Dezvoltarea imaginii

de sine şi a
personalităţii din
perspectiva
dezvoltării
compensatorii
 Prima contribuţie
consistentă a problemei
compensării este
atribuită eseistului şi
filosofului R.E. Waldo
care publică în 1900
lucrarea
„Compensation” (citat
de N. Martin, 2004).
Aici compensarea este
definită ca o lege
generală a vieţii
conform căreia orice
deficit (pierdere) este
urmat de un exces
(câştig) şi oricărui
câştig ăi va urma o
pierdere. Ea ar putea fi,
astfel, rezumată ca lege
a lui „a da şi a primi”.
Ed. Claparede (1933,
citat de N. Martin,
2004) enunţă printre
legile psihologiei
funcţionale aşa numita
lege a compensaţiei:
când echilibrul deranjat
nu poate fi restabilit
printr-o reacţie
adecvată el este
compensat printr-o
reacţie antagonică în
raport cu deviaţia care
i-a dat naştere. În
această definiţie, la fel
ca la H. Murray, mai
târziu, compensarea nu
înseamnă suprimarea
tensiunii care dă
naştere trebuinţei ci
contracararea acesteia
printr-un aport de sens
contrar.
Prin urmare
compensarea ar fi o
stratagemă prin care
organismul parează sau
maschează un
dezechilibru.
Abordarea
psihanalitică şi
neopsihanalitică
continuă şi inovează
linia „paternă” a lui S.
Freud, astfel Anna
Freud (trad. 2002)
delimitează mecanisme
de apărare ale eului ca
stratageme
compensatorii dintre
care enumerăm:
reprimarea, formarea
reacţiei, proiecţia,
regresia, raţionalizarea,
deplasarea, sublimarea.
Concepţia lui A.
Adler despre
compensare ar putea fii
rezumată astfel:
inferioritatea fizică sau
socială generează
propria sa sursă de
rezolvare – sentimentul
de inferioritate. Acest
sentiment de forţă
propulsivă a vieţii
psihice care îl
determină pe individ
să-şi fixeze un scop
(dobândirea puterii sau
superiorităţii) şi să-l
urmărească cu
asiduitate.
Demn de reţinut este
ideea adleriană că
formarea sentimentului
de inferioritate şi a
comportamentului
compensator – ca
străduinţă centrată pe
scop – este
condiţionată de
momentul constituirii
eului. Până când
copilul nu vorbeşte
despre sine sau nu
pronunţă cuvântul „eu”
nu are loc compensarea
(A. Adler, 1991). Deci
pentru Adler eul este
un releu obligatoriu al
parcursului de la
deficit la
comportamentul
compensator.
Celălalt „mare
dizident” al
psihanalizei clasice,
C.G. Jung (trad. 1994)
afirmă „În timp ce
Adler limitează
conceptul de
compensare la
contrabalansarea
sentimentului
inferiorităţii, eu înţeleg
conceptul compensării
ca pe o echilibrare
funcţională generală,
ca o autoreglare a
aparatului psihic. (...)”
Echilibrul psihic este
expresia faptului că
atitudinea
inconştientului o
compensează pe cea a
conştientului”.
Individuaţia este
„compensarea
princeps”, o formă de
desăvârşire supremă
prin asimilarea
experienţei ancestrale
stocate în arhetipuri,
neaccesibilă însă decât
unora dintre oameni şi
imposibil de realizat la
deficienţii mintal.
În sinteză, concepţia
lui Jung despre
compensare poate fi
rezumată astfel:
compensarea
psihologică este un
proces energetico –
sistemic care
condiţionează
dezvoltarea fiinţei
umane ca o linie
neîntreruptă pe toată
durata vieţii. Ea
reglează pe de o parte,
acordul instanţelor
inconştiente cu cele
conştiente, acord
exprimat în sănătatea
psihică, iar pe de altă
parte, contrabalansarea
unor tendinţe aflate în
prim-planul exprimării
comportamentale, prin
opusul lor aflat în
anticamera
inconştientului:
extraversiunea şi
introversiunea,
masculinitatea şi
feminitatea, sinele şi
umbra, etc.
Compensarea este o
formă de interacţiune
între subsistemele
aparatului psihic,
implicând echilibrarea
balanţei investiţiilor de
energie psihică în
scopul menţinerii
„homeostaziei
psihice”. Ea este
expresia unei legi care
guvernează
funcţionarea psihicului,
se produce inconştient,
poate fi potenţată prin
terapie analitică şi
exprimă întru-un sens
psihopatologic condiţia
normalităţii după cum,
întru-un plan mai
general, reprezintă o
condiţie mereu
prezentă a condiţiei
umane.
