DISPOZITIVE

TEHNOLOGICE
PROIECTAREA DISPOZITIVELOR DE ORIENTARE FIXARE

1
Structura cursului
1. Noţiuni introductive. Fluxul general şi etapele iniţiale ale proiectării dispozitivelor
2. Orientarea pieselor în dispozitive. Construcţia elementelor şi subansamblurilor deorientare
şi de rezemare suplimentară
3. Fixarea pieselor în dispozitive
4. Proiectarea şi utilizarea elementelor şi mecanismelor de fixare
5. Proiectarea şi utilizarea mecanismelor de orientare-fixare
6. Proiectarea şi utilizarea sistemelor de acţionare a mecanismelor dispozitivelor
7. Proiectarea şi utilizarea elementelor pentru ghidarea, reglarea şi controlul poziţiei sculelor
8. Proiectarea şi utilizarea elementelor şi mecanismelor auxiliare
9. Proiectarea şi utilizarea corpurilor dispozitivelor, ghidajelor şi a elementelor de legătură
externă
10.Proiectarea şi utilizarea elementelor specifice dispozitivelor de automatizare
11.Proiectarea şi utilizarea elementelor specifice dispozitivelor pentru prinderea sculelor
12.Proiectarea şi utilizarea elementelor specifice dispozitivelor de control
13.Orientări şi tendinţe actuale în proiectarea şi utilizarea dispozitivelor

2
Bibliografie
BRAGARU, A. ş.a., SEFA-DISROM - Sistem şi metodă, vol. I. Teoria şi practica proiectării
dispozitivelor pentru prelucrări pe maşini-unelte; vol. II, Problematica stadiilor de fabricare,
omologare, exploatare, depozitare, reparare, triere, recondiţionare şi casare a dispozitivelor
pentru prelucrări pe maşini-unelte, Editura Tehnică, Bucureşti, 1982, 1987
BRAGARU, A., Proiectarea dispozitivelor, Editura Tehnică, 1998

GOJINETCHI, N., GHERGHEL, N., Proiectarea dispozitivelor, Iaşi, 1983

OLTEANU, R., VALASA, I., Atlas de dispozitive de precizie pentru strunjire, găurire, frezare,
Editura Tehnică, 1992
SIMIONESCU, C. s.a., Album de dispozitive pentru prelucrări mecanice, Ed. Sapiens,1994

SIMIONESCU, N., Proiectarea dispozitivelor tehnologice mecanice, Univ. Bacău, 2001

SIMIONESCU, N., Proiectarea dispozitivelor, Indrumar de laborator, Univ. Bacău, 2003

STURZU, A., Bazele proiectării dispozitivelor de control a formei şi poziţiei relative a
suprafeţelor în construcţia de maşini, Editura Tehnică, 1977
TACHE, V. s.a., Proiectarea dispozitivelor pentru maşini-unelte, Editura Tehnică, 1995

VASII ROSCULET, S. s.a., Proiectarea dispozitivelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1982

3
Noţiuni introductive. Fluxul general şi etapele
iniţiale ale proiectării dispozitivelor

4
 Dispozitivul mecanic de prindere folosit la executarea în serie a unei operaţii de
prelucrare, de asamblare sau de control, este un subsistem al sistemului operaţional-
tehnologic, constituind o unitate din punct de vedere funcţional, care asigură orientarea
obiectelor de lucru, a sculelor sau a mijloacelor de măsurare în conformitate cu
restricţiile tehnice specifice şi menţinerea orientării acestora în timpul operaţiei
respective.
Este de asemenea necesară stabilirea înţelesului termenilor de orientare respectiv
fixare. Prin orientare se înţelege faptul că piesa este aşezată într-o anumită poziţie astfel
încât suprafaţa de prelucrat să se suprapună cu traiectoriile elementelor active ale
sculelor. Prin fixare se înţelege imobilizarea piesei orientate în prealabil.

Sistemul operaţional-tehnologic, prezentat prin componenta sa tehnologică în schema

din fig.1 permite observarea locului pe care-l ocupă în sistem dispozitivele de prindere a
pieselor şi rolul lor principal: orientarea suprafeţelor de prelucrat în raport cu
traiectoriile elementelor active ale sculelor şi menţinerea orientării acestora pe toată
• Definiţie durata operaţiei de prelucrare.
•Conceptul de dispozitiv in abordare sistemică
Structura dispozitivelor de prindere
Dispozitivele se prezintă în general într-o mare diversitate. Cu toate acestea, în
structura lor intră elemente care pot fi grupate după funcţiile pe care le îndeplinesc.
Astfel, se deosebesc în principal:
• elemente şi subansambluri de orientare (reazeme principale) şi pentru asigurarea
închiderii unor solicitări sau limitarea zonei de acţiune a sculelor (reazeme auxiliare);
• elemente şi subansambluri pentru rigidizare-stabilizare (reazeme suplimentare);
• elemente şi mecanisme pentru aplicarea forţelor de orientare (prefixare) şi de
fixare (strângere), alcătuind subsistemele de transfer şi de execuţie ale sistemului de
Fig. 1. fixare;
• mecanisme de orientare şi fixare (centrare-fixare, autocentrare), care realizează
•Structura dispozitivelor de prindere ambele faze ale prinderii piesei;
elemente de poziţionare (reglare) şi conducere (ghidare) a sculelor;
• elemente şi mecanisme auxiliare:
o de divizare (rotire-deplasare, indexare);
o de blocare;
o de antrenare;
o de protecţie;
o de asamblare
• elemente şi mecanisme ale subsistemului de acţionare;
• elemente şi subansambluri de legătură internă (corpuri) care reunesc celelalte
grupe structurale, asigură închiderea solicitărilor de fixare şi transmiterea la maşina
unealtă a solicitărilor de prelucrare precum şi orientarea dispozitivului în sistemul
operaţional-tehnologic;
• elemente de legătură externă, pentru poziţionarea şi fixarea dispozitivului pe
maşina unealtă;
• elemente pentru manipulare, ridicare şi transport;
• elemente şi mecanisme pentru automatizare;
• elemente şi mecanisme cu funcţii secundare diverse (pentru răcirea sculelor,
îndepărtarea aşchiilor, ungere etc.).
5
 Clasificarea dispozitivelor
O clasificare generală a dispozitivelor, după criterii variate este prezentată în fig.
2.
Ţinând seama că, din punct de vedere constructiv şi tehnologic, piesele sau
sculele pot fi identice, similare sau diferite, după nivelul de specializare se
deosebesc dispozitive:
• universale, care îşi exercită funcţiile asupra unor piese sau scule cu forme şi
dimensiuni variate, în cadrul unor operaţii diferite, utilizate cu precădere în
producţia individuală şi de serie mică (ex.: menghinele de maşină,
mandrinele universale, capetele şi mesele divizoare etc., livrate de obicei ca
accesorii ale maşinilor);
• specializate, care îşi exercită funcţiile asupra unor piese similare din punct
de vedere geometric şi, mai ales, tehnologic, prin adaptarea unor elemente
• Clasificarea dispozitivelor reglabile sau schimbabile; sunt utilizate în producţia de serie, îndeosebi
de alimentare
liniară

atunci când prelucrarea se execută după tehnologii de grup sau de cod;

funcţie de instalare cu axa orizontală
circulară
de mişcare cu axa verticală
complexă
de control
singulare
multifuncţionale (complexe)
multiple

de lucru
de prindere
multipoziţionale
a pieselor
a sculelor
şi instalare
• speciale, care-şi exercită funcţiile numai asupra unor piese sau scule
identice, în cadrul unor anumite operaţii utilizate exclusiv în producţia de
de divizare
propriu-zise
prin generare
de prelucrare
prin copiere
destinaţie

serie mare şi de masă.

D acumulare
I ordonare
de manipulare
S de asamblare separare
P de control dozare
grad de specializare universale
O livrare
specializate
Z speciale
I modulare (din elemente universale prefabricate)
T total
I grad de tipizare tipizate
netipizate parţial
V
E total
grad de automatizare automatizate
parţial
neautomatizate
mecanică
pneumatică hidropneumatică
acţionare musculară
fluidică hidraulică propriu-zisă
mecanizată
electrică cu vacuum cu pompe de mână
tratamente magnetică
operaţie
acoperiri strunjire
asamblare prin sudură găurire
prelucrări mecanice frezare
complexitate redusă danturar
Fig. 2. medie broşare
ridicată mortezare
rabotare

6
 FLUXUL GENERAL AL PROIECTĂRII UNUI DISPOZITIV SPECIAL
Dispozitivul fiind un sistem tehnic cu funcţii bine precizate, în proiectare, se porneşte de la
nişte date iniţiale şi se urmăreşte realizarea funcţiilor în condiţiile unor costuri minime ale
operaţiei pentru care este folosit. Minimalizarea costurilor poate fi realizată dacă se are în
vedere volumul producţiei pentru piesa căreia îi este destinat dispozitivul, dar şi perioada de
timp în care se consideră că produsul respectiv poate fi executat.
Proiectantul trebuie să cunoască sau să se informeze la începutul proiectării despre
materialul piesei, prelucrările realizate anterior şi operaţia pentru care se proiectează
dispozitivul, maşina unealtă şi sculele utilizate, regimurile de aşchiere pentru fiecare fază în
parte. De asemenea, plecând de la desenul de execuţie al piesei şi de la planul de operaţii
sau fişa tehnologică, trebuie să se stabilească precizia de realizat pe piesă în dispozitiv, la
prelucrare.
Proprietăţile mecanice ale materialului sunt necesare pentru: calculul componentelor
forţelor de aşchiere, verificarea la strivire a suprafeţelor de contact cu reazemele şi
elementele de fixare, calculul deformaţiilor piesei sub acţiunea forţelor de strângere şi de
aşchiere etc.
La operaţia pentru care se proiectează dispozitivul, piesa este într-un anumit stadiu de
• Fluxul general al proiectării unui dispozitiv prelucrare. Pentru stabilirea corectă a bazelor de orientare şi pentru proiectarea adecvată a
special dispozitivului trebuie să se cunoască forma, dimensiunile şi toleranţele tuturor suprafeţelor
prelucrate anterior, precum şi a celor brute.
În legătură cu operaţia pentru care se proiectează dispozitivul, proiectantul trebuie să fie
bine informat despre: fazele operaţiei şi modul de generare a fiecărei suprafeţe, forma şi
dimensiunile mesei sau axului principal al maşinii unelte pentru a stabili elementele de
legătură cu dispozitivul şi poziţia din care este acţionat dispozitivul, regimurile, forţele şi
momentele de aşchiere, ultimele servind la dimensionarea sistemelor de fixare a piesei în
dispozitiv.
Plecând de la aceste date iniţiale, într-un prim pas se analizează posibilităţile de orientare
şi fixare a piesei în operaţia respectivă. Varianta optimă de orientare şi fixare este aceea
Fig. 3.
care permite obţinerea preciziei de prelucrare în limitele impuse piesei, la un cost minim de
prelucrare, cu luarea în considerare a complexităţii dispozitivului, timpului de manevrare a
acestuia etc. Varianta optimă de orientare şi fixare se stabileşte pe schiţa operaţiei, folosind
simboluri pentru indicarea orientării şi respectiv fixării piesei.
După stabilirea variantei optime de orientare, se poate trece la proiectarea propriu zisă a
ansamblului dispozitivului, proiectare care realizează pe grupele care sunt necesare
îndeplinirii funcţiilor pe care dispozitivul trebuie să le îndeplinească.
În proiectare se stabileşte geometria fiecărui element şi se dimensionează sau se verifică
dimensiunile prin calcul, după ce în prealabil se stabilesc forţele care solicită elementele şi
după caz, cinematica acelora care sunt în mişcare. Trebuie, de asemenea, avute în vedere şi
aspecte legate de ergonomia dispozitivului, tehnologie şi montaj, protecţia muncii etc.
După proiectarea dispozitivului acesta trebuie cotat, trebuie alese materialele şi să se
verifice cu atenţie modul de lucru cu dispozitivul respectiv.
Proiectarea elementelor din componenţa ansamblului, urmează regulile folosite la orice
ansamblu tehnic.

