul testării apar reacţii pozitive sau intens pozitive: tulburări trofice, vezicule, ulceraţii, necroza
ţesutului (din cauza distensiei puternice prin injectarea de soluţii hipotonice);
- Lipotimie, risc de accidentare prin cădere dacă pacientul nu rămâne în repaus la pat sau stare de şoc
- Se lămureşte pacientul despre obligativitatea menţinerii repausului la pat 30 de minute după
injecţie
- Reacţie anafilactică său şoc anafilactic care ameninţă viaţa
- Se intervine de urgenţă conform protocolului
23.C. INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ
Injecţia intramusculară – constituie introducerea unor soluţii izotonice, uleioase sau a unei substanţe coloidale în
stratul muscular prin intermediul unui ac ataşat la seringă.
Scop: terapeutic – injectarea soluţiilor cristaline.
Contraindicaţii:
- Şoc – datorită centralizării volumului circulant
- Diateza hemoragică şi riscul formării de hematom (în terapia cu anticoagulante) tulburări de coagulare
hemofilie, tratament cu heparina), în timpul unui infarct miocardic.
Se evita zonele cu edeme, iritaţii, semne din naştere, echimoze.
Locul de elecţie: muşchii voluminoşi, lipsiţi de trunchiuri importante de vase şi nervi, a căror lezare ar putea
provoca accidente; în muşchii fesieri se evita lezarea nervului sciatic:
62
- Cadranul super extern fesier - rezulta din întretăierea unei linii orizontale, care trece prin marginea
superioară a marelui trohanter, până deasupra şanţului interfesier, cu alta verticală perpendiculară pe mijlocul
celei orizontale;
- Când pacientul e culcat se caută ca repere punctuale Smirnov şi Bartehelmy (punctul Smirnov este situat la
un laţ de deget deasupra şi înapoia marelui trohanter; punctul Barthelmy este situat la unirea treimii externe
cu cele două treimi interne a unei linii care uneşte splina iliacă anteroposterioara cu extremitatea şanţului
interfesier);
- Când pacientul este în poziţie şezând, injecţia se poate face în toată regiunea fesieră, deasupra liniei de
sprijin;
- Şezând se efectuează în toată regiunea fesieră deasupra punctului de sprijin.
În aceste zone nu exista riscul de a înţepa nervul sciatic sau vasele mari din musculatura fesieră.
- Muşchii externi şi anteriori ai coapsei;
- La sugari – regiunea mijlocie a coapsei, muşchiul deltoid;
- Introducerea în ţesutul muscular a unei doze medicamentoase prescrise.
- Fiolă sau flaconul cu medicamentul prescris;
- Prescripţia medicală sau F.O.;
- Seringi şi ace sterile: mărimea depinde de cantitatea de medicament prescris şi de caracteristicile anatomice
ale pacientului;
- Comprese sau tampoane cu alcool;
- Mănuşi de cauciuc (opţional).
A) PSIHICĂ:
- Intervievaţi pacientul pentru a identifica un potenţial alergic;
- Informaţi şi explicaţi pacientului procedura;
- Explicaţi scopul injecţiei, efectele dorite şi nedorite, orarul de administrare dacă este cazul;
- Obţineţi consimţământul informat.
B) FIZICĂ:
- Stabiliţi locul de elecţie: cadranul supero-extern fesier, deasupra marelui trohanter; faţa externă a coapsei,
în treimea mijlocie, faţa externă a braţului în muşchiul deltoid.
- Poziţionaţi pacientul în funcţie de locul ales şi de starea sa: decubit ventral, decubit lateral cu membrul
inferior de deasupra relaxat, poziţie şezândă, ortostatism.
- Asiguraţi-vă că zona nu este contractată şi nu prezintă noduli.
- Verificaţi prescripţia medicală;
- Identificaţi pacientul;
- Spălaţi-vă mâinile, folosiţi mănuşi de unică folosinţă (opţional);
- Aspiraţi soluţia din fiolă sau flacon conform procedurii;
- Eliminaţi bulele de aer din seringă;
- Schimbaţi acul cu altul capişonat;
- Inspectaţi locurile posibile pentru injecţie;
- Dezinfectaţi larg zona aleasă;
- Îndepărtaţi capacul de la ac prin tracţiune;
- Întindeţi pielea, la locul ales, între policele şi indexul mâinii nedominante;
- Introduceţi rapid acul în ţesutul muscular, în unghi de 90° ţinând seringa în mâna dominantă între police şi
celelalte degete, 4-7 cm;
- Fixaţi amboul acului cu mâna nedominantă şi prindeţi partea externă a pistonului cu mâna dominantă;
- Aspiraţi lent, trăgând pistonul înapoi pentru a verifica dacă acul este într-un vas de sânge;
63
- Injectaţi lent soluţia medicamentoasă: 10 secunde pentru fiecare ml de soluţie, dacă nu s-a aspirat sânge;
- Extrageţi rapid acul adaptat la seringa fixând amboul;
- Masaţi locul injecţiei cu un tampon cu alcool, exercitând o uşoară presiune.
- Ajutaţi pacientul să se îmbrace şi să adopte o poziţie comodă.
- Încurajaţi pacientul să facă exerciţii fizice pentru membrul inferior.
- Evaluaţi locul injecţiei după 2 - 4 ore de la administrare, dacă este posibil.
- Aruncaţi materialele folosite în containere speciale conform PU;
- Acul se aruncă necapişonat;
- Spălaţi-vă mâinile după îndepărtarea mănuşilor.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
Procedura în planul de îngrijire şi în fişa de proceduri:
- Nume, prenume.
- Substanţă administrată, doză.
- Data şi ora administrării.
- Medicamentul este injectat lent în zona selectată, când nu se aspiră sânge;
- Pacientul prezintă un răspuns terapeutic la medicamentul administrat; faciesul este relaxat, comportamentul
liniştit.
- Acul înţeapă un vas de sânge atunci când este introdus în ţesut:
- Se schimbă poziţia acului sau se înţeapă în alt loc;
- Acul întâmpină rezistenţă datorită contactului cu osul în cazul pacientului denutrit, caşectic;
- Se recomandă în astfel de situaţii folosirea unor ace mai scurte şi mai groase pentru a preveni riscul
ruperii acestora la contactul cu osul;
- Zona devine roşie, îndurata sau dureroasă după injectare:
- Se aplică comprese reci sau gheaţă;
- Apar ameţeli, furnicături sau alterarea funcţiei musculare în zona injecţiei, determinate cel mai adesea de
iritaţia nervului sciatic sau a unui ram al acestuia:
- Se respectă locul de elecţie;
- Paralizie prin înţeparea nervului sciatic; se recomandă respectarea cadranului supero-extern fesier pentru
injectare;
- Embolie prin injectarea într-un vas de sânge a soluţiei uleioase:
- Se anunţă medicul;
- Se intervine de urgenţă conform protocolului.
Concluzii
• Durere violentă – prin atingerea nervului sciatic sau a unei terminaţii nervoase – se retrage acul şi se
schimbă locul injecţiei.
• Paralizie (totală sau parţială)– prin lezarea nervului sciatic.
• Ruperea acului – extragerea se va face manual sau chirurgical
• Necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare.
• Hematom.
• Supuraţie septică, abces, infecţie gravă.
• Flegmon – supuraţie septică prin nerespectarea normelor de asepsie şi antisepsie.
• Embolie uleioasă – prin introducerea accidentală a suspensiei uleioase într-un vas de sânge.
• Iritaţie periostală – injectarea medicamentului în apropierea osului.
• Transmiterea de boli infecto-contagioase sau infecţii generale – prin refolosirea seringilor şi acelor.
Observaţii:
64
Nu se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită, furuncule etc.
Se evită injectarea repetată în acelaşi loc – se schimbă periodic locul.
Verificarea poziţiei acului pentru soluţiile colorate se face prin detaşarea acului de la seringă.
• la pacienţii care au tratament îndelungat intramuscular se va ţine o evidentă clară a zonelor de injectare
pentru a le roti
• la pacienţii anxioși se poate ţine gheata câteva secunde pe zona de injectare înainte de administrare, pentru
a anestezia întrucâtva locul
• se încurajează pacientul întotdeauna să relaxeze muşchiul pentru ca injectarea într-un muşchi încordat este
dureroasă
• injecţia intramusculară poate distruge celule musculare determinând astfel creşteri ale nivelului CK
(creatinkinaza) care pot duce la o confuzie, deoarece aceeaşi creştereA poate indica un infarct miocardic.
Pentru a diferenţia cauzele, trebuie ceruta analiza celulelor musculare specifice inimii (CK-MB) Â şi a
lactodehidrogenazei. La pacienţii care necesită o monitorizare atentă a CKA şi CK-MBA se va schimba
modul de administrare medicamentoasa din intramuscular în intravenos, tocmai pentru a evita confuziile
precizate mai sus
• din cauza unui ţesut muscular mult mai slab dezvoltat, trebuie avut în vedere că la pacienţii vârstnici
absorbţia medicamentului are loc mult mai rapid
23.D. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIA MUSCULARĂ

ÎN FORMĂ DE Z
Injecţia musculară în formă de Z se foloseşte pentru a evita scurgerea de substanţă în ţesutul subcutanat. Se
foloseşte la administrarea substanţelor iritante şi cele care decolorează ţesutul subcutanat (cum ar fi fierul, de
exemplu) sau la pacienţii vârstnici care nu au ţesut muscular bine dezvoltat. Tragerea în lateral a pielii în
timpul injectării ajută ca substanţa să rămână în ţesutul muscular.
Tehnica trebuie făcută cu atenţie, deoarece scurgerea accidentală de substanţă în ţesutul subcutanat poate
produce atât disconfort pacientului, cât şi pătarea permanentă a ţesutului.
Materiale necesare:
- Medicaţia prescrisă
- Mănuşi
- Păduri alcoolizate
- Seringă şi ac
Pregătirea echipamentului:
- Se verifică prescripţia medicului
- Se spală mâinile
- Se asigură că seringa şi acul să fie potrivite pentru injecţia intramusculară
- Se trage soluţia în seringă şi apoi se mai trage puţin aer
- Se schimbă acul cu care s-a tras soluţia şi se ataşează cel pentru injecţia intramusculară
Administrarea:
- Se confirmă identitatea pacientului
- Se poziţionează pacientul expunându-i zona gluteală
- Se dezinfectează zona (cadranul supero-lateral al fesei) cu pad alcoolizat
- Se lasă să se usuce pielea
- Se pun mănuşile
- Se trage pielea în lateral, îndepărtând-o de locul ales pentru injecţie
- Se introduce acul (ca la injecţia intramusculară simplă, descrisă mai sus) la un unghi de 90 de grade
- Se aspiră pentru a verifica dacă apare sânge. Dacă apare se va retrage acul şi se va relua tehnica
- Se injectează substanţa şi, apoi, aerul tras în seringă odată cu substanţa
- Injectarea aerului după terminarea substanţei ajută la prevenirea scurgerii de substanţă din ac în ţesutul
subcutanat, atunci când acesta este retras
- Se aşteaptă încă 10 secunde după terminarea injectării, înainte de a scoate acul
- Se eliberează pielea care a fost trasă pentru a acoperi traiectul făcut de ac
- Nu se masează locul deoarece poate favoriza pătrunderea substanţei iritante în ţesutul subcutanat
- Se încurajează pacientul să se plimbe pentru a facilita absorbţia medicamentului.
- Nu se recapează acul.
- Se descarcă materialele folosite în recipientele de colectare specifice.
- Nu se va injecta mai mult de 5 ml de soluţie folosind injecţia intramusculară în formă de Z
65
- Se vor alterna locurile de injectare
- Se încurajează pacientul să se relaxeze în timpul injectării, deoarece administrarea medicamentului într-un
muşchi tensionat este mult mai dureroasă
- Dacă pacientul este imobilizat la pat şi nu se poate plimba după injectare va fi ajutat să facă exerciţii pasive
şi active în pat, pentru a facilita absorbţia medicamentului
23.E. INJECŢIA INTRAVENOASĂ
DEFINIŢIE: introducerea în circulaţia venoasă de soluţii medicamentoase cristaline izotone sau