Dintre inovaţiile
aduse domeniului
compensării de către
neopsihanaliză este
accentul comutat pe
aspectul social şi
cultural al
personalităţii în
detrimentul celui
biologic şi este
reprezentat de Karen
Horney, E. Fromm, E.
Erikson, H.S. Sullivan
ş.a.
 În sinteză, Karen
Horney (trad. 1995)
consideră că
personalitatea este
modelată social.
Conflictele din
copilărie împiedică
satisfacerea nevoii
fundamentale de
siguranţă a copilului
dezvoltând reacţii de
ostilitate. Reprimarea
ostilităţii faţă de părinţi
duce la apariţia
anxietăţii fundamentale
determinând un cerc
vicios. Astfel apar
tendinţe nevrotice ca
aspect negativ a
compensării.
Pentru E. Fromm
nevoia de siguranţă şi
compensare a
însingurării duce la
renunţarea la unele
libertăţi şi înlocuieşte
eul cu atribute din
eurile grupului. Aceste
pseudocompensări au
fost denumite generic
mecanisme de evadare
(autoritarism,
distructivitate,
conformism de
automat, etc.).
E. Erickson (1967)
pune în centrul atenţiei
principiul epigenetic al
dezvoltării (dubla
determinare, biologică
şi socială, a stadiilor de
dezvoltare umană) şi
Eul ca nucleu al
personalităţii. În raport
de aceste repere
Erickson dezvoltă o
teorie a crizelor cu
accent pe crizei de
identitate a
adolescentului care
prin modul de
rezolvare determină
moduri de dezvoltare
compensatorie stadială
a personalităţii.
 Reprezentanţii
behaviorismului
psihanalitic au
redescoperit eul pe cale
experimentală. Mai
întâi a fost văzut ca
variabilă intermediară,
apoi ca structură
cognitivă care
condiţionează
răspunsul la stimuli
(Miller şi Dollard) sau
care facilitează
modelarea (Bandura),
selful devine centrul
atitudinilor
fundamentale ale
persoanei faţă de sine
şi faţă de lume.
Etapa metodologică
este reprezentată de
Henry Murray şi Max
Luscher (citaţi de N.
Martin, 2004).
 Muray are meritul de
a fi abordat pe cale
experimentală, cu
instrumente, unele deja
încorporate în arsenalul
metodologic al
psihologiei (testul
proiectiv, chestionarul,
observaţia,
experimentul de
laborator), altele noi şi
ingenioase
(experimentul
situaţional, consiliul de
psihodiagnoză),
concepte psihanalitice,
demitizându-le şi
exprimându-le
operaţional în noţiunile
psihologiei academice,
mai pretabile verificării
empirice. (trebuinţă,
trăsătură, variabilă,
factori, etc.).
 Concluzionând,
compensarea
psihologică este o
trebuinţă umană care
funcţionează în cadrul
unui sistem
motivaţional coerent,
care, la rândul său, se
subordonează
sistemului
supraordonat al
personalităţii.
Asemenea lui Waldo,
Claparede, Freud, Jung
şi Adler, Luscher
concepe compensarea
psihologică drept o
caracteristică proprie
naturii umane. Lipsa
oricărui indiciu al
comportamentului
compensator, în cazul
anumitor persoane,
pare să fie mai degrabă
excepţia şi nicidecum
regula, atâta vreme cât
dezvoltarea fiinţei
umane şi îmbătrânirea
nu au loc linear, ci prin
traversarea unor
perioade de crize
teoretizate de numeroşi
autori şi îndeosebi de
Jung şi Erikson. La
acestea se adaugă
inegalitatea de
dezvoltare a unor
caracteristici psihice,
inegalitate generată de
structurile primare ale
acestora şi de
selectivitatea adaptării
(Ursula Şchiopu şi E.
Verza, 1981).
În ceea ce priveşte
compensarea
deficitului la nivelul
aspectelor de conţinut
ale cogniţiei, Aronson
arată că disonanţa
cognitivă apare când
aşteptarea subiectului
de a se comporta
conform self-
conceptului său este
dezamăgită de
adoptarea unui
comportament contrar,
astfel încât implicarea
eului constituie, în
acest caz, cheia de
boltă în explicarea
procesului
compensator. După
unii autori (Greenwald,
1988, citat de N.