7
Orientarea pe suprafeţe plane şi
muchii drepte

 Sisteme de orientare caracteristice

 Construcţia reazemelor specifice
 Erori de orientare specifice

1

Sisteme de orientare caracteristice
Piese delimitate preponderent sau în totalitate prin suprafeţe
plane orientate, la prelucrare, în sisteme cu un grad, trei grade
de libertate sau static determinate:
 corpuri paralelipipedice şi prismatice;
 carcase;
 ghidaje;
 sănii;
 pene, etc.
Exemplul 1: sistem de orientare cu o singura baza;
operaţie de finisare pe platouri
magnetice/electromagnetice, cu 3 grade de libertate.
Baza de aşezare 1 este determinată cu suprafaţa plană
S2 şi materializată prin placa polară a platoului. Se
preiau translaţia pe axa z corespunzătoare cotei h(Th) şi
rotaţiile in jurul axelor x, y corespunzătoare condiţiei de
paralelism a suprafeţelor S1 şi S2.

Orientare cu trei grade de libertate pe un platou electromagnetic

Fig. 1

2

Orientare cu un grad de libertate
Sisteme cu 1 grad de libertate:
• baza de aşezare 1 determinată de suprafaţa plană întinsă S2 şi
materializată prin trei cepuri de sprijin sau o placă de reazem
care preia 3 grade de libertate (translaţie z, rotaţii x, y);
• baza de ghidare determinată cu suprafaţa îngustă S3 sau cu
două suprafeţe plane paralele şi materializată prin cepuri de
sprijin sau prin fălcile unui mecanism de orientare-fixare de tip
menghină – preia translaţia y şi rotaţia z.

Fig. 2

Fig. 3

3

Orientare completă
Sisteme de orientare completă (static determinată),
constituite din 3 baze:
• baza de aşezare 1, determinată cu suprafaţa întinsă S4
şi materializată prin trei reazeme tipizate (cepuri sau
plăci de sprijin: T-z, R-x,y;
• baza de ghidare 2, determinată de suprafaţa îngustă
S5 şi materializată prin două reazeme tipizate care
preiau R-z, T-y;
• baza de sprijin 3, determinată prin suprafaţa de
întindere redusă S6 şi materializată printr-un reazem
tipizat, care preia T-x.

Fig. 4

Fig. 5

4

Orientare completă simetrică
Sistem static determinat:
• baza de aşezare 1 – determinată de suprafaţa S4 şi
materializată printr-o placă de reazem sau prin
suprafeţele adecvate ale unui ghidaj;
• baza de ghidare (şi fixare) 2 determinată cu
suprafeţele simetrice S5, S6 şi materializată prin fălcile
unui mecanism de centrare-fixare sau prin suprafeţele
laterale ale aceluiaşi ghidaj;
• baza de sprijin 3 – determinată prin suprafaţa de
capăt S7 şi materializată printr-un cep de sprijin.

Fig. 6

5

Orientare completă a unor piese simetrice
Fig. 7
Baza dublă de ghidare şi sprijin 1 preia 5 grade de
libertate condiţionate corespunzătoare condiţiilor
determinante de poziţie relativă ce trebuie respectate
la frezarea suprafeţelor S1, S2, S3. Translaţia x se preia
necondiţionat pentru limitarea zonei de acţiune a sculei
şi preluarea solicitărilor de prelucrare cu un reazem
adecvat pe o suprafaţă frontală.
Mărimea toleranţei Th poate impune folosirea
sistemelor de orientare din fig. c, d, e, f, cuprinzând:
•Baza de aşezare 1, determinată cu suprafaţa plană S4
şi materializată prin ghidajul reazemului autoreglabil;
•Baza de ghidare 2, determinată cu suprafeţele plane
simetrice S5 şi S6 sau cu muchiile drepte m1, m2 ale
acestora şi materializată prin elementul prismatic
autoreglabil;
•Baza de sprijin 3, determinată cu suprafaţa S7 şi
materializată printr-un reazem specific (cep, placă de
sprijin).
6

Orientare completă a unor piese prismatice
Fig. 8
Orientarea completă a unor piese prismatice:
•O bază 1 de aşezare şi ghidare sau de aşezare, ghidare
(centrare) şi fixare determinată cu suprafeţele laterale
ale prismei şi materializată printr-un reazem rigid
poligonal lung adecvat, tip dorn sau bucşă, respectiv un
mecanism de orientare-fixare tip dorn sau mandrină
care preia translaţiile x şi z şi toate rotaţiile
(necondiţionat in jurul axei y – pentru închiderea
solicitărilor de prelucrare);
•O bază de sprijin determinată cu o suprafaţă frontală
şi materializată prin corpul (gulerul) reazemului sau
mecanismului menţionat, care preia translaţia y
condiţionat sau necondiţionat (pentru limitarea zonei
de acţiune a sculei şi închiderea forţei axiale de
prelucrare).

Fig. 9

7
8
 Reazemele fixe au forme şi dimensiuni corespunzătoare
Cepuri si plăci de sprijin particularităţilor orientării unor piese foarte variate, în

oţel de scule tratat termic sau oţel de cementare tratat dispozitive speciale, specializate sau universale. Se
termochimic; folosesc în special reazeme tipizate (standardizate sau

duritatea materialului pe suprafaţa activă 55...60 HRC;
normalizate) şi mult mai rar reazeme concepute şi

rugozitatea suprafeţei active Ra  1,6 μm.
executate special pentru fiecare caz de orientare în
parte.
Cepurile de sprijin cilindric plat (fig. 10,a) sunt folosite la
orientare pe suprafeţe prelucrate iar cele cu cap cilindric
bombat (suprafaţa activă sferică 10,b), cu cap sferic (fig.
10,c) şi cu cap cilindric zimţat (fig. 10,d) la orientarea pe
suprafeţe neprelucrate. Uneori cepurile cu cap cilindric
Fig. 10
bombat sau cu cap sferic se utilizează şi la orientarea pe
suprafeţe prelucrate, a pieselor cu dimensiuni mici
(zecimi de milimetru), supuse unor solicitări de fixare şi
prelucrare reduse.
Cepurile se pot monta direct în corpul dispozitivului, cu
strângere mică sau prin bucşe intermediare. Ultima
soluţie permite o înlocuire mai uşoară. Ajustajul între
coada cilindrică a cepului şi bucşă este intermediar iar
cel dintre bucşă şi corp, cu strângere.
Plăcile de sprijin (fig. 11) au formă paralelipipedică şi se
realizează în mai multe variante constructive. Pentru
montarea lor pe corpul dispozitivului se folosesc câte
Fig. 11
două sau trei şuruburi, de preferinţă cu cap cilindric şi
locaş hexagonal.

9

Reazeme autoreglabile
Reazemele autoreglabile se utilizează în situaţiile când
instalarea pieselor cu anumite forme şi particularităţi
ale suprafeţelor de orientare sau cu abateri geometrice
mari ale acestora nu poate fi asigurată corespunzător
numai cu reazeme fixe.

Fig. 12

Fig. 13

Fig. 14

Fig. 15

10

Reazeme reglabile
Reazemele reglabile se utilizează în special la dispozitive
specializate destinate prinderii unor familii de piese în
vederea prelucrării după tehnologii de grup. Poziţia
suprafeţelor active faţă de corpul dispozitivului se poate
regla între anumite limite, înainte de instalarea fiecărui
lot de piese. Reglarea face posibilă şi compensarea uzurii
suprafeţelor active.

Fig. 16

Fig. 17

Fig. 18

11
 Erori de orientare specifice

Se pot determina prin metoda diferenţialei totale. In cazul

general al unui lanţ de dimensiuni având mai multe elementele
variabile, dimensiunea de calcul şi eroarea caracteristică pentru
o anumită dimensiune de realizat sunt:

Ld r   v1  v 2  ....v n
2 2 2
 L   L   L 
 oc d r   Ld r    v1    v 2   ..... v n 
 v1   v 2   v n 

2 2 2
 L   L   L 
 oc d r   Ld r    Tv1    Tv 2   ..... Tv n 
 v1   v 2   v n 

12
DISPOZITIVE
TEHNOLOGICE
PROIECTAREA DISPOZITIVELOR DE ORIENTARE
FIXARE

1
Orientarea pieselor în dispozitive. Construcţia elementelor şi
subansamblurilor de orientare şi rezemare suplimentară

2
 Conceptul de orientare a pieselor
Orientarea pieselor supuse prelucrării în cadrul unor sisteme operaţional-
tehnologice reglate, specifice producţiei de serie, constă în aducerea lor într-o poziţie
bine determinată faţă de traiectoriile elementelor active ale sculelor, astfel încât
suprafeţele de prelucrat să coincidă cu acestea, în conformitate cu cerinţele tehnice
impuse.
În această fază a prinderii, piesei i se preiau (leagă, înlătură, elimină, anulează) un
anumit număr de grade de libertate, în raport cu un sistem de referinţă, prin aducerea
în contact nemijlocit a unor elemente geometrice ale sale (suprafeţe, muchii de
intersecţie a suprafeţelor sau vârfuri) numite generic suprafeţe de orientare, cu
elementele de orientare ale dispozitivului, numite reazeme.
Suprafeţele de orientare ale piesei determină bazele sistemului de orientare (bazele
de orientare, BO), iar reazemele dispozitivului le materializează (bazele de orientare
materializate, BOM).
Majoritatea gradelor de libertate preluate piesei la orientare, sunt impuse de
respectarea unor condiţii tehnice şi cote care definesc poziţia suprafeţelor de prelucrat
în sistemul de referinţă ales, numite condiţii determinante (CD) sau parametri de
Orientarea pieselor în dispozitive de poziţionare. Condiţiile pot fi explicite, când sunt evidenţiate direct pe desen sau
implicite, când rezultă în urma analizei desenului, nefiind nominalizate pe acesta.
prindere Elementele geometrice ale piesei legate prin condiţii sunt extremele condiţiei:
suprafeţele de prelucrat sau elementele definitorii ale acestora (axe, plane de simetrie)
constituie extremele independente (directoare EI), iar celelalte cum sunt bazele de
 Conceptul de orientare a pieselor cotare (BC) în cazul cotelor, extremele dependente (ED). Primele sunt generate în
cadrul sistemului operaţional tehnologic de scule iar ultimele, sunt legate de dispozitiv
direct, atunci când suprafeţele active ale reazemelor acestuia care materializează
bazele de orientare corespunzătoare condiţiilor, coincid complet cu elementele
geometrice respective ale piesei sau, indirect când nu coincid.
dimensionale Există o multitudine de categorii de condiţii (fig. 1) însă doar o parte determină o
CONDIŢII prin construcţie anumită stare de orientare şi trebuie avute în vedere la elaborarea schemelor
de poziţie
determinante respective:
relativă • condiţiile dimensionale, se referă la dimensiunile suprafeţelor prelucrate
prin orientare echivalente (diametrul unei găuri, lăţimea unui canal sau a unei suprafeţe plane frezate etc.) şi
nu prezintă interes decât pentru alegerea sau reglarea poziţiei sculelor;
incompatibile • condiţiile de poziţie relativă (CPR) sunt toate celelalte (nedimensionale), care
Fig. 1. determină poziţia suprafeţelor de prelucrat, fie între ele, fie faţă de restul
elementelor geometrice ale piesei.
O parte a condiţiilor de poziţie relativă se referă la diferite suprafeţe care se
prelucrează în aceeaşi operaţie, simultan sau succesiv. Acestea vor fi îndeplinite, în
sensul că dimensiunile respective vor fi obţinute automat prin construcţia
dispozitivului. Acestea se numesc condiţii de poziţie relativă prin construcţie (CPRC) şi
nu prezintă interes din punctul de vedere al orientării piesei în dispozitiv. Toate
celelalte condiţii care determină poziţia suprafeţelor de prelucrat faţă de restul
suprafeţelor prelucrate anterior sau obţinute la semifabricare, reprezintă condiţii de
poziţie relativă prin orientare (CPRO). Dintre acestea trebuie reţinute şi folosite la
sinteza schemelor de orientare numai condiţiile determinante (CD=CPRD) după
înlăturarea celor echivalente sau incompatibile.
Condiţiile echivalente (CPRE) reprezintă dubluri ale condiţiilor determinante, care
nu se iau în consideraţie la sinteza schemelor de orientare.
Condiţiile incompatibile (CPRI) sunt dubluri ale condiţiilor determinante sau
echivalente, având formă şi conţinut diferit de acestea, care neagă una sau mai multe
dintre ele.
În afara gradelor de libertate preluate pieselor corespunzător condiţiilor
determinante, numite condiţionate (GLC), uneori este necesară preluarea şi a altor
grade de libertate, corespunzătoare cerinţelor privind limitarea zonelor de acţiune ale
sculelor sau asigurarea închiderii unor solicitări de fixare, prelucrare, masice etc.,
numite necondiţionate (GLNC).