hipertone, prin intermediul unui ac ataşat la o seringă.
SCOP:
Terapeutic – injectarea soluţiilor cristaline.
- Administrarea unui medicament direct în sistemul vascular în scop explorator; tratarea rapidă a problemelor
medicale ale pacientului; realizarea unei concentraţii înalte în sânge a medicamentului, într-un timp scurt
LOCUL DE ELECŢIE:
Venele de la plica cotului, antebraţ, faţa dorsală a mâinii, vena maleolară, vena jugulară, venele epicraniene
la sugari şi copii.
Abordul periferic este făcut de asistenţă medicală, abordul central de către medic. Alegerea tipului de abord
se face în funcţie de:
Starea pacientului.
Tipul medicamentului.
Cantitatea de administrat.
Durata tratamentului.
Se evită regiunile care prezintă procese supurative sau afectări dermatologice.
- Fiolă sau flaconul cu soluţia izotonă sau hipertonă
- Ace sterile cu bizoul ascuţit dar scurt
- Seringi sterile cu amboul excentric, de capacităţi adecvate cantităţii de medicament prescris
- Comprese sau tampoane cu alcool
- Materiale pentru puncţia venoasă
A) PSIHICĂ:
- Informaţi pacientul despre procedură
- Explicaţi-i scopul injecţiei, efectele dorite şi nedorite;
B) FIZICĂ:
- Verificaţi locurile de elecţie, evitând zonele cu echimoze, cu pilozitate accentuată sau cu infecţie
- Stabiliţi locul pentru injecţie: venele de la plică cotului - bazilică sau cefalică; venele de pe partea dorsală a
mâinii, venele de pe partea posterioară a gambei, venele epicraniene (la copii); venele jugulare
- Poziţionaţi pacientul în siguranţă în funcţie de locul ales şi de starea sa; decubit dorsal,
Poziţie semişezândă
Injecţia intravenoasă cuprinde 2 timpi:
Puncţia venoasă.
Injectarea soluţiei medicamentoase.
- Obţineţi informaţii suplimentare dacă medicamentul este nou
- Aspiraţi soluţia din fiolă sau flacon conform procedurii standard
- Eliminaţi bulele de aer din seringă menţinând seringa în poziţie verticală
- Schimbaţi acul cu altul capişonat
- Legaţi garoul, palpaţi traiectul venei
- Dezinfectaţi larg zona aleasă pentru injecţii
- Îndepărtaţi capacul de la ac prin tracţiune
66
- Efectuaţi puncţia venoasă conform procedurii
- Verificaţi poziţia acului prin aspirare
- Desfaceţi garoul dacă acul este în venă
- Injectaţi lent soluţia medicamentoasă, observând locul puncţionat şi reacţiile pacientului
- Extrageţi rapid acul adaptat la seringă
- Comprimaţi locul injecţiei cu tampon cu alcool, 3 - 5 minute pentru hemostază completă
- Observaţi locul injecţiei pentru sângerare
- Ajutaţi pacientul să ocupe o poziţie confortabilă
- Explicaţi-i conduita ulterioară dacă medicamentul a fost administrat în scop explorator
- Supravegheaţi pacientul pentru a surprinde unele complicaţii şi anunţaţi medicul dacă apar
- Colectaţi materialele folosite în containere speciale, conform PU
- Acul se aruncă necapişonat
- Spălaţi-vă mâinile după îndepărtarea mănuşilor
NOTAREA PROCEDURII
- Nume, prenume;
- Data şi ora administrării;
- Tipul soluţiei administrate, doza.
- Medicamentul este injectat lent când vena este corect puncţionată
- Pacientul prezintă un răspuns terapeutic la medicamentul administrat în acest scop
- Pacientul nu dezvoltă reacţii de sensibilizare la medicamentul injectat în scop explorator
- Flebalgie prin injectarea prea rapidă a soluţiei sau prin introducerea unor substanţe iritante pentru intimă
vasului (ex. Soluţiile hipertone)
- Injectaţi lent soluţia
- Senzaţia de uscăciune în faringe şi valul de căldură
- Injectaţi soluţia foarte lent
- Comunicaţi cu pacientul
- Hematomul prin perforarea venei sau retragerea acului fără îndepărtarea garoului
- Aplicaţi comprese umede reci
- Ameţeli, lipotimie, colaps
- Anunţă medicul
- Reacţii anafilactice la soluţiile injectate în scop explorator
- Anunţă medicul
- Se intervine de urgenţă conform protocolului.
Concluzii:
• Durere – la puncţionarea pielii.
Embolie gazoasă – introducerea de aer în cantitate mare, brusc, în sistemul vascular care poate duce la
moarte.
• Hematom.
• Revărsat sanguin – prin străpungerea venei sau prin retragerea acului fără a ridica garoul (stază).
• Tumefierea bruscă a ţesutului - revărsarea soluţiei injectate în afara venei.
• Flebalgie – durere vie pe traiectul venei prin efect iritativ. Sau prin injectare prea rapidă.
• Valuri de căldură, senzaţiei de uscăciune în faringe – se impune injectarea mai lentă a medicamentului.
• Injectarea paravenoasă a soluţiei – se manifestă prin durere accentuată, tumefacţie, necroză. Se
raportează imediat medicului, se fac infiltraţii locale cu ser fiziologic şi substanţe resorbante.
• Ameţeli, lipotimie, colaps – se întrerupe injectarea şi se anunţă de urgenţă medicul.
• Hipotensiune pe cale reflexă – injectarea prea rapidă a soluţiei medicamentoase.
• Embolie uleioasă – prin greşirea căi de administrare a substanţelor uleioase – se produce decesul
pacientului.
• Paralizia nervului median – consecinţa injectării paravenoase a substanţelor cu acţiune neurolitică. Se
administrează substanţe neutralizante.
• Puncţionarea şi injectarea unei artere – produce necroza totală a extremităţilor: durere exacerbată,
albirea mâinii, degete cianotice. Se întrerupe de urgenţă injectarea.
67
Observaţii:
Dacă staza venoasă este prea lungă sau prea strânsă pacientul poate prezenta frison → se slăbeşte sau
se detaşează garoul.
Dacă injectarea se va face prin ac-fluturaş este necesară scoaterea aerului din cateter înaintea
puncţionării. Fluturaşul este ţinut de „aripioare”, se puncţionează venă şi se continuă tehnica injecţiei.
Cateterul intravenos – canulă flexibilă – este prevăzut cu mandren şi dispozitiv translucid pentru
observarea picăturilor de sânge.
Nu se retrage mandrenul în timpul puncţiei venoase, ci când apare sângele la capătul translucid.
Nu se puncţionează vena după apariţia hematomului – se comprimă locul 3-5 minute.
Repetarea injecţiei în aceiaşi venă se face tot mai central faţă de puncţiile anterioare – niciodată mai
jos.
Alegerea celei mai bune vene se face după aplicarea garoului.
Nu se face injecţie intravenoasă decât în poziţie decubit dorsal – niciodată în poziţie şezând.
24. PERFUZIA
DEFINIŢIE:
~ Introducerea pe cale parenterală – intravenoasă – picătură cu picătură a soluţiilor medicamentoase
pentru reechilibrarea hidroionică şi volemică a organismului.
METODE DE PERFUZARE:
• prin intermediul unui ac fixat în venă.
• prin canule din plastic introduse prin lumenul acelor.
• chirurgical – prin denudarea venei şi fixarea pentru un timp mai îndelungat a unei canule din plastic.
• cu pompă de perfuzie → pompa de perfuzie este un sistem electronic de administrare a soluţiilor
perfuzabile, cu reglare programată a volumului şi fixarea ratei fluxului de lichid.
SCOP:
• Terapeutic.
• Anestezic.
• Hidratare şi mineralizare.
• Administrarea de medicamente cu efect prelungit.
• Depurativ – diluând şi favorizând excreţia din organism a produşilor toxici.
• Completarea proteinelor sau a altor componente sanguine.
- Introducerea i.v. a unei soluţii perfuzabile prescrise pentru hidratare, alimentare, menţinerea legăturii cu
circulaţia venoasă.
- Tavă medicală/cărucior pentru tratamente
- Seringi şi ace sterile adecvate
- Mănuşi sterile
- Soluţie perfuzabilă (pungă sau flacon) în termen de valabilitate, cu aspect nemodificat:
• Izotone → ser fiziologic 9g‰ NaCl, ser glucozat 5%, lactat de sodiu 1,9%, bicarbonat de sodiu 14‰,
soluţie de KCl 2%.
• Hipertone → soluţii glucozate 10,20, 33, 40%, soluţie NaCl 10,20%.
• Ringer - soluţie de electroliţi.
• Soluţie Darow, soluţie Krebs. Soluţie Buttler, soluţie Locke, soluţie Hartman, soluţie Tham, soluţie Fischer
– alcalină.
• Înlocuitori ai masei circulante: Dextran 70 - Macrodex, Dextran 40 - Rehomacrodex.
Marisang.
• Plasmă umană, sânge integral, derivate de masă eritrocitară.
- Trusa de perfuzat (perfuzor cu filtru sau fără filtru) în termen de valabilitate, integră
- Branulă/canulă sau fluturaş
- Soluţie dezinfectantă, comprese sterile
- Garou, leucoplast sau bandă adezivă non alergică
- Etichetă
- Muşama, aleză (o bucată de pânză)
- Stativ telescopic
- Recipiente de colectare a deşeurilor
A) PSIHICĂ:
68
- Informaţi şi explicaţi procedura pacientului pas cu pas (scopul acesteia, senzaţiile care pot să apară,
riscurile perfuziei i.v.)
- Instruiţi pacientul privind:
• semnele şi simptomele infiltraţiei, inflamaţiei şi flebitei
• informarea nursei dacă se modifică debitul, dacă soluţia nu se mai scurge, dacă în tubul perfuzorului a
apărut sânge, dacă are senzaţie de frig
• posibilitatea de mişcare/deplasare având perfuzie montată
• acordaţi atenţie persoanelor vârstnice şi asiguraţi-vă că au auzit şi înţeles ce li s-a spus
B) FIZICĂ:
- Poziţia pacientului - decubit dorsal
- Alegeţi locul pentru puncţia i.v.:
• la adulţi sunt preferate venele de la plică cotului (cefalica, bazilică şi median cubitală);
• evitaţi vena dureroasă la palpare; selectaţi venele bine dilatate;
• la bătrâni, dacă este posibil evitaţi:
- Venele dorsale ale mâinii braţul dominant pentru puncţie venoasă deoarece aceste locuri interferă
mult cu independenţa vârstnicului
• examinaţi calitatea şi starea venelor.
- Verificaţi prescripţia medicală privind cantitatea şi tipul soluţiei
- Spălaţi mâinile/îmbrăcaţi mănuşi sterile
- Aduceţi materialele lângă patul pacientului
- Pregătiţi soluţia perfuzabilă şi trusa de perfuzat
- Menţineţi asepsia când se deschide trusa de perfuzat sterilă şi soluţia perfuzabilă
- Suspendaţi punga sau flaconul cu soluţia perfuzabilă în stativ
- Deschideţi trusa de perfuzat
- Fixaţi clema/prestubul la o distanţă de 2- 5 cm mai jos de picurător
- Închideţi clema/prestubul perfuzorului, îndepărtaţi capacul acului şi introduceţi-l în locul de intrare, în
pungi sau flacon
- Presaţi uşor picurătorul (camera de scurgere a perfuzorului) şi lăsaţi să se umple până la jumătate
- Înlăturaţi capacul protector de la capătul tubului şi deschideţi clema/prestubul
- Lăsaţi lichidul să curgă până ce se elimină bulele de aer, ţinând tubul perfuzorului curbat cu amboul în sus
pentru a nu se pierde mult lichid
- Închideţi clema/prestubul şi puneţi capacul protector
- Selectaţi locul potrivit (venele distale sau proximale)
- Puneţi muşamaua şi aleza sub braţul pacientului
- Aplicaţi garoul la 10-12 cm deasupra locului de inserţie; capetele garoului trebuie direcţionate spre partea
proximală - Verificaţi prezenţa pulsului distal, radial
- Recomandaţi pacientului să strângă pumnul
- Efectuaţi puncţia venoasă:
- Dacă venele nu sunt vizibile şi nu se pot simţi la palpare, încercaţi procedeele:
A) rugaţi pacientul să închidă şi să deschidă pumnul
B) daţi drumul la garou şi rugaţi pacientul să-şi coboare mâna sub nivelul inimii pentru a i se umple venele,
apoi reaplicaţi garoul
C) înlăturaţi garoul şi puneţi o compresă caldă şi umedă pe venă timp de 10-15'
- Dezinfectaţi tegumentul (tampon cu alcool timp de 60 secunde) folosind mişcări circulare de la centru în
afară cu câţiva cm.
- Poziţionaţi mâna nedominantă la 4-5 cm sub locul de puncţie şi cu policele se întinde pielea deasupra venei
- Îndepărtaţi capacul protector de pe amboul tubului de perfuzor şi adaptaţi perfuzorul la ac sau
- Ataşaţi acul perfuzorului la tubul perfuzorului şi puncţionaţi vena ţinând acul cu bizoul în sus, în mâna
dreaptă şi introduceţi-l la un unghi de 10-30°, deasupra venei sau dintr-o parte a venei (poziţia oblică)
- Urmăriţi cursul venei şi când sângele se întoarce prin lumenul acului avansaţi acul în venă, 1-2 cm
- Dezlegaţi garoul şi cereţi pacientului să desfacă pumnul
- Dacă se instalează perfuzia cu branulă/canulă sau, fluturaş, atunci fixaţi cu degetul arătător de la mâna
stângă exercitând presiune la 3cm deasupra locului puncţiei
- Extrageţi mandrenul de pe lumenul branulei şi ataşaţi capătul branulei la tubul perfuzorului
69
- Deschideţi clema/prestubul şi daţi drumul soluţiei să curgă; examinaţi ţesutul din jurul zonei de intrare
pentru semne de infiltraţii
- Fixaţi rata de curgere a soluţiei de 60 picături/minut.
- Aplicaţi pansament steril peste locul puncţiei
- Fixaţi acul, branula/canula, fluturaşul cu benzi de leucoplast, sau bandă non alergică
- Aplicaţi eticheta pe pungă sau flaconul de soluţie, indicând data, ora, medicaţia adăugată şi doza
- Aşezaţi pacientul într-o poziţie comodă
- Instruiţi pacientul - cum se poate mişca în pat şi deplasa în salon cu perfuzia
- Observaţi starea pacientului la fiecare 1-2 ore: facies, tegumente, frison, temperatura locală a tegumentelor
deasupra pansamentului, schimbări în starea mentală (nelinişte, confuzie), alterarea funcţiilor
neuromusculare, edeme.
- Inspectaţi locul de inserţie, dacă este posibil, peste 30 de minute după începerea perfuziei; notaţi culoarea
tegumentului (roşeaţă sau paloare)
- Măsuraţi semnele vitale, greutatea corporală - greutatea zilnică confirmă reţinerea sau pierderea lichidelor;
creşterea sau scăderea greutăţatii corpului cu 1kg corespunde la un litru de lichid reţinut său pierdut (Home şi
Swaringen.1997)
- Colectaţi urina - măsuraţi diureza
- Colectaţi deşeurile în containere speciale, conform PU
- Spălaţi-vă mâinile
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi în planul de îngrijire:
- Administrarea perfuziei
- Ora când a început perfuzia, locul, tipul de soluţie, cantitatea, debitul
- Reacţia pacientului
- Evaluarea răspunsului pacientului Ia administrarea soluţilor perfuzabile la fiecare oră arată că
• Semnele vitale sunt normale, greutatea normală
• Balanţa hidro-electrolitică normală
• Linia venoasă accesibilă
• Infiltraţia şi inflamaţia sunt absente
• Absenţa edemelor periferice
• Absenţa frisonului
• Pacientul a înţeles scopul şi riscurile terapiei i.v.
Rezolute nedorite/ce faceţi?
- Accidente ale puncţiei venoase (vezi Proceduri de nursing, partea I).
- Deficitul de volum al fluidelor manifestat prin: descreşterea cantităţii de urină, mucoase uscate,
hipotensiune, tahicardie.
- Excesul de volum al fluidelor- hiperhidratarea care poate duce la edem pulmonar acut (respiraţii scurte,
edeme, raluri pulmonare)
- Embolia gazoasă
- Infiltraţie - inflamaţie, posibil edem, nici cald nici rece, durere
- Flebita - durere, creşte temperatura tegumentelor, eritem de-a lungul venei - anunţaţi medicul
- Coagularea sângelui pe ac sau branulă - se previne prin introducerea pe lumen a soluţiei de heparină
- Venele nu sunt vizibile - încercaţi următoarele procedee de la efectuarea puncţiei venoase
- Lichidul nu se scurge, deşi acul este în venă:
- Verificaţi poziţia acului, mobilizaţi puţin
- Verificaţi presiunea lichidului
ATENŢIE
- Fricţiunea viguroasă şi multiplele loviri uşoare ale venelor, în special la persoanele în vârstă pot cauza
hematoame şi sau constricţii venoase
- Venele mai abordabile sunt cele ale membrelor superioare, nu cele ale membrelor inferioare (posibilitate de
trombozare)
- La bătrâni, dacă este posibil evitaţi venele dorsale ale mâinii, braţul dominant pentru puncţia venoasă
deoarece aceste locuri interferă mult cu independenţa vârstnicului
70
- Evitaţi venele dorsale fragile, la pacienţii în vârstă sau venele de la o extremitate cu circulaţie compromisă
(în cazuri de mastectomie, dializă, grefă sau paralizii)
- Evitaţi zonă care este dureroasă la palpare
- Aplicaţi principiile bunei comunicări, deoarece comunicarea clară la persoanele în vârstă este foarte
importantă când faceţi instruirea pacientului
- Fiţi siguri că pacientul a auzit şi a înţeles ce i s-a explicat.
- Dacă pacienţii sunt copii cu care se poate colabora, permiteţi-le să selecteze locul pentru puncţia i.v.,
deoarece poate creşte cooperarea
25. PUNCŢIA VENOASĂ
DEFINIŢIE
Puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui ac de puncţie.
SCOP
• Explorator
- Recoltarea sângelui petru examenele de laborator precum cele biochimice, hematologice, sreologice şi
bacteriologice
• Terapeutic
- Administrarea unor medicamente sub forma injecţiei şi a perfuziei intravenoase
- Recoltarea sângelui în vederea transfuzării sale
- Executarea tranfuziei de sânge sau derivate ale sângelui
- Sângerare în cantitate de 30-500 ml în edemul pulmonar acut, hiperteniune arterială
LOCUL PUNCTIEI- venele de la pliul cotului (cefalica şi bazilica), în locul unde se formează un "M" prin
anastomozarea lor
- Venele antebraţului
- Venele de pe fata dorsală a mâinii
- Venele subclaviculare
- Venele femurale
- Venele maleolare interne
- Venele jugularei şi epicraniene (de regulă se execută la sugar şi copil mic)
Crearea accesului la o venă pentru:
• recoltare de sânge în siguranţă pentru examene de laborator
• extragerea unei cantităţi de sânge
• introducerea medicamentelor în circulaţia venoasă
- Garou
- Seringi; ace; o canulă Buterfly (fluturaş); sistem vacutainer (după scop)
- Tampon
- Alcool
- Muşama, aleză
- Etichetă
- Eprubete
- Bandă adezivă non alergică
- Formulare pentru laborator
- Alte materiale în funcţie de obiectivul urmărit, tăviţa renală
- Recipient pentru colectarea materialelor
Verificaţi indicaţia medicului privind scopul puncţiei venoase
A) PSIHICĂ:
- Informaţi şi explicaţi pacientului necesitatea procedurii
- Explicaţi pacientului cum poate participa la procedură, anunţaţi-l că e puţin dureroasă
- Explicaţi-i pacientului că îi veţi recolta sânge sau veţi introduce medicamente
- Încurajaţi pacientul pentru a reduce anxietatea
- Întrebaţi-l dacă i s-a mai recoltat sânge altă dată; dacă a simţit leşin, transpiraţie, stare de greaţă, vărsătură
- Obţineţi consimţământul informai
B) FIZICĂ:
71
- Asiguraţi poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea pacientului, cu scopul şi locul puncţiei (decubit
dorsal sau mai rar şezând)
- Examinaţi calitatea şi starea venelor şi alegeţi locul
- Spălaţi mâinile şi puneţi mănuşile pentru a preveni contaminarea
- Selectaţi locul potrivit (venele distale sau proximale), venele de la plica cotului, mai rar cele de pe faţa
dorsală a mâinii
- Puneţi muşamaua sub braţul pacientului
- Aplicaţi garoul la 5 - 8 cm deasupra locului de puncţie; capetele garoului fiind direcţionate departe de zona
de puncţie
- Palpaţi vena
- Verificaţi prezenţa pulsului distal, radial
- Montaţi seringa şi ataşaţi acul
- Recomandaţi pacientului să strângă pumnul
- Dacă venele nu sunt vizibile şi nu se pot simţi la palpare încercaţi următoarea tehnică:
A) Rugaţi pacientul să închidă şi să deschidă pumnul