Martin, 2004), self-ul
totalitar deformează
procesarea informaţiei
pentru a menţine
valabilitatea, forţa şi
stabilitatea self-
conceptului. Subiecţii
nici nu manifestă
tendinţa tipică de
reducere a disonanţei
dacă au posibilitatea
să-şi afirme self-
conceptul, adică să-şi
afirme propriile valori.
 Eul exprimă cel mai
bine, dintre conceptele
psihologice, nevoia de
unitate şi armonie
interioară, de acord
unificator cu sine şi cu
lumea (Allport, 1991),
de conjunctivitate
(Murray, 1956) sau
individualitate (Jung,
1994).
Dintre conceptele
unificatoare ale
compensării în
domeniul social, îl
accentuăm pe cel al
„reprezentărilor
sociale” introdus de
Serge Moscovici în
cartea „Psihanaliza,
imaginea şi publicul
său” şi explicat de
Willem Doise (1995)
ca „o instanţă
intermediară între
concept şi percepţie”
care „ se situează pe
dimensiunile de
atitudine, de informaţie
şi de imagine”,
contribuind la formarea
conduitelor şi la
orientarea comunicării
sociale, pentru a
„ajunge la procese de
obiectivare, de
clasificare şi de
ancorare”,
caracterizându-se
printr-o „focalizare
asupra unei relaţii
sociale şi printr-o
presiune de inferenţă”.
Modelul teoretic
integrator al
compensării propus de
Backman şi Dixon
(1992, 1995 citaţi de
N. Martin, 2004)
cuprinde patru
secvenţe ale
comportamentului
compensator: origini,
mecanisme, forme şi
consecinţe.
 O condiţie
obligatorie pentru
declanşarea unui
proces compensator o
constituie existenţa
unui dezacord între
capacităţile persoanei
şi cerinţele mediului.
Acest dezacord se
poate origina pe de o
parte, fie în deficitul
sau deviaţia de la
normalitate, fie în
declinul intraindividual
al unei anumite
capacităţi, iar pe de
altă parte, în creşterea
cerinţelor mediului în
condiţiile în care
capacităţile nu
înregistrează vreun
declin sau deficit.
Originea cea mai
frecventă a
comportamentului
compensator o
constituie deficitul real
sau subiectiv.
Backman şi Dixon
(citaţi de N. Martin,
2004) menţionează doi
factori care
condiţionează
declanşarea
comportamentului
compensator: nivelul
suportului contextual şi
gradul de severitate al
deficitului. Primul se
referă la nivelul de
sprijin conţinut de
situaţia problematică.
Probabilitatea
comportamentului
compensator descreşte
odată cu creşterea
suportului contextual.
 Mecanismele
compensării sunt
focalizate pe
neconcordanţa
capacităţi – cerinţe.
Deficitul obiectiv sau
subiectiv este
contrabalansat, fie
printr-o creştere a
timpului şi efortului
investite în rezolvarea
situaţiei problemă, fie
prin apelul la capacităţi
care se vor substitui
acelora aflate în deficit.
Un al treilea mecanism
când primele două sunt
inoperante este
ajustarea nivelului
expectanţei succesului
la capacităţile reale,
sau de selectarea
sarcinii în funcţie de
acelaşi criteriu. Un al
patrulea mecanism
posibil este
compensarea
paradoxală (Reason,
1990, citat de N.
Martin, 2004).
Comportamentul
compensator nu se
deosebeşte de acela al
persoanei normale
decât prin faptul că
implică investiţii mai
mari de timp şi de efort
în obţinerea
rezultatului scontat, dar
sunt mobilizate
capacităţi care se
substituie acelora care
sunt în declin sau
deficit. Pot apărea două
tipuri de comportament
compensator: utilizarea
unor capacităţi
prezente în
comportamentul
normal dar de obicei
inactive (ex.
ecolocaţia, apărările
eului, etc.) şi
dezvoltarea unor noi
capacităţi ca o
consecinţă a deficitului
(ex. germinarea
colaterală în cazul
deteriorărilor cu
substrat neurologic,
sistemul Braille, etc.).
Vorbind despre
consecinţele
compensării avem în
vedere calitatea
adaptativă sau
neadaptativă a
comportamentelor
compensatorii. În
general, acestea sunt
adaptative, chiar cu
obţinerea unor
rezultate parţiale, dar
cu anumite costuri
energetice,
operaţionale ce ţin de
semiologia
comportamentală.