3
 Scheme de orientare
Schema de orientare este o reprezentare grafică care pune în evidenţă toate
elementele legate de orientare.
Pentru piese supuse unor operaţii de prelucrare pe maşini-unelte, schema de
orientare este constituită din desenul extins de operaţie şi din simbolurile
bazelor de orientare sau de orientare-fixare dispuse corespunzător pe acesta.
Desenul extins de operaţie cuprinde:
•reprezentarea piesei în pozitia de prelucrare pe maşina-unealtă, într-un
număr suficient de proiecţii (secţiuni şi/sau vederi) pentru a avea forma şi
dimensiunile univoc determinate (când sunt necesare mai multe proiecţii,
dispunerea în poziţia de prelucrare se va face în cea principală);
•punerea în evidenţă a suprafeţelor care se prelucrează în cadrul operaţiei
respective, prin reprezentarea contururilor şi a muchiilor acestora cu linii
Orientarea pieselor în dispozitive de groase, toate celelalte muchii şi contururi fiind trasate cu linii subţiri;
•dimensiunile, poziţia, condiţiile de precizie dimensională şi geometrică
prindere precum şi starea geometrică a suprafeţelor care se prelucrează;
•dimensiunile, precizia şi starea suprafeţelor prelucrate în operaţii
anterioare, inclusiv a celor semifabricate;
 Schema de orientare •miscările pieselor şi ale sculelor în procesul de generare a suprafeţelor care
Schema de orientare este o reprezentare grafică care pune în se prelucrează, corespunzător soluţiei tehnologice adoptate (sculele se
evidenţă toate elementele legate de orientare. reprezintă, cu linii subţiri, în poziţia de lucru, numai dacă acest lucru este
 Desenul extins de operaţie neapărat necesar pentru înţelegerea modului de prelucrare);
 Simbolurile bazelor
•poziţia centrului de masă şi vectorul forţei de greutate precum şi alte
eventuale solicitări masice existente în procesul de prelucrare;
 Sisteme de referinţă •solicitările de prelucare (forţe, momente) şi eventualele solicitări secundare
existente;
•poziţia şi sensul pozitiv al axelor sistemului de referinţă al orientării;
•facultativ, gradele de libertate care trebuie preluate în lungul şi în jurul
fiecărei axe a sistemului de referinţă, reprezentate prin săgeţi duble, drepte
pentru translaţii şi, curbe pentru rotaţii.
Pe lângă desenul extins de operaţie, schema de orientare cuprinde simbolurile bazelor
Fig. 2.
de orientare sau de orientare-fixare şi, atunci când este cazul, jocurile funcţionale dintre
suprafeţele de orientare ale piesei şi suprafeţele active ale reazemelor care
materializează bazele sau jocurile constructive ale reazemelor mobile.
Indicii caracteristici ai schemelor de orientare:
•indici funcţional - cinematici ai bazelor de orientare şi ai sistemului de
orientare, care oferă informaţii privind numărul gradelor de liberate
preluate de fiecare bază în parte şi de întregul sistem;
•indici de natură ai gradelor de libertate, care se referă la numărul de
translaţii, respectiv rotaţii condiţionate şi necondiţionate, preluate piesei la
orientare;
•indici de raportare ai gradelor de libertate la axele sistemului de referinţă,
corespunzătoare gradelor respective;
•indici de sens ai gradelor de libertate (pozitiv sau negativ).

4

Orientarea pieselor în dispozitive de
prindere
 Baze şi sisteme de baze
 baze asociate piesei
 baze asociate reazemelor
 baze asociate contactului piesă-reazem
Fig. 3.
Baze şi sisteme de baze
Elementele geometrice caracteristice de referinţă tip plan, linie dreaptă sau punct, reale
sau imaginare (fictive), faţă de care se determină forma, mărimea, precizia şi, îndeosebi,
poziţia altor elemente geometrice tip suprafaţă, muchie sau vârf, totdeauna reale, poartă
denumirea generică
de baze.
Se disting trei categorii de baze care trebuie avute în vedere la proiectarea, execuţia şi
utilizarea dispozitivelor tehnologice de prindere:
• baze asociate piesei:
- de generare (BG);
- de cotare (BC) sau măsurare (BM);
- de orientare (BO);
- suplimentare (BS);
- de fixare (BF);
- de legătură (BL);
- multifuncţionale (BMf);
• baze asociate reazemelor:
- active sau de orientare materializate (BA, BOM);
- de reglare (BR);
- de montaj (BMo);
• baze asociate contactului piesă-reazeme:
- de suprafaţă (BKS);
- de linie (BKL);
- de punct (BKP)
Precizare: Se poate considera că muchiile şi vârfurile sunt tot suprafeţe, reduse
unidimensional respectiv bidimensional, până la limitele practice normale.
Remarcă: Pot exista baze unic determinate, numite fundamentale (axa unei suprafeţe
cilindrice, axa şi vârful unei suprafeţe conice, centrul cercului unei muchii circulare etc.)
dar şi baze pentru determinarea cărora sunt necesare precizări suplimentare, numite
derivate geometric (ex. pentru o supraf. cilindrică exterioară lungă: planul diametral de
simetrie, o generatoare, un punct pe axă etc., pentru muchia circulară frontală: un
punct pe cerc, o dreaptă diametrală, o dreaptă tangentă etc.).
Bazele de generare sunt elementele geometrice de referinţă asociate suprafeţelor
generate (prelucrate) cu ajutorul cărora se determină poziţia, forma sau dimensiunile
acestora.
Bazele de cotare sunt elementele de referinţă pe care se închid cotele liniare sau
unghiulare ce determină poziţia forma şi dimensiunile suprafeţelor generate.
Bazele de orientare sunt elemente geometrice caracteristice (plane, drepte, puncte)
asociate suprafeţelor de orientare faţă de care se determină poziţia bazelor de generare.
Totalitatea bazelor de orientare avute în vedere la o anumită piesă şi o anumită operaţie
formează sistemul bazelor de orientare sau sistemul de orientare al piesei.
După rol bazele de orientare pot fi:
 principale - constituite din extremele dependente ale condiţiilor determinante
(bazele de cotare);
preiau numai grade de libertate condiţionate;
 secundare - preiau tot grade condiţionate dar, nu coincid cu extremele dependente
ale condiţiilor determinante (bazele de cotare);
 auxiliare sunt cele care asigură preluarea gradelor de libertate necondiţionate,
corespunzătoare necesităţilor de creştere a productivităţii prin limitarea zonelor de
acţiune ale sculelor şi cerinţelor privind asigurarea închiderii prin reazeme a unor
solicitări (forţe sau momente).
5
 Exemple de orientare a pieselor:
Fig. 4: În vederea prelucrării prin frezare a canalului cu
suprafeţele S1, S2, S3, S4 orientarea se poate realiza în
sistemul compus din bazele de aşezare 1, de ghidare 2 şi de
sprijin 3 care preiau cele şase grade de libertate
corespunzătoare condiţiilor determinante c(Tc), b(Tb),
h(Th), paralelismul S1 cu S5 şi S2, S3 cu S6. Baza 2 este
principală, iar bazele 1 şi 3 sunt secundare.
Fig. 5: Pentru frezarea suprafeţei plane S1, instalarea numai
Orientarea pieselor în dispozitive de
pe baza de aşezare 1, principală, nu este suficientă, chiar
prindere dacă aceasta preia cele trei grade de libertate
corespunzătoare condiţiilor determinante h(Th) şi S1//S2.
Necesităţile închiderii forţei de fixare Sf şi a limitării zonei
de acţiune a sculei, impun preluarea necondiţionată a
celorlalte grade de libertate, cu bazele de ghidare 2 şi de
sprijin 3. Aducerea în contact a suprafeţelor S3 , S4 care le
determină, cu reazemele dispozitivului, este asigurată de
Fig. 4. Fig. 5.
aplicarea forţelor de reglare Sr.
Bazele suplimentare, materializate în dispozitiv prin reazeme
suplimentare nu preiau nici un fel de grade de libertate şi deci
nu participă direct al orientare. Folosirea lor este necesară
pentru rigidizarea parţială a anumitor piese, dup orientare,
Fig. 6. atunci când condiţiile de prelucrare impun acest lucru.
Ex.: modul de rigidizare al braţului piesei la prelucrarea prin
burghiere a alezajului străpuns de la înălţimea h(Th). Prin
aplicarea forţei de fixare suplimentară Ss se împiedică
apariţia vibraţiilor braţului.
Bazele de fixare sunt elemente caracteristice asociate
suprafeţelor pe care se aplică forţele de prefixare şi fixare
(strângere) necesare pentru orientarea şi conservarea acesteia
iar sistemul bazelor de fixare este alcătuit din bazele pentru o
anumită operaţie la care este supusă piesa respectivă.

6
 Simbolizarea informaţională permite satisfacerea cerinţelor
legate de diversitatea, complexitatea şi numărul mare al
informaţiilor ce trebuie transmise simultan. Tendinţele de
extindere a tehnologiilor tipizate sau de grup, de utilizare a
dispozitivelor din elemente modulare au determinat
adoptarea şi utilizarea acestei simbolizări în aproape toate
compartimentele de proiectare a tehnologiilor şi a SDV-urilor.
În cadrul sistemului informaţional, simbolul poate avea o
formă explicită (grafică) sau o formă implicită (codificată) şi
este purtător de informaţii funcţional-cinematice, funcţional-
tehnologice, constructive sau economice (fig. 7).
Simbolurile indică: tipul bazei, tipul elementelor geometrice
care o determină, tipul elementelor care materializează baza
Simbolizarea orientării şi fixării în dispozitiv, numărul şi natura gradelor de libertate preluate
pe fiecare bază în parte şi în ansamblu de sistem.
Orice simbol grafic cuprinde:
• un semn principal ce redă forma geometrică stilizată a
Funcţia definitorie
funcţional- elementelor de bază, constituit dintr-o linie (dreaptă,
a unei stări de Informaţii cinematice curbă, frântă, ramificată) sau dintr-un contur (închis,
Forma explicită
orientare şi fixare funcţionale
funcţional- deschis, circular, poligonal, combinat, simplu sau dublu)
(grafică) Informaţii tehnologice care indică tipul elementelor care determină sau
constructive
SIMBOL Funcţia de
identificare a unui materializează baza;
Forma implicită
(codificată)
element sau grup
de elemente cu
Informaţii
economice
• un număr de puncte amplasate pe acest semn grafic
valoare de care indică numărul şi natura gradelor de libertate
orientare şi fixare
preluate. Gradele de libertate condiţionate sunt
Fig. 7. simbolizate prin cerculeţe pline (puncte înnegrite), iar
cele necondiţionate, prin cerculeţe goale (puncte
neînnegrite);
• atunci când este cazul, operatori grafici (eventual,
alfanumerici) ce indică gradul de mobilitate al reazemelor,
posibilităţile de reglare a acestora sau forţele aplicate
asupra piesei la instalare.
În schemele de orientare, simbolurile se amplasează fie
direct pe liniile de contur ale suprafeţelor şi muchiilor care
determină bazele, fie pe linii ajutătoare duse în prelungirea
acestora. Ele sunt însoţite de numere încadrate, uzual, între
paranteze pătrate.

7
Condiţii determinante

La prelucrarea pe maşini unelte a

pieselor instalate în dispozitive, trebuie
respectate o sumă de cote şi de condiţii
tehnice care se referă la precizia
dimensională şi geometrică a
suprafeţelor, numite generic condiţii.

Fig.8.