B) Daţi drumul la garou şi rugaţi pacientul să-şi coboare mâna sub nivelul inimii pentru a i se umple venele,
apoi reaplicaţi garoul şi bateţi încet pe venă pentru a deveni mai vizibilă
C) Înlăturaţi garoul şi puneţi o compresă caldă şi umedă pe venă timp de 10-15'
- Dezinfectaţi tegumentul (cu un tampon cu alcool), 60" folosind mişcări circulare de la centru în afară cu
câţiva cm, pentru a evita introducerea potenţialei flore de pe piele în interiorul vaselor pe perioada efectuării
procedurii
- Poziţionaţi mâna nedominantă la 4-5 cm sub locul de puncţie şi cu policele se întinde pielea dreaptă pe
venă
- Ţineţi acul cu bizoul în sus în mâna dominantă şi introduceţi-l la un unghi de 10-30°, de deasupra venei sau
dintr-o parte a venei, în poziţie oblică
- Urmăriţi cursul venei şi când sângele se întoarce prin lumenul acului avansaţi cu acul în venă 1-2 cm
- În cazul recoltării continuaţi puncţia conform obiectivului
- Aspiraţi sângele în seringă (cantitatea necesară pentru efectuarea analizelor indicate de medic)
- Dacă curgerea sângelui este rapidă dezlegaţi garoul pentru a preveni stază şi hemoconcentraţia care pot
modifica rezultatele testelor de laborator
- Dacă curgerea sângelui este lentă, nu dezlegaţi garoul decât înainte de a retrage acul cu seringă cu sânge
(dacă tehnică nu impune altfel)
- Plasaţi un tampon cu alcool pe locul puncţiei venoase şi uşor retrageţi acul cu seringa
- Aplicaţi o presiune blândă pe tamponul cu alcool, pe locul puncţiei 2-3' sau până se opreşte sângerarea;
aceasta previne extravazarea în ţesuturile din jur, cu cauzarea hematomului
- După oprirea sângerării aplicaţi o bandă adezivă peste tampon
- Transferaţi sângele din seringă în eprubete, după ce aţi detaşat acul de la seringă
- Aplicaţi etichetele pe eprubete, indicând numele şi prenumele bolnavului, proba recoltată, secţia care
trimite proba de sânge la laborator
- Observaţi faciesul pacientului, culoarea tegumentelor şi măsuraţi pulsul
- Întrebaţi pacientul dacă are stare de greaţă sau vomă
- Verificaţi locul puncţiei venoase pentru a fi siguri că nu s-a dezvoltat un hematom
- Sfătuiţi pacientul să nu flectrze antebraţul pe braţ
- Colectaţi deşeurile conform P.U. în recipiente speciale
- Îndepărtaţi mânuşile
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi procedura în fişa de proceduri şi în dosarul/planul de îngrijire
- Notaţi data, ora, locul puncţiei venoase, timpul când proba a fost trimisă la laborator
- Notaţi orice observaţie legat de starea şi reacţia pacientului
- Notaţi dacă puncţia a fost făcută pentru recoltarea analizelor şi specificaţi ce probe aţi recoltat, când au fost
trimise la laborator
72
- Pacientul are tegumente şi mucoase normal colorate
- Semnele vitale sunt normale
- Pacientul a înţeles scopul puncţiei venoase
- Pacientul nu a prezentat leşin, stare de greaţa, vomă, hematom
- Leşinul, starea de greaţă sau vomă
- Anxietatea
- Discutaţi cu pacientul şi încurajaţi-l
- Refuzul pacientului privind puncţia venoasă
- Extravazarea sângelui în ţesuturile din jur
- Hematomul
- Comprimaţi locul cu un tampon steril
- Nu repetaţi înţepătura în aceeaşi zonă
- Aplicaţi compresă rece
- Aplicaţi unguente care favorizează resorbţia
- Hemoliza sângelui recoltat
- Repetaţi recoltarea cu acordul pacientului:
- Recoltarea nu s-a făcut în condiţii corespunzătoare
- Infecţia
- Evitarea prin efectuarea procedurii în siguranţă
CONSIDERAŢII SPECIALE
- Niciodată nu efectuaţi puncţia venoasă pentru recoltarea sângelui dintr-un braţ, o venă deja utilizată pentru
terapia i.v. sau opriţi perfuzia şi aşteptaţi 5 min.
- Nu recoltaţi din locuri aflate deasupra liniei intravenoase, risc de hemodiluţie
- Nu efectuaţi puncţia venoasă pe un loc deja infectat
- Evitaţi vena care este dureroasă la palpare
- Nu efectuaţi puncţia venoasă, nu recoltaţi sânge dintr-o arie edematoasă, shunt arteriovenos, locuri ale
hematomului anterior, sau răniri
- Dacă pacientul are tulburări de coagulare sau primeşte terapie anticoagulantă, se menţine o presiune fermă
pe locul puncţiei venoase, minim 5' după retragerea acului din venă pentru a preveni formarea unui hematom
- Evitarea folosirii venelor de la picioare pentru puncţia venoasă, deoarece aceasta creşte riscul de
tromboflebită
- La bătrâni, dacă este posibil evitaţi venele dorsale ale mâinii la braţul dominant pentru puncţia venoasă
deoarece aceste locuri interferă mult cu independenţa vârstnicului
- La copii locurile uzuale pentru puncţia venoasă sunt scalpul sau piciorul
26. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU HLG
DEFINIŢIE
Hemoleucograma completă este un test care poate furniza diagnostice pentru numeroase boli şi indică
numărul de globule roşii din sânge - eritrocite (pe analize apare RBC), numărul de globule albe din sânge sau
leucocite (pe foaia de analize se notează WBC), cantitatea totală de hemoglobină din sânge (adică HGB),
procentul de globule roşii (hematocrit, HCT), media volumului globulelor (MCV), mărimea globulelor roşii,
media globulară a hemoglobinei (MCH), concentraţia medie a hemoglobinei (MCHC), numărul de
trombocite (PLT).
Realizarea hemoleucogramei este fârte importantă deoarece se pot depista anemiile, infecţiile acute sau
cronice, alergii sau chiar boli maligne.
- Efectuarea diagramei sângelui prin care se determină: Hb, Ht, elementele figurate, formula leucocitară
- Seringă de 2ml, ac steril sau holder şi ac dublu acoperit cu cauciuc
- Flacon cu EDTA (cristale, anticoagulant) sau vacutainer cu EDTA (cu capac mov)
- Soluţie dezinfectantă (alcool); tampon de vată, garou, tăviţă renală
- Mănuşi de cauciuc de unică folosinţă, muşama
A) PSIHICĂ:
73
- Încurajaţi şi susţineţi pacientul
B) FIZICĂ:
- Atenţionaţi pacientul să nu mănânce cel puţin 12 ore şi să stea în repaus fizic la pat
- Verificaţi dacă a respectat recomandările
- Poziţionaţi pacientul în decubit dorsal cu mâna sprijinită ca pentru puncţie venoasă
- Alegeţi vena cea mai proeminentă
A) prin metoda clasică
- Spălaţi mâinile cu apă şi săpun
- Dezinfectaţi mâinile cu alcool
- Îmbrăcaţi mănuşi de protecţie
- Pregătiţi o seringă de 2ml pentru recoltare
- Aplicaţi garoul pentru puncţia venoasă
- Puncţionaţi vena
- Desfaceţi garoul
- Aspiraţi în seringa 1,5 - 2ml sânge
- Retrageţi acul după aplicarea tamponului cu alcool
- Exercitaţi o compresiune asupra tamponului 2-5' fără ca pacientul să îndoaie braţul
- Transferaţi sângele din seringă în flaconul cu EDTA
- Agitaţi flaconul prin mişcare circulară lentă pe o suprafaţa plană
B) prin metoda vacuette
- Spălaţi mâinile/dezinfectaţi-le/îmbrăcaţi mănuşile de protecţie
- Montaţi acul dublu la holder prin înşurubare
- Îndepărtaţi cauciucul de pe ac - partea superioară
- Aplicaţi garoul
- Dezlegaţi garoul
- Fixaţi tubul vacuette destinat recoltării HLG
- Umpleţi până la semn recipientul cu sânge
- Exercitaţi o presiune asupra tamponului de 2- 5'
- Agitaţi lent vacutainerul
- Aplicaţi un plasture peste tampon
- Verificaţi locul puncţiei
- Observaţi faciesul, tegumentele, comportamentul pacientului
- Colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform PU
- Îndepărtaţi mănuşile/spălaţi mâinile cu apă şi săpun
- Aşezaţi tava în dulap
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi procedura în dosarul/planul de îngrijire:
- Data şi ora recoltării;
- Notaţi eventualele manifestări ale pacientului
PREGĂTIREA PRODUSULUI PENTRU LABORATOR
- Etichetaţi recipientul tubului vacuette
- Completaţi fişa de laborator
- Transportaţi imediat produsul la laborator
- Puncţia se desfăşoară fără incidente
- Sângele nu se coagulează şi nu se hemolizează, nu apare hematom
Rezultate nedorite (probleme potenţiale) /Ce faceţi?
- Perforarea venei şi apariţia hematomului
- Pacientul prezintă ameţeli, paloare accentuată, lipotemie
74
- Se produce coagularea sângelui
- Se produce hemolizarea sângelui
- Verificaţi dacă s-a respectat raportul dintre sânge şi anticoagulant, dacă s-au respectat condiţiile de
recoltare
- (Vezi Puncţia venoasă).
Valori normale
Hemoglobină (HGB)
- Femei: 12-16g/dl
- Bărbaţi: 14-18 g/dl
- Copii: 9-14 g/dl
Hematocritul (HCT)
- Femei: 37-47%
- Bărbaţi: 42-52%
- Copii: 30-44 %
Nr.de eritrocite (RBC)
- Femei: 4, 2 – 5, 4 x 10 x 6/µL
- Bărbaţi: 4, 7 – 6, 1 x 10 x 6/µL
- Copii: 3, 5 – 5, 5 x 10 x 6/µL
Indici eritrocitari:
Volum eritrocitar mediu (MVC/VEMS)
- Copii, adulţi: 80-95 µm³
Hemoglobina eritrocitara medie (MCH/CHEM)
- Copii – adulţi: 27-31 pg
Concentraţia eritrocitara medie de hemoglobină (MCHC/CHEM)
- Copii, adulţi: 32, 36 g/dl sau 32, 36 %
Interval de distribuţie eritrocitara (RDW)
Adulţi: 11 – 14, 5%
Leucocitele totale
La nou născut: 9000 - 30000/mm³
Copii: 5000 - 10 000/mm³
Formula leucocitara
Neutrofile: 55-70%
Limfocite: 20-40%
Monocite: 2-8 %
Eozinofile: 1-4 %
Bazofile: 0, 5 -1 %
Nr.de trombocite: Copii, adulţi: 150-400 000/mm³ sânge
Volum eritrocitar mediu (MPV): 7, 4 – 10, 4 fL
27. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU PROBELE DE COAGULARE
DEFINIŢIE
Testele de coagulare sunt analize de sânge care măsoară timpul necesar sângelui unui individ de a coagula în
condiţii standard. Testele de coagulare măsoară cât de bine şi cât de repede/lent coagulează sângele unei
persoane. Testele de coagulare sunt analize de sânge care măsoară timpul necesar sângelui unui individ de a
coagula în condiţii standard. Testele de coagulare măsoară cât de bine şi cât de repede.
Astfel, testele care evaluează procesul coagulării permit:
· aprecierea stării sistemului vascular din perspectiva coagulării înaintea unei intervenţii chirurgicale, în
vederea aprecierii tendinţei la sângerare intra- şi post operator.
· conturarea unui diagnostic de boală, în general în cazul bolilor de sânge (considerate în general teste
screening în depistarea acestor boli).
· monitorizarea tratamentului anticoagulant (medicamentele anticoagulante sunt acele medicamente care
scad capacitatea sângelui de a coagula).
Exista mai multe tipuri de teste de coagulare. Unele sunt globale (generale), indicând doar dacă procesul de
coagulare al unei persoane este în limite normale sau nu. Alte teste sunt diferenţiate (specifice), indicând care
dintre factorii coagulării este afectat. Şi în sfârşit, alte teste pot oferi o imagina a cât de bine poate
organismul distruge cheagurile de fibrina odată ce nu mai este nevoie de ele (fibrinoliza).
- Determinarea coagulabilităţii sângelui prin diferite tipuri de investigaţii.
75
- Seringi (5ml) şi ace sterile adecvate sau holder şi ac dublu acoperit cu cauciuc la ambele capete
- Soluţie anticoagulantă (citrat de sodiu) sterilă sau tuburi vacuette cu soluţie anticoagulantă
- Stativ cu eprubete (capac albastru)
- Soluţie dezinfectantă (alcool)
- Tampoane de vată, comprese de tifon
- Tăviţă renală
- Garou
- Muşama
A) PSIHICĂ:
B) FIZICĂ:
- Atenţionaţi pacientul să nu mănânce şi să stea în repaus fizic
- Aşezaţi pacientul în decubit dorsal cu membrul superior sprijinit de pat ca pentru puncţia venoasă
- Alegeţi vena cea mai turgescentă
Recoltarea sângelui pentru determinarea: Timpului Quick, T. Howell, Fibrinogenului
A) metoda clasică
- Verificaţi dacă pacientul a respectat recomandările privind procedura
- Puneţi mănuşi de unică folosinţă
- Aspiraţi în seringa de 5 ml, 0.5 ml anticoagulant
- Acoperiţi acul seringii cu teacă protectoare
- Aşezaţi seringa pe o compresă sterilă
- Aplicaţi garoul ca pentru puncţie venoasă
- Puncţionaţi vena (conform fişei 9.11. B)
- Dezlegaţi garoul
- Aspiraţi în seringă 4.5 ml sânge
- Exercitaţi o presiune asupra tamponului 2-3' (fără ca pacientul să îndoaie braţul)
- Transferaţi amestecul sânge/anticoagulant în eprubetă după răsturnarea de câteva ori a seringii
- Aşezaţi eprubeta în stativ
B) metoda vacuette
- Spălaţi mâinile/dezinfectaţi/îmbrăcaţi mănuşi de unică folosinţă
- Îndepărtaţi cauciucul de pe partea superioară a acului
- Legaţi garoul
- Puncţionat vena
- Dezlegaţi garoul
- Fixaţi tubul vacuette destinat recoltării timpului Quick, Howell sau fibrinogenului
- Exercitaţi presiune asupra tamponului 2-3'
- Agitaţi lent prin răsturnarea tuburilor vacuette pentru omogenizare
- Aplicaţi un plasture peste tampon
76
NOTAREA PROCEDURII
- Notaţi procedura în dosarul/planul de îngrijire
- Notaţi reacţia pacientului
- Etichetaţi eprubeta sau vacutainerul pentru laborator
- Pacientul nu a prezentat stare de leşin
- La locul înţepăturii tegumentele au aspect normal
- Sângele este recoltat corespunzător (necoagulat, nehemolizat)
- Hematom prin perforarea venei
- Produs coagulat prin nerespectarea cantităţii de sânge/anticoagulant sau prin neomogenizare
- Ameţeli, paloare accentuată, posibilă lipotimie (vezi FIŞA Nr.9.1 l.b. Puncţia venoasă)
Exprimarea rezultatelor
– Ca timp de coagulare – în secunde;
– Ca procent (%) din activitatea normală = activitatea protrombinica (AP); domeniul măsurabil = 10-
100%;
– Ca raport protrombinic (PR=PT pacient în sec/PT plasma normală în sec);
– Ca INR (Internaţional Normalized Raţio).
Valori de referinţă
– Normal, activitatea de protrombina > 70%; valorile > 100% nu prezintă semnificaţie clinică.
– INR= 0,8-1,2
Timpul Quick (PT-AP) este un test screening pentru diagnosticul deficientelor de coagulare. Valori normale:
12 – 15 secunde sau 80 – 100%
Timp de sângerare: Valori normale: 3 – 4 minute.
Timp de coagulare: 8-12 min.
Fibrinogen: 200-400 mg/100ml
28. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU VSH
DEFINIŢIE
VSH-ul reprezintă rată la care sedimentează hematiile dintr-o probă de sânge anticoagulat într-o oră.
- Determinarea rapidităţii cu care se produce sedimentarea (aşezarea progresivă) hematiilor pe fundul
eprubetei din sângele necoagulabil lăsat în repaus
- Seringă de 2ml, ac steril sau holder şi ac dublu acoperit cu cauciuc
- Anticoagulant soluţie de citrat de Na 3,8% sau tub vacuette cu anticoagulant steril (capac negru)
- Stativ, eprubete curate, uscate
- Soluţie dezinfectantă, tampoane de vată
- Garou, tăviţă renală, muşama
A) PSIHICĂ:
B) FIZICĂ:
- Atenţionaţi pacientul să nu mănânce şi să stea în repaus fizic
- Verificaţi dacă a respectat recomandările
- Poziţionaţi pacientul în decubit dorsal cu membrul superior sprijinit pe pat ca pentru puncţia venoasă
- Alegeţi vena cea mai uşor abordabilă
77
- Îmbrăcaţi mănuşi de protecţie
- Aspiraţi în seringă 0,4ml citrat de Na 3.8%
- Acoperiţi acul seringii cu capacul
- Aşezaţi seringa pe o compresă sterilă
- Aplicaţi garoul ca pentru puncţia venoasă
- Dezlegaţi garoul
- Aspiraţi în seringă 1,6ml sânge
- Exercitaţi o compresiune asupra tamponului 2-3'
- Tansferaţi amestecul sânge/citrat în eprubetă şi agitaţi uşor
- Spălaţi mâinile/dezinfectaţi-le/puneţi mănuşi de unică folosinţă
- Îndepărtaţi cauciucul de pe ac - partea superioară
- Aplicaţi garoul
- Dezlegaţi garoul
- Fixaţi tubul vacuette destinat recoltării VSH
- Exercitaţi o presiune asupra tamponului de 2- 3'
- Agitaţi lent tubul vacuette
- Aşezaţi pacientul în poziţie comodă, aplicaţi o bandă adezivă non alergică deasupra tamponului
- Observaţi locul puncţiei
- Îndepărtaţi mânuşile
NOTAREA PROCEDURII
- Notaţi reacţia pacientului în timpul procedurii
- Puncţia venoasă se desfăşoară fără incidente
- Sângele nu se coagulează şi nu se hemolizează
- Nu apare hematomul local
Rezultate nedorite
- Pacientul prezintă ameţeli, paloare accentuată, lipotimie
- Se produce coagularea sângelui
- Se produce hemoliza sângelui
- Greşeala de colectare.
- Cereţi acordul medicului şi pacientului pentru repetarea recoltării
- Perforarea venei şi apariţia hematomului
- Aplicaţi o compresă rece şi apoi un unguent care favorizează resorbţia
Valori de referinţă
Bărbaţi: Femei:
78
<50 ani: <15 mm/h <50 ani: <20 mm/h
50-85 ani: <20 mm/h 50-85 ani: < 30 mm/h
>85 ani: <30 mm/h >85 ani: <42 mm/h
Copii (0-18 ani): <10 mm/h
Sarcina (săptămânile 1-20): 18-48 mm/h Sarcina (săptămânile 21-40): 30-70 mm/h
29. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU EXAMENE BIOCHIMICE
- Determinarea componentelor biochimice ale sângelui în vederea aplicării măsurilor competente în timp util
în cazul modificărilor patologice
- Seringi şi ace sterile adecvate sau holder cu ac dublu (special) acoperit cu cauciuc
- Tuburi vacuette unele cu gel care ajută la separarea mai rapidă a serului
- Stativ, eprubete curate, uscate
- Soluţie dezinfectantă (alcool)
- Tampoane de vată
- Garou, muşama
- Tăviţă renală
- Recipiente speciale pentru colectarea deşeurilor
A) PSIHICĂ:
B) FIZICĂ:
- Atenţionaţi pacientul să nu mănânce şi să stea în repaus fizic cel puţin 12 ore
- Poziţionaţi pacientul în funcţie de starea sa (şezând sau decubit dorsal) cu mâna sprijinită ca pentru puncţie
venoasă
- Alegeţi vena cea mai turgescentă
- Dezinfectaţi mâinile
- Îmbrăcaţi mănuşi de unică folosinţă
- Fixaţi acul la seringă
- Aplicaţi garoul
- Recoltaţi 5 - 7 ml de sânge
- Dezlegaţi garoul
- Exercitaţi o presiune moderată asupra tamponului 2 -3' fără ca pacientul să îndoaie cotul (rugaţi pacientul
eventual să fixeze tamponul)
- Repartizaţi sângele în eprubetă conform protocolului de recoltare
- Spălaţi mâinile/dezinfectaţi/îmbrăcaţi mănuşi de unică folosinţă
- Montaţi acul special la holder prin înşurubare
- Îndepărtaţi cauciucul de pe partea superioară a acului
- Aplicaţi garoul
- Fixaţi tubul vacuette destinat recoltărilor pentru examene biochimice (glicemie, creatinină, uree, acid uric,
calcemie, etc)
- Umpleţi până la semn recipientul cu sânge (5 - 7 ml)
- Retrageţi acul după aplicarea tamponului cu alcool şi exercitaţi presiune asupra acestuia 2-3'
- Aplicaţi o bandă adezivă non alergică deasupra tamponului
79
NOTAREA PROCEDURII
- Transportaţi imediat produsul la laborator în condiţii de siguranţă
- Prelevarea se face fără incidente, pacientul este colaborant
- Pacientul prezintă stare de confort
- Hematom prin infiltrarea ţesutului paravenos
- Ameţeli, paloare accentuată, posibilă lipotimie
- Sânge hemolizat
Valoarea normală a glicemiei- 65-110 mg/100 ml sânge.
Acidul uric: în sânge 2-5 mg/100ml, în urină 0,30-0,80 g/24h
Ureea: în sânge 20-50 mg/100ml, în urină 15-35 g/24h
Creatinina: în sânge 0,6-1,2 mg/100ml, în urină 0,8-1,9 g/24h
Trigliceride: normal < 150 mg/dL;
TGP- 8-40 U/l
GOT- 8-40 U/l
Bilirubina totală: 0,1-1 mg/dl
Bilirubina directă: 0-0,3 mg/dl
29 a. RECOLTAREA DE TESTE SANGVINE PENTRU

