METODE GENERALE DE CONTROL ALE EFECTELOR VARIABILELOR

PARAZITE

Validitatea este un termen general folosit de către cercetători pentru a evalua calitatea unei
cercetări. Scopul cercetărilor este de a oferi concluzii valide cu privire la o gamă largă de fenomene
studiate (Graziano & Raulin, 2004). Validitatea se referă la gradul în care putem afirma cu precizie că
variabila independentă a produs efectul observat. Mai mult, cercetătorii sunt interesaţi în explicarea
explicarea efectelor de interacţiune care pot să apară în diferite planuri de cercetere. Pentru a înţelege pe
deplin aceste interacţiuni o atenţie atenţie specială trebuie acordată conceptului de validitate, care
subliniază nevoia de a elimina efectele variabilelor externe precum şi a explicaţiilor alternative care ar
putea fi oferite rezultatelor obţinute. Scopul său principal este de a creşte acurateţea şi utilitatea
rezultatelor prin eliminarea sau controlul asupra cât mai multor variabile parazite, ceea ce va determina
creşterea gradului de încredere în rezultatele studiului.
Pentru a produce concluzii valide sau semnificative şi corecte, cercetătorii trebuie să facă eforturi
pentru a elimina sau reduce efectele variabilelor străine şi explicaţiile alternative ale rezultatelor.
Validitatea este legată de metodologia de cercetare, deoarece scopul său principal este de a mări
acurateţea şi utilitatea concluziilor prin eliminarea sau controlul variabilelor parazite. Scopul principal al
cercetărilor este de a elimina sursele de eroare astfel încât rezultatele să fie plauzibile. Identificarea
surselor potenţiale de ameninţare reprezintă un prim pas în asigurarea integrităţii concluziilor obţinute în
studiu. Odată ce ameninţările sunt identificate, pot fi luate măsuri corespunzătoare pentru a reduce
impactul acestora.
Din păcate, chiar şi cei mai pregătiţi cercetători nu ţin cont de toate sursele potenţiale de
ameninţare care ar putea afecta rezultatele studiului. Există o serie de strategii generale de control care
pot fi utilizate pentru a reduce impactul variabilelor parazite. Aceste strategii sunt foarte utile şi ar trebui
luate în considerate în faza de proiectare a studiului. Descoperite la timp permit cercetătorului să prevină
potenţiale surse eroare care ar putea apărea mai târziu în studiu. Punerea în aplicare a strategiilor de
control reduce ameninţarea validităţii.

SURSE DE AMENINŢARE ALE VALIDITĂŢII INTERNE

În continuare vom discuta despre efectele generale pe care variabilele parazite ar putea să le aibă
asupra validităţii diferitor planuri de cercetare. Fiecare studiu se confruntă cu propriile sale surse de
eroare care pot ameninţa validitatea concluziilor. Cercetătorii trebuie să fie conştienţi de aceste potenţiale
ameninţări şi să le controleze în mod corespunzător. Imposibilitatea de a pune în aplicare controalele
adecvate la începutul unui studiu poate să reducă substanţial capacitatea cercetătorului de a elabora
concluziile pertinente. Există mai multe modalităţi prin care cercetătorul poate controla efectele
variabilelor parazite. Cele mai eficiente metode includ folosirea controlului statistic, controlul şi
compararea grupurilor şi randomizarea.

1
 În continuare vom face o scurtă prezentare a surselor de eroare, apoi vom trece în revistă
metodele specifice pentru minimizarea sau eliminarea impactului acestora asupra validităţii concluziilor.
Sursele potenţiale de ameninţare a validităţii interne sunt nelimitate – de exemplu caracterul eterogen al
participanţilor. Aceştia introduc în studiu o mare varietate de trăsături fizice, psihologice sau emoţionale,
care pot afecta în mod direct rezultatele. De exemplu, nivelul de atenţie şi motivaţie dintr-o clasă excesiv
de prietenoasă diferă de cel dintr-o clasa confortabilă şi propice învăţării. De asemenea, utilizarea unor
strategii de măsurare cu validate scăzută sau nesigure poate contribui la obţinerea unor rezultate
înşelătoare (Leary, 2004). Sursele se pot combină (de exemplu, când un subiect ia o notă slabă într-o clasă
neconfortabilă) şi pot reduce mai mult validitatea concluziilor. În general diferitele tipuri de ameninţări se
poate încadra în una din următoarele categorii (Kintz, Delprato, Mettee, Persons, & Shappe, 1965):
efectele cercetătorilor şi ale participanţilor.

EFECTELE EXPERIMENTATORILOR
Cercetătorii înşişi sunt o sursă comună de influenţă (Kintz, Delprato, Mettee, Persons, & Shappe,
1965). Frecvent numită şi efectele cercetărilor/experimentatorilor această sursă de ameninţare se referă la
faptul că cercetătorii pot influenţa voluntar (Adair, 1973; Beins, 2004) sau involuntar (Barber & Silver,
1968) comportamentul participanţilor la cercetare într-o anumită direcţie. Efectele Rosenthal şi
Pygmalion sunt exemple de astfel de influenţe. Ambele se referă la fenomene aşteptate de cercetător (mai
curând decât manipularea experimentală) şi pot prejudicia rezultatele studiului pentru că influenţează
comportamentul participanţilor
Influenţele experimentatorilor apar atunci când acesta din neatenţie influenţează comportamentul
participanţilor la cercetare într-un mod care favorizează rezultatele anticipate. Aceste