8

Legea corelaţiei
Gradele de libertate care se preiau condiţionat la
orientarea unei piese într-un dispozitiv în
vederea prelucrării acesteia pe o maşină-
unealtă, corespund, ca număr şi tip, condiţiilor
determinante simple după fiecare axă a
sistemului de referinţă: translaţiile corespund
condiţiilor liniare, iar rotaţiile, celor unghiulare.
Gradele de libertate care se preiau condiţionat la
orientarea unei piese într-un dispozitiv în vederea
prelucrării acesteia pe o maşină-unealtă, corespund,
ca număr şi tip, condiţiilor determinante simple
după fiecare axă a sistemului de referinţă:
translaţiile corespund condiţiilor liniare, iar rotaţiile,
celor unghiulare.
Precizare: unele condiţii geometrice combinate
includ mai multe condiţii simple, după diferite
direcţii ale sistemului de referinţă. Ex.:
• o condiţie de paralelism între două suprafeţe
plane care constituie extremele, include două
codiţii de poziţie relativă unghiulară după două
direcţii perpendiculare. Aceasta, determină
necesitatea preluării condiţionate a două rotaţii
(în jurul celor două direcţii).
• o condiţie de simetrie pentru axa unei
suprafeţe cilindrice interioare (alezaj) sau
pentru un canal, include două condiţii simple:
una de poziţie relativă liniară şi alta de poziţie
relativă unghiulară faţă de planul de simetrie. În
consecinţă la orientare trebuie preluate
condiţionat o translaţie şi o rotaţie.
9
Elementele geometrice care determină bazele
Elementele geometrice care determină bazele
În vederea nominalizării extremelor dependente
 Tipurile de extreme legate de condiţii: care ar putea fi alese pentru a determina anumite
punct - punct; punct - dreaptă; punct - suprafaţă; dreaptă - baze de orientare, condiţiile de poziţie relativă
dreaptă; dreaptă - suprafaţă; suprafaţă - suprafaţă. stabilite se geometrizează. În general, condiţiile
 Explicitarea extremelor: pot lega extreme de tipul: punct - punct; punct -
Denumirea Forma implicită Forma explicită dreaptă; punct - suprafaţă; dreaptă - dreaptă;
Extreme de
tip plan
plan tangent, plan diametral,
plan de simetrie nelegat de
plan ce conţine o suprafaţă reală
a piesei, plan de simetrie legat de dreaptă - suprafaţă; suprafaţă – suprafaţă.
Dacă, pe lângă extremele care apar explicit,
suprafeţe reale ale piesei suprafeţe reale

Extreme de
tip dreaptă
axa de simetrie, linia centrelor
unor alezaje
axa unei suprafeţe de rotaţie,
muchii reale ale piesei există şi extreme implicite, acestea trebuie
Extreme de centru de simetrie, centrul unei centrul unei suprafeţe sferice,
explicitate conform tabelului.
tip punct secţiuni vârful unei suprafeţe conice, un
punct real al piesei

10
 Alegerea elementelor geometrice ale bazelor de orientare se
face pe baza unor criterii şi principii, dintre care cele mai
importante sunt:
Elementele geometrice care determină bazele
 Criterii/principii de alegere a elementelor
geometrice ale bazelor de orientare:
 Tipulelementului
 Precizia dimensională şi geometrică a elementului
 Mărimea (întinderea) elementelor de tip suprafaţă
 Gradul de prelucrare (rugozitatea)
…
•tipul elementului: toate extremele dependente (bazele de
cotare) vor fi preferate faţă de alte elemente geometrice
(oricând este posibil, sistemul de orientare va fi constituit
numai din baze principale); atunci când, din motive tehnice
sau economice, nu pot fi alese extremele dependente, se va
urmări precizia de realizare impusă fiecărei condiţii şi, se va
face alegerea elementelor geometrice în mod corespunzător,
ţinându-se seamă şi de numărul gradelor de libertate care se
preiau: baza de orientare care preia numărul maxim al
gradelor de libertate trebuie sa corespundă condiţiei căreia i
se impune realizarea cu cea mai mare precizie;
•precizia dimensională şi geometrică a elementului: dacă
exista mai multe elemente geometrice care pot determina o
anumită bază de orientare, se va alege elementul cu precizia
maximă;
•mărimea (întinderea) elementelor de tip suprafaţă: alegerea
se va face preferenţial, în ordinea descrescătoare a mărimii;
•gradul de prelucrare (rugozitatea): alegerea prefenţială se va
face în ordinea descrescătoare a acestuia;
•duritatea stratului superficial;
•existenţa si succesiunea operaţiilor ulterioare de prelucrare a
elementelor de tip suprafaţă;
•asigurarea stabilităţii piesei pe reazeme sub acţiunea
greutatii proprii, fără rezemare suplimentară;
•asigurarea poziţiei optime de prelucrare şi realizarea schemei
de generare a suprafeţelor prelucrate;
•asigurarea unui acces cât mai facil al sculelor şi mijloacelor
de control la suprafeţele de prelucrat;
•asigurarea unei ieşiri în consolă cât mai mici a plăcilor de
ghidare cu bucşele pentru ghidarea sculelor;
•posibilitatea îndepărtarii aşchiilor şi a lichidelor de răcire-
ungere;
•posibilitatea aplicării forţelor de prefixare şi de fixare;
•posibilitatea închiderii prin reazeme a solicitărilor de
prelucrare, masice si de fixare;
•rigiditatea reazemelor, determinată de forma şi dimensiunile
suprafeţelor de orientare.
11

Tipuri de reazeme utilizabile
Fig. 9.
Reazeme utilizabile
Evidenţierea reazemelor utilizabile pentru materializarea în
dispozitiv a bazelor participante constituie o fază importantă
a elaborării schemelor de orientare tehnic posibile.
Forma şi tipul reazemelor sunt impuse de forma
suprafeţelor de orientare ale piesei şi de tipul bazei: cepuri şi
plăci de sprijin pentru baze de aşezare, ghidare şi sprijin
determinate cu suprafeţe plane, prisme, bucşe rigide, bolţuri
şi dornuri cilindrice rigide sau mecanisme de orientare şi
fixare pentru baze de centrare (duble de sprijin), duble de
centrare (ghidare) sau de centrare şi fixare determinate cu
suprafeţe cilindrice exterioare sau interioare, bolţuri şi bucşe
conice sau vârfuri de centrare pentru orientarea pe suprafeţe
conice, sferice şi pe muchii circulare etc.
Tipurile de reazeme folosite în construcţia dispozitivelor de
prindere, diferenţiate după criterii specifice se pot urmări în
fig. 9.
12
 Reazemele se aleg după criterii şi principii, dintre
care, cele mai importante sunt:
• numărul şi tipul lor – se vor stabili astfel încât să
fie asigurată orientarea în conformitate cu schema
optimă;
• precizia dimensională şi geometrică – se
stabileşte în concordanţă cu cea a piesei care se
Tipuri de reazeme utilizabile
orientează;
• mărimea suprafeţei active – va fi corelată cu
 Criterii/principii de alegere a reazemelor: gradul de prelucrare al suprafeţelor de orientare
 Numărul și tipul lor; (cât mai mică in cazul celor neprelucrate)
 Precizia dimensională şi geometrică; duritatea materialului piesei şi mărimea
 Mărimea suprafeței active; solicitărilor la care este supusă în timpul
 Mărimea deformațiilor de contact remanente; prelucrării;
 Rigiditatea și rezistența la uzură (durabilitatea); • mărimea deformaţiilor de contact remanente
 Demontarea ușoară; care pot să apară pe suprafeţele de orientare ce
 Securitatea lucrului nu se mai prelucrează ulterior (trebuie să fie cât
mai reduse);
• rigiditatea şi rezistenţa la uzură (durabilitatea) –
alegerea preferenţială, în ordinea descrescătoare
a acestora;
• posibilitatea demontării cât mai uşoare, în
vederea înlocuirii, după depăşirea limitelor de
uzură admisibile;
• posibilitatea îndepărtării uşoare a aşchiilor;
• securitatea lucrului;

13
 Tipologia cazurilor de orientare
Orientarea pieselor nu impune totdeauna preluarea
celor şase grade de libertate posibile. După modul în
Tipologia cazurilor de orientare care sunt preluate gradele se disting următoarele
tipuri de orientare:
 Orientare corectă: • corectă:
o completă (static determinată);
 completă (static determinată): piesei îi sunt preluate toate gradele de libertate (fig. 4);
 simplificată (incompletă, static nedeterminată): piesei îi sunt preluate un număr mai
mic de grade de libertate decât şase, corespunzător condiţiilor determinante impuse


(fig. 10);
supraorientare cu motivare tehnico-economică: pe lângă gradele de libertate
o simplificată (incompletă, static
condiţionate, sunt preluate şi grade necondiţionate ce corespund cerinţelor privind
închiderea solicitărilor de prelucrare, masice sau de fixare şi asigurarea creşterii
productivităţii prin limitarea zonei de acţiune a sculelor (fig. 5);
nedeterminată);
 Orientarea incorectă: o supraorientarea cu motivare tehnico-
supraorientare fără motivare tehnico-economică: preluarea nejustificată, pe lânga
economică;

gradele condiţionate, şi a altor grade de libertate (fig. 11);
 suborientare: sunt preluate mai puţine grade de libertate decât cele aferente


condiţiilor determinante (fig. 12);
orientare eronată: sunt preluate alte grade decât cele corespunzătoare condiţiilor
• incorectă:

determinante (fig. 13);
orientare incompatibilă: preluarea aceloraşi grade de libertate cu baze diferite (fig. o supraorientarea fără motivare tehnico-
14).
economică;
o suborientarea;
o orientarea eronată;
o orientarea incompatibilă.

14
Tipologia cazurilor de orientare

Orientare simplificată

1 grd. libertate 3 grd. libertate

Fig. 10.

15
Tipologia cazurilor de orientare

Supraorientare fără motivare

Fig. 12.
Fig. 11.
Suborientare

16
Tipologia cazurilor de orientare

Orientare eronată

Fig. 14.
Fig. 13.
Orientare incompatibilă
17

Precizia orientării pieselor în dispozitive
 Eroarea totală:
 erorile din procesul de execuţie;
 erorile de poziţie relativă.
  ki2 i2  kv2 v2  k r2 r2  kc2 c2  kt  t  ku u   k m u m u  T (1)
   i2   v2   r2   c2   t   u    m u  T (2)
N – dimensiunea nominală
A – abaterea
DM, Dm – dimensiunile limită
admise (maximă, minimă)
DeM, Dem – Dimensiunile limită
efective
S – eroarea sistematică
Fig. 15.
Precizia orientării pieselor în dispozitive
Eroarea totală care afectează precizia pieselor, considerată
ca diferenţă între valoarea reală şi cea teoretică (stabilită
funcţional, calculată) a unei mărimi, cuprinde:
• erorile din procesul de execuţie (prelucrare şi
asamblare) a maşinilor-unelte, a sculelor, dispozitivelor şi
a pieselor procesate;
• erorile de poziţie relativă care apar la instalarea sculelor
şi dispozitivelor pe maşini, a pieselor în dispozitive şi cele
ale dispozitivelor în raport cu sculele folosite.
Este binecunoscut faptul că înlăturarea completă a cauzelor
care provoacă apariţia erorilor, în scopul eliminării acestora,
este practic imposibilă. Pentru asigurarea preciziei necesare
trebuie să se urmărească încadrarea câmpului de dispersie a
valorilor efective Δ în limitele câmpului de toleranţă prescris
T. Pentru o dimensiune liniară se impune condiţia: …… (1)
εi – eroarea de instalare; εv – eroarea generată de variaţia
solicitărilor de prelucrare; εr – eroarea de reglare a
sistemului tehnologic; εc – eroarea de control; εt –
eroarea datorată deformaţiilor termice ale sistemului
tehnologic; εu – eroarea provocată de uzura admisibilă a
sculelor; εmu – eroarea datorată impreciziei maşinii unelte
ki…mu – coeficienţii de dispersie a erorilor, care indică
deosebirea dintre distribuţia respectivă şi cea normală.
Valorile lor sunt date în literatura de specialitate (1.22
pentru distribuţia Simpson, 1.73 pentru cea uniformă
etc.).
Dacă toate componentele au o distrbuţie normală ki…mu=1 şi
relaţia devine: …..(2)
18
 Eroarea de instalare εi
Apare la instalarea pieselor în dispozitivele aparţinând
sistemelor tehnologice reglate, în urma necoincidenţei
bazelor de orientare cu extremele dependente ale condiţiilor
determinante, are trei termeni corespunzători unor grupe de
cauze specifice:……(3).
εo - eroarea de orientare, cauzată de folosirea bazelor
secundare, prezenţa jocurilor dintre suprafeţele de
orientare ale piesei şi suprafeţele active ale reazemelor
Eroarea de instalare dispozitivului sau dintre elementele lor definitorii,
precum şi de precizia dimensională şi geometrică (inclusiv
cea de poziţie reciprocă) limitată a acestor suprafeţe;
εd - eroarea dispozitivului, cauzată de precizia
 Eroarea de instalare: dimensională şi geometrică limitată a suprafeţelor active,
 i  ko2 o2  k d2 d2  k 2f  2f (3) de reglare, montare şi legătură ale reazemelor (inclusiv la
 i   o2   d2   2f (4) poziţia reciprocă), jocurile între elementele
(subansamblurile) mobile şi cele fixe ale reazemelor sau
corpului precum şi de uzura admisibilă a elementelor
 Eroarea admisibilă: dispozitivului;
 ia  T   t   u    m u 2   v2   r2   c2   12 ... 23 T (5) εf - eroarea de fixare cauzată de variaţia poziţiei relative a
elementelor geometrice caracteristice asociate pieselor şi
reazemelor dispozitivului, în faza aplicării forţelor de
strângere, sub influenţa unei multitudini de factori
aparţinând piesei, sistemului de orientare şi sistemului de
fixare.
În cazul în care distribuţia celor trei erori este normală,
relaţia 3 devine: … (4).
Eroarea de instalare care afectează o anumită dimensiune
liniară trebuie să fie mai mică decât o parte a câmpului de
toleranţă la dimensiunea respectivă, reprezentând eroarea
admisibilă: …..(5).