MĂSURAREA GLICEMIEI prin puncţie capilară
Rapid, uşor de recoltat, folosind o picătură de sânge capilar din deget, lobul urechii sau călcâie (bebeluşi),
testul glicemic este o metodă uzuală de monitorizare a nivelului glucozei din sânge la pacienţii cu diabet, de
screening pentru diabetul mellitus, de depistare a hipoglicemiei neonatale, sau de diagnostic diferenţial între
comă diabetică şi nondiabetică. Proba poate fi luată în spital cât şi la domiciliul pacientului.
Materiale necesare:
- Mănuşi
- Glucometru portabil
- Păduri alcoolizate
- Comprese tifon
- Bandaj adeziv
Pregătirea echipamentului:
- Se va verifica glucometrul şi toate accesoriile acestuia (ace, rezerve, bandă de citire, baterie etc)
Recoltarea:
- Confirmarea identităţii pacientului (pentru a se evita confuzia şi a nu se lua analize la un alt pacient).
- Se comunică pacientului ce i se va face, i se va explica procedura pentru a-i reduce anxietatea şi a ne
asigura de cooperarea sa.
- Se selectează locul puncţiei (deget sau lobul urechii pentru adulţi, călcâie pentru nou-născut)
- Se spală mâinile bine şi se pun mănuşi
- Dacă este necesar, pentru dilatarea capilarelor, se pot aplica comprese calde, umede timp de 10 minute
- Se şterge locul ales pentru puncţie cu alcool şi apoi se usucă cu o compresă
- Se pregăteşte glucometrul (se calibrează şi de deschide) şi apoi se puncţionează locul dintr-o singură
mişcare scurtă şi rapidă
- După puncţionare se va evita să se facă compresie sau să se “stoarcă” locul, pentru a evita amestecarea
sângelui capilar cu alte fluide tisulare.
- Se lasă să curgă picătura de sânge pe banda pregătită a glucometrului, asigurându-ne că este suficientă
pentru citirea rezultatului
80
- După recoltare se menţine compresie pe locul puncţionării până se opreşte sângerarea. - După oprirea
sângerării se aplică un bandaj adeziv.
- Se notează rezultatul, data şi ora.
*se va evita recoltarea din locuri edemaţiate, cianotice. Dacă nu se poate obţine sânge capilar, se va
puncţiona o venă cu seringa şi se va pune din seringă pe banda glucometrului o picătură mare de sânge
*dacă pacientul va trebui să folosească acasă glucometrul şi să îşi recolteze singur trebuie învăţat să o facă
corect, cel mai indicat fiind să i se ofere şi un ghid scris de folosire a glucometrului. De asemenea, va trebui
să ştie care sunt valorile glicemice anormale pentru care va trebui să vină la spital.
TESTUL DE TOLERANŢĂ LA GLUCOZĂ (oral şi i.v.)
Pe lângă recoltarea de sânge capilar, testul de toleranţă la glucoză oral şi i.v. poate oferi informaţii fidele
privitoare la modul de funcţionare şi tendinţele metabolismului glucidic al pacientului.
Testul oral de toleranţă la glucoză măsoară metabolismul carbohidraţilor după ingestia unei cantităţi
substanţiale de glucoză. (75-100 g glucoză pulvis dizolvate în 300 ml apă, concentraţie 25%, care se bea în
decurs de 5 minute). Corpul va absorbi rapid doza, declanşând creşterea nivelului plasmatic de glucoză şi un
vârf al acesteia la 30 minute - 1 oră de la ingestie. Pancreasul va răspunde secretând insulină care să readucă
nivelul glicemiei la normal în decurs de 2-3 ore de la ingestie. În tot acest timp este indicat să fie monitorizat
nivelul glicemiei din sânge şi urină pentru a depista evalua secreţia de insulină şi abilitatea organismului de a
metabolizeze glucoză.
Testul de toleranţă la glucoză trebuie întotdeauna precedat de o pregătire corectă a pacientului. Cu 3 zile
înainte, acesta trebuie să aibă un regim alimentar bogat în carbohidraţi. Testul se realizează dimineaţa, pe
nemâncate (a jeun) după cel puţin 8 ore de repaus caloric, când se recoltează prima probă de sânge venos.
Interpretarea rezultatelor se face în funcţie de valorile glicemice înregistrate după 2-3 ore de la ingestie. În
tot timpul acesta pacientul trebuie monitorizat şi observate eventualele semne şi simptome de
hipoglicemie/hiperglicemie, nervozitate, slăbiciune.
Testul i. v de toleranţă la glucoză se efectuează la pacienţii care nu pot ingera glucoza per os. (pacienţi cu
boli de malabsorbţie, gastrectomii etc). Testul măsoară nivelul glucozei în sânge după administrarea i. v a
unei perfuzii cu glucoză 50% în timp de 3-4 minute. Testele glicemice se vor recolta la 30 minute, 1 ora, 2
ore, şi la 3 ore de la administrarea glucozei. După o creştere imediată de până la 300-400mg/dl a nivelului
glicemiei (însoţită de glicozurie) nivelul glicemiei va reveni la normal în timp de 1 ora, 1 oră şi un sfert.
Dacă de la 2-3 ore de la administrarea de glucoză, nivelul acesteia nu a revenit la normal, se confirmă
suspiciunea de diabet.
30. RECOLTAREA URINEI
Definiţie
Urina = lichid secretat de rinichi, produs al metabolismului, depozitat în vezica urinară și eliminat din
organism prin uretră.
Scopul recoltărilor:
• informare asupra stării funcţionale renale.
• stabilirea diagnosticului clinic şi bacteriologic, identificarea infecţiei de tract urinar;
• stabilirea tratamentului general;
• evaluarea balanţei hidroelectrolitice şi acidobazice;
• monitorizarea diverselor terapii.
Modalităţi de recoltare
- Prelevarea din urină de dimineaţă prin emisia spontană din mijlocul jetului (urină de dimineaţă este mai
concentrată şi are un ph mai scăzut);
- Sondaj urinar steril când pacientul nu poate urina;
- Prin puncţia suprapubiană (efectuată de către medic);
- O mostră din urina eliminată şi colectată în 24 de ore pentru dozarea substanţelor a căror excreţie variază
de-a lungul zilei. Deoarece hormonii, proteinele şi electroliţii sunt excretaţi în cantităţi mici şi variabile în
urină, probele trebuie recoltate pe o perioadă extinsă de timp pentru a avea o valoare diagnostică. Probele
cerute din urina strânsă pe 24 de ore sunt cele mai uzuale, deoarece sunt semnificative pentru toate
substanţele eliminate în această perioadă.
Se pot cere probe şi din urina colectată timp de 2 până la 12 ore, în funcţie de informaţiile pe care dorim să le
aflăm.
81
De asemenea, probele din urină strânsă o perioadă de timp pot fi colectate după administrarea unei cantităţi
de medicamente, de exemplu insulina, pentru a detecta diverse boli renale.
Tipuri de examene
- Examen sumar de urină- se determină: volumul, aspectul, culoarea, mirosul, densitatea, pH-ul.
- Examene biochimice, albumina, glucoză, creatinina, ureea, pigmenţii urinari, corpii cetonici, ionograma-
(Ca, K, Na, sedimentul urinar etc.);
- Examen bacteriologic (urocultură).
30.A. RECOLTAREA URINEI PENTRU EXAMEN SUMAR DE URINĂ
- Determinarea densităţii, ph-ului, glucozei, albuminei, urobilinogenului
- Examinarea sedimentului urinar.
- Recipient curat şi uscat sau steril pentru femeie
- Seringă şi ace sterile, tampoane cu alcool
- Pensă pentru clamparea sondei - când mostra de urină (10ml) este recoltată pe sondă à demeure
- Mănuşi de cauciuc pentru manipularea urinei.
A) PSIHICĂ:
- Informaţi pacientul conştient
- Explicaţi-i procedura în termeni accesibili
- Obţineţi colaborarea.
B) FIZICĂ:
- Îmbrăcarea/dezbrăcarea pacientului, poziţionarea adecvată, respectarea intimităţii şi a pudorii, recomandări
privind alimentaţia, toaleta regiunii, dezinfecţia organelor genitale externe, asigurarea confortului fizic.
- Efectuaţi toaleta genito-urinară la femeie;
- Fixaţi punga colectoare la nivelul organelor genitale, cu adeziv, în cazul sugarilor şi copiilor mici.
Explicaţi pacientului care-şi recoltează singur urina:
- Să-şi spele mâinile, să folosească mănuşi de cauciuc
- Să se aşeze într-o poziţie în care jetul urinar să fie dirijat în recipient: ortostatism la bărbat şi poziţie
şezândă la femeie
- Să colecteze 10 ml urină direct în recipient
- Să aşeze capacul pe gura recipientului după recoltare
- Să-şi spele mâinile
- Să eticheteze recipientul.
În caz de recoltare pe sonda à demeure:
- Clampaţi sondă cu 15' înainte de recoltare
- Dezinfectaţi sonda
- Puncţionaţi sondă cu acul adaptat la seringă
- Aspiraţi 10 ml de urină în seringă
- Transferaţi urina în recipient
- Etichetaţi recipientul cu: numele şi prenumele pacientului, secţia, examenul cerut, data şi ora recoltării
- Transportaţi urina la laborator imediat.
- Colectaţi materialele folosite în containere speciale conform pu (precauţii universale)
- Spălaţi-vă mâinile după îndepărtarea mănuşilor.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Data şi ora recoltării.
Rezultate aşteptate/dorite
- Mostra de urină nu este contaminată cu scurgere vaginală sau cu sânge menstrual
- Urina nu conţine albumină sau glucoză, are o culoare galbenă aurie (normocromă)
82
- Sedimentul urinar nu conţine celule descuamate de pe tractul urinar.
- Mostra de urină este contaminată cu scurgere vaginală sau cu sânge menstrual:
- Aruncaţi urina;
- Recoltaţi în afara perioadei de menstruaţie;
- Faceţi toaleta locală înainte;
- Urina este hipercromă, cu urobilinogen crescut:
- Anunţaţi medicul;
- Sedimentul urinar conţine numeroase leucocite, hematii, celule descuamate sau epitelii:
- Anunţaţi medicul care poate să recomande alte examene, mai relevante din urină
- Urina conţine albumină sau glucoza:
- Anunţaţi medicul.
Interpretare
Volumul urinar
Valori normale
Adulţi şi copii peste 14 ani: 1000-1600 ml
Copii intre 8-14 ani: 800-1400 ml
Copii între 5 -8 ani: 650-1000 ml
Copii nou-născuţi: 30-60 ml
Valori anormale
Cantitatea de urină peste 2500 ml/24h defineşte poliuria.
Cantitatea de urină scăzută sub 500 ml/24h constituie oliguria.
În mod normal, cantitatea de urină eliberată ziua este mai mare decât cea din timpul nopţii. Inversarea acestui
raport este starea patologică denumita nicturie.
Aspectul
Urina normală este în general limpede.
O urina tulbure în momentul eliminării ei poate conţine:
• Saruri (urâţi, oxalaţi, fosfaţi, carbonaţi)
• Mucus, puroi, epitelii, microbi
• Grăsimi (aspect lăptos).
Densitatea
Depinde de concentraţia substanţelor dizolvate şi are valorile normale cuprinse între 1,015 1,025.
Culoarea urinei:
* incolora sau aproape incolora în diabetul insipid, diabetul zaharat, scleroza renală, faza poliurica a
insuficientei renale acute
* galben-inchis după afecţiuni febrile acute, transpiraţii profuze
* galben-verzui în afecţiuni hepato-colecistice
* roşu brun în prezenţa eritrocitelor, hemoglobinei, methemoglobinei sau a mioglobinei, după ingestia de
medicamente, coloranţi
* brun închis în ictere
* albastru după ingestie de albastru de metilen.
Mirosul urinei:
* urina proaspătă este uşor aromată
* mirosul se modifica după ingestie de cafea, cât şi prin eliminarea unor produşi.
Densitatea urinara:
* este invers proporţională cu volumul
* hipostenuria (diureza apoasă) caracterizată prin elaborarea unei urini cu o concentraţie mai mică decât a
plasmei aşa cum se întâlneşte în hiperhidratări, în diabetul insipid, insuficienţă renală acută (reluarea
diurezei), insuficienţă renală cronică (faza compensată)
* izostenuria caracterizată printr-o urină a cărei concentraţie este egală cu osmolaritatea plasmei, întâlnită în
insuficienţa renală cronică
* hiperstenuria caracterizată prin elaborarea unei urini cu o concentraţie foarte mare, peste 1035, întâlnită în
deshidratări, diabet zaharat, după administrări de substanţe de contrast, hipercalcemii.
Reacţia urinei:
83
* acest parametru variază în limite destul de largi, în funcţie de regimul alimentar (alimentaţia carnată scade
pH-ul, pe când cea vegetariana îl creşte), de timpul în care se recoltează urina (dimineaţă este mai acidă), de
modul de recoltare
* puternic acida în cursul diabetului, insuficientei renale grave; Alcaloza respiratorie, Alcaloza metabolică,
Vărsături abundente (etiologii diferite), Infecţii ale căilor urinare (uretrite, cistite, pielite, pielonefrite)
* alcalina în infecţii urinare, hiperaldosteronism, după vărsături, în perioadele de reabsorție a edemelor.
Principalii corpi azotaţi ai urinei:
Ureea:
* excreţia sa fiind direct legată de raţia de proteine alimentare
* creşte după regimuri hiperproteice, în cursul bolilor însoţite de hipercatabolism
* scade în insuficienţa renală, afecţiuni hepatice, sarcina, anabolism
Acidul uric: valorile variază în funcţie de vârstă, regim alimentar, factori patologici (renali, extrarenali)
Creatinina:
* scăzută în hipertiroidism, tratament cu testosteron, caşexie, scleroza renală, etc.
* creşte în hipercorticism, acromegalie, sindrom Cushing.
Aminoacizii urinari: cresc în insuficientele hepatice grave, în mielom, sindrom nefrotic, sindromul Fanconi,
în intoxicaţii cu metale grele.
Analiza urinei mai cuprinde determinarea următorilor produşi:
Urobilinogenul
* urina normală, proaspăt emisa conţine numai urobilinogen care, prin oxidarea la lumină, trece în
urobilina; de aceea în urină proaspătă trebuie să căutăm urobilinogenul, iar în cea care a stat câteva ore,
urobilina (practic se determina ambele substanţe deodată)
* îşi are originea în circuitul biliburinei, întâlnindu-se creşteri în hiperproducţie biliara prin hemoliza
exagerată, leziuni ale celulelor hepatice, infecţii biliare, icter obstructiv
Corpii cetonici: sunt expresia tulburărilor metabolismului lipidic din diabetul zaharat.
Catecoaminele: crescute în special în feocromocitom..
D) electroliţii urinari:
- Natriuria:
* variază considerabil cu alimentaţia
* crescută în regimurile hipersodate, în insuficienţa suprarenală, nefropatii tubulare sau interstiţiale,
administrare de diuretice
* scăzută în regimurile hiposaline, prin pierderi extrarenale (predominant digestive), sub acţiunea
hormonilor steroizi (stress, Cushing, terapeutic)
- Potasiul urinar:
* influenţat de alimentaţie
* scade în unele glomerulonefrite, pielonefrite, uremie extrarenală, diaree, boala Addison
* creşte în hiperaldosteronism, nefropatii tubulare, administrări prelungite de diuretice, etc.
- Calciuria:
* variaţii care ţin de regimul alimentar, gradul absorbţiei intestinale, activitatea paratiroidei, a ţesuturilor
dure
* redusă în insuficiente renale avansate, anumite osteopatii, hipoparatiroidie
* creşteri se întâlnesc în hiperparatiroidism, osteoporoze, metastaze osoase, acidoze tubulare, intoxicaţii cu
vitamina D, hipercalcemie idiopatică
- Oxalaţii: cresc după alimentaţii bogate în saruri oxalice şi în (micro) litiaza urinară.
E) enzimele şi izoenzimele urinare: utile în diagnosticul unor boli renale şi extrarenale
F) fosfatazele, leucinaminopeptidaza, proteaze, oxidoreductaze;
G) proteine urinare (proteinurie, albuminurie)reprezintă prezenta în urină a cantităţilor anormale de
substanţe proteice datorită unor afecţiuni renale sau extrarenale.
Interpretare:
- Urina limpede: albumina absenta.
- Urina cu o uşoară opalescenta: nor foarte fin (conţine aprox. 0,015 la mie).
- Urina cu aspect tulbure fără flocoane = nor fin (conţine aprox. 0,02 la mie).
- Urina cu flocoane abundente: albumina dozabilă.
În sumarul de urină normal nu exista albuminurie.
G) sedimentul urinar:
- Sedimentul urinar neorganizat:
- Se formează în urma separări unor substanţe, sub forma cristalina sau amorfă, în funcţie de reacţia urinei şi
alimentaţiei;
- Din urina acida se separa acidul uric, uraţii amorfi şi cristalele de oxalate;
84
- Din urina alcalina se separa fosfaţii amorfi, cristalele de fosfaţi.
- Sedimentul urinar organizat:
- Celulele epiteliale cu interes de diagnostic limitat;
- Leucocitele se găsesc în număr de 1-3 pe câmpul microscopic sau 100-200/ml/min; în număr mare
constituie un indicator al infecţiilor la nivelul rinichilor sau căilor urinare;
- Piurie se întâlneşte în infecţii urinare acute, tuberculoza urinara, o serie de procese degenerative ale
aparatului urinar;
- Leucocitele mari, cu granulaţii animate de mişcări browniene (celule Sternheimer) se întâlnesc în
majoritatea infecţiilor renoureterale;
- Eritrocitele pot fi identificate după mărime, conturul dublu şi absenţa granulaţiilor, pot fi intacte sau
deformate; prezenta eritrocitelor în sumar (mai mult de 3 pe câmpul microscopic) este în general expresia
unei afectări predominante la nivelul glomerular, dar nu se poate stabili o corelaţie între numărul acestora şi
gradul leziunii; se mai întâlnesc în (micro) litiaze, tumori, procese inflamatorii ale aparatului urinar, cât şi
într-o serie de boli generale
- Cilindrii sunt formaţiuni proteice rezultate în urma precipitării şi mularii unor produse organice în tubii
distali sau colectori, în cursul unor afecţiuni renale; după natura materialului organic urinar care a coagulat şi
precipitat în tubii renali, cilindrii pot fi celulari (eritrocitari, leucocitari, epiteliali) şi acelulari (hialini,
granuloşi, grăsoși, pigmentari).
Aprecierea elementelor celulare din sediment poate fi făcută şi prin numărătoarea acestora; pentru
efectuarea uneia din aceste probe se preleva urină pe o durată precis delimitată, iar numărul de elemente se
raportează la ml şi min.
La nivelul urinei mai pot fi puse în evidenţă alte elemente sau produse:
- Limfa (tumori ale aparatului urinar)
- Săruri, celule tumorale, mucina, trichomonas, ouă de paraziţi, bacterii, etc.
- Proteinuria (nefropatii, boli infecţioase)
Proteine urinare (proteinurie, albuminurie)- reprezintă prezenta în urină a cantităţilor anormale de substanţe
proteice datorită unor afecţiuni renale sau extrarenale.
Interpretare
- Urina limpede: albumina absenta.
- Urina cu o uşoară opalescenta: nor foarte fin (conţine aprox. 0,015 la mie).
- Urina cu aspect tulbure fără flocoane = nor fin (conţine aprox. 0,02 la mie).
- Urina cu flocoane abundente: albumina dozabilă.
În sumarul de urină normal nu exista albuminurie.
- Glicozuria (diabetul zaharat, diabetul renal).
În mod normal urina nu conţine decât cantităţi foarte mici de glucide (glucoza = 100 300 mg la mie).
În mod patologic, glucoza poate apărea în cantităţi apreciabile, prezenta ei fiind cunoscută sub numele de
glicozurie.
Glicozuriile pot fi fiziologice (ingestie alimentara crescută de dulciuri, eforturi fizice mari) şi anormale
(diabet zaharat, diabet renal, hepatopatii, hipertiroidism, acromegalie, bolă Cushing).
- Compuşi cetonici
În urină normală pot exista cantităţi mici de compuşi cetonici (acetona fiind produsul principal).
Cantitatea lor în urină creşte apreciabil în afecţiunile care cresc cetogeneza hepatică sau scad utilizarea
compuşilor cetonici în ţesuturile extrahepatice (ţesut muscular, rinichi), şi anume: efort muscular stresant,
inaniţie sau regim alimentar dezechilibrat (bogat în lipide şi proteine, sărac în glucide); tulburări
gastrointestinale acute sau cronice mai ales la copii (dispepsia acută, toxicoza); vărsături accentuate
(sarcina); diabet zaharat.
- Pigmenţi urinari
În condiţii fiziologice, culoarea este dată de pigmenţii şi cromogenii existenţi în urină (urobilinogenul,
urobilina, urocromii, etc).
Patologic, în urină pot fi găsiţi pigmenţi sanguini, pigmenţi biliari şi acizi biliari (saruri biliare). Prezenta
acestora indica existenţa unui icter obstructiv (extrahepatic sau intrahepatic), fie a unui icter parenchimatos
hepatic.
- Urobilinogenul poate fi crescut valoric în urină şi în tumori maligne hepatice primare sau secundare, în
steatoza hepatică, abces hepatic.
30.B. RECOLTAREA ASEPTICĂ A URINEI-UROCULTURA
- Studiul bacteriologic al urinei pentru identificarea germenilor şi efectuarea antibiogramei
85
A) pentru prelevarea fără sondaj pregătiţi:
- Apă şi săpun pentru toaleta genito-urinară
- Antiseptic pentru dezinfecţia meatului uretral
- Comprese sterile
- Recipient pentru colectarea sterilă a urinei
- Bazinet dacă este necesar
- Container pentru deşeuri.
B) pentru prelevarea pe sonda urinară à demeure pregătiţi:
- Comprese sterile;
- Antiseptic; soluţie de clorhexidină;
- Seringă şi ace sterile, tub de laborator steril;
- Container pentru aruncarea materialelor folosite;
C) pentru prelevarea prin sondaj intermitent pregătiţi:
- Sondă vezicală pentru bărbat sau femeie;
- Comprese sterile;
- Recipient steril pentru recoltarea urinei.
A) PSIHICĂ:
- Explicaţi pacientului necesitatea prelevării;
- Asiguraţi pacientul de inofensivitatea procedurii;
- Instruiţi pacientul conştient şi valid cum să recolteze singur.
B) FIZICĂ:
- Îmbrăcarea/dezbrăcarea pacientului, poziţionarea adecvată, respectarea intimităţii şi a pudorii, recomandări
privind alimentaţia, toaleta regiunii, dezinfecţia organelor genitale externe, asigurarea confortului fizic.
- Verificaţi prescripţia medicală;
- Identificaţi pacientul;
- Prelevaţi prin una din metodele enumerate mai jos în funcţie de starea pacientului său recomandarea
medicală;
A) prelevarea fără sondaj:
- Spălaţi-vă mâinile cu apă şi săpun (lavaj simplu)
- Recoltaţi urină de la bărbat sau femeie după toaleta genito-urinară cu apă şi săpun şi clăti e abundentă;
uscaţi regiunea, dezinfectaţi meatul uretral cu comprese sterile îmbibate în antiseptic
- Colectaţi urină, în recipientul steril, din mijlocul jetului
- Acoperiţi tubul steril.
B) prelevarea de către pacientul conştient şi capabil
Să urineze în mod voluntar
- Explicaţi pacientului modul de derulare a procedurii.
- Oferiţi-i comprese sterile cu antiseptic pentru dezinfecţia meatului urinar după spălare
- Daţi-i pacientului flaconul steril
- Explicaţi-i să urineze la toaletă, lăsând să curgă primul jet şi recoltând urina în flacon din mijlocul jetului
- Cereţi-i pacientului să-şi spele mâinile după prelevarea urinei.
C) prelevarea pe sonda urinară à demeure
- Spălaţi-vă mâinile cu apă şi săpun (lavaj simplu);
- Folosiţi mănuşi de unică folosinţă;
- Dezinfectaţi locul de prelevare, cu comprese sterile îmbibate în antiseptic;
- Puncţionaţi tubulatura pungii de colectare cu acul steril adaptat la seringă şi prelevaţi cantitatea necesară de
urină;
- Transferaţi urina din seringă în flaconul pentru laborator;
- Aruncaţi acul şi seringa în containerul special.
Dacă diureza este scăzută:
- Clampaţi sonda sub locul de prelevare fără s-o lezaţi;
- Aşteptaţi 10-15' ca să se adune o cantitate suficientă de urină pentru examen.
D) prelevarea prin sondaj intermitent:
- Introduceţi sonda vezicală respectând tehnica sondajului vezical la bărbat sau femeie;
- Menţineţi sonda pe durata evacuării urinei;
86
- Lăsaţi urina să curgă în bazinet şi recoltaţi apoi în recipientul pentru laborator;
- Evacuaţi tot conţinutul vezicii urinare;
- Îndepărtaţi sonda şi dezinfectaţi meatul urinar;
- Aruncaţi materialele folosite în container;
- Spălaţi-vă mâinile;
- Ajutaţi pacientul să se îmbrace.
- Pacientul deplasabil nu are nevoie de îngrijiri speciale;
- Supravegheaţi pacientul purtător de sondă, asiguraţi-vă că este permeabilă şi racordată la punga colectoare.
- Colectaţi materialele folosite în recipiente speciale conform precauţiunilor universale (P.U.)
NOTAREA PROCEDURII
- Notaţi procedura în fişa de proceduri şi în dosarul/planul de îngrijire
- Notaţi data, ora, numele persoanei care a recoltat, aspectul urinei
Respectaţi următoarele reguli generale:
- Transportaţi imediat eşantionul la laborator pentru a evita multiplicarea germenilor sau păstraţi-l la frigider
la +4°C în cazul în care examenul se face mai târziu (nu mai mult de 12 ore)
- Etichetaţi mostra imediat după recoltare cu nume, prenume, CNP, data şi ora recoltării
- Însoţiţi monstra de o fişă de informaţii cu date clinice (t°, starea de sănătate a pacientului, motivul)
Rezultate aşteptate:
- Absenţa contaminării în timpul emisiei şi recoltării ca urmare a toaletei genito-urinare şi dezinfecţiei
meatului urinar
- Contaminarea urinei prelevate cu bacterii prezente în regiunea periuretrală în timpul emisiei (bacteriurie
slabă < 10000germeni/ml)
- Repetaţi procedura respectând normele de igiena locală
- Multiplicarea germenilor prin păstrare mai mult de oră în afara frigiderului
- Păstrarea prea mult la rece duce la precipitarea uraţilor ceea ce împiedică analiza ulterioară a urinei
- Respectaţi normele generale de pregătire a produsului pentru laborator
- Emisia dificilă a urinei prin blocaj psihologic
- Oferiţi timp sau recoltaţi prin sondaj vezical (în caz de urgenţa)
30.C. TOTALUL DE URINĂ
Deoarece hormonii, proteinele şi electroliţii sunt excretaţi în cantităţi mici şi variabile în urină, probele
trebuie recoltate pe o perioadă extinsă de timp pentru a avea o valoare diagnostică.
Probele cerute din urina strânsă pe 24 de ore sunt cele mai uzuale, deoarece sunt semnificative pentru toate
substanţele eliminate în această perioadă.
Se pot cere probe şi din urina colectată timp de 2 până la 12 ore, în funcţie de informaţiile pe care dorim să le
aflăm.
De asemenea, probele din urină strânsă o perioadă de timp pot fi colectate după administrarea unei cantităţi
de medicamente, de exemplu insulina, pentru a detecta diverse boli renale.
Materiale necesare:
- Recipient de colectare a urinei cu capacitate de minim 2 litri
- Mănuşi
- Ploscă sau urinar dacă este nevoie
- Recipient gradat dacă trebuie monitorizată cantitativ diureza
- Recipient cu gheaţă dacă nu se poate ţine la frigider
- Etichete
- Formular de cerere analize pentru laborator
Recoltarea:
- Confirmarea şi verificarea identităţii pacientului
- Se explică procedura pacientului şi familiei pentru a ne asigura de cooperarea acestuia şi pentru a preveni
pierderile accidentale de urină în timpul recoltării
- Se pot monta etichete la baie prin care pacientul să-şi reamintească că nu trebuie să arunce urină, sau pe
pungă urinară dacă pacientul este sondat
- Pacientul trebuie învăţat să ne anunţe după fiecare micţionare, să se ferească să contamineze proba
87
- Se vor explica pacientului restricţiile alimentare şi medicamentoase acolo unde este necesar
Colectarea probelor din urina strânsă timp de 2 ore:
- Dacă este posibil, pacientul va trebui să bea 2 – 4 pahare de apă înainte cu 30 de min de începerea recoltării
- După 30 min se cere pacientului să micţioneze; această probă se aruncă şi se începe recoltarea propriu-zisă,
pacientul având astfel vezica goală; se notează ora începerii recoltării
- Dacă medicul prescrie, se va administra o doză din medicamentul indicat şi se va scrie ora
- Se va oferi pacientului cel puţin un pahar de apă pe oră pentru a stimula producţia de urină
- După fiecare micţionare (în ploscă/urinar sau un recipient obişnuit de 300 – 400 ml) se va adăuga proba în
recipientul mare de colectare;
- Se va măsura după fiecare eliminare, dacă trebuie monitorizată cantitativ diureza
- Dacă este posibil, cu 15 min înainte de terminarea timpului indicat pentru colectarea urinei, se va cere
pacientului să micţioneze; aceasta va fi ultima probă adăugată în recipientul de colectare
- La sfârşitul perioadei de colectare, în funcţie de regulile interioare ale spitalului, se va acoperi recipientul şi
se va trimite etichetat la laborator imediat împreună cu formularul de cerere sau se va turna într-un recipient
nesteril 100 - 200 ml din cantitatea totală de urină, va fi etichetat şi trimis la laborator specificându–se pe
cerere cantitatea totală de urină strânsă şi perioada de timp.
Colectarea probelor din urina strânsă timp de 12 – 24 ore:
- Se cere pacientului să urineze; se va arunca această probă, pornindu-se astfel recoltarea din momentul în
care pacientul are vezica urinară goală
- Se notează ora începerii recoltării
- Probele se vor aduna într-un recipient de cel puţin 2 l; pe timpul dintre micţionari, recipientul cu probele de
urină trebuie păstrat la rece sau la frigider (niciodată împreună cu mâncarea sau cu medicamente)
- Se va recolta urină pe toată perioada de timp indicată; înainte de terminarea timpului se cere pacientului să
urineze încă o dată, dacă este posibil; se adaugă şi ultima probă în recipientul de colectare
- Se va eticheta recipientul şi se va trimite la laborator însoţit de formularul de cerere sau se va turna din
cantitatea totală de urină, într-un recipient de aprox 100-200 ml, care va fi etichetat şi trimis la laborator
specificându-se pe formular care a fost cantitatea totală şi perioada de timp cât a fost colectată urina.
- Pacientul va trebui să fie bine hidratat pe tot parcursul recoltării probelor de urină
- Pacientul va fi învăţat să evite cafeaua, ceaiul sau alte substanţe pe parcursul recoltării, cu excepţia
recomandărilor medicului, pentru a nu fi alterate rezultatele
- Dacă pacientul are sondă urinară, se va menţine punga urinară pe toată perioada recoltării într-un recipient
cu gheaţă pus sub patul bolnavului
- Dacă accidental se pierde una din probe, recoltarea trebuie să fie reluată integral.
30.C. MĂSURAREA GLICOZURIEI ŞI CETONURIEI
Glucoza şi corpii cetonici nu trebuie să fie prezenţi în urină în mod normal. Totuşi glucoza începe să apară în
urină (glicozurie) atunci când glicemia (glucoza din sânge) depăşeşte valoarea de 180 mg/dl. Corpii cetonici,
care sunt produşi în organism în absenţa insulinei, apar la valori ale glicemiei mai mari de 240 mg/dl.
Prezenţa lor în urină (cetonuria) este un semnal de alarmă, fără tratament putându-se intra în cetocidoza
diabetică. Când corpii cetonici cresc în sânge, pacientul capătă o respiraţie cu halenă specifică.
Metoda de măsurare a glicozuriei şi a cetonuriei este similară, cu benzi. Rezultatele se compară cu o cartelă
standard a culorilor de referinţă. În echilibrarea metabolică a diabetului zaharat şi urmărirea acestuia se
impune şi dozarea corpilor cetonici şi a glicozuriei.
Tehnica este descrisa mai sus.
RECOLTAREA MATERIILOR FECALE PENTRU EXAMENE DE LABORATOR
SCOPUL/INDICAŢII
Analiza materiilor fecale este indicată pentru:
- Descoperirea bolilor digestive de natură:
- Microbiana (febră tifoidă, dizenterie, intoxicaţie alimentară etc.): coprocultura
- Parazitară (ouă de paraziţi intestinali): examen coproparazitologic;
- Depistarea persoanelor purtătoare de germeni patogeni;
- Precum şi pentru stabilirea gradului de digestie a alimentelor, a prezenţei sângelui în scaun etc.: examen
coprologic.
- Diagnosticarea bolilor infecţioase şi grastrointestinale;
88
- Diagnosticarea parazitozelor intestinale;
- Evaluarea eficacităţii tratamentului.
MODALITĂŢI DE RECOLTARE
- Prelevarea din scaunul emis spontan;
- Prelevarea directă din rect cu ajutorul tamponului steril sau sondei Nelaton.
TIPURI DE EXAMENE
- Examen coproparazitologic;
- Examen bacteriologic (coprocultură);
- Determinarea sângerărilor oculte în scaun;
- Determinarea lipidelor în scaun;
- Determinarea antigenelor – coproantigene de Giardia, Helicobacter pylori, virusuri, etc..
Pregătiţi pe o tavă medicală/cărucior:
- Coprocultor steril sau curat şi uscat
- Tampoane sterilizate montate pe porttampoane prevăzute cu dopuri de cauciuc şi introduse în eprulbete
sterile
- Sonda Nelaton nr. 16-18 sterilă
- Seringă de unică folosinţă de 10 ml
- Bazinet (plosca)
- Prosop de hârtie/hârtie igienică
- Pungă de hârtie, formular de recoltare
A) PSIHICĂ:
- Informaţi pacientul său/şi familia despre procedura pentru a obţine colaborarea şi pentru a preveni o
eliminare necorespunzătoare
B) FIZICĂ:
- Administraţi pacientului un purgativ salin (sulfat de magneziu sau magnezia usta) dacă nu are scaun
spontan
- Instruiţi pacientul să-şi facă toaleta perianală în cazul recoltării coproculturii
- Recomandaţi o dietă bogată în fibre vegetale sau un regim "alb" în funcţie de examenul cerut.
1. Recoltarea din scaun eliminat spontan sau provocat pentru examen copro-parazilologic
- Întrucât defecarea nu se poate produce la cerere, instruiţi pacientul:
- Să-şi spele mâinile
- Să folosească mănuşi de unică folosinţă
- Să defece în bazinet sau într-un recipient curat (oliţă, spre exemplu, la domiciliu)
- Să recolteze, cu linguriţa coprocultorului câteva fragmente de fecale (cca 50 g) din diferite zone, mai
suspecte, ale scaunului
- Să introducă linguriţa în coprocultor
- Să-şi spele mâinile după îndepărtarea mănuşilor
- Să eticheteze recipientul cu: nume, prenume, data şi ora recoltării, examenul cerut
- Să transporte produsul imediat la laborator sau să-l introducă într-o pungă de hârtie şi să-l păstreze în
frigider nu mai mult de 12 ore
2. Recoltarea directă din rect (pentru examen bacteriologic)
- Descoperiţi regiunea inferioară a corpului
- Spălaţi-vă mâinile şi puneţi-vă mănuşile de unică folosinţă
- Aşezaţi pacientul în decubit lateral cu membrul inferior de deasupra în flexiune maximă a coapsei pe
abdomen
- Îndepărtaţi fesele pacientului
- Introduceţi tamponul steril prin anus în rect şi efectuaţi câteva mişcări de rotaţie
- Îndepărtaţi, apoi, tamponul şi introduceţi-l în eprubetă sterilă fără să atingeţi marginea acestuia
- Îndepărtaţi mănuşile şi spălaţi-vă mâinile
- Etichetaţi recipientul
- Trimiteţi-l imediat la laborator pentru însămânţare
3. Recoltarea materiilor fecale la copilul mic.
- Aşezaţi copilul, cu blândeţe, în decubit lateral sau dorsal
89
- Vizualizaţi orificiul anal
- Introduceţi sonda Nelaton pe o distanţa de ≈ 10 cm, respectând regulile de asepsie
- Aspiraţi conţinutul colonic cu o seringă adaptată la capătul sondei
- Îndepărtaţi seringa şi sonda din rect
- Transferaţi conţinutul seringii (2-3 ml) într-un recipient steril pentru coprucultură sau curat şi uscat pentru
alte examene
- Efectuaţi toaleta regiunii perianale, la nevoie
- Etichetaţi recipientul
- Trimiteţi imediat produsul la laborator
4. Recoltarea materiilor fecale pentru proba ADLER (hemoragii oculte).
Instruiţi pacientul:
- Să ţină un regim "alb" timp de 3 zile, fără carne roşie, legume şi fructe verzi, medicamente şi suplimente
nutritive cu conţinut de fier, fără colchicină, salicilaţi, potasiu, fenilbutazonă, indometacin, steroizi sau
compuşi de bismut pentru a evita o posibilă sângerare cauzată de aceste medicamente
- Să defece într-un bazinet curat
- Să-şi spele mâinile şi să-şi pună mănuşi de unică folosinţă
- Să recolteze cu linguriţa coprocultorului sau cu o baghetă de lemn materii fecale de la suprafaţa (25-30 g) şi
să le introducă în coprocultor sau în alt recipient curat şi uscat
- Să acopere recipientul cu capacul etanş
- Să-şi spele mâinile după îndepărtarea mănuşilor pentru a preveni contaminarea
- Să eticheteze recipientul şi să-l transporte imediat la laborator.
Unul dintre cele mai noi şi uşoare teste pentru depistarea sângerării oculte este testul intitulat “colorare”. Este
indicat pentru pacienţii care îşi fac singuri testările, nu necesită recoltarea probei de scaun şi este foarte uşor
de testat şi interpretat. Astfel, pacientul va respecta dieta specifică cu 48-72 ore înainte de testare. Pacientul
este învăţat să îndepărteze orice dezinfectant de toaletă şi să tragă apa de 2 ori după îndepărtarea
dezinfectantului de toaletă. După defecare, este instruit să nu arunce hârtie igienică în vasul de toaletă până la
citirea testului deoarece conţinutul în bismut al acesteia poate afecta rezultatul. În cele 5 minute imediat după
defecare, va desface kitul de testare şi va arunca testerul în toaletă, care va pluti pe suprafaţa apei din toaletă.
Pacientul va citi rezultatul după 15-30 de secunde. Dacă scaunul are sângerări oculte, testerul se va colora în
albastru sau verde. Pacientul va trebui să repete testarea la trei scaune diferite, să-şi noteze rezultatele şi să le
prezinte medicului.
*unul dintre cele mai noi şi uşoare teste pentru depistarea sângerării oculte este testul intitulat “colorare”.
Este indicat pentru pacienţii care îşi fac singuri testările, nu necesită recoltarea probei de scaun şi este foarte
uşor de testat şi interpretat. Astfel, pacientul va respecta dieta specifică cu 48-72 ore înainte de testare.
Pacientul este învăţat să îndepărteze orice dezinfectant de toaletă şi să tragă apa de 2 ori după îndepărtarea
dezinfectantului de toaletă. După defecare, este instruit să nu arunce hârtie igienică în vasul de toaletă până la
citirea testului deoarece conţinutul în bismut al acesteia poate afecta rezultatul. În cele 5 minute imediat după
defecare, va desface kitul de testare şi va arunca testerul în toaletă, care va pluti pe suprafaţa apei din toaletă.
Pacientul va citi rezultatul după 15-30 de secunde. Dacă scaunul are sângerări oculte, testerul se va colora în
albastru sau verde. Pacientul va trebui să repete testarea la trei scaune diferite, să-şi noteze rezultatele şi să le
prezinte medicului.
5. Proba de digestie:
· Necesita un regim alimentar prealabil special, care va fi recomandat de medic, iar cu o săptămână
înainte nu vor fi administrate laxative sau supozitoare
· Probele se recoltează ca şi la examenul coproparazitologic
6. Examen coproantigene:
· Pentru acest examen nu sunt necesare precauţii speciale, probele fiind recoltate ca şi pentru
examenul coproparazitologic
- Nu necesită îngrijiri speciale legate de procedură
- Colectaţi materialele folosite în containere speciale conform precauţiilor universale (P.U.)
- Spălaţi-vă mâinile după îndepărtarea mănuşilor pentru a preveni contaminarea
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Procedura în planul de îngrijire şi în fişa de proceduri
- Data, felul examenului
- Numele persoanei care a recoltat
90
- Pacientul este compliant şi respectă întocmai instrucţiunile oferite
- Materiile fecale nu sunt amestecate cu urina
- Produsul recoltat este adus imediat la laborator evitându-se suprainfectarea sau distrugerea ouălelor de
paraziţi prin refrigerare
- Materiile fecale sunt amestecate cu urina
- Instruiţi de la început pacientul să defece în ploscă uscată şi curată
- Pacientul nu respectă regimul alb, ceea ce duce la obţinerea unor reacţii fals pozitive
- Explicaţi-i dinainte consecinţele nerespectării dietei
- Materiile fecale sunt păstrate prea mult la temperatura: camerei (peste o oră) sau la frigider (peste 12ore)
ceea ce modifică acurateţea ţestului
- Respectaţi condiţiile de păstrare ale produsului
- Pacientul refuză recoltarea:
- Discutaţi încă o dată cu el
RECOLTAREA DE PROBE DIN ANUS
Materiale necesare: mănuşi, apă şi săpun, prosop, aplicator steril cu capăt din tampon de bumbac, soluţie
normal salin, tub steril de cultură cu mediu de transpor, etichete, formular cerere analize laborator
Recoltare:
- se spală mâinile şi se pun mănuşile
- se explică procedura pentru a-i reduce anxietatea şi a ne asigura de cooperarea sa
- se asigură intimitatea pacientului
- se spală zona perianală a pacientului cu apă şi săpun
- se introduce aplicatorul cu capătul din tampon de bumbac (udat în prealabil în soluţie normal salină) în
anus aproximativ 1 cm la copii şi 4 cm la adulţi şi se roteşte cu blândeţe de jur împrejur
- se introduce aplicatorul în tubul de cultură cu mediu de transport
- se aruncă mănuşile la deşeuri contaminate şi se spăl mâinile
- se etichetează probă şi se trimite la laborator împreună cu formularul
- se reorganizează locul de muncă
- se notează procedura în planul de îngrijire
- se supraveghează pacientul după tehnica
- se evaluează rezultatele obţinute.
32. RECOLTAREA SPUTEI PENTRU EXAMENE DE LABORATOR