Autorii modelului
(Backman şi Dixon)
consideră că pierderile
ce însoţesc
compensaţiile sunt mai
reduse în raport cu
câştigurile.
Perspectiva
structural-sistemică
(M. Golu şi A. Dicu,
1972, M. Golu, 1975,
C. Păunescu, 1977,
Ursula Şchiopu şi E.
Verza, 1981, M. Zlate,
1994, citaţi de N.
Martin, 2004) asupra
compensării
psihologice are
următoarele implicaţii
principale:
-Deficitul sau declinul
psihologic are ecouri
în întreaga
organizarea a
sistemului psihic.
Reuşita compensării
este cu atât mai
probabilă cu cât
strategia
comportamentală
implică nivelurile
cele mai înalte ale
vieţii psihice, ca
sinteză emergentă a
întregii ei organizări
plurinivelare şi
funcţionalităţi:
conştiinţa, gândirea,
inteligenţa;
-În aceeaşi măsură
trebuie valorificată
funcţia
compensatoare a
inconştientului căreia
Jung i-a conferit
două înţelesuri de
bază şi anume,
primul, vizând
îndeosebi aportul
intuitiv,
procesualitatea
operatorie şi de
incubare specifică
armoniei omului
deplin şi creativităţii,
al doilea, orientat pe
aspectul energetic,
potrivit căruia orice
 deficit şi orice
compensare incumbă
un reglaj
intersistemic de
tensiuni, de energie
psihică.
Modelul
fenomenologic,
umanist pune accent pe
experienţa subiectivă a
persoanei şi rolul eului
(self-ului) şi rolul
imaginii de sine în
structurarea
personalităţii (C.
Rogers, A. Maslow).
Astfel în centrul
sistemului psihic este
selful care este nucleul
personalităţii. Acesta
tinde să se actualizeze
(să se dezvolte
maximal) şi poate intra
în conflict cu realitatea
rezultând sentimente
de inferioritate,
anxietate sau
dezadaptare. Acestea
sunt compensate
negativ prin intervenţia
deformării şi negării.
Rogers consideră că
omul se comportă
astfel încât să-şi
confirme şi să-şi apere
imaginea de sine.
Astfel compensarea
psihologică este o lege
a adaptării şi
dezvoltării şi indiferent
de natura unui deficit,
autoechilibrarea
persoanei implică rolul
primordial al eului, a
imaginii de sine, stimei
de sine, abordare graţie
imboldului înnăscut
pentru creştere şi
dezvoltare şi trebuinţei
de congruenţă. Odată
cu elaborarea teoriei
lui Rogers, eul poate fi
conceput ca agent al
compensării.
Orientarea
factorialistă
culminează cu modelul
„Big Five” pe care noi
am descris-o anterior.
Desprindem din
teoriile amintite succint
rolului eului şi imaginii
de sine în dezvoltarea
compensatorie a
personalităţii. În sensul
arătat este definită
imaginea de sine de M.
Golu (1993) „imaginea
de sine este un
construct mental,
format ontogenetic, al
cărui grad de elaborare,
are caracter diferenţial,
mergând de la difuz şi
vag la un înalt stadiu
de obiectivitate”.
În concluzie există o
întreagă polisemie a
noţiunii de compensare
psihologică, în
interiorul căreia este
posibilă şi necesară o
anumită ierarhie în
ordinea generalităţii
sensurilor.
În accepţiunea
psihologică cea mai
generală,
compensarea
desemnează „una din
legile funcţionării şi
autoreglării sistemului
psihic uman, deci şi a
personalităţii” (N.
Martin, 2004).
 În acelaşi plan
general, compensarea,
ca lege a existenţei
proiectează în condiţia
umană un determinism
care este propriu
naturii a cărei parte
suntem.
 Rezervele
compensatorii
psihologice rezidă în
caracterul inegal de
dezvoltare şi implicare
a diferitelor structuri
psihice, adică decalajul
transversal al acestora,
precum şi în efectele
de destructurare pe
care unele împrejurări
de viaţă îl au asupra
armoniei şi unităţii
psihice.
O situaţie
compensatorie
presupune existenţa
unei origini, adică a
unui dezacord, între
cerinţele mediului sau
ale subiectului însuşi
faţă de sine şi de
posibilităţile sale
actuale de a le face
faţă. Gravitatea acestui
dezacord merge de la
ceea ce, după o
sintagmă freudistă, am
putea denumi
„psihopatologia vieţii
cotidiene”, până la
deficitul sau declinul
propriu-zis (N. Martin,
2004).