19
 Operaţional, erorile de orientare se clasifică în:
• admisibile : …(6)
Limita minimă corespunde unei selectări severe a
schemelor de orientare, iar cea maximă, unei selectări
normale.
• caracteristice (calculate) se pot stabili ştiind că, la instalare,
între fiecare din elementele geometrice caracteristice ale
piesei: suprafeţele (muchiile, vârfurile) de orientare care
determină bazele (BO), extremele dependente ale condiţiilor
Eroarea de orientare (ED) sau bazele de cotare (BC) în cazul cotelor şi fiecare din
elementele caracteristice ale reazemelor: suprafeţele active
care materializează bazele de orientare (BOM) şi cele faţă de
care se reglează sculele la cotele impuse (BR) există o
 Conform criteriului operaţional: interdependenţă complexă. Acestea pot fi identice sau
nonidentice. In aceeaşi măsură, erorile caracteristice pot fi:
 admisibile
 oa   13 ... 12 T
- εoc= 0 dacă, cel puţin ED(BC)BOMBR sau
(6)
dacă (maximal), ED(BC)BOBOMBR;
 caracteristice
- εoc  0 dacă, cel putin ED(BC)BOM sau
 εoc= 0 dacă, cel puţin ED(BC)BOMBR sau dacă
(maximal), ED(BC)BOBOMBR dacă (maximal), ED(BC)BO,BOM,BR, BOBOM
 εoc  0 dacă, cel putin ED(BC)BOM sau dacă (maximal), şi BOMBR.
ED(BC)BO,BOM,BR, BOBOM şi BOMBR In cazul, cel mai frecvent întâlnit, când sculele se reglează
faţă de suprafeţele active ale reazemelor (BRBOM),
 efective
eroarea de orientare care afectează o anumită condiţie
determinantă liniară sau unghiulară, reprezintă valoarea
maximă a domeniului de variaţie, a poziţiei extremului
dependent al condiţiei în raport cu baza corespunzătoare de
orientare, determinată prin suprafeţele (muchiile, vârfurile)
piesei şi materializată prin suprafeţele active ale
reazemelor.
• efective (măsurate) care sunt cele mai apropiate de erorile
reale (gradul de apropiere depinzând de precizia măsurării).

La proiectare, nu sunt operabile analitic decât primele două.

20
 Trebuie avute în vedere toate cauzele care pot provocă
variaţia poziţiei relative a elementelor geometrice
caracteristice (la piesele lotului procesat). Erorile
caracteristice se vor calcula prin însumarea probabilistică
a termenilor corespunzători tuturor cauzelor. Identitatea
sau nonidentitatea elementelor geometrice
caracteristice depinde de natura lor şi de abaterile
specifice:
•de formă: la rectilinitate, planitate, la circularitate,
cilindricitate, la forma dată a profilului şi a suprafeţei;
•de orientare: la paralelism, perpendicularitate,
Eroarea de orientare înclinare;
•de pozitie: la poziţia nominală, intersectare,
concentricitate - coaxialitate, simetrie;
•de bătaie: bătaia radială şi frontală;
•de netezime, privind neregularităţile (ondulaţii şi
rugozităţi) ce determină parţial starea geometrică a
suprafeţelor.
Abaterile limită se iau în consideraţie la calcularea
 Eroarea aleatorie: curentă a erorilor doar pentru elementele asociate
pieselor care se instalează pe reazeme rigide, cele
  k D2  D2  k F2  F2  kOPB
2 2
 OPB  k N2  N2 (7) asociate unor astfel de reazeme neinfluenţând
semnificativ valorile .
   D2   F2   OPB
2
  N2 (8) Abaterile dimensionale AD, de formă AF, de orientare,
poziţie, bătaie (după caz) AOPB sau de netezime AN ale
suprafeţelor de orientare, a căror existenţă se poate
constata la controlarea pieselor, determină, pentru
ansamblul lotului, erorile:
•de formă εF = AFM - AFm;
•dimensională εD = ADM - ADm;
•de orientare, poziţie, bătaie εOPB = AOPBM - AOPBm;
•de netezime εN = ANM - ANm (aproximativ, variaţia
maximă a rugozităţii Ra a suprafeţelor prelucrate
printr-un anumit procedeu, pe o maşină-unealtă, la
piesele lotului respectiv).
Indicii M şi m se referă la valorile maximă respectiv
minimă.
Eroarea aleatorie care afectează o dimensiune liniară ε
= Δ = DeM – Dem este: …(7) respectiv (8)

21

Determinarea erorilor de orientare caracteristice
 oc b   Ta
 och   TF S 42  TN S 42
 oc // S1S 4   0
 oc // S 2, S 3 S 5   T // S 5  S 6
Fig. 16.
Determinarea erorilor de orientare caracteristice
Se poate face pe cale analitică sau grafo-analitică. Relativ simplu de utilizat sunt
metoda directă, metoda lanţului de dimensiuni, metoda diferenţialei totale şi metoda
mecanismelor asociate.
Metoda directă - etapă:
•stabilirea situaţiilor în care apare deplasarea liniară sau unghiulară maximă
posibilă a extremului dependent (bazei de cotare-măsurare) pentru condiţia
(cota) considerată, faţă de baza de orientare corespunzătoare, pe direcţia
specifică;
•stabilirea relaţiei de calcul pentru deplasarea relativă maximă a extremului
dependent şi a bazei de orientare corespunzătoare condiţiei, pe direcţia
respectivă;
•stabilirea valorilor numerice ale parametrilor geometrici din relaţie,
înlocuirea lor şi calcularea erorii.
Exemplul 1 – frezarea unui canal in cazul unei piese cu feţe plane: în vederea
prelucrării suprafeţelor S1, S2, S3 ale canalului sunt preluate cu bazele de aşezare
1 şi de ghidare 2, cinci grade de libertate corespunzătoare condiţiilor b(Tb), h(Th),
// S1-S4 şi //S2, S3 – S5.
Scula (freză cilindro-frontală) este reglată la dimensiunile (cotele) Cr1 şi Cr2 faţă
de suprafeţele active ale reazemelor dispozitivului, a.î. BRBOM.
Pentru dimensiunea b(Tb), deplasarea maximă posibilă pe direcţia de măsurare, a
bazei de cotare S5 în raport cu baza de orientare secundară 2 determinată cu
(9) suprafaţa S6, se produce (la piesele lotului) în limitele câmpului de toleranţă Ta a
distanţei dintre baze, care acoperă abaterile de formă, de orientare şi de netezime
(10) ale suprafeţelor S5 şi S6. Ca urmare, eroarea: εoc(b)=Ta (relaţia 9). Se observă că,
BOM(b)=BO(b)≠BC(b).
(11) În cazul cotei h(Th), BOM(h)BC(h), abaterile dimensionale şi de orientare ale
suprafeţei S4 ca şi toate abaterile suprafeţei S7, nu influenţează precizia de
(12) realizare a acesteia, ci doar mărimea adaosului de prelucrare. Numai abaterile de
formă şi de netezime ale suprafeţei S4, care trebuie să se încadreze în limitele
toleranţelor respective ar putea influenţa precizia dimensiunii h. În consecinţă,
eroarea de orientare este: …(10), considerând distribuţia normală a erorilor
componente.
Pentru condiţia de paralelism S1-S4, BO  ED şi eroarea: …(11).
În schimb, la condiţia //S2, S3 – S5, BO ≠ ED şi deplasarea unghiulară maximă
posibilă a extremului dependent S5 în raport cu baza de orientare 2 determinată
cu S6 se poate produce în limitele toleranţei la paralelism a celor două suprafeţe:
… (12)
Exemplul 2 - aceeaşi piesă orientată şi prelucrată la fel, având doar o singură
diferenţă: cota c(Tc) în loc de b(Tb).
22
Determinarea erorilor de orientare caracteristice

 occ   TF S 6 2  TO2S 6   TN S 6 2
BOM(c)=BO(c)BC(c);

 och   TF S 4 2  TN S 4 2
 oc // S1S 4   0
 oc// S 2,S 3 S 6   T  S 6  S 4 

Fig. 17.

23
 Exemplul 3: stabilirea erorilor la condiţiile
care determină poziţia alezajului S1 având
Erori de orientare cauzate de jocuri funcţionale axa D1: ÷ D1-D3, r(Tr), h(Th), D1-S2. Cu
bazele de aşezare 1 şi de centrare 2
materializate prin suprafaţa frontală şi axa
geometrică a alezajului ghidajului bolţului
conic autoreglabil sunt preluate cinci grade
de libertate, corespunzătoare condiţiilor
εoc(÷D1-D3) = j max; menţionate. Burghiul este reglat la
εoc(r) = j max. dimensiunile (cotele) Cr1 şi Cr2 faţă de
εoc(h) = Ta, elementele geometrice active ale
dacă se consideră εF(S2), εN(S2), εF(S4) şi εN(S4) reazemului (BRBOM).
acoperite de Ta; Deplasarea maximă posibilă pe direcţiile
εoc(D1-S2) = T(//S2-S4). primelor două condiţii, a extremului
dependent D3 în raport cu baza de centrare
2 materializată prin ghidajul bolţului (având
Fig. 18. axa ca element definitoriu), se produce în
limitele jocului maxim dintre bolţ şi ghidaj
(presupunând cî axa D3 a piesei coincide
complet cu axa bolţului ghidat). În
consecinţă, erorile caracteristice sunt: ……