Definiţie
Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile respiratorii prin
tuse.
Secretată de membrană care căptuşeşte bronhiolele, bronhiile şi traheea, sputa ajută la protejarea căilor
respiratorii faţă de infecţii. Când este eliminată din tractul respirator, sputa conţine salivă, secreţii nazale şi
sinusale, celule moarte şi bacterii orale normale din tractul respirator. Probele de sputa se recoltează pentru a
depista eventualii microbi existenţi.
Scop/Indicaţii
- Identificarea germenilor responsabili de infecţii respiratorii şi testarea sensibilităţii acestora faţă de
antibiotice;
- Diagnosticarea tuberculozei;
- Identificarea celulelor modificate de procese inflamatorii sau neoplazice
Modalităţi de recoltare:
- Prin expectoraţie;
- Prin frotiu faringian şi laringian;
- Recoltarea sputei prin spălătură gastrică;
- Recoltarea sputei prin spălătură bronşică.
32.A. RECOLTAREA SPUTEI PRIN EXPECTORAŢIE PENTRU EXAMENE DE LABORATOR

- Examinarea macroscopică, citologică, parazitologica şi bacteriologică a sputei
- Diagnosticarea unor boli ale aparatului respirator
91
Pregătiţi pe o tavă medicală:
- Recipient steril cu capac potrivit, etanş
- Etichetă/formular cerut de laborator
- Aerosol (clorură de sodiu 10%, acetilcisteină, apă distilată sau sterilă) pentru a induce tusea, dacă medicul
indică
- Batiste de hârtie
- Mănuşi de unică folosinţă dacă este necesar
- Pungi din material plastic
- Recipient special pentru materialele folosite
A) PSIHICĂ:
- Explicaţi pacientului procedura pentru a reduce anxietatea şi a obţine colaborarea
B) FIZICĂ:
- Instruiţi pacientul să nu mănânce, să nu fumeze, să nu-şi pună picături în nas, să nu se spele pe dinţi sau să-
şi clătească gura cu soluţii dezinfectante înainte de recoltare pentru a nu influenţa rezultatul
- Apelaţi la drenajul postural şi la tapotări dacă expectoraţia este dificilă
- Instruiţi pacientul să se aşeze pe un scaun, pe marginea patului său în poziţie Fowler înaltă dacă starea
generală nu este favorabilă
- Cereţi pacientului să-şi clătească gura cu apă simplă pentru a reduce riscul de contaminare a sputei cu
bacteriile din cavitatea bucală sau cu particule de alimente
- Instruiţi pacientul să inspire şi să expire profund de câteva ori provocându-şi tusea (cel puţin 3 ori); la
ultima expiraţie sfătuiţi-l să tuşească
- Sfătuiţi pacientul să tuşească profund şi să expectoreze direct în recipient, cca. 15 ml de spută
Puneţi-vă mănuşi de unică folosinţa, opţional.
- Acoperiţi recipientul cu capacul.
- Ştergeţi exteriorul recipientului cu un şerveţel.
- Introduceţi recipientul într-o pungă de material plastic.
RECOLTAREA SPUTEI PRIN FROTIU FARINGIAN ŞI LARINGIAN

· se umezeşte tamponul de vată cu apă distilată sterilă
· se apasă limba cu spatula
· se introduce tamponul în faringe cerând pacientului să tuşească
· sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată care se introduce imediat în eprubetă sterilă
· frotiul laringian se recoltează de către medic pătrunzând cu tamponul în laringe sub control
laringoscopic
RECOLTAREA SPUTEI PRIN SPĂLĂTURĂ GASTRICĂ