În viaţa zilnică,
imaginea de sine
înregistrează un baleaj
continuu funcţie de
succesele şi
insuccesele individului
în confruntarea cu
problemele vieţii. Forţa
acţiunilor
compensatorii este
condiţionată de un
anumit deficit, real sau
doar imaginat, deficit
care capătă o
semnificaţie anxiogenă
deosebită pentru
subiect. Deci
compensare este
sensibilă la deficitul
subiectiv resimţit, nu la
gravitatea, amploarea
sau multitudinea de
deficite obiective.
Între dezacordul real
sau doar imaginat şi
conduita
compensatoare, prin
care deficitul este
contrabalansat, se
interpune ca releu
intermediar eul. La
acest nivel dezacordul
este încărcat cu
semnificaţii
devalorizatoare, ca
sentiment de
inferioritate graţie
funcţiilor self-ului în
sens rogersian şi tot
aici se regăsesc
resursele care vor
determina decizia,
scopurile şi
comportamentul de
compensare. Dar mai
ales la nivelul eului se
decide dacă actele
compensatorii vor fi
consumate în imaginar
sau în comportamente
adecvate contracarării
deficitului şi care vor fi
mecanismele
compensatorii
adoptate.
Majoritatea actelor
compensatorii survin în
aria normalităţii, având
funcţii autoreglative şi
adaptative,
funcţionează în
straturile preconştiente,
traseul deficit – eu-
conduită
compensatoare
rămânând perfect
valabil. În aceste cazuri
are valoare explicativă,
principiul implicării
zonelor inconştiente
ale eului, acest fapt
având drept rezultat un
sentiment difuz de
neadecvare şi
anxietatea, ambele
înglobate operaţional
în noţiunea de deficit
subiectiv.
Reuşita conduitei
compensatoare depinde
de amploarea
deficitului, de calităţile
eului sau imaginii de
sine, operaţionalizate
ca trăsături ale
personalităţii, de
gradul de suport oferit
de situaţia de
compensare (în primul
rând contextul social)
şi de suportul
straturilor bazale ale
personalităţii începând
cu eul fizic şi acordând
cuvenita importanţă
nivelului energetic.
În această lumină,
„compensarea
psihologică
desemnează procesul
psihic prin care un
deficit real sau
imaginar, congenital
sau dobândit,
manifestat ca lipsă sau
ca exces, survenit într-
un subsistem sau
caracteristică a
personalităţii este
contrabalansat printr-
un aport de sens
contrar iniţiat de către
structurile conştiente
sau inconştiente ale
eului şi având ca
finalitate menţinerea
sau creşterea nivelului
de adecvare a
capacităţilor adaptative
la sarcinile mediului”
(N. Martin, 2004).
Compensarea
psihologică implică
niveluri de manifestare
strâns corelate (după
N. Martin, 2004):
1. Nivelul energetic.
Orice compensare
implică un cost
energetic, asemenea
vaselor comunicante,
subsistemele
psihicului îşi
redistribuie energia
în scopul menţinerii
homeostaziei
energetice (excesul
migrează către
zonele deficitare). În
plan extern acest
travaliu se
obiectivează în
comportamente,
active, dinamice,
perseverente,
adaptative. Energia
psihică reprezintă
forma de manifestare
cantitativă
(intensitate,
amplitudine,
persistenţă, etc.) a
raporturilor
compensatorii între
structurile psihice.
2. Nivelul conativ,
normativ-valoric.
Prin implicarea eului
ca agent al
compensării şi ca
sursă de echilibru în
structura
personalităţii, efortul
compensator este
însoţit de creşterea
gradului de asimilare
a normelor şi
valorilor, respectiv
de creşterea
responsabilităţii,
conştiinciozităţii,
perseverenţei. Are
loc activarea unui
sistem de trebuinţe şi
emoţii, care
declanşează şi
menţin
comportamentul
compensator, cum
sunt trebuinţa de
realizare, trebuinţa de
compensare,
trebuinţa de evitare a
inferiorităţii,
respectul de sine, etc.
3. Nivelul trăsăturilor
psihice.
Compensarea
psihologică se
manifestă înăuntrul
sistemului
personalităţii ca un
raport de ajustare
reciprocă a
trăsăturilor psihice
constelate structural.
Prin urmare
procesele
compensatorii vor
trebui evaluate
cantitativ-energetic,
conativ-valoric prin
substructurile
angajate ale eului şi
la nivelul trăsăturilor
psihice.