24

Metoda lanţului de dimensiuni
Pentru exemplul 1, eroarea la cota b(Tb) se stabileşte astfel:
1. Elementul fix (BR): suprafaţa activă a reazemelor bazei 2;
2. Dimensiunea de reglare: Cr2;
3. Dimensiunea de calcul: a(Ta);
4. Lanţul cuprinde dimensiunile: Cr2, b(Tb) şi a(Ta);
5. Ecuaţia lanţului: Cr2 + b – a = 0;
6. Explicitarea dimensiunii de calcul: a = Cr2 + b;
7. Transformarea funcţiei a: Aa = ACr2 + Ab;
8. Eroarea caracteristică: εoc(b) = Ta; (ACr2=0, iar εF(S5),
εN(S5), εF(S6) şi εN(S6) se pot considera acoperite de Ta)
1) identificarea elementului geometric fix faţă de
care se face reglarea sistemului tehnologic (BR), în
vederea prelucrării lotului de piese. Obişnuit, acesta
aparţine dispozitivului şi poate să coincidă sau nu cu
baza de orientare materializată (BOM), care este
suprafaţa activă a reazemului corespunzător;
2) stabilirea dimensiunii (cotei) de reglare Cr care
uneşte elementul fix cu suprafaţa de prelucrat sau
elementul definitoriu al acesteia;
3) stabilirea dimensiunii (cotei) de calcul care
reprezinta distanţa dintre elementul fix (BR) şi
extremul dependent al condiţiei (ED sau BC);
4) formarea lanţului, în care intră obligatoriu
dimensiunea de reglare şi cea pentru care se
calculează eroarea, dar care poate să cuprindă şi alte
dimensiuni ale piesei sau ale dispozitivului. Acesta
trebuie să înceapă de la elementul fix şi să se închidă
în acelaşi loc.
Dacă este constituit pe o alta direcţie decât cea a
dimensiunii pentru care se calculează eroarea, este
necesară proiectarea lanţului pe această direcţie;
5) stabilirea ecuaţiei lanţului, cu atribuirea semnului
plus dimensiunilor de pe calea de deschidere şi a
semnului minus celor de pe calea de închidere;
6) explicitarea din ecuaţie a dimensiunii de calcul, ca
o funcţie de restul dimensiunilor lanţului;
7) trecerea la "transformata" funcţiei anterioare, în
care intră abaterile dimensiunilor din lanţ şi abaterile
geometrice ale suprafeţelor legate de acestea, cu
observaţia că se consideră, totdeauna, ACr = 0 şi că,
uneori, pot fi nule şi abaterile altor dimensiuni ale
piesei sau dispozitivului;
8) calcularea erorii caracteristice la dimensiunea
respectivă prin înlocuirea abaterilor dimensionale şi
geometrice cu toleranţele prescrise sau cu valorile
maxime ale jocurilor, şi însumarea probabilistică a
termenilor corespunzători.
25

Elaborarea schemelor de orientare
 Schemele de orientare tehnic posibile
 Schemele de orientare tehnic
acceptabile
 oc CD    oaCD   13 ... 12 TCD
 Schema de orientare optimă
Metoda utilităţilor
Fig. 19.
Elaborarea schemelor de orientare
Prin combinarea bazelor de orientare determinate cu diferite
suprafeţe ale piesei şi materializate prin diferite tipuri de reazeme
rezultă un număr de scheme de orientare tehnic posibile (SO-TP).
Schemele de orientare tehnic acceptabile (SO-TA) sunt cele care
satisfac anumite criterii tehnice, cel mai important fiind criteriul
preciziei:
Stabilirea SO-TA presupune următoarele activităţi:
a) determinarea erorilor de orientare admisibile şi
caracteristice pentru fiecare schemă de orientare tehnic
posibilă şi pentru fiecare condiţie determinantă;
b) compararea erorilor de orientare caracteristice şi admisibile
pentru fiecare schemă de orientare tehnic posibilă şi fiecare
condiţie determinantă;
c) reţinerea ca acceptabile a schemelor care îndeplinesc
criteriul preciziei.
Schema de orientare optimă (SO-O) este acea schema
acceptabilă care poate fi realizată şi folosită cu cheltuieli minime.
Metoda utilităţilor (selectarea schemelor de orientare
acceptabile):
• costul reazemelor, determinat de numărul, mărimea , gradul
de tipizare, complexitatea constructivă, precizia suprafeţelor
funcţionale, accesibilitatea tehnologică a componentelor şi
posibilităţile proprii de prelucrare ale agentului economic;
• costul utilizării (întreţinerii şi reparării) reazemelor în limitele
de performanţă stabilite;
• nivelul productivităţii exprimat de uşurinţa (comoditatea)
introducerii şi scoaterii piesei în şi din sistemul de orientare
materializat care determină, parţial, mărimea timpului de
prindere-desprindere;
• flexibilitatea sistemului, constând în adaptabilitatea
elementelor şi mecanismelor de orientare la schimbările de
produs.
Pentru fiecare criteriu ales şi fiecare schemă de orientare tehnic
acceptabilă se acordă un grad de utilitate sau un punctaj (de la 0 la
10) care să
reflecte gradul de satisfacere al acestuia de către schema
analizată.
Pregatirea elementelor de selectare economică implică evaluarea
gradelor de utilitate şi stabilirea, prin însumare, a utilităţilor
globale la fiecare
schemă. Simpla comparare a utilităţilor globale, permite stabilirea
directă a schemei de orientare optime (fig. 19).
26

Fixarea pieselor în dispozitive
 Conceptul de fixare
 Definirea şi alcătuirea schemelor specifice.
 Simbolizarea forţelor care acţionează asupra
pieselor la instalarea în dispozitive.
 Tipurile de solicitări la care sunt supuse piesele
în timpul instalării şi executării operaţiilor
tehnologice.
 Solicitările de orientare tip reglare.
 Solicitările de orientare tip autoreglare,
mobilitate, autocentrare, stabilizare şi rigidizare.
 Elaborarea schemelor de fixare
Conceptul de fixare
Aşa cum s-a mai menţionat, procesul de prindere sau instalare
cuprinde, ca faze principale, orientarea şi fixarea pieselor. Este
important de precizat faptul că fixarea propriu-zisă se realizează
numai după orientare, chiar în cazul folosirii unor mecanisme de
orientare-fixare având elemente care îndeplinesc ambele funcţii. La
orientarea pieselor este necesar să existe forţe sau momente care să
asigure un contact ferm al piesei cu toate reazemele dispozitivului.
Aceste solicitări de orientare pot fi numite şi de prefixare sau de
fixare prealabilă.
La stabilirea schemelor de orientare tehnic posibile şi determinarea
schemei optime se urmăreşte preluarea gradelor de libertate
necesare, de obicei fără luarea în consideraţie forţelor de orientare.
Ţinând seama de faptul că prin componentele sale forţa de greutate
se manifestă, în anumite condiţii, cel puţin ca forţă de orientare tip
reglare, fazele procesului de instalare nu pot fi complet izolate una de
cealaltă. Procedural este convenită, totuşi, abordarea lor succesivă.
1
 Elementele şi mecanismele având rol de prefixare la orientare şi de
fixare propriu-zisă sunt prezentate în diagramă.
Pentru orice piesă instalată într-un dispozitiv, este foarte important
ca starea de orientare corectă să fie menţinută (conservată)
obligatoriu pe toată durata procesului de prelucrare, când asupra
Exemple:
fără forţă de reglare
prismă îngustă
Elemente de încorporată
orientare cu forţă de reglare şi prismă îngustă

acesteia acţionează diferite solicitări (diagrama 2).

acţiune individuală autoreglabilă
Orienta-
re (O) Mecanisme de orientare
Procesul mecanism de
de cu forţe de reglare încorpo- centrare cu
instalare + rate, cu acţiune sincronă fălci plane
(prindere)
Fixare Elemente de fixare cu forţă de fixare

Schema de fixare este o reprezentare grafică ce pune în evidenţă

(F) acţiune independentă (strângere) Sf

Mecanisme de orientare- mecanism auto-

fixare care aplică forţe de centrant cu fălci
fixare prin el. de orientare prismatice
toate elementele legate de fixare. Ea cuprinde toate simbolurile
Forţă singulară de orientare tip reglare exterioară (sau stabilizare)
Sf (Fs)

Far
legate de aplicarea forţelor de strângere şi de efectul acestora,
Forţă singulară de orientare tip autoreglare, încorporată în reazem

Forţă singulară de orientare tip mobilitate, încorporată în reazem

Fm
reprezentate pe desenul de operaţie.
Sf
Forţă de fixare singulară
Sr
Forţă singulară cu efect cumulat de orientare tip reglare şi de fixare

Forţele care acţionează asupra pieselor la instalarea în dispozitive

S
Fm f
Forţă singulară cu efect cumulat de orientare tip mobilitate şi de fixare,
încorporată în reazem Sf
Sf, Sr

sunt reprezentate pe desenele schemelor de fixare prin simbolurile de

Forţe succesive cu efect cumulat de orientare tip reglare exterioară şi de
fixare (aplicate pe aceeaşi direcţie)
Sf, Fm
Forţe succesive cu efect cumulat de orientare tip mobilitate şi de fixare,
încorporate în reazem
Forţă singulară de fixare suplimentară pe reazem suplimentar, pentru
rigidizare
Ss
bază indicate.
Convenţional, se poate adopta notarea forţelor aplicate pentru
aducerea piesei în contact cu reazemele, menţinerea orientării şi
pentru rigidizare cu litera principală S (strângere) şi indici adecvaţi.
Aceste forţe se închid direct sau indirect prin reazemele bazelor de
orientare. Toate celelalte forţe specifice fazei de orientare,
încorporate în reazeme (aplicate de elementele lor mobile cu sensul
către piesă) ca şi forţele specifice procesului de prelucrare, pot fi
notate cu litera principală F urmată de indici.
Este utilă diferenţierea solicitărilor din cele două categorii nu numai
prin notare, ci şi prin detaliile simbolurilor: forţele specifice instalării
au vârful săgeţilor în formă de triunghi echilateral, iar cele specifice
prelucrării, în formă de triunghi isoscel.

2
 Solicitări de orientare
În timpul instalării şi executării operaţiilor tehnologice pe maşini
unelte, piesele sunt supuse acţiunii unor forţe şi momente variate.
Solicitările se exercită de la prima fază a prinderii în dispozitiv până
la defixare şi îndepărtare, simultan sau succesiv, sincronic sau după
programul stabilit tehnologic.
Problema contactului sigur al piesei cu reazemele dispozitivului nu
Categoriile şi tipurile de solicitări
poate fi rezolvată de către operator decât, cel mult, în cazul producţiei
Solicitări de fixare:
forţe de fixare
Solicitări masice
individuale sau de serie mică. În cazul producţiei de serie mare,
(strângere) Sf;
forţe şi momente
dinamice:
forţe şi momente
mijloacele de lucru cu grad înalt de automatizare nici nu mai permit
de frecare care

SOLICITĂRI
menţin orientarea,
Ffo, Mfo
de inerţie Fi, Mi;
forţe centrifugale, intervenţia operatorului.
Fcf SOLICITĂRI
SPECIFICE SPECIFICE
PROCESULUI Solicitări de
Solicitări de PROCESULUI
DE PRINDERE rigidizare:
prelucrare: DE PRELU-
forţe de fixare
(INSTALARE)
A PIESEI: suplimentară PIESA Fp, Mp CRARE A
PIESEI
FORŢE ŞI pe reazeme su- Solicitări secundare:
MOMENTE DE plimentare, Ss de retragere a
PRINDERE Solicitări de orientare: sculelor, Frt, Mrt;
tip reglare: - masice Gp, Mr de dilataţie termică,
- exterioare, Sr Fd, Md;
tip autoreglare, Far, Mar; de frecare între ele-
tip mobilitate, Fm, Mm; mentele dispozitivului
tip autocentrare, Fac; şi cu aerul, Ffd, Ffa
tip stabilizare, Fs, Ms

3
 Asupra pieselor care se introduc în dispozitive acţionează permanent cel puţin
forţa de greutate proprie. Orientarea poate fi influenţată favorabil sau nefavorabil
iar uneori, poate fi chiar determinată de această forță prin componentele sale pe
direcţiile de prindere.
În cazul dispozitivelor prevăzute doar cu rezeme fixe şi reglabile, care nu
realizează forţe prin construcţia lor, piesele se găsesc la introducere numai sub
acţiunea componentelor forţei de greutate. Se impune analiza capacităţii de a
realiza contactul piesei cu toate reazemele care materializează bazele în cadrul
schemei de orientare stabilite. În situaţia unui contact gravitaţional piesă-reazeme,
componentele respective ale forţei de greutate constituie forţe de orientare cu rol
Solicitări de orientare tip reglare
de reglare, masice (interioare).
F fo  F fo1  F fo 2  F fo 3  G n  tg  Gt
La orientarea în vederea prelucrării prin frezare restrictiv orizontală a piesei din
fig. 1, cu respectarea condiţiilor explicite a(Ta), b(Tb), componenta normală Gn a
forţei de greutate Gp care asigură contactul cu reazemele bazei de aşezare 1 este o
forţă de orientare tip reglare, masică. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
componenta tangenţială Gt care asigură contactul piesei cu reazemele bazei de
Fig. 1
ghidare 2, numai dacă unghiul θ dintre suprafaţa bazei de aşezare 1şi planul
Vr1  Vr 2  Vr 3  G p orizontal este mai mare decât unghiul de frecare între piesă şi reazeme. În
condiţiile precizate, rezultanta forţelor de frecare ce apar la instalarea piesei pe
reazemele bazei de aşezare 1 este mai mică decât componenta tangenţială Gt:
Ff0=…………
Fig. 2

Când reacţiunile Vr date de componentele forţei de greutate pe reazeme sunt

pozitive, nu este necesară aplicarea unor forţe de orientare tip reglare, exterioare.
Dacă Gp are o valoare ridicată în comparaţie cu solicitările maxime de prelucrare,
se pot lua în consideraţie componentele Gn, Gt la fixare (fig. 1, b).