Ø se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în stomac, dimineaţa, pe nemâncate
Ø se introduc prin sondă 200ml apă distilată, bicarbonatată, călduţă, care este evacuată imediat sau extrasă
cu seringa
Ø lichidul recoltat se trimite imediat la laborator pentru că germenii căutaţi pot fi distruşi dacă stau mai
mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric
Ø dacă recoltarea se face pentru însămânţare şi lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul obţinut poate fi
neutralizat cu bicarbonat de Na
Recoltarea sputei prin spălătură bronşică
§ se utilizează la pacienţii cu TBC cavitară, care nu expectorează
§ se pun în evidenţă bacili încapsulaţi în submucoasă, care nu apar în mod obişnuit în spută
§ se introduc în recipientul de aerosoli 5ml ser fiziologic sau 4ml soluţie teofilină 3% cu 1ml soluţie de
stricnină 1‰
§ pacientul inhalează de câteva ori prin inspiraţii adânci, repetate, urmate de expiraţii scurte
§ se face o scurtă pauză de 4-5sec şi se repetă până la aerosolizarea întregii cantităţi de lichid
§ după aspiraţii, pacientul începe să tuşească chiar dacă nu a tuşit niciodată
§ sputa expectorată se recoltează într-un vas steril, recoltarea se repetă zilnic, în următoarele 4 zile, în vase
separate
- Oferiţi pacientului un pahar cu apă curată să-şi clătească gura
92
- Ajutaţi pacientul să adopte o poziţie comodă
- Observaţi respiraţia
- Educaţi pacientul să colecteze în continuare sputa pentru a preveni diseminarea infecţiei
- Colectaţi materialele folosite în recipiente speciale conform PU
NOTAREA PROCEDURII
- Notaţi data, ora, cantitatea, culoarea, mirosul, consistenţa
- Etichetaţi recipientul cu: numele şi prenumele pacientului, data şi ora recoltării, examenul cerut -
Completaţi formularul cerut de laborator dacă pacientul are febră, dacă a luat antibiotice sau dacă
expectoraţia a fost indusă prin administrare de aerosol (deoarece, în acest caz, sputa este mai apoasă şi se
poate confunda cu salivă)
- Pacientul este compliant şi reuşeşte să-şi recolteze sputa şi nu saliva
- Respectarea indicaţiilor de recoltare se reflectă în acurateţea rezultatului testului
- Pacientul nu reuşeşte să expectoreze şi înghite sputa (mai ales femeile şi copiii)
- Rezervaţi-vă mai mult timp pentru a instrui pacientul
- Anunţaţi medicul care vă recomandă altă tehnică de recoltare (prin frotiu, spălătura gastrică,
spălătura bronşică)
- Sputa este amestecată cu salivă şi resturi alimentare din cavitatea bucală
- Repetaţi recoltarea instruind încă o dată pacientul şi ajutându-l să respecte indicaţiile de recoltare
- Sputa este amestecată cu vărsătura declanşată în timpul efortului de tuse.
- Captaţi vărsătura şi acordaţi îngrijiri adecvate
RECOLTAREA VĂRSĂTURILOR
Vărsătura este conţinutul gastric care se elimină spontan, de obicei în afecţiunile digestive, dar întâlnită şi
ca un simptom în alte afecţiuni (alcoolism, HÂC) sau în sarcină.
Scop
Explorator – se fac examinări macroscopice, bacteriologice, chimice, toxicologice, pentru stabilirea
diagnosticului.
Materiale necesare
· 2 tăviţe renale curate şi uscate
· pahar cu soluţie aromată
· muşama, traversă
· prosop
Se pregăteşte pacientul fizic şi psihic:
· va fi încurajat şi susţinut în timpul vărsăturii
· se aşează în poziţie şezând sau decubit dorsal cu capul întors lateral
· se aşează sub cap sau în jurul gâtului un prosop
· se protejează lenjeria de corp şi de pat cu muşama sau traversă
Tehnica
Ø se îndepărtează proteza dentară dacă există
Ø tăviţa renală se oferă pacientului său este susţinută de către asistentă
Ø asistenta sprijină fruntea bolnavului
Ø după vărsătură se îndepărtează tăviţa
Ø dacă varsă după intervenţii chirurgicale abdominale, va fi sfătuit să-şi comprime uşor cu palma plaga
operatorie
Ø se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura (scuipă în altă tăviţă)
Îngrijirea pacientului după tehnică
Ø se şterge gura pacientului
Ø se îndepărtează materialele folosite
Ø se aşează pacientul în poziţie comodă şi se acoperă
93
Ø se aeriseşte salonul
Ø se supraveghează pacientul încontinuare
În funcţie de observaţie se notează aspectul macroscopic, cantitatea.
Unele semne însoţitoare sau premergătoare
§ cefalee
§ vertij
§ transpiraţii
§ emisie fără efort în jet
- Colectaţi materialele folosite în recipiente speciale conform PU
Notarea procedurii
- Notaţi data, ora, cantitatea, culoarea, mirosul, consistenţa
Pregătirea produsului pentru laborator
- Etichetaţi recipientul cu: numele şi prenumele pacientului, data şi ora recoltării, examenul cerut -
Completaţi formularul cerut de laborator dacă pacientul are febră, dacă a luat antibiotice sau dacă
expectoraţia a fost indusă prin administrare de aerosol (deoarece, în acest caz, sputa este mai apoasă şi se
poate confunda cu salivă)
- Pacientul este compliant şi se reuşeşte să se recolteze vărsătura
- Respectarea indicaţiilor de recoltare se reflectă în acurateţea rezultatului testului
- Captaţi vărsătura şi acordaţi îngrijiri adecvate
34. RECOLTAREA EXSUDATULUI FARINGIAN
Exsudatul reprezintă orice lichid care filtrează din sistemul circulator în ţesuturile vecine în cazul
unor leziuni sau zone de inflamaţie.
Compoziţia exsudatului variază, dar include în general apa şi substanţe dizolvate şi elemente celulare
prezente în mod normal în sânge: o parte sau toate proteinele plasmatice, globule albe, trombocite şi, în caz
de deteriorare vasculară locală, globule roşii.
Exsudatul faringian - exsudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator
faringian.
Pentru recoltarea secreţiei nazale se foloseşte un tampon steril flexibil care se introduce în narină şi se şterg
pereţii laterali.
MATERIALE NECESARE:
 manusi sterile;
 masca de tifon;
 spatula linguala.
 erubete prevazute cu tampoane montate pe port-tampoane sau ansa de platina;.
 2 tavite renale;
 sativ pentru eprubete.
- Opţional: speculum nazal pentru recoltarea ecxudatului nazal.
- Identificarea agenţilor patogeni la purtători sănătoşi şi bolnavi;
- Efectuarea antibiogramei.
- Spatulă linguală sterilă;
- Eprubetă cu mediu de cultura/transportor cu tampon de bumbac faringian steril;
- Mască de protecţie;
- 1-2 tăviţe renale.
- Minilanternă/sursă de lumină
- Etichete
- Formulare cerere analize pentru laborator.
94
A) PSIHICĂ:
- Informaţi şi explicaţi procedura pacientului/aparţinătorului (dacă este copil) pentru a reduce anxietatea şi a
ne asigura de cooperarea sa; explicaţi pacientului că poate avea senzaţie de vomă în timpul tamponării, dar
că procedura va dura mai puţin de un minut;
- Obţineţi consimţământul informat;
- Încurajaţi şi susţineţi pacientul;
B) FIZICĂ:
- Atenţionaţi pacientul său aparţinătorul să nu înceapă nici un fel de tratament; să nu mănânce, să nu bea apă,
să nu facă gargară, să nu se spele pe dinţi, să nu-şi instileze picături în nas în dimineaţa recoltării; (sau
pacientul pregătit în prealabil pentru recoltă printr-un post de minimum 4 ore şi fără efectuarea toaletei
bucale).
- Aşezaţi pacientul pe scaun sau în pat în poziţie şezândă;
- Avertizaţi aparţinătorul că va trebui să-şi susţină copilul în braţe pentru recoltare.
Erori de recoltare
- Nerespectarea condiţiilor de asepsie şi antisepsie determină contaminarea probei;
- Folosirea antisepticelor orale poate induce inhibiţia dezvoltării germenilor;
- Atingerea limbii sau buzelor, a dinţilor cu tamponul poate modifica rezultatul datorită germenilor existenţi
în aceste zone;
- Atingerea luetei poate declanşa reflexul de vomă.
- Verificaţi dacă pacientul a respectat recomandările privind procedura;
- Spălaţi mâinile cu apă şi săpun;
- Îmbrăcaţi mănuşi de unică folosinţă;
- Folosiţi masca de protecţie;
- Invitaţi pacientul să deschidă larg gura;
- Deschideţi eprubetă; scoateţi tamponul faringian;
- Apăsaţi limba cu spatula linguală sterilă se iluminează fundul gâtului pentru a vedea exact zonele
inflamatoriii; dacă pacientul are senzaţie de vomă se retrage apăsătorul de limbă şi i se sugerează să respire
adânc. După ce se relaxează, se introduce apăsătorul de limbă dar mai puţin adânc ca prima dată;
- Ştergeţi depozitul faringian şi amigdalian (dacă este cazul dezlipiţi şi o porţiune din falsă membrană);
- Retrageţi tamponul faringian fară a atinge: dinţii, limba, obrajii;
- Plasaţi imediat aplicatorul în tubul cu mediul de cultură;
- Realizaţi un frotiu folosind alt tampon conform recomandării medicului)
- Aşezaţi pacientul în poziţie comodă.
Acest tip de recoltare cu ajutorul aplicatoarelor cu capătul format din tampon de bumbac ce ajută la
identificarea agenţilor patogeni presupune minim de contaminare cu flora bacteriană normal prezentă în
diversele zone de recoltare.
După ce este recoltată proba, aplicatorul este introdus cu capătul folosit într-un tub steril care conţine un
mediu de transport.
- Nu necesită îngrijiri speciale legate de procedură.
Dacă are senzaţie de greaţă şi vomă nu mănâncă şi nu bea imediat după recoltare
- Colectaţi deşeurile în recipiente speciale, conform P.U.
- Spălaţi şi curăţaţi instrumentele folosite;
- Spălaţi mâinile cu apă şi săpun;
- Îndepărtaţi mănuşile/masca.
NOTAREA PROCEDURII
- Data şi ora recoltării;
- Notaţi reacţia pacientului, aspectul local.
- Etichetaţi recipientul în care s-a făcut recoltarea;
- Completaţi fişa de laborator;
- Transportaţi imediat produsul la laborator;
- Comunicaţi laboratorului dacă pacientul a luat medicamente şi care sunt acelea.
- Recoltarea s-a făcut fără incidente;
95
- Produsul nu a fost suprainfectat.
- Se pot obţine rezultate eronate atunci când în timpul recoltării tamponul faringian se îmbibă cu salivă sau se
ating dinţii, limbă:
- Repetaţi recoltarea folosind alt tampon;
- Pacientul poate prezenta senzaţie de greaţă, voma prin atingerea luetei:
- Rugaţi pacientul să inspire adânc şi apoi să stea nemişcat în timpul recoltării.
36. MĂSURAREA ŞI ÎNREGISTRAREA FUNCŢIILOR VITALE
36.A. MĂSURAREA TEMPERATURII CORPULUI
DEFINIŢIE
Temperatura corporală se defineşte drept echilibrul intre procesele de termogeneza (producerea de căldură de
către organism) şi termoliza (cedarea excesului de căldură de către organism înspre mediul înconjurător).
Febra - Pirexia - se defineşte drept creşterea temperaturii centrale peste 38 de grade Celsius.
Măsurarea temperaturii corporale se efectuează, la ora actuală, cu termometrul electronic.
Aparatul permite măsurarea temperaturii cutanate (în axilă), rectale şi timpanice. Această
Măsurare a temperaturii este rapidă şi fiabilă.
- Determinarea nivelului curent a căldurii corpului;
- Aprecierea evoluţiei unor boli;
- Detectarea răspunsului pacientului la măsurile iniţiate de creşterea sau de scăderea temperaturii corpului;
- Supravegherea sistematică în cursul spitalizării;
- Supravegherea unui sindrom infecţios sau inflamator.
- Evaluarea refacerii pacientului după boală.
În funcţie de calea aleasă pentru măsurare, pregătiţi pe o tavă medicală:
- Termometru din sticlă, oral sau rectal;
- Termometru uzual pentru axilă.
- Lubrifiant dacă se foloseşte calea rectală;
- Mănuşi de unică folosinţă (opţional), comprese de tifon;
- Ceas de mână;
- Culoare albastră (creion, pix, cariocă);
- Foaie de temperatură (f.t.)
- Caiet de adnotări personale;
- Recipient cu soluţie de cloramină 1%
Sau
- Termometru electronic cutanat sau timpanic cu sondă disponibilă;
- Comprese curate şi soluţie dezinfectantă;
- Lubrifiant pentru termometrul rectal.
Se vor folosi racorduri de unică folosinţă pentru termometrele timpanice.
Termometrul va fi dezinfectat după fiecare pacient.
A) PSIHICĂ:
- Explicaţi procedura pacientului pentru a obţine colaborarea să;
B) FIZICĂ:
- Aşezaţi pacientul în poziţia cea mai adecvată căii utilizate pentru măsurarea temperaturii corporale:
- Decubit dorsal - pentru măsurarea în cavitatea bucală şi axilară;
- Decubit lateral - pentru măsurarea în cavitatea rectală.
1. METODA ORALĂ
- Clătiţi termometrul cu apă rece dacă a fost păstrat în soluţie dezinfectantă;
- Ştergeţi termometrul cu o compresă de tifon pentru a îndepărta urmele soluţiei chimice;
- Prindeţi strâns termometrul cu degetul mare şi celelalte degete;
- Scuturaţi-l printr-o mişcare puternică din articulaţia mâinii până la coborârea mercurului sub 36°C (sau
95°Fahrenheit);
96
- Plasaţi bulbul cu mercur al termometru lui pe dreapta sau stânga a cavităţii sublinguale;
- Instruiţi pacientul să închidă gura, apropiind buzele în jurul termometrului;
- Menţineţi termometrul sub limbă timp de 3 min;
- Îndepărtaţi termometrul şi ştergeţi-l cu tifon;
- Citiţi gradaţia de pe scala termometrului;
- Înregistraţi temperatura în carnetul personal notând numele, data înregistrării, valoarea (ex. Td= 36,5°C);
- Spălaţi termometrul cu apă călduţă şi detergent şi clătiţi cu apă rece;
- Uscaţi termometrul şi plasaţi-l fie în ambalajul său din plastic, fie în recipientul special pentru termometre;
2. METODA AXILARĂ
- Asiguraţi intimitatea pacientului şi descoperiţi axila;
- Spălaţi şi ştergeţi termometrul dacă a fost ţinut în soluţie dezinfectantă:
- Scuturaţi termometrul pentru a coborî mercurul în rezervor, dacă este cazul;
- Plasaţi bulbul termometrului în centrul axilei, paralel cu toracele;
- Apropiaţi braţul pacientului de trunchi şi flectaţi antebraţul pe torace;
- Menţineţi termometrul în axilă 10 minute;
- Îndepărtaţi termometrul şi citiţi gradaţia;
- Înregistraţi valoarea termică în carnetul personal, notând: numele pacientului, data înregistrării,
temperatura;
- Spălaţi, clătiţi şi ştergeţi termometrul după folosire;
- Introduceţi termometrul în ambalajul său sau în recipientul special;
3. METODA RECTALĂ
- Ştergeţi, scuturaţi şi citiţi gradaţia termometrului;
- Puneţi-vă mănuşi de unică folosinţă dacă doriţi;
- Lubrifiaţi bulbul termometrului şi zona din apropiere pe o distantă de ~ 2,5 cm.;
- Aşezaţi pacientul în decubit lateral şi descoperiţi regiunea fesieră;
- Îndepărtaţi fesele pentru vizualizarea orificiului anal;
- Introduceţi termometrul prin anus cca. 3,8 cm la adult, 2,5 cm la copil şi 1,25 cm la sugar;
- Menţineţi termometrul pe loc 3 până la 5 minute;
- Îndepărtaţi termometrul şi ştergeţi-l cu o compresă de tifon;
- Ştergeţi orice urmă de lubrifiant sau de materii fecale din jurul anusului;
- Citiţi gradaţia termometrului;
- Spălaţi termometrul în apă călduţă cu detergent şi clătiţi cu apă rece:
- Uscaţi-l şi aşezaţi-l în ambalajul său din plastic sau în recipientul special pentru termometre rectale:
- Înregistraţi temperatura în carnetul personal, notând: numele pacientului şi data înregistrării;
- Anunţaţi orice modificări anormale.
Efectuarea procedurii de măsurare a temperaturii cu termometrul electronic timpanic
- Se introduce captatorul adaptat la un capişon de unică folosinţă în urechea pacientului;
- Se roteşte termometrul cu 30° în spate pentru a fi în faţa timpanului;
- Aparatul afişează temperatura în 1-3 secunde.
Efectuarea procedurii de măsurare a temperaturii cu termometrul electronic cutanat
- Se descoperă axila pacientului;
- Se tamponează pentru a îndepărta transpiraţia;
- Se introduce sonda/captatorul termometrului în mijlocul axilei şi se apropie braţul de torace;
- Se aşteaptă 30 sec. până se aude semnalul sonor;
- Se ajustează temperatura afişată cu 0,5°C pentru a obţine temperatura corporală;
Acelaşi termometru poate fi folosit şi pentru măsurarea temperaturii rectale.
Efectuarea procedurii de măsurare a temperaturii cu termometrul electronic oral
- Se introduce sonda/captatorul electronic într-un capişon din material plastic;
- Se plasează în cavitatea bucală, sublingual;
- Se menţine termometrul pe loc până la semnalul sonor;
- Se scoate termometrul şi se citeşte valoarea;
97
- Se aruncă capişonul din plastic în recipientul pentru deşeuri;
Efectuarea procedurii de măsurare a temperaturii cu termometrul electronic rectal
- Se aşează pacientul în poziţia SIMS;
- Se introduce sonda termometrului protejată de capişonul lubrifiat (aproximativ 4 cm);
- Se menţine termometrul până la semnalul sonor;
- Se scoate termometrul, se citeşte valoarea;
- Se aruncă capişonul în recipientul pentru deşeuri;
REPREZENTAREA GRAFICĂ A TEMPERATURII
- Socotiţi pentru fiecare linie orizontală din foaia de temperatură câte 2 diviziuni de grad;
- Notaţi grafic valoarea înregistrată, printr-un punct de culoare albastră aşezat direct pe linia orizontală din
rubrica corespunzătoare pentru dimineaţa (d) sau seară (s) pentru cifrele cu soţ (pare); exemplu: 36,2; 37,4;
38,6; etc.
- Notaţi grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare albastră aşezat în mijlocul pătratului din
rubrica corespunzătoare (d sau s) dacă cifrele sunt fără soţ (impare), exemplu: 36,1: 36,5; 37,3; etc;
- Uniţi primul punct cu rubrica pentru temperatura aflată în partea dreaptă a sistemului de coordonate din
foaia de temperatură;
- Obţineţi curba termică prin unirea punctelor care indică valorile temperaturii măsurate bicotidian pe
parcursul zilelor de supraveghere şi îngrijire.
- Temperatura înregistrată este congruentă cu starea de sănătate a pacientului;
- Tegumentele sunt intacte, fără iritaţii sau transpiraţii
Rezultate nedorite
- Pacientul prezintă disconfort, frisoane, tegumentul este congestionat, iritat, transpirat său palid, rece;
- Temperatura înregistrată impune aplicarea unor măsuri adecvate.
MODIFICĂRI ÎN SITUAŢIILE SELECTATE
- Informaţi pacientul că termometrul este un instrument indispensabil pentru aprecierea stării generale, la
domiciliu;
- Explicaţi pacientului/familiei să spele termometrul cu apă călduţă şi să-l introducă, uscat şi scuturat, în
containerul protective între utilizări;
- Oferiţi pacientului un tabel cu valori termice orientative în funcţie de calea folosită pentru măsurare; ca în
exemplu de mai jos:
Calea de măsurare: Scala Celsus
Orală ± 0,3-0,6
Rectala ± 0,3-0,6
Axilara 36,0ºC - 36,9ºC
36.B. MĂSURAREA RESPIRAŢIEI
DEFINIŢIE
A respira reprezintă nevoia fiinţei umane de a capta oxigenul din mediul înconjurător, necesar proceselor de
oxidare din organism, şi de a elimina dioxidul de carbon rezultat din arderile celulare.
Are ca scop: de a da un indiciu al evoluţiei bolii şi de a observa dacă apar anumite complicaţii:
- Determinarea ratei respiratorii la internare pentru a servi ca bază de comparare cu măsurătorile ulterioare;
- Monitorizarea efectelor bolii, traumatismului sau stressului asupra sistemului respirator;
- Evaluarea răspunsului pacientului la medicaţia sau tratamentele care afectează sistemul respirator
- Ceas cu secundar, de mână sau cronometru;
- Culoare albastră (creion, pix sau cariocă);
- Foaie de temperatură (F.T.);
- Carnet de adnotări personale.
- Evitaţi pregătirea psihică a pacientului întrucât acesta îşi poate modifica ritmul obişnuit în momentul în
care conştientizează propria respiraţie;
98
- Măsuraţi respiraţia concomitent cu celelalte semne vitale dacă apar schimbări în starea pacientului, dacă
pacientul are o afecţiune cardio-pulmonară sau primeşte oxigen ori medicamente ce afectează fiziologia
respiraţiei.
- Observaţi mişcările de ridicare sau de coborâre ale toracelui cu fiecare inspiraţie sau expiraţie;
- Menţineţi, în continuare, degetele pe locul de măsurare a pulsului în timp ce observaţi toracele pacientului;
- Număraţi mişcările de ridicare a toracelui (inspiraţiile) timp de minimum 30 de secunde şi înmulţiţi cu 2
numărul obţinut pentru a afla rata pe minut;
- Număraţi timp de 1 minut inspiraţiile dacă respiraţia este neregulată;
- Înregistraţi rata respiratorie în carnetul personal notând: numele pacientului, data înregistrării, rata
respiratorie;
REPREZENTAREA GRAFICĂ A RESPIRAŢIEI
- Socotiţi câte o respiraţie pentru fiecare linie orizontala din F.T.
- Notaţi grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare albastră aşezat direct pe linia orizontală din
rubrica corespunzătoare pentru dimineaţă (D) sau seară (S);
- Uniţi primul punct, printr-o linie cu săgeată, de rubrica respiraţiei aflată în partea dreaptă a sistemului de
coordonate din F.T.:
- Obţineţi curba respiraţiei prin unirea punctului iniţial cu celelalte valori ale măsurătorilor efectuate ulterior.
REZULTATE AŞTEPTATE/DORITE:
- Rata respiraţiei, în repaus, este în limitele normale caracteristice vârstei;
- Respiraţia se face pe nas, este liniştită, fără zgomote, fără efort;
- Tegumentele şi mucoasele sunt normal colorate, pacientul este conştient, orientat în timp şi spaţiu
REZULTATE NEDORITE
- Rata respiratorie este mai mică sau mai mare faţă de valorile normale caracteristice vârstei;
- Pacientul trece printr-o detresă respiratorie manifestată prin: zgomote respiratorii anormale, efort respirator,
utilizarea muşchilor respiratorii accesorii, ortopnee, piele palidă sau cianotică, pierdere de cunoştinţă;
- Pacientul poate avea una sau mai multe din următoarele probleme de dependenţa:
- Intoleranţă în activitate;
- Anxietate;
- Alterarea confortului;
- Clearance ineficient al căilor respiratorii;
- Posibilă insuficienţă respiratorie;
- Alterarea schimburilor gazoase.
- Prevedeţi 5-10 minute de repaus înainte de numărarea respiraţiilor dacă a apărut o activitate recentă ce
poate altera rata respiratorie a pacientului;
- Descoperiţi toracele pacientului dacă respiraţia este superficială pentru a obţine cea mai corectă rată
respiratorie;
- Evitaţi măsurarea respiraţiei la sugar sau copil în timpul plânsului;
- Aplicaţi podul palmei pe toracele copilului atunci când doarme pentru a număra exact mişcările respiratorii
EDUCAREA PACIENTULUI
- Învăţaţi procedura de măsurare şi înregistrare a ratei respiratorii de către membrii familiei că şi acordarea
de îngrijiri atunci când este nevoie;
- Ajutaţi pacientul să se îngrijească la domiciliu în funcţie de caracteristicile respiraţiei şi de statusul
respirator;
- Explicaţi părinţilor/aparţinătorilor că trebuie să se prezinte cu copiii la medic dacă apar dificultăţi în
inspiraţie sau respiraţie superficială;
- Sfătuiţi pacienţii să umidifice, să încălzească sau să răcească aerul din spaţiul ambiental pentru a reduce
incidenţa infecţiilor respiratorii;
- Sfătuiţi/instruiţi pacienţii să respecte indicaţiile medicului legate de administrarea medicamentelor; de dietă
şi evitarea factorilor de risc în scopul ameliorării sau dispariţiei problemelor respiratorii;
- Informaţi pacientul/familia despre valorile normale caracteristice vârstei (ex. În tabelul de mai jos):
Vârsta Valori normale
Nou-născut 30-50
La 2 ani 25-35
La 12 ani 15-25
Adult 16-18
99
36.C. MĂSURAREA PULSULUI
DEFINIŢIE
Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan dur, osos şi este sincronă cu
sistola ventriculară.
Elemente de apreciat: ritm, frecvenţe şi amplitudine , celeritate. Locurile unde se măsoară pulsul: la orice
arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan osos. De obicei se foloseşte artera radială,
femurală.
- Determinarea numărului de bătăi cardiace pe minut;
- Obţinerea de informaţii despre activitatea inimii şi starea arterelor;
- Aprecierea răspunsului inimii la medicaţia cardiacă, activitate sau stress.
- Ceas de mână cu secundar sau cronometru
- Culoare roşie (creion, pix sau cariocă)
- Carnet de adnotări personale
A) PSIHICĂ:
- Explicaţi pacientului procedura pentru a reduce emoţiile, teama şi a obţine colaborarea;
- Asiguraţi un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
B) FIZICĂ:
- Asiguraţi un repaus fizic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
- Aşezaţi pacientul în poziţie confortabilă în funcţie de starea generală:
- Decubit dorsal cu membrul superior întins pe lângă corp, articulaţia mâinii în extensie, mâna în
supinaţie (palma orientată în sus);
- Poziţie semişezândă (în pat sau în fotoliu) antebraţul în unghi drept sprijinit pe suprafaţa patului,
mâna în supinaţie şi extensie
- Reperaţi artera radială la extremitatea distală a antebraţului, pe faţa anterioară (internă), în şanţul radial
aflat în prelungirea policelui;
- Plasaţi degetele index, mediu şi inelar (2,3,4) deasupra arterei radiale reperate;
- Exercitaţi o presiune uşoară asupra arterei pe osul radius, astfel încât să percepeţi sub degete pulsaţiile
sângelui;
- Fixaţi-vă un punct de reper pe cadranul ceasului de mână;
- Număraţi timp de 1 minut pulsaţiile percepute cu degete, sau 30 secunde şi înmulţiţi cu doi numărul pentru
a obţine rata pulsului pe minut;
- Apreciaţi ritmul, amplitudinea şi elasticitatea peretelui arterial în timp ce măsuraţi frecvenţa;
- Înregistraţi frecvenţa pulsului în carnetul personal notând: numele pacientului, salonul, data înregistrării,
rata;
REPREZENTAREA GRAFICĂ A PULSULUI ÎN F.T.
- Socotiţi pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatura câte 4 pulsaţii;
- Notaţi grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare roşie, aşezat direct pe linia orizontală din
rubrica corespunzătoare pentru D (dimineaţa) sau S (seara); pentru valorile care cresc din 4 în 4 (ex. 64, 68,
76, 80);
- Notaţi grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare roşie aşezat în mijlocul pătratului din rubrica
corespunzătoare (D sau S) pentru valorile care cresc din 2 în 2 (ex.: 62, 66, 70);
- Uniţi primul punct printr-o linie cu săgeată de rubrica pulsului aflată în partea dreaptă a sistemului de
coordonate din F.T.;
- Obţineţi curba pulsului prin unirea punctelor care indică valorile ratei cardiace măsurate bicotidian, pe
parcursul zilelor de supraveghere şi îngrijire.
- Pulsul este bine bătut, regulat, iar frecvenţa se înscrie în limitele normale corespunzătoare vârstei;
- Tegumentele şi mucoasele sunt normal colorate;
- Pacientul este liniştit.
REZULTATE NEDORITE
100
- Rata pulsului este mai mare sau sub normalul caracteristic vârstei;
- Pulsul radial nu este perceptibil;
- Pulsul este aritmic;
- Amplitudinea este mică sau crescută;
- Pacientul este palid, anxios, acuză palpitaţii, extrasistole;
- Pacientul are una sau mai multe dintre problemele de dependenţă următoare:
- Intoleranţă la activitate;
- Alterarea confortului;
- Deficit de volum lichidian:
- Exces de volum lichidian;
- Alterarea perfuziei tisulare
Căutaţi alte artere accesibile dacă pulsul radial nu este palpabil şi măsuraţi pulsul la:
- Artera temporală - la un laţ de deget deasupra şi lateral de stânca temporalului, în dreptul
pavilionului auricular;
- Artera carotidă externă (dreaptă sau stângă): - pe faţa anterioară a gâtului, în şanţul delimitat de
laringe (anterior) şi muşchiul sternocleidomastoidian (lateral);
- Artera pedioasa - pe lată dorsală a piciorului, în dreptul primului sunt intermetatarsian;
- Artera femurală - în regiunea inghinală, la nivelul triunghiului lui Scarpă
- Apex (vârful inimii) - pulsul apical - în spaţiul 5 inlercostal (i.c.) pe linia medioclaviculară stângă;
- Evitaţi măsurarea pulsului radial la copiii sub 2 ani întrucât rata crescută şi aria mică de palpare pot
determina valori eronate/inexacte;
- Obţineţi rata pulsului radial la copiii peste 2 ani atunci când sunt liniştiţi sau dorm, întrucât este dificil să
obţii colaborarea copilului de a rămâne cu mâna nemişcată;
- Număraţi rata pulsului timp de 1 minut, la copil, pentru o acurateţe maximă.
- Învăţaţi pacientul să-şi măsoare singur pulsul periferic la arterele carotidă sau temporală întrucât sunt mai
accesibile pentru autopalparea la domiciliu;
- Instruiţi pacientul să exercite o presiune uşoară folosind 3 degete pentru palpare;
- Informaţi pacientul/familia care sunt valorile normale ale pulsului, caracteristice vârstei;
- Instruiţi pacientul/familia să ia legătura cu medicul curant ori de câte ori valorile ratei pulsului sunt deviate
de la normal şi starea generală a pacientului se modifică.
- Oferiţi, eventual, un tabel cu valori orientative ca în exemplul de mai jos:
Vârsta Rata aproximativă Rata medie
Nou-născut 120-160 140
1- 2 luni (sugar)100- 140 120
12 luni - 2 ani 80-130 110
2 ani - 6 ani 75-120 100
6 ani - 12 ani 75-110 95
Adolescent 60-100 80
Adult 60-80 80
36 d. MĂSURAREA PRESIUNII SÂNGELUI (T.A.).
DEFINIŢIE
Presiunea arterială este presiunea exercitată de sânge asupra unității de suprafață a arborelui circulator
(peretelui arterial).
Presiunea are un maxim în aortă, iar pe măsură ce sângele se îndepărtează de inimă, presiunea arterială
scade.
SCOP
- Determinarea presiunii sistolice şi diastolice la internare pentru a compara starea curentă cu valorile
normale;
- Evaluarea stării pacientului în ce priveşte volumul de sânge, randamentul inimii și sistemul vascular;
- Aprecierea răspunsului pacientului la tratamentul cu fluide sau/și medicamente.
Metode:
- auscultatorie
- palpatorie
- oscilometrica
101
- invazivă
- Stetoscop biauricular;
- Tensiometru cu manşeta adaptată vârstei
- Comprese cu alcool medicinal;
- Culoare albastră (pix, cariocă, creion);
- Foaie de temperatură (F.T);
- Carnet de adnotări personale
A) PSIHICĂ:
- Explicaţi pacientului procedura pentru a reduce teama şi a obţine colaborarea;
- Asiguraţi un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare întrucât emoţiile influenţează
presiunea sângelui;
B) FIZICĂ:
- Aşezaţi pacientul în poziţie confortabilă de decubit dorsal ori semişezând sau în ortostatism conform
indicaţiei medicale
- Utilizaţi comprese cu alcool pentru a şterge olivele şi părţile metalice ale stetoscopului dacă este necesar
- Selectaţi un tensiometru cu manşeta potrivită stării constituţionale a pacientului;
- Amânaţi măsurarea T. A. dacă pacientul este tulburat emoţional are dureri, dacă a făcut exerciţii de
mişcare, dacă măsurarea presiunii arteriale nu este o urgenţă;
- Alegeţi braţul potrivit pentru aplicarea manşetei (fără perfuzie i.v., intervenţie chirurgicală la nivelul
sânului sau axilei, fără arsuri, shunt arterio-venos sau răni ale mâinii);
- Permiteţi pacientului să adopte poziţia culcat sau aşezat cu braţul susţinut la nivelul inimii şi palma
îndreptată în sus;
- Descoperiţi braţul pacientului fie prin ridicarea mânecii prin dezbrăcare dacă aceasta (mâneca) este prea
strâmtă pentru a nu creşte presiunea deasupra locului de aplicare a manşetei;
- Verificaţi dacă manşeta conţine aer;
- Scoateţi aerul din manşetă, la nevoie, deschizând ventilul de siguranţă şi comprimând manşeta în palme sau
pe o suprafaţă dură;
- Închideţi ventilul de siguranţă înainte de a umfla manşeta;
- Aplicaţi manşeta, circular, în jurul braţului, bine întinsă, la 2,5 -5 cm deasupra plicii cotului şi fixaţi-o.
- Palpaţi artera brahială sau radială exercitând o presiune uşoară cu degetele;
- Aşezaţi membrana stetoscopului deasupra arterei reperate şi introduceţi olivele în urechi;
- Umflaţi manşeta tensiometrului pompând aer cu para de cauciuc în timp ce priviţi acul manometrului;
- Continuaţi să pompaţi aer până când presiunea se ridică cu 30 cm deasupra punctului în care pulsul a
dispărut (nu se mai aud bătăi în urechi);
- Decomprimaţi manşeta, deschizând uşor ventilul de siguranţă şi restabilind circulaţia sângelui prin artere;
înregistraţi mental cifra indicată de acul manometrului în oscilaţie în momentul în care, în urechi, auziţi
prima bătaie clară (lup-dup); această cifră reprezintă presiunea (tensiunea) sistolică sau maximă;
- Înregistraţi numărul care corespunde bătăii de final în timp ce continuaţi decomprimarea manşetei; acesta
reprezintă T.A. diastolică sau minimă;
- Îndepărtaţi manşeta, curăţaţi şi dezinfectaţi olivele stetoscopului;
- Înregistraţi valorile măsurate în carnetul personal, notând: numele bolnavului, data înregistrării, valorile
obţinute (T.A. = 130/70 mmHg sau T.A.= 13/7 cmHg).
Metoda palpatorie
· determinarea se face prin palparea arterei radiale, etapele fiind identice metodei auscultatorii;
· se utilizează în cazuri deosebite când nu avem la îndemână un stetoscop
· valorile se determină înregistrând val. Indicată pe cadranul manometrului în momentul în care simţim că
trece prima undă pulsatilă, aceasta echivalând cu tensiunea maximă.
· valoarea tensiunii arteriale minime se calculează după formula:
TA min = TA max/2 + 1 sau 2(cm Hg)
· diferenţa dintre TA max şi TA min se numeşte tensiune diferenţială şi nu are voie să fie mai mică de 30
mmHg.
· are dezavantajul obţinerii unor valori mai mici decât în realitate
Metoda oscilometrică
102
Ø Oscilometria – metoda prin care se evidenţiază amplitudinea pulsaţiilor peretelui arterial cu ajutorul
oscilometrului Pachon.
Ø Aparatul este alcătuit dintr-un cadran gradat în unităţi, o manşetă pneumatică şi pară de cauciuc.
Ø Manşeta aparatului se fixează pe membrele bolnavului la nivelul dorit, de unde pulsaţiile se transmit la
manometru.
Pregătirea bolnavului
§ Camera de examinare trebuie să aibă un climat corespunzător
§ Bolnavul este culcat în repaus cu cel puţin 15 min înainte de măsurare
§ Se descoperă membrele superioare sau inferioare
§ Se aplică manşeta aparatului la nivelul dorit pe membrul de examinat
Tehnica
v Se pompează aer până ce dispare pulsul periferic.
v Se citeşte amplitudinea oscilaţiilor pe cadranul manometrului
v Se scade presiunea cu 10 mmHg şi se citesc din nou oscilaţiile arteriale.
v Se scade apoi presiunea din 10 în 10 cu citiri succesive până se găseşte valoarea maximă a amplitudinii
care s.n. indice oscilometric.
v Valorile normale sunt apreciate în limite foarte lungi şi foarte variabile
v Nu are importanţă valoarea obţinută, ci importantă este diferenţa dintre 2 regiuni simetrice care nu
trebuie să depăşească 2 mmHg
REPREZENTAREA GRAFICĂ A T.A.
- Socotiţi pentru fiecare linie orizontală din foaia de temperatură, 10 mmHg sau 1 cmHg.
- Reprezentaţi grafic valorile înregistrate printr-un dreptunghi de culoare albastră, aşezat pe verticală
timpului (D sau S); latura de sus a dreptunghiului reprezintă T.S. (tensiunea sistolică) iar latura de jos a
dreptunghiului reprezintă T.D. (tensiunea diastolică).
- T.A. a pacientului este, în limitele normale corespunzătoare vârstei;
- Pacientul nu acuză cefalee, tulburări de echilibru;
REZULTATE NEDORITE
- Presiunea sistolică sau diastolică este mai mare sau mai mică faţă de raţă normală a persoanelor de aceeaşi
vârstă;
- Sunetele obţinute prin metoda KOROTKOPF nu sunt audibile sau suficient de distincte pentru a facilita o
apreciere exactă a T.A.
Pacientul poate avea una sau mai multe din problemele de dependenţă:
- Intoleranţă la activitate
- Alterarea randamentului inimii;
- Exces de volum lichidian
- Deficit de cunoştinţe;
- Alterarea nutriţiei;
- Alterarea menţinerii sănătăţii
- Ridicaţi braţul pacientului deasupra inimii pentru 15 secunde înainte de reverificarea presiunii dacă auziţi
cu dificultate sunetele (bătăile cardiace) în urechi;
- Măsuraţi T.A. la coapsă dacă accesul la arterele braţului nu este posibil;
- Alegeţi o manşeta lată şi aşezaţi pacientul pe abdomen pentru palparea adecvată a arterei poplitee;
- Ajustaţi evaluarea presiunii arteriale înregistrate, dacă folosiţi coapsă, întrucât există tendinţa că T.A. să fie
mai mare la extremitatea distală fata de extremitatea proximală (superioară).
- Măsuraţi presiunea arterială prin metoda palpatorie, în lipsa stetoscopului auricular; întotdeauna veţi obţine
exact numai tensiunea sistolică prin aceasta metodă.
- Sfătuiţi pacienţii adulţi să-şi măsoare T.A. cel puţin o dată pe an;
- Informaţi pacienţii despre utilitatea automăsurării TA., la domiciliu, prin echipament digital; deşi costisitor
este mult mai uşor să citeşti valorile.
- Instruiţi pacientul să se prezinte cu promptitudine la medic dacă valorile T.A. sunt oscilante; - - Instruiţi
pacientul cu hipertensiune arterială (HTA) să-şi ia medicamentele în mod regulat, să reducă consumul de
sare, să-şi verifice greutatea şi să înveţe tehnici de managementul stressului; - Informaţi pacientul/familia
care sunt valorile în funcţie de vârstă; oferiţi, eventual, un tabel cu valori orientative ca în exemplul de mai
jos.
103
Vârsta Valori normale ale T.A: Limite superioare ale normalului
1 an 95/65 mmHg Nedeterminate
6-9 ani 100/65 mmHg 119/79 mmHg.
10-13 ani 110/65 mmHg 124/84 mmHg.
14-17 ani 120/80 mmHg 134/89 mmHg.
18-adult optima 120/80 mmHg 139/89 mmHg.
Normal 120-129 mmHg/ 80 -84 mmHg
37. PREGĂTIREA PREOPERATORIE
→ Pregătirea fizică şi psihică a pacientului:

~ Asistenta medicală are obligaţia să-l ajute pe bolnav să-şi exprime gândurile, grijile, teama.
~ Îl ajută să-i insufle încredere în echipa operatorie.
~ Asistenta îi explică ce se va întâmpla cu el în timpul transportului şi în sala de preanestezie, cum va fi
aşezat pe masa de operaţie, când va părăsi patul, când va primi vizite.
~ Îl asigură că va fi însoţit.
~ Va răspunde cu amabilitate, profesionalism, siguranţă şi promptitudine pacientului.
→ Pregătirea generală:
~ Se observă şi se consemnează aspectul general al pacientului: înălţime, greutate, vârsta aparentă şi
reală, aspectul pielii, faciesul, starea psihică;
~ Toate datele privind starea generală a pacientului şi evoluţia bolii se notează permanent în foaia de
observaţie şi în planul de îngrijire pentru a obţine un tablou clinic exact.
~ Culegerea de date privind antecedentele pacientului:
~ Familiale: dacă în familie au fost bolnavi cu neoplasme, diabet, HTA, cardiopatii, tuberculoză.
~ Chirurgicale: dacă a mai suferit intervenţii, dacă a avut evoluţia bună, dacă au fost complicaţii.
~ Patologice:
▪ Se vor nota bolile care au influenţă asupra anesteziei şi intervenţiei;
▪ Dacă a avut afecţiuni pulmonare,
▪ Dacă este fumător,
▪ Dacă a avut afecţiuni cardiace,
▪ Dacă suferă de epilepsie.
~ Urmărirea şi măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative,
~ Examenul clinic pe aparate,
~ Bilanţ paraclinic,
~ Examene de laborator de rutină şi examene complete: coagulograma completă hemoleucogramă
completă, VSH, ionogramă, probe de disproteinemie, proteinemie, transaminaze, examen de urină,
electrocardiograma, radiografie sau radioscopie pulmonară.
→ În ziua precedentă:
~ Repaus, regim alimentar uşor digerabil, consum de lichide pentru: menţinerea TA, dezintoxicarea şi
mărirea diurezei, diminuarea setei postoperatorii şi diminuarea acidozei postoperatorii.
→ În seara zilei precedente:
~ Pregătirea pielii se face prin baie generală.
~ Pregătirea tubului digestiv prin clismă evacuatoare şi alimentaţie lejeră: supe de legume, băuturi
dulci sau alcaline.
~ Pregătirea preoperatorie locală:
▪ Regiunea aleasă se spală, se degresează cu eter.
▪ Se dezinfectează cu tinctură de iod.
▪ Se aşează câmpuri sterile.
→ În ziua intervenţiei:
~ Se face clismă cu 4 ore înaintea intervenţiei,
~ Se îndepărtează bijuteriile,
~ Se îndepărtează proteza dentară,
~ Se badijonează cu un antiseptic regiunea rasă.
~ Se îmbracă pacientul cu lenjerie curată,
~ Se pregătesc documentele medicale: foaia de observaţie, rezultatele analizelor, radiografiile, care
vor însoţi pacientul.
104
→ Transportul:
~ Pacientului în sala de operaţie se face însoţit de asistenţă medicală care are obligaţia să predea
pacientul anestezistului, împreună cu toată documentaţia;
→ Îngrijiri în sala de operaţie:
~ Se instalează şi se fixează pacientul pe masa de operaţie,
~ Monitorizarea funcţiilor vitale,
~ Obţinerea unui abord venos central şi periferic,
~ Pregătirea câmpului operator,
~ Badijonarea cu alcool pentru degresarea şi curăţirea pielii,
~ Badijonarea cu tinctură de iod se face începând cu linia de incizie, de la centru către periferie şi se
termină cu zonele periferice.
~ Se ajută la instalarea câmpului steril protector.
38. ÎNGRIJIRI POSTOPERATORII
Îngrijiri imediate:
→ Îngrijirile postoperatorii încep imediat după terminarea intervenţiei chirurgicale şi durează până la
vindecarea completă.
→ Scopul îngrijirilor pentru restabilirea funcţiilor organismului este asigurarea cicatrizării normale a plăgii
şi prevenirea complicaţiilor.
~ Se aşează pacientul în decubit dorsal cu capul într-o parte.
~ La supravegherea faciesului, apariţia palorii însoţită de transpiraţii reci şi răcirea extremităţilor indică
stare de şoc: apariţia cianozei, chiar reduse, indică insuficienţă respiratorie sau circulatorie – se
administrează oxigen.
~ Supravegherea comportamentului deoarece poate să prezinte la trezire o stare de agitaţie, atenţie ca
pacientă să nu-şi scoată perfuzia.
~ Să nu-şi îndepărteze pansamentul, iar dacă va fi nevoie va fi imobilizată.
~ Supravegherea funcţiilor vitale – puls, tensiune arterială, respiraţie.
~ Supravegherea perfuziei.
~ Schimbarea poziţiei.
~ Îngrijirea mucoasei bucale – se şterge mucoasa bucală cu tampoane umezite în soluţii diluate de
bicarbonat de sodiu, acid boric, glicerină (1 linguriţă la un pahar de apă); se ung buzele cu vaselină, iar
dacă starea pacientei o permite îşi va face toaleta cavităţii bucale singură.
~ Evacuarea vezicii urinare – dacă evacuarea nu se produce se va stimula micţiunea spontană prin
aplicarea în regiunea pubiană a unei buiote, se va introduce un bazinet cald sub pacientă, se va lăsa apa de
la robinet să curgă sau se va efectua sondaj vezical.
~ Asigurarea somnului prin administrarea unui hipnotic slab, seara la culcare.
Îngrijiri acordate până la instalarea pacientei în pat:
→ Pregătirea patului şi a camerei.
→ Pregătirea materialului în vederea reanimării postoperatorii.
→ Pregătirea materialului pentru perfuzie: Ace sterile. Seringi sterile. Garou. Perfuzoare. Soluţii
perfuzabile.
→ Se verifică sursa de oxigen, aspiratorul, sondele, tensiometrul.
→ Transportul pacientului operat:
~ Transportul pacientului operat se face cu patul rulant, cu capul într-o parte, se efectuează silenţios,
cu blândeţe, fără zdruncinături.
~ Pacientul va fi acoperit, ferit de curenţi de aer sau schimbări de temperatură,
~ În timpul transportului asistenta medicală vă urmării aspectul feţei, respiraţia, pulsul, perfuzia.
→ Instalarea operatului se va face într-o cameră cu mobilier redus, care să fie curată, bine aerisită, liniştită,
cu temperatura ambiantă de 18-200C, prevăzută cu instalaţii de oxigen montate la perete, cu prize în stare de
funcţionare şi cu aparatură pentru aspiraţia secreţiilor.
→ Patul va fi accesibil din toate părţile şi va fi prevăzut cu muşama şi aleză bine întinsă, fără pernă şi dacă
este cazul, salteaua va fi antidecubit.
→ Poziţia pacientului în pat este variabilă.
Îngrijirea bolnavului după anestezie generală:
105
→ Bolnavul operat sub anestezie generală trebuie supravegheat de medic şi asistentă cu foarte mare atenţie
până la apariţia reflexelor:
 de deglutiţie şi tuse;
 faringian;
 cornean;
 până la revenirea completă a stării de conştienţă.
→ Nu se transportă în salon înaintea revenirii acestor reflexe.
→ Supravegherea pacientului se bazează pe date clinice şi pe rezultatele examenelor complementare.
~ Se supraveghează aspectul general al operatului.
~ Se urmăresc parametrii fiziologici.
~ Se urmăresc pierderile de lichide său sânge.
~ Se fac examene complementare:
~ Teste de coagulare, timp de protrombină, teste de toleranţă la heparină.
~ Hemogramă, hematocrit.
~ Examen sumar de urină etc.
~ Se completează foaia de temperatură şi foaie de terapie intensivă – foi speciale de reanimare şi
supraveghere.
→ După trezire i se va asigura pacientului tot confortul, toaleta zilnică, schimbarea lenjeriei de corp.
→ Se va lupta împotriva:
~ Durerii.
~ Insomniei.
~ Anxietăţii.
~ Distensiei abdominale.
~ Ridicarea din pat se va face treptat.
~ Complicaţiilor de decubit.
Supravegherea imediată în salon:
Supravegherea comportamentului bolnavului:
~ Se supraveghează bolnavul deoarece operatul poate să prezinte la trezire o stare de agitaţie şi de
aceea trebuie supravegheat pentru că îşi poate smulge pansamentul sau tubul de dren.
~ Se poate ridica din pat, poate cădea, poate fugi.
~ În acest caz este imobilizat şi sunt indicate paturi speciale specifice serviciilor de terapie intensivă.
Supravegherea respiraţiei:
~ Se supraveghează respiraţia care trebuie să fie ritmică de amplitudine normală.
~ Dacă apare jena respiratorie ea poate trăda încărcarea bronşică cu mucozităţi fiind necesară o
aspiraţie faringiană.
~ Căderea limbii este prevenită prin menţinerea pipei faringiene Guedel, până la trezirea completă a
bolnavului.
~ Inundarea căilor respiratorii cu vomismente se previne prin poziţia bolnavului, prin aspiraţia
secreţiilor gastrice.
Monitorizarea funcţiilor vitale – puls, tensiune arterială, temperatură, saturaţia de oxigen.
~ Temperatura se măsoară dimineaţa şi seara în prima zi se poate produce o uşoară hipertermie (febră
de resorbţie).
~ Se va stabili bilanţul hidric.
~ Însoţită de transpiraţii reci şi răcirea extremităţii indică intrarea bolnavului în stare de şoc.
~ Apariţia cianozei, chiar redusă, indică insuficienţă respiratorie sau circulatorie.
Diureza - urinează după 2-4 ore
Supravegherea pansamentului:
~ Pansamentul este actul chirurgical prin care plaga operatorie se aseptizează, se tratează şi se
protejează pentru a-i uşura cicatrizarea. Efectuarea corectă a unui pansament va respecta următoarele
principii fundamentale:
~ Se va lucra într-o asepsie perfectă – instrumentarul şi materialele folosite să fie sterile, iar mâinile
celui care execută şi tegumentele din jurul plăgii să fie dezinfectate.
~ Să se asigure absorbţia secreţiilor.
~ Să se aseptizeze plaga cu antiseptice corespunzătoare stadiului de evoluţie.
~ Să se protejeze plaga faţă de agenţii termici, mecanici, dinamici ai mediului înconjurător.
106
~ Asigurarea repausului sau imobilizarea regiunii lezate pentru a grăbi cicatrizarea.
~ Pansarea zonei operate se va face cu multă blândeţe şi atenţie.
~ Peste un strat de comprese şi vată sterilă se va face un bandaj compresiv, folosind o faţă şi leucoplast
(se va conduce faşa circular în jurul abdomenului).
~ Pansamentul se va face o dată pe zi sau de câte ori este nevoie.
~ Plaga operatorie va fi văzută de medic în fiecare zi, iar orice complicaţie aparentă va fi anunţată
medicului.
~ Firele se scot după circa 7 zile de la operaţie şi se va face în condiţii de asepsie perfectă.
Schimbarea poziţiei bolnavului – se ridică în poziţia semişezând. Mobilizarea cât mai precoce – pasivă, apoi
activă.
Îngrijirea mucoasei bucale – pentru a umezi buzele se folosesc tampoanele îmbibate în soluţii diluate de
bicarbonat de sodiu, acid boric, permanganat de K.
~ Se curăţă stratul existent pe limbă cu tampoane umezite cu o soluţie preparată dintr-o lingură de
bicarbonat de sodiu, o linguriţă glicerină/pahar cu apă.
~ Dacă starea bolnavului este bună se solicită să-şi clătească gura, să-şi spele dinţii, se ung buzele cu
vaselină.
Prevenirea escarelor:
~ Schimbarea poziţiei bolnavului se face la intervale de 30 minute, 1 oră.
~ O compresiune în acelaşi punct de peste 2 ore la un bolnav imobilizat provoacă apariţia escarelor.
~ Se face masajul regiunilor predispuse escarelor cu alcool şi se fricţionează.
~ Pudrarea cu pudră de talc.
~ Schimbarea lenjeriei de corp şi de pat să fie uscată şi bine întinsă.
~ Sub regiunea sacrală, calcanee se aşează colaci, inele de vată pudrate cu talc.
~ Schimbarea poziţiei bolnavului nu se face decât atunci când afecţiunile bolnavului permit acest lucru.
Alimentaţia:
~ Până la reluarea alimentaţiei este necesar să se administreze o raţie hidrică, electrolitică şi calorică
suficientă acoperirii necesităţilor cotidiene.
~ Băuturi cât mai rapid posibil, în cantitate moderată la început:
- 300 ml ceai sau apă, în prima zi administrată cu linguriţa,
- 500 ml în a doua zi,
- 1000 ml în a treia zi;
~ Perfuzii, rehidratarea venoasă completând necesarul zilnic de lichide.
~ Bolnavul va bea atunci când nu vomită.
~ Va mânca după ce a avut scaun precoce sau după emisia de gaze.
~ Nu va consuma fructe crude sau glucide în exces.
~ În ziua operaţiei pacientul va bea apă cu linguriţa, rehidratarea fiind completată cu perfuzii.
~ După 24 de ore – ceai, citronadă, supe de zarzavat strecurate,
~ A doua zi – ceai, citronadă îndulcită, supe de zarzavat strecurate, lapte cu ceai,
~ A treia zi – iaurt, fidea, tăiţei cu lapte, piure de cartofi, biscuiţi,
~ După reluarea tranzitului: carne de pui, peşte alb şi se revine treptat la alimentaţia obişnuită,
~ Alimentele trebuie să fie calde, bine preparate, prezentate estetic.
~ Mesele vor fi servite în cantităţi mici, repartizate în 6-7 reprize şi se vor alege alimente cu valoare
calorică mare.
Îngrijiri igienice:
~ Toaleta pacientului.
~ Schimbarea lenjeriei de câte ori este nevoie.
~ Asigurarea urinarelor şi bazinetelor la îndemâna pacientului.
Prevenirea escarelor de decubit.
Exerciţii respiratorii.
Prevenirea şi combaterea complicaţiilor inflamatorii:
~ Complicaţii pulmonare – ce se previn prin aspirarea secreţiilor mucolitice, gimnastică, tuse asistată,
antibiotice.
~ Complicaţii tromboembolice – ce se previn prin mobilizare precoce supravegheată, anticoagulante.
~ Complicaţii urinare – ce se previn prin evitarea sondajului vezical, medicaţie de stimulare a micţiunii.
39. NUTRIŢIA PARENTERALĂ TOTALĂ (NPT) PRIN METODA PERFUZIEI I.V.

107
Alimentarea parenterală se realizează de obicei pe cale intravenoasă.
Se face cu substanţe care:
v Au valoare calorică ridicată
v Pot fi utilizate direct de ţesuturi
v Nu au proprietăţi antigenice
v Nu au acţiune iritantă sau necrozantă asupra ţesuturilor
Pe cale i.v. pot fi introduse soluţii izo- sau hipertone: glucoză 10-20-33-40%, fructoză 20%, soluţie
dextran, hidrolizate proteice.
Planul de alimentare se face după calcularea necesarului de calorii/24h şi a raţiei de lichide în care pot
fi dizolvate principiile nutritive
Nevoia de lichide este completată cu ser fiziologic sau soluţii glucozate.
Ritmul de administrare diferă după natura şi concentraţia preparatului, starea pacientului, de la 50ml/h la
500ml/h.
* glucoza 10%-500 ml/h;
* glucoza 20%-250 ml/h;
* hidrolizatele de proteină sau ficat 50 ml/h.
Intravenos sunt introduse soluţii hipo, izo sau hipertonice.
Dacă alimentaţia intravenoasă este necesară timp mai îndelungat se descoperă vene profunde -denudare-
ca: vena femurală, safenă, subclaviculară; plagă de venotomie trebuie îngrijită în condiţii perfect aseptice şi
se previn trombozele venoase prin injectarea de heparină 50mg/24h;
Administrarea exagerată de apă la pacienţii comatoşi cu oligurie, modifică concentraţiile de electroliţi din
sânge şi lichidele extracelulare (hiponatremie şi hipokalcemie);
La administrarea soluţiilor glucozate, se adaugă cantitatea necesară de insulina pentru metabolizarea
glucozei atât la pacientul cu valori normale ale glicemiei cât şi la pacientul diabetic;
În funcţie de echilibrul acido-bazic şi ionogramă, se introduc cantităţi de electroliţi.
Concentraţia excesivă a soluţiilor perfuzabile, induce deshidratarea iar diluţia prea mare accentuează
edemul cerebral;
Pentru supravegherea aportului şi eliminărilor de alimente sunt notate în foaia de observaţie:
* cantitatea de soluţii perfuzabile şi lichide administrate;
* volumul şi densitatea urinei eliminate;
* evoluţia curbei ponderale.
ATENŢIE: pe lângă hidraţii de carbon şi lipide pentru schimbul de materii utile organismului uman sunt
necesari şi anumiţi aminoacizi cu rol în formarea şi prelucrarea albuminelor în ţesuturi şi sânge ca şi pentru
sinteza de fermenţi şi proteohormoni; organismul uman nu poate sintetiza aceşti aminoacizi şi din această
cauză este necesară administrarea lor pe cale parenterală într-o anumită concentraţie pentru sinteza
albuminelor.
• Administrarea pe cale venoasă a unei soluţii prescrise, de glucoză, proteine, emulsie de lipide, electroliţi,
vitamine.
UTILIZAREA NPT
- Restricţia cantităţii de hrană şi lichide ingerate pe o durată mai mare de 7 zile (răniri prin traumatisme
multiple, arsuri severe, anorexie nervoasă)
- Boli cu o durată mai lungă de 2 săptămâni
- Pierdere de 10% sau mai mult din greutatea corporală înainte de îmbolnăvire
- Nivelul albuminei serice mai scăzut de 3,5g/dl
- Toleranţa scăzută a alimentaţiei enterale de lungă durată
- Vărsături cronice şi diaree
- Continuarea pierderii în greutate, în ciuda consumului oral adecvat
- Tulburări gastro-intestinale ce împiedică sau reduc sever absorbţia (obstrucţia intestinală, boala Crohn,
colita ulceroasă, sindromul de intestin scurt, sindromul de malabsorbţie în cancer, fistule intestinale)
- Tulburări gastro-intestinale inflamatorii (pancreatita, peritonita)
- Insuficienţa renală sau hepatică
- Creşterea normală şi dezvoltarea la copii cu anomalii congenitale (fistula traheo-esofagiană, atrezia
duodenală, hernia diafragmatică, volvulusul)
- Tavă/cărucior
- Garou, tampon, alcool
- Seringi, ace, mănuşi sterile
108
- Branulă, perfuzor cu filtru, cu ambalaj integru, în termen de valabilitate
- Leucoplast sau bandă adezivă non alergică
- Muşama, aleză, etichetă
- Stativ pentru perfuzie
- Soluţii perfuzabile recomandate de medic, în termen de valabilitate şi cantitate adecvată, cu aspect
nemodificat la temperatura camerei
TIPURI DE SOLUŢII PERFUZABILE
AMINOMIX 1,2,3
- Soluţie perfuzabilă obţinută prin amestec de aminoacizi şi electroliţi
Pungi bicamerale: 2 x 500 ml , 2 x 750 ml , 2x 1000 ml
- Indicaţii - aport de aminoacizi, glucoză şi electroliţi, când administrarea orală sau centrală nu este posibilă.
- Se administrează în venă centrală, nu în venă periferică.
- La unii pacienţi se administrează insulina pentru controlul glicemiei şi glicozuriei.
- Reacţii adverse în cazul perfuziei rapide: greaţă, vărsături, frisoane, hiperglicemie, glicozurie, dureri,
pierdere renală de aminoacizi.
AMINOPLASMAL
- Soluţie perfuzabilă, flacoane de 500 ml - 1000 ml
- Nutriţie parenterală în: sindromul de malabsorbţie, rezecţii stomacale, boli inflamatorii, diaree şi vomă
persistentă.
- PEV:40 - 60 pic/min
AMINOSTERIL
- Soluţie perfuzabilă, flacoane de 500 ml -1000 ml
- Soluţie perfuzabilă fără carbohidraţi, fără electroliţi
- Soluţie perfuzabilă cu aminoacizi echilibraţi
AMINOVEN 3,5%
- Soluţie perfuzabilă, flacoane de 500 ml - 1000 ml
- Amestec de aminoacizi cu 3,5% glucoză
- În NPT se asociază cu alţi nutrienţi
- PEV - venă periferică
- Venă centrală 10-20 ml/kg corp
AMINOVEN infantil 10% - flacoane de 100 - 250- 500 ml
LIPOFUNDIN
- Flacoane de 500 ml
- Emulsie perfuzabilă
- Nu se amestecă cu alte substanţe medicamentoase
- Nu se păstrează dacă nu s-a administrat toată cantitatea
- Se agită înainte de folosire
- Nu se administrează dacă nu este omogen
- Perfuzie lentă - 10-30 ml/kgcorp/zi
- Se asociază cu hidrocarbonaţii pentru a nu se produce acidoză
- Reacţii adverse: dispnee, cianoză, reacţii alergice, hiperlipidemie, greaţă, vărsături, cefalee, înroşirea feţei,
hipertensiune, tremor.
A) PSIHICĂ:
- Informaţi şi explicaţi pacientului necesitatea procedurii
- Încurajaţi pacientul pentru a reduce anxietatea
- Informaţi pacientul despre durata aproximativă a procedurii
- Asiguraţi pacientul că veţi fi alături pentru a supraveghea perfuzia şi pentru a-l ajuta
B) FIZICĂ:
- Asiguraţi poziţia corespunzătoare (aceeaşi ca pentru perfuzie sau puncţia venoasă), în conformitate cu
starea pacientului
- Examinaţi calitatea şi starea venelor
- Alegeţi vena adecvată
- Identificaţi pacientul şi transportaţi materialele la pat
- Puneţi-vă mască dacă pacientul are imunodeficienţă
- Pregătiţi soluţia perfuzabilă şi trusa de perfuzat
109
- Asiguraţi-vă că soluţia de perfuzat are cel puţin temperatura camerei
- Eliminaţi aerul din circuit
- Efectuaţi puncţia venoasă (vezi "Puncţia venoasă")
- Racordaţi trusa de perfuzie la acul/cateterul instalat în vena pacientului
- Reglaţi ritmul picăturilor respectând recomandarea dată de medic; valori orientative, în funcţie de tipul
soluţiei
- Observaţi faciesul, tegumentele şi măsuraţi pulsul şi T.A.
- Întrebaţi pacientul dacă are stare de greaţă sau vomă
- Verificaţi locul puncţiei venoase
- Colectaţi deşeurile conform P.U.în recipiente speciale
- Îîndepărtaţi mănuşile
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Administrarea perfuziei în planul de îngrijire
- Reacţiile adverse dacă au apărut pe durata perfuziei
- Ora când a început perfuzia, locul, tipul de soluţie, cantitatea, debitul
- Pacientul are tegumente şi mucoase normal colorate, nu prezintă semne ale flebitei de cateter
- Semnele vitale sunt normale
- Evaluaţi la fiecare oră răspunsul pacientului la administrarea soluţiilor perfuzabile
Rezultate nedorite
• Ce facem dacă:
1. Pacientul prezintă: greaţă, vărsătură, anxietate, frison, durere pe traiectul venei
- Reduceţi ritmul
- Liniştiţi pacientul
2. Pacientul prezintă infecţie locală la local de puncţie
Respectaţi măsurile de asepsie!
3. Pacientul prezintă reacţii imediate la terapia cu emulsie de lipide (febră, dispnee, cianoză, greaţă, vărsături,
dureri de cap, diaforeză, letargie, sincopă, durere în piept şi spate, o slabă presiune la nivelul ochilor, iritaţie
la locul perfuziei, hiperlipemie, hipercoagulabilitate şi trombocitopenia)
- Recoltaţi probele de laborator recomandate
- Schimbaţi locul cateterului.
ADMINISTRAREA CORTIZONULUI SI ACTH-ULUI