Atunci când prelucrarea aceleiaşi piese se execută pe o maşină cu capul de

frezare înclinat (fig. 2), forţa de greutate asigură contactul la instalare, numai cu
reazemele bazei de aşezare 1:
Vr1……
Pentru orientarea corectă este necesară aplicarea forţei exterioare de reglare Sr
care să asigure contactul piesei cu reazemele bazei de ghidare 2, inaintea fixării cu
forţa Sf: Sr=μrGp

unde μr=tgφ este coeficientul de frecare între piesă şi reazemele R1, R2, R3.

4
 La orientarea piesei din fig. 3 pentru prelucrarea prin lamare-
burghiere cu respectarea condiţiilor explicite a(Ta), b(Tb), h(Th),
componentele normală Gn şi tangenţială Gt ale forţei de greutate Gp
tind să îndepărteze piesa de reazeme, nici măcar stabilitatea nefiind
asigurată gravitaţional. În acest caz este evidentă necesitatea
prefixării cu forţele: Sr1, Sr2……
Fixarea propriu-zisă se poate face aplicând forţa Sr1-Sf singulară cu
efect cumulat sau forţe separate, succesiv.

Dacă precizia dimensională cerută la prelucrarea cu mijloace de

S r1  Gn  G p sin  lucru obişnuite a unei suprafeţe este mult mai mare decât precizia
suprafeţelor prelucrate anterior, fig. 4, (Th<<Ti), orientarea cu erori
minime nu este posibilă decât într-o poziţie care impune aplicarea
S r 2  Gt   r S r1  G p cos   r sin  
unor forţe de reglare având direcţia, sensul şi mărimea adecvate: Sr1,
Fig. 3
Sr2……

S r1  G p
S r 2   r   s S r1

Fig. 4

5
 Uneori, forţa de greutate a piesei generează momente active de
orientare tip reglare care asigură, de la sine, contactul piesei cu
anumite reazeme. De exemplu, la orientarea în vederea prelucrării pe
strung, piesa simetrică din fig. 5 ajunge în contact gravitaţional cu
prisma îngustă care materializează baza 3 (dublă de sprijin), sub
acţiunea momentului Mr=Gp∙rm. Rotirea până la contactul cu prisma
nu poate avea loc decât în jurul axei bolţurilor bazei duble de centrare
1&2, astfel încât momentului Mr îi corespunde forţa de reglare
echivalentă Sr1e=…

Analog, la orientarea în vederea prelucrării pe o maşină de găurit,

piesa din fig. 6 ajunge în contact cu reazemul bazei de sprijin
rotaţional 3 tot sub acţiunea momentului interior generat de forţa
Gp, căruia îi corespunde aceeaşi forţă de reglare echivalentă. În
schimb, pentru asigurarea contactului cu baza de sprijin translaţional
Fig. 5 Fig. 6 2 materializată prin gulerul bolţului bazei duble de centrare 1, este
necesară aplicarea forţei exterioare de reglare: Sr2=…..
Mr = Gp rm. S r1e 
Mr
c
S r 2  Vr1   r1  Vr 3   r 3 unde Vr1, Vr3 sunt reacţiunile pe reazeme date de forţa Gp iar μr1,
μr3, coeficienţii de frecare piesă-reazeme.
Având în vedere că forţa de avans la prelucrarea alezajului în regim
staţionar acţionează în mod favorabil, fixarea propriu-zisă se poate
face aplicând forţa Sr2-Sf singulară cu efect cumulat sau, o forţă
separată Sf după prefixare, către baza de sprijin 2.

6
 În fig. 7 sunt prezentate schematic poziţiile de prindere care pot fi
stabilite tehnologic la prelucrare pieselor şi forţele de reglare
exterioare necesare în principalele variante de orientare, atunci când
reacţiunile pe reazeme date de forţa Gp sunt pozitive, la diferite
unghiuri θ de înclinare a suprafeţei de orientare faţă de planul
orizontal.

Câteva aspecte constructive specifice elementelor de prefixare şi de

fixare cu forţe singulare sau succesive pot fi observate în fig. 8.

Solicitări de tip autoreglare

Solicitările încorporate de tip autoreglare intervin în procesul de
Fig. 7 prindere doar în anumite situaţii. Una din cele mai des întâlnite, este
centrarea pieselor cu bolţuri sau bucşe conice autoregabile pe muchii
circulare, pe suprafeţe conice înguste sau pe suprafeţe sferice.

Fig. 8

7
 Reazemele mobile încorporează, de regulă, elemente care aplică asupra pieselor
forţe de orientare cu valori reduse ce asigură contactul ferm între suprafeţele lor
active şi cele de orientare. În unele situaţii, particularităţile instalării impun
retragerea unor elemente de orientare pentru a permite introducerea pieselor în
dispozitiv şi contactul lor cu alte reazeme, apoi avansarea până la orientarea
corectă cu ajutorul acestora.
În alte situaţii, reazemele au contact cu piesa pe zone relativ întinse sau în mai
multe locuri, pentru compensarea abaterilor dimensionale sau geometrice şi
creşterii preciziei de orientare, însă preiau un singur grad de libertate. Acest lucru
este posibil numai prin mobilitate liniară sau unghiulară. De exemplu, la instalarea
Solicitări de orientare tip mobilitate
piesei simetrice din fig. 9,a în vederea prelucrării celor două găuri din talpă cu
respectarea condiţiilor explicite a(Ta), b(Tb), pe lângă aşezarea şi centrarea
asigurate prin bazele 1, 2, rotaţia verticală ar putea fi preluată într-un singur sens
cu un simplu reazem rigid (cep, placă de sprijin) pe una din suprafeţele laterale
sau pe cea de capăt al tălpii.
Deşi are costul redus, un astfel de reazem nu permite totdeauna orientarea
unghiulară cu precizia necesară. Este posibil ca nici încadrarea parţială a tălpii pe
cele două suprafeţe laterale cu un reazem rigid de tip ghidaj, să nu asigure precizia
cerută. În acest caz, soluţia poate fi un reazem nerigid care să materializeze baza
Fig. 9
de sprijin rotaţional 3 necesară, preluând rotaţia verticală în ambele sensuri cu
ajutorul unui element ghidat. Fixarea este realizată cu forţa Sf închisă prin
suprafaţa bazei 1, care preia cele mai multe grade de libertate.
La orientarea piesei din exemplul de mai sus, cu respectarea condiţiei explicite
a(Ta) având un alt extrem dependent (fig. 9,b), prisma îngustă mobilă care
materializează baza de sprijin rotaţional 3 aplică atât forţa de reglare necesară
SrFm cât şi forţa de fixare propriu zisă Sf. fixarea în acest mod, care asigură o
simplificare a dispozitivului însoţită de reducerea corespunzătoare a costului, este
posibilă datorită efectului favorabil al forţei axiale la burghierea în regim staţionar
şi închiderii momentului de prelucrare prin unul din reazemele de ghidare 2.
Totuşi, cel puţin o componentă a forţei de fixare trebuie să se închidă prin baza de
aşezare 1 şi, în acest scop, suprafeţele active ale prismei sunt înclinate cu un unghi
=5…10o: Sfv=Sf∙sin.

8
 Condiţiile de aplicare a forţelor de strângere

Forţele de strângere, care asigură menţinerea orientării pieselor în

dispozitiv pe toată durata prelucrării (în cadrul operaţiei respective),
pot fi aplicate pe suprafeţele de fixare simultan sau succesiv,
concentrate într-un loc sau distribuite în mai multe locuri.
Solicitări de fixare In procesul de proiectare (la elaborarea schemelor de fixare) se
Condiţiile de aplicare a forţelor de strângere impune respectarea diferenţiată a unor condiţii referitoare la
 Numărul forţelor trebuie să fie cât mai mic (se preferă o singură forţă ori de câte
numărul, locul de aplicare, direcţia, sensul şi, uneori, succesiunea
ori este posibil), pentru ca mecanismul de fixare să fie cât mai simplu iar pierderile
de energie, cât mai reduse.
forţelor, ţinându-se seamă de particularităţile specifice privind forma
 Locul pentru aplicarea fiecărei forţe se va stabili asigurând accesul liber la zona
de prelucrare, astfel încât procesarea să nu fie incomodată de elementele
şi rigiditatea pieselor. Principalele condiţii sunt expuse în continuare.
mecanismului. Pentru piesele suficient de rigide, locurile trebuie alese urmărindu-se
ca stabilitatea lor statică şi dinamică pe reazeme să nu fie afectată. Se va urmări atât
încărcarea reazemelor, care trebuie să fie cât mai uniformă, cât şi deformaţiile
elasto-plastice de contact şi erorile de fixare care trebuie să fie cât mai reduse. In
cazul unor piese cu rigiditate scăzută, locul de aplicare se va stabili astfel încât să nu
fie depăşite limitele admise ale deformaţiilor elastice, care ar putea provoca
compromiterea calităţii. Inchiderea forţelor direct prin reazeme este, în asemenea
situaţii, totdeauna recomandabilă.
 Direcţia forţelor de strângere sau a rezultantei acestora trebuie stabilită în
concordanţă cu schemele de orientare caracteristice, având în vedere baza de
orientare materializată care asigură stabilitatea piesei prin preluarea celor mai
multe grade de libertate, astfel încât:
- să fie perpendiculară pe suprafeţele bazelor plane;
- să fie conţinută în planul de simetrie al bazelor materializate prin reazeme
prismatice, ghidaje, etc.;
- să coincidă cu axa geometrică (de simetrie) în cazul bazelor materializate prin
reazeme cilindrice, conice, sferice, filetate, canelate.

9
hs < hr;
ls < lr.

10
 Succesiunea aplicării forţelor se stabileşte
(numai când este cazul) ţinându-se seamă
de momentele generate în legătură cu
poziţia relativă şi dimensiunile
suprafeţelor active ale reazemelor
precum şi de abaterile geometrice limită
ale suprafeţelor de orientare. Schema de
orientare nu trebuie să se modifice prin
transferul unor grade de libertate între
bazele sistemului (substituirea bazelor),
care poate determina erori de fixare
Sensul forţelor pe direcţiile stabilite, trebuie

să fie obligatoriu către reazeme (prin piesă). inadmisibile
Valorile reacţiunilor pe reazeme date de
rezultanta forţelor de fixare permit
aprecierea gradului de conservare a
orientării.
 Succesiunea aplicării forţelor se stabileşte
(numai când este cazul) ţinându-se seamă
de momentele generate în legătură cu
poziţia relativă şi dimensiunile suprafeţelor
active ale reazemelor precum şi de
abaterile geometrice limită ale suprafeţelor
de orientare. Schema de orientare nu
trebuie să se modifice prin transferul unor
grade de libertate între bazele sistemului
(substituirea bazelor), care poate determina
erori de fixare inadmisibile

11
Spre exemplu, la fixarea piesei din fig. la
care abaterile Tα sunt mari, dacă reazemul
lateral are suprafaţa activă întinsă, iar
forţele se aplică în succesiunea firească Sr -
Sf (fig. 4.17 b), schema de orientare se
deformează şi două grade de libertate
(rotaţii) se transferă între cele două baze.
Astfel, suprafeţele prelucrate vor fi afectate
de abateri geometrice care pot depăşi
valorile limită ale intervalului de
compromitere a calităţii piesei. Succesiunea
Sf - Sr nefiind normală, în acest caz se
impune ca reazemul lateral să aibă
suprafaţa activă redusă (fig.4.17a).

12
 Locul de aplicare, direcţia şi sensul forţei sau al
rezultantei forţelor de strângere trebuie stabilite în
concordanţă cu tipul şi poziţia bazei de orientare care preia
numărul maxim al gradelor de libertate. Dacă acest lucru nu
este posibil datorită particularităţilor constructive sau
tehnologice ale piesei, trebuie să existe cel puţin o
componentă a forţei sau rezultantei, care să respecte
condiţiile menţionate privind această bază.
Atunci când se aplică mai multe forţe inegale pe diferite
direcţii, mărimea lor relativă trebuie stabilită astfel încât
forţa cu valoarea cea mai mare să se închidă prin reazemele
bazei care asigură stabilitatea piesei.

13
Mărimea şi caracterul forţelor de strângere
Expresiile analitice pentru calculul valorii minime a forţelor de
strângere care conservă schema de orientare se determină din
condiţiile de stabilitate cineto-statice, exprimate prin ecuaţii de
echilibru a forţelor şi momentelor sau ecuaţii de deformaţii.
Sub acţiunea solicitărilor dinamice care tind să modifice
orientarea (de prelucrare, masice şi secundare) este necesar ca
piesa:
 să nu piardă contactul cu elementele de orientare şi de fixare;
 să nu se deplaseze prin lunecare pe reazeme (nici chiar în
limitele jocurilor) după o traiectorie dreaptă sau curbă;
 să nu se răstoarne în jurul unor puncte sau axe (vârfuri sau
muchii ale elementelor de orientare şi de fixare);
 să nu vibreze sub acţiunea componentelor dinamice ale
solicitărilor.
Pentru solicitări se iau în considerare numai valorile maxime.
Cea mai simplă metodă de stabilire a relaţiilor de calcul pentru
mărimea forţelor de strângere, în ipoteza simplificatoare a unor
solicitări statice, se bazează pe condiţia menţinerii echilibrului
piesei în poziţia de orientare stabilită.

14

 răsturnare Δr1sub acţiunea Mp: Fep 
M co1  S f  l s1 M co1  kM rs1 S f  l s1  kM p 1  l r  S f  k p 1  l r 
răsturnare Δr2 sub acţiunea Fp: M rs 2  F p  h M co 2  S f  l s 2

h
S f  ls2  k  Fp  h S f  kF p
ls2
 lunecare liniară sub acţiunea forţei Fp:
Fco  F for  F fos  S f  r   s 
La prelucrarea alezajului piesei din fig.4.20 pe o
maşina-unealtă (care ar putea fi de alezat şi frezat)
respectând, între altele, condiţiile determinante
a(Ta), b(Tb), h(Th), fixarea se realizează cu forţa
verticală Sf care se închide prin baza de aşezare 1.
Expresia analitică a mărimii acesteia se poate stabili
impunând nemodificarea orientării prin:
a) răsturnare în jurul muchiei Δr1 a reazemului
bazei de aşezare 1, sub acţiunea
momentului de prelucrare Mp;
b) răsturnare în jurul muchiei Δr2 a reazemului
(reazemelor) bazei de aşezare 1, sub
acţiunea forţei axiale de avans Fp;
c) lunecare liniară în planul bazei de aşezare 1
Mp  l 
M rs1  Fep b  l r   M p 1  r  sub acţiunea forţei Fp.
b  b
M
 b l s1 

b
Forţa echivalentă care tinde să răstoarne piesa este:
M kM
co 2 rs 2
Fep=… Momentul de răsturnare: Mrs1….. Momentul
de conservare a orientării (care se opune tendinţei
Fll  F p
Fp de răsturnare):
Fco  kFll Sf k
Mco1…. Condiţia de împiedicare a modificării
r  s
orientării prin răsturnare în jurul muchiei Δr1 este:
Mco1=kMrs1
15
 k  k1k 2 k 3 k 4 k 5 k 6

k1 = 1,5 - coeficientul de siguranţă minim garantat;

k2 - coeficientul tipului de prelucrare (1 pentru finisare şi 1,2 pentru degroşare);
k3 - coeficientul de creştere a solicitărilor de prelucrare cu uzura progresivă a
sculelor;
k4 - coeficientul continuităţii procesului de prelucrare (1 la prelucrarea continuă şi
1,2 la cea discontinuă;
k5 - coeficientul caracterului forţelor şi condiţiilor de fixare, cu valorile 1 pentru
forţe având caracter constant şi 1,3...1,6 pentru cele cu caracter variabil, după cum
strângerea este comodă (1,3) sau incomodă (1,5 - 1,6);
k6 - coeficientul condiţiilor de orientare, prin care se consideră influenţa
momentelor de prelucrare ce tind să rotească piesa pe reazeme şi a
macroneregularităţilor suprafeţelor de orientare (1 pentru suprafeţe de contact
limitate şi 1,5 pentru suprafeţe întinse)

16

Elaborarea schemelor de fixare
Strângerea pieselor se realizează, în mod frecvent, cu forţe singulare având
efect cumulat de orientare (tip reglare) şi de fixare. Chiar atunci când se
aplică succesiv forţe separate, se poate folosi acelaşi mecanism. Astfel, o
separare completă a aspectelor privind prefixarea la orientare şi fixarea
pieselor în dispozitivele tehnologice de prindere nu este raţională economic
şi nici recomandabilă. Totdeauna trebuie avute în vedere soluţiile cele mai
simple care fac posibilă aplicarea cu mecanismele de fixare a forţelor
pentru orientare de tip reglare exterioară, mobilitate, chiar rigidizare şi,
evident, autocentrare.
În general, pentru orice piesă cu mai multe suprafeţe de fixare utilizabile,
se pot elabora diferite scheme cuprinzând o forţă sau combinaţii de forţe
având caracter constant sau variabil, aplicate în diferite condiţii. De
asemenea, uneori pot exista mai multe tipuri de elemente şi mecanisme
care asigură fixări similare ale pieselor, cu respectarea principiilor de fixare
prezentate anterior în curs care se referă la locul, direcţia şi sensul forţelor.
Variantele, denumite scheme de fixare tehnic posibile (SF-TP) se reprezintă
pe desenul de operaţie cu numerotarea simbolurilor respective.
Ca şi în cazul orientării, activitatea de elaborare a schemelor de fixare este
algoritmizată. Paşii metodologiei care se parcurg iniţial, urmând una din
posibilităţile uzuale, sunt prezentaţi în diagramă.
Variantele obţinute pe această primă cale se referă la fixarea piesei
orientată exclusiv după schema optimă stabilită separat. Mai există
posibilitatea de a urma alte două căi pentru elaborarea schemelor de
fixare:
• pornind de la schemele de orientare tehnic acceptabile (SO-TA)
elaborate anterior prin selectarea schemelor posibile (SO-TP) după
criteriul preciziei, se stabilesc variantele de fixare pentru fiecare
variantă de orientare acceptabilă tehnic;
• pornind de la desenul de operaţie extins, se elaborează toate
schemele de orientare-fixare tehnic posibile (SOF-TP).
Aspectele privind orientarea şi fixarea piesei în dispozitiv sunt abordate pe
această ultimă cale simultan, de la început, ţinând seama de
complementaritatea lor.
17
 Selectarea schemelor de fixare

Elaborarea desenelor în procesul de proiectare a oricărui dispozitiv tehnologic de prindere presupune existenţa schemelor optime de
orientare, de fixare sau de orientare şi fixare. Selectarea lor din mulţimea schemelor tehnic posibile se face folosind succesiv filtrul criteriilor
tehnice şi, dacă este cazul, filtrul criteriilor economice. Etapele specifice care se parcurg pe fiecare din cele trei căi precizate anterior sunt
prezentate în diagramele următoare.
Filtrul tehnic cuprinde, uneori, două criterii de selectare care pot fi aplicate cumulativ:
• criteriul solicitărilor de contact, aplicabil în cazul suprafeţelor de orientare şi de fixare pe care nu sunt admise deformaţii remanente
(urme de contact) exprimat, pentru suprafeţele plane sau asimilate acestora, prin relaţiile:
Sf/Ao≤pa; Sf/Af≤pa
în care Sf este forţa de strângere normală pe suprafaţa activă a elementului de orientare sau de fixare, Ao, Af – suprafaţa de contact
cu elementul de orientare sau de fixare, pa – presiunea admisibilă; pentru alte forme ale suprafeţelor sau pentru contacte liniare, se
folosesc relaţiile specifice din rezistenţa materialelor;
• criteriul preciziei, exprimat prin relaţiile cunoscute:
εsct<εsa; εosc<εosa; εFc<εFa
Orice schemă de fixare sau de orientare-fixare acceptabilă (SF-TA, SOF-TA) trecută prin filtrul minim satisface relaţiile care definesc criteriul
preciziei, pentru toate condiţiile determinante existente. Schemele tehnic neacceptabile de fixare sau de orientare-fixare (SF-TNA, SOF-TNA)
se înlătură.
Filtrul economic (sau filtrul utilităţilor) cuprinde un număr minim de şapte criterii, parţial asemănătoare cu cele de selectare a schemelor de
orientare:
• criteriul costului sistemului de fixare sau de orientare-fixare determinat de numărul elementelor (corelat cu cel al reazemelor
suplimentare, al forţelor de prefixare şi de fixare), gradul de tipizare, complexitatea constructivă, precizia suprafeţelor funcţionale,
accesibilitatea tehnologică a componentelor;
• criteriul energetic, exprimat prin consumul specific de energie, sub orice formă, mai puţin gravitaţională, necesară acţionării; în faza
de proiectare, consumul poate fi apreciat prin mărimea forţelor sau a rezultantei lor;
• criteriul costului utilizării (întreţinerii şi reparării) sistemului de fixare sau de orientare-fixare, în limitele de timp şi de performanţă
stabilite;
• criteriul productivităţii exprimat prin uşurinţa introducerii şi scoaterii pieselor în şi din sistemul de fixare sau de orientare-fixare, care
influenţează timpul de prindere-desprindere;
• criteriul siguranţei funcţionale;
• criteriul facilităţilor în conservarea orientării;
• criteriul flexibilităţii, exprimat prin adaptabilitatea sistemului de fixare la schimbările de produs.

18

Selectarea schemelor de fixare
Aplicarea metodei specifice de selectare economică a
schemelor după criteriile de mai sus (metoda utilităţilor) impune,
ca şi în cazul orientării, acordarea punctajului corespunzător
fiecărei variante. Compararea utilităţilor globale ale variantelor
respective permite depistarea schemei optime (SF-O), după
înlăturarea celor neacceptabile economic (SF-NE).
Pentru selectarea economică a schemelor de orientare-fixare
tehnic acceptabile (SOF-TA) şi identificarea schemei optime (SOF-
O), trebuie folosit sistemul criterial minim corespunzător
orientării şi fixării, alcătuit din cele 11 criterii prezentate.
Privind comparativ cele trei posibilităţi de selectare a
variantelor de instalare, în scopul identificării schemei optime, se
impun câteva observaţii.
Selectarea schemelor tehnic posibile de orientare (SO-TP) sau
de orientare-fixare (SOF-TP) după criteriul preciziei, nu este
însoţită de dificultăţi sau riscul de a greşi în depistarea schemelor
tehnic acceptabile. Trecerea prin filtrul tehnic al erorilor poate
doar să consume mult timp, atunci când numărul condiţiilor
determinate este maxim (şase) iar cel al variantelor iniţiale este
considerabil. În schimb, selectarea economică după strategia
filtrului comun al orientării şi fixării presupune depăşirea unor
dificultăţi legate de complexitatea:
• elaborării schemelor de orientare-fixare tehnic
acceptabile (SOF-TA) pornind de la schemele de orientare
corespunzătoare (SO-TA) şi nu de la unica schemă optimă
(SO-O);
• aplicării metodei decizionale a utilităţilor simple sau
ponderate, sau a metodei ELECTRE de selectare.
Pe de altă parte, la trecerea variantelor acceptabile de instalare
prin filtrul economic comun este exclusă posibilitatea ca o
schemă de fixare să impună reconsiderarea schemei de orientare
optime (SO-O), sub aspect economic.
19