→ Definiţie:
Cortizonul este un hormon secretat de stratul cortical al glandelor suprarenale sub acţiunea stimulatoare a
glandei hipofize → prin hormonul corticotrop sau adenocorticotrop (ACTH).
ACTH-ul sau hormonul corticotrop sau adrenocorticotrop hipofizar este secretat de hipofiză şi
stimulează secreţia cortizonului şi a altor hormoni suprarenali.
→ Prezentare: Cortizon acetat, Superprednol, Prednison, Hemisuccinat de Hidrocortizon, Hidrocortizon.
Supercortisol, Acetat de dezoxicorticosteron.
ACTH → pulbere albă, în flacoane închise.
→ Forma de administrare:
 Tablete.
 Forme injectabile: fiole, flacoane cu dop de cauciuc
 Formele injectabile sunt soluţii sau suspensii ce trebuie bine agitate înaintea folosirii.
→ Mod de administrare:
Administrare orală: tablete.
 Se asigură concentraţia utilă în sânge.
 Doza zilnică → 3-4 prize la intervale egale de 6-8 ore
110
 Cortizonul se administrează la început cu doza maximă care scade treptat la doza minimă – de
întreţinere → doză stabilită de medic.
 Tratamentul cu cortizon se termină prin administrare de ACTH – pentru activarea funcţiei glandelor
suprarenale.
Administrare parenterală:
 Intramuscular.
 Intravenos.
 Intraarticular.
 Clisme terapeutice.
 Aplicaţii locale.
Administrarea ACTH-ului:
Se testează sensibilitatea organismului prin IDR.
Se dizolvă pulberea cu ser fiziologic sau apă distilată în cantitate egală cu numărul dozelor → calculul se
face ca şi în cazul antibioticelor. Dizolvat se poate păstra la gheaţă câteva săptămâni.
Se administrează pe cale intramusculară, intravenoasă, eventual subcutanată.
Se poate administra în perfuzii lente în ser glucozat 5% → ritm de administrare 6-8 picături pe minut.
Cea mai bună metodă de administrare → perfuzia continuă sau perfuzia de 5-6 ore.
Dozele administrate prin perfuzie pot fi mai mici decât cele injectate.
Se pot face şi perfuzii subcutanate asociind soluţia cu hialuronidază.
Doza se administrează progresiv crescută pentru ca stimularea suprarenalei să nu se facă brusc.
Administrarea sub protecţie de antibiotic.
→ Reguli de administrare a cortizonului:
Bolnavii necesită dietă specială:
- Dietă hiposodată. → 1-3 g clorură de potasiu pe zi.
- Dietă hipoglucidică.
- Dietă cu conţinut bogat în proteine.
Se acordă îngrijiri speciale:
- Igienă perfectă a tegumentelor şi mucoaselor, schimbarea zilnică a lenjeriei de pat şi de corp.
- Asepsie perfectă în administrarea parenterală;
- Tratarea imediată şi corectă a infecţiilor de orice fel;
- Cântărirea zilnică.
- Observarea apariţiei edemelor;
- Supravegherea funcţiilor vitale, a somnului.
- Măsurarea diurezei.
→ Observaţii:
Preparatele de cortizon sunt metabolizate la nivelul ficatului în cortizol şi prednisolon. În caz de insuficienţă
hepatică tratamentul se face cu Prednisolon care nu mai necesită metabolizare hepatică.
Nu se administrează antibioticele şi hormonii cu aceiaşi seringă.
ADMINISTRAREA CORTIZONULUI
DEFINIŢIE
- Glucocorticoizii sunt hormoni ai corticosuprarenalei sau analogi de sinteză cu efect antiinflamator marcat şi
acţiuni importante asupra metabolismului glucoproteic.
EFECTE
- Inhibă procesele inflamatorii, diminuează formarea edemului local şi menţin răspunsul vaselor la
catecolamine;
- Au proprietăţi antialergice marcate;
- Sunt eficace în toate tipurile de şoc circulator;
- Influenţează constantele hemogramei;
- Scad apărarea organismului la infecţii întârziind cicatrizarea;
- Cresc secreţia gastrică de HCl;
- Stimulează sistemul nervos central creând o stare de bine dar pot declanşa reacţii psihotice;
- Favorizează retenţia de sare şi apă;
- Favorizează gliconeogeneza pe seama proteinelor.
INDICAŢII
- Boli reumatismale, lupus eritematos sistemic
- Scleroza multiplă
- Stări edematoase (glomerulonefrita sau nefrita lupică)
111
- Boli neoplazice în stadiul terminal pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi pentru profilaxia stărilor de greaţă
şi vărsături provocate de chimioterapia antineoplazică
- Boli alergice
MEDICAMENTE UTILIZATE. FORME DE PREZENTARE
A. CORTIZON
1. Dexametasonul - soluţie injectabilă, fiole de 2 ml.
2. Hidrocortisonum
3. Methylprednisolon
4. PREDNISOLON
5. PREDNISON
PRECAUŢII SPECIALE
- Doza este strict individualizată de către medic
- Se se administrează 2/3 din doză zilniciă dimineaţa şi 1/3 după amiaza pentru a respecta nivelul maximal al
secreţiei fiziologice a cortizolului. Doza de întreţinere se administrează dimineaţa.
- În boli reumatismale, lupus eritematos sistemic (LEŞ), scleroza multiplă (SM) se face puls-terapie 1g/zi
timp de 3 zile în perfuzie cu glucoză 5% în cel puţin 30 minute
- Dozele sub 250mg se pot administra i.v. lent în cel puţin 5'; cele peste 250 mg în PEV, în cel puţin 30'.
- Suspensiile apoase nu se administrează i.v. nici IR.
- Doza se scade treptat conform recomandării medicale.
- Soluţia obţinută prin dizolvarea liofilizatului se păstrează maximum 48h.
SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI
- Se monitorizează TA, există risc de creştere prin retenţie hidrosalină. Se recomandă dietă hiposodată.
- Se cântăreşte periodic în timpul tratamentului de lungă durată, există risc de obezitate
- Apar pirozisul şi epigastralgii, se administrează inhibitori ai secreţiei gastrice şi regim alimentar de
protecţie.
- Se supraveghează scaunul, există risc de acutizare a ulcerului gastro duodenal.
- Se monitorizează glicemia - creşte prin gluconeogeneză. Se recomandă regim hipoglucidic, se
supraveghează atent pacienţii cu diabet. Există risc de diabet cortizonic.
- Pacientul poate acuza slăbiciune musculară, se pierde potasiu în timpul tratamentului. Se recomandă dieta
hiperpotasică şi hiperproteică
- Se supraveghează comportamentul pacientului; pot apare stări de agitaţie, insomnie, tulburări psihotice
- Se observă aspectul tegumentelor, pot apare edeme.
EDUCAŢIA PACIENTULUI
Pacientul trebuie instruit:
- Să ia medicamentele după masă sau împreună cu gustarea.
- Să respecte orarul de administrare: 2/3 din doză la ora 8 şi 1/3 din doză la ora 16°°
- Să nu omită nici o doză de medicamente
- Să aibă asupra lui şi la îndemână medicamentele pentru a putea fi folosite în caz de urgenţă
- Să evite situaţiile de stres accentuate (febră, infecţiile, lucrări dentare, accidente, crize personale sau
familiale)
- Să nu modifice dozele fără acordul medicului
- Să-şi monitorizeze semnele şi simptomele care pot apare: anorexie, greaţă, vărsături, slăbiciune, depresie,
ameţeală, poliurie, pierdere în greutate şi să anunţe medicul
- Să se cântărească periodic, să observe modificarea feţei (faţă în lună plină), prezenţa edemelor, să-şi
măsoare TA. În cazul creşterii ponderale să se adreseze medicului
- Să consume o dietă hiposodată şi hiperproteică în timpul tratamentului şi să consume moderat glucide.
- Să echilibreze efortul fizic cu repausul
- Să evite activităţile suprasolicitante
- Să nu facă vaccinări, există risc de complicaţii neurologice
- Să nu întrerupă tratamentul brusc sau fără acordul medicului, scăderea dozelor se face treptat
- Se atenţionează pacientul să nu ia medicamente fără acordul medicului.
42. ADMINISTRAREA ANTIBIOTICELOR
DEFINIŢIE
- Antibioticele sunt agenţi antimicrobieni care introduse în organism exercită efecte toxice specifice faţă de
anumite microorganisme, paraziţi sau celule atipice, având efecte toxice mult mai reduse sau absente faţă de
celulele organismului gazdă.
EFECTE ŞI MOD DE ACŢIUNE
112
ANTIBIOTICE BACTERICIDE
• Produc distrugerea germenilor, sunt indicate în infecţii grave, supraacute, sau când mecanismele imunitare
sunt reduse (nou născuţi, bătrâni, infecţii cronice), în urma administrării citotoxicelor, corticoterapicelor,
după radioterapie.
• Principalele antibiotice bactericide sunt: penicilinele, cefalosporinele, aminoglicozidele, rifampicina,
polimixinele şi bacitracina.
ANTIBIOTICE BACTERIOSTATICE
• Inhibă multiplicarea germenilor şi favorizează acţiunea forţelor de apărare ale organismului.
• Principalele antibiotice bacteriostatice sunt: tertraciclina, clofamfenicolul, eritromicina. Sunt recomandate
în infecţii uşoare sau medii.
Antibioticele pot avea:
1. Spectru îngust - asupra cocilor şi bacililor gram-pozitivi şi gram-negativim. Permit terapia bine ţintită.
2. Spectru larg - tip tetraciclină şi cloramfenicol care acţionează asupra cocilor şi bacililor gram-pozitivi şi
gram-negativi, a rickettsiilor, micoplasmelor, chlamidiilor.
3. Spectru limitat (antituberculoase) - active numai faţă de bacterii.
Eficacitatea depinde de rezistenţa germenilor - care reprezintă insensibilitatea la un anumit antibiotic, şi care
poate fi naturală sau dobândită (urmare a unei transformări genetice stabile transmise de la o generaţie la
alta). Realizarea concentraţiei active - la locul de acţiune care trebuie să se menţină un timp suficient pentru a
intoxica microorganismele, fiind condiţionată de absorbţia antibioticului din tubul digestiv sau de la locul
injectării.
INDICAŢII : prevenirea şi tratamentul infecţiilor.
PRINCIPIILE TERAPIEI MEDICAMENTOASE ANTIINFECŢIOASE

Limitele utilizării
• Sunt indicate numai când o infecţie bacteriană semnificativă este diagnosticată sau suspectată puternic, sau
când există o indicaţie stabilită pentru profilaxie.
• Nu trebuie utilizate pentru infecţiile virale şi infecţii neînsemnate. Sunt ineficiente în infecţiile virale,
permit creşterea rezistenţei.
• Recoltarea probelor biologice pentru cultură şi antibiogramă se face înainte de a se administra prima doză
de antibiotic.
• Alegerea antibioticului ar trebui să fie bazată pe rezultatul de la cultura microbiană şi antibiogramă, pe
studii privind sensibilitatea..
• Deoarece aceste teste cer 48 - 72 de ore, medicul prescrie imediat administrarea unui medicament care să
fie eficient din experienţă.
Calea de administrare
• Depinde mult de severitatea infecţiei
• Calea orală -este preferată pentru iniţierea terapiei numai în infecţiile relative uşoare.
• Calea injectabilă (I.M., I.V., intrarahidiană) - în infecţiile serioase este preferată ruta i.v.
• Aplicare locală (pe tegumente)
Durata terapiei
• Variază de la o singură doză la ani
• În infecţiile acute durata medie este de 7-10 zile (sunt şi excepţii)
Utilizarea în insuficienţa renală
• Se cere precauţiune extremă, deoarece multe medicamente sunt excretate primar prin rinichi, unele fiind
nefrotoxice. Totuşi în doze reduse sunt necesare.
Utilizarea în bolile hepatice
• În bolile severe ale ficatului medicamentele antiinfecţioase care sunt excretate prin ficat ar trebui să fie
reduse ca doză, unele sunt hepatotoxice. Acestea includ eritromicina, clidamycin şi cloramfenicolul.
Utilizarea la copii- sub formă de siropuri în infecţii uşoare, parenteral în infecţii grave.
Utilizarea la persoanele în vârstă.
Precauţii speciale:
- Se face o anamneză amănunţită privind funcţiile renală, hepatică, auditivă şi eventuale antecedente alergice
- Se respectă medicamentul recomandat având în vedere efectele şi reacţiile adverse;
- Se respectă orarul, doza şi calea de administrare pentru a menţine o concentraţie activă la locul de acţiune;
- Se respectă durata tratamentului pentru prevenirea dezvoltării germenilor rezistenţi;
- Se vor urmări reacţiile adverse:
• Reacţii alergice
• Reacţii toxice
• Reacţii idiosincrazice
113
• Reacţii de ordin biologic:
O Reacţii de exacerbare
O Rezistenţa microbiană la un anumit antibiotic, favorizată de concentraţia scăzuta la locul acţiunii,
tratament de scurtă durată.
O Fenomene de dismicrobism
ACŢIUNILE NURSING GENERALE
 Administrarea cu acurateţe.
 Stabilirea orarului de administrare la intervale egale - pentru menţinerea nivelului terapeutic în sânge.
 Se citesc recomandările de amestecare şi stocare din prospect..
 Medicamentele antimicrobiene ambalate sub formă de pulbere sunt instabile în soluţii, se dizolvă înaintea
administrării folosind o cantitate adecvată de solvent, concentraţia fiind exprimată în mg/ml. Cele mai multe
soluţii se păstrează la frigider pentru perioade lungi de stabilitate.
 Nici o soluţie nu trebuie utilizată după termenul de expirare deoarece este posibilă descompunerea.
 Parenteral soluţii cu antibiotice se administrează singure, nu se amestecă cu nici un alt medicament în
seringă sau soluţii i.v. - pentru a evita incompatibilităţile chimice şi fizice care pot cauza precipitarea sau
inactivarea medicamentelor
 Antibioticele se administrează i.m., profund în masă musculară şi se roteşte locul de injecţie.
 Pentru administrarea i.v. a antibioticelor:
• Se utilizează soluţii pentru diluţie
• Se administrează încet
• După administrare se mai introduc i.v. cel puţin 10 ml de soluţie pentru a nu rămâne o parte din doză de
medicament în tubul perfuzorului (10% din doză amestecată în 100ml poate rămâne pe tubul perfuzorului).
• Este de preferat administrarea separată şi intermitentă, diluate cu 50-100 ml ser fiziologic şi introdus în 20-
60 min.
• Administrarea lentă şi intermitentă determină mai puţină iritaţie la nivelul venelor, evită dezactivarea
medicamentului şi asigură nivelul terapeutic.
• Observarea efectelor terapeutice
• Observarea interacţiuni medicamentelor - cele mai semnificative interacţiuni sunt cele care alterează
eficienţa antiinfecţioaselor sau cresc toxicitatea medicamentelor
Observarea efectelor adverse: hipersensibilitatea, anafilaxia, boală serului, suprainfecţia, stomatitele ,
diareea, vaginită pustuloasă infecţioasă, flebită la locul puncţiei venoase, durere la locul injecţiei i.m..
simptome gastrointestinale - greaţa, vărsătura, diareea.
Educaţia pacientului
- se informează pacientul asupra riscurilor şi beneficiilor
- se monitorizează starea pacientului
- se instruieşte pacientul privind administrarea orală sau locală:
• respectarea dozei şi orarului (pentru a menţine nivelul eficient în sânge), a căii de administrare
• evitarea asocierii cu alte medicamente
• respectarea administrării în raport cu mesele.
- Se explică pacientului să ia medicamentele cu un pahar plin cu apă, pentru a scădea iritaţia gastrică şi a
creşte ritmul dizolvării şi absorbţiei (tablete şi capsule).
- Se explică pacientului efectul medicamentului şi faptul că tratamentul nu trebuie întrerupt chiar dacă
manifestările au dispărut şi trebuie continuat pe toată perioada indicată.
- Să respecte timpul de administrare chiar dacă simptomele au dispărut, pentru a preveni revenirea infecţiei şi
apariţia rezistenţei microorganismului la medicament.
- Se informează pacientul care sunt reacţiile adverse mai frecvente: tulburări digestive (greţuri, vărsături,
uneori sângerări intestinale), manifestări cutanate (erupţii, urticarie), tulburări urinare (la sulfamide -
oligurie, anurie), tulburări nervoase (nevrite periferice, cefalee, insomnie), tulburări respiratorii
(bronhospasm), reacţii anafilactice
- Se instruieşte pacientul să raporteze greaţa, vărsătura, diareea, erupţia cutanată, revenirea simptomelor
pentru care au fost prescrise antiinfecţioasele, sau semnele unei infecţii noi (ex. Febră, tuse, gură inflamată,
drenaj). Aceste probleme pot indica efecte adverse ale medicamentului, lipsa răspunsului therapeutic la
medicament, sau suprainfecţia. Unele din acestea cer evaluare şi pot indica schimbări în terapia
medicamentoasă.
Se instruieşte pacientul:
• să anunţe medicul dacă este în tratament cu alte medicamente pentru a evita incompatibilităţile
• să păstreze medicamentele în condiţii recomandate de producător (în prospect)
• să se adreseze medicului la apariţia primelor semne de intoleranţă cunoscute sau a altor manifestări ieşite
din comun
114
43. ADMINISTRAREA INSULINEI
Definiţie – insulina este un hormon hipoglicemiant secretat de pancreas.

~ Scopul tratamentului insulinei: tratarea diabetului zaharat, normalizarea nivelului glucidic în sânge.
~ Căile de administrare: calea subcutanată, calea intravenoasă.
→ Locul de elecţie pentru administrarea insulinei:
~ Flancurile peretelui abdominal.
~ Regiunea externă a braţului.
~ Regiunea anterioară a coapselor.
~ Regiunea fesieră.
~ Regiunea supra şi subspinoasă a omoplatului.
~ Locul de administrare trebuie alternate.
~ Introducerea constantă în acelaşi loc, fără alternarea lui, suprasolicită regiunea respectivă, tegumentele
devin dure, se cicatrizează prin procese metabolice modificate negativ.
Pentru insulina, se alege locul în funcţie de timpul de resorbţie estimate. Studiile au arătat ca la nivelul
abdomenului se resoarbe de 2 ori mai repede decât la nivelul coapsei iar la nivelul braţului este de 2 ori mai
mică decât abdominal, dar mai mare ca la coapsă. La braţ sunt diferenţe de până la 30%; de aceea pare scurta
datorită resorbţiei oscilante.
Se va ţine seama de momentul administrării:

Expl: ora 7 – abdominal
Ora 8 – în coapsă
Se foloseşte ac de 12 mm pentru introducerea perpendiculară şi de 12-18 mm la injectarea în unghi de 45 0
→ Preparate de insulină:
→ Insulina este disponibilă în concentraţii diferite. În ţara noastră se utilizează insulina cu concentraţia de
100 unităţi pe mililitru (U-100), dar în unele ţări se foloseşte insulina cu concentraţia de 40 de unităţi pe
mililitru (U-40)
Tipuri de insulina
-. Insulina rapidă (limpede, clara) cu acţiune după ½ ora de la administrare şi cu efect de 6-8 ore (poate fi
administrat SC, IV, perfuzie;
- Insulina intermediara (semilentă) cu acţiune intre 90-120min şi cu efect de 12- 16 ore (poate fi administrat
SC);
- Insulina lentă cu acţiune între 1-3 ore şi efect 12-14 ore (administrat SC)
- Insulina ultralenta cu acţiune la 4 ore şi efect 24-36 ore (administrat SC)
Insulina se administrează folosind:
1. Stilouri de insulină (veți auzi frecvent termenul preluat din limba engleză de pen de insulină),
2. Seringi pentru insulină (seringi speciale fabricate pentru a măsura corect cantitatea dorită de insulină –
trebuie să aibă înscris obligatoriu pe ele 100 unități/ml),
3. Pompe de insulină – o metodă mai nouă folosită în general la copii și tineri.
→ Reguli de administrare:
~ Preparatul şi doza sunt stabilite de medic.
~ Orice schimbare se va face cu multă prudenţă – strict supravegheat.
~ Doza şi preparatul se schimbă doar la indicaţia medicului.
~ Dozele de insulină se măsoară în unităţi.
~ Există două tipuri de concentraţii pentru fiecare tip de insulină:
o Insulină cu 40 unităţi/mililitru insulină.
o Insulină cu 100 unităţi/mililitru insulină.
~ Administrarea se face cu seringi de insulină cu gradaţii pentru 40, respectiv 100 unităţi de insulină pe
mililitru.
115
~ Seringile se aruncă după utilizare – nu se refolosesc.
~ Injecţie se face cu cca. 15 minute înainte de servirea mesei (funcţie de preparatul de insulină folosit).
→ Caracteristicile insulinei, păstrare şi depozitare.
~ Insulina cristalină este limpede, clară, transparentă.
~ Insulina în suspensie este tulbure şi trebuie rulată înaintea folosirii până la uniformizarea lichidului.
~ Păstrarea se face la frigider la 40C, ferită de căldură şi lumină.
~ Se încălzeşte la temperatura corpului în momentul folosirii.
~ Nu se utilizează după expirarea termenului de valabilitate.
→ Stabilirea dozei necesare:
~ Se fixează o doză individualizată funcţie de:
o Tipul de insulină folosit.
o Numărul de injecţii pe zi.
o Intervalul dintre doze.
o Modificările din alimentaţie.
o Schimbarea programului de activitate.
o Medicaţie complementară.
o Exerciţii fizice, gimnastică.
o Conduită terapeutică postnatală.
→ Pregătirea dozei:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se observă flaconul de insulină – aspect, valabilitate, concentraţie, preparat, cale de administrare.
~ Se aspiră în seringă o cantitate de aer egală cu doza de insulină ce trebuie administrată.
~ Se puncţionează dopul de cauciuc şi se întoarce flaconul.
~ Se introduce aerul sub presiune şi se lasă să curgă liber insulina în seringă până se obţine doza necesară.
~ Se scoate aerul şi se schimbă acul.
~ Dacă se folosesc amestecuri de insulină SE RESPECTĂ ORDINEA DE ÎNCĂRCARE ÎN SERINGĂ
RECOMANDATĂ DE MEDIC.
~ Amestecul se face înaintea injectării.
~ Pentru injectare se pot folosi şi pompe de insulină sau minispike.
→ Injectarea insulinei:
~ Se dezinfectează locul şi zona înconjurătoare.
~ Se lasă să se evapore alcoolul → alcoolul inactivează insulina.
~ Se execută pliul cutanat şi se injectează insulina subcutanat.
~ Nu se freacă şi nu se masează locul puncţiei
~ Se păstrează o distanţă de minim 4 cm de injecţia precedentă.
→ Reacţii la insulină:
o Hipoglicemie → nivel scăzut de insulină prin:doză prea mare de insulină, absenţa sau întârzierea
meselor, exerciţii fizice şi activitate în exces, boală infecţioasă, tulburări de tranzit, schimbarea necesarului
de insulină a pacientului, boli endocrine, interacţiuni cu alte medicamente hipoglicemiante, consum de
alcool.
o Hiperglicemie şi acidoză diabetică prin doză insuficientă de insulină, nivel crescut de glucoză în
sânge, aport alimentar mai bogat în glucide decât cel planificat, febră, infecţii.
o Hiperglicemia prelungită poate determina acidoză diabetică) ameţeală, facies roşu, sete, pierderea
cunoştinţei, inapetenţă, halenă acetonică, glicozurie, respiraţie Kussmaul, tahicardie, deces.
~ Lipodistrofia:
o Foarte rar, administrarea subcutanată a insulinei poate provoca lipoatrofie cu depresiuni ale
tegumentului şi ţesutului subcutanat, pierderea elasticităţii şi îngroşarea ţesuturilor.
→ Alergia la insulină:
~ Alergia locală → roşeaţă, edem, prurit.
~ Alergie generalizată → mai rară, dar mai gravă. Apar erupţii pe tot corpul, respiraţie zgomotoasă,
şuierătoare, hipotensiune, şoc anafilactic.
116

TEHNICI de NURSING 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEHNICI de NURSING 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEHNICI DE NURSING ŞI INVESTIGAȚII- RECAPITULARE

TEHNICA ADMINISTRĂRII OXIGENULUI

Definiţie: Electrocardiograma reprezintă înregistrarea la suprafaţa corpului a variaţiilor de

Monitorizarea electrocardiografică ambulatorie (Holter)

4. ANGIOCARDIOGRAFIA- CATETERISMUL CARDIAC

Angiocardiografia este un examen radiologic al vaselor şi cavităţilor inimii cu substanţă de contrast.

Definiţie: Coronarografia este o tehnică de diagnosticare folosită în cardiologie pentru vizualizarea,

6. PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA PUNCŢIEI ABDOMINALE

7. PARTICIPAREA ASISTENŢEI MEDICALE LA EFECTUAREA PUNCŢIEI PLEURALE -

8. PARTICIPAREA ASISTENŢEI MEDICALE LA EFECTUAREA PUNCŢIEI RAHIDIENE

ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMENELOR CU ULTRASUNETE (ECHOGRAFICE)

10. ECHOGRAFIA CARDIACĂ

Definiţie: Ecografia cardiacă este o metodă modernă şi eficientă de investigare, neinvaziva,

11. A. EXAMENE RADIOLOGICE. ASPECTE GENERALE

11. B TRANZITUL ESOGASTRODUODENAL

 Presupune administrarea substanţei de contrast- sulfat de bariu.

12. EXAMENE ENDOSCOPICE

12.A. ROLUL ASISTENŢEI MEDICALE ÎN EFECTUAREA EXAMENELOR

12.B.PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA

Esofagogastroduodenoscopia este examinarea endoscopică a porţiunii superioare a tubului digestiv (esofag,

PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA COLONOSCOPIEI

Îngrijirea pacientului după colonoscopie

Îngrijirea pacientului după procedură:

14. A TUBAJUL (sondajul) NAZOGASTRIC

. Materiale necesare pentru tubajul gastric

14.B. TUBAJUL DUODENAL

15. A. SONDAJUL VEZICAL LA FEMEIE

15.B. SONDAJUL VEZICAL LA BĂRBAT

16. CLISMĂ EVACUATOARE

18. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ (LA ADULT)

19. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE BUCALĂ,

Reorganizarea locului de muncă: spălați mâinile , arancați deșeurile conform UPU.

20. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RESPIRATORIE- INHALAŢIA

21.A. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE TEGUMENTE

Forma de prezentare a medicamentelor:

21.B. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PERCUTANATĂ

Introducerea medicamentelor în organism prin fricţionare

21.C. ADMINISTRAREA TRANSDERMALĂ A MEDICAMENTELOR

Aplicarea unguentului transdermal:

Aplicarea patch-urilor transdermale:

21. E. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA NAZALĂ

21.F. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR ÎN CONDUCTUL

21.G. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE VAGINALĂ

22. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RECTALĂ

Administrarea medicamentelor pe cale rectală (supozitoare)- tehnica

Administrarea de unguente perianal şi intrarectal:

23. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PARENTERALĂ

Locul injecţiilor (ca şi scopul) îl constituie ţesuturile în care se introduc medicamentele:

ADMINISTRAREA SUBSTANŢELOR DE CONTRAST:

23.A. INJECŢIA SUBCUTANATĂ

23. B. INJECŢIA INTRADERMICĂ

Injecţia intradermică – introducerea unor substanţe medicamentoase izotonice, în organism, cu ajutorul

23.C. INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ

23.D. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIA MUSCULARĂ

23.E. INJECŢIA INTRAVENOASĂ

DEFINIŢIE: introducerea în circulaţia venoasă de soluţii medicamentoase cristaline izotone sau

25. PUNCŢIA VENOASĂ

26. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU HLG

27. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU PROBELE DE COAGULARE

28. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU VSH

29. RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU EXAMENE BIOCHIMICE

29 a. RECOLTAREA DE TESTE SANGVINE PENTRU

TESTUL DE TOLERANŢĂ LA GLUCOZĂ (oral şi i.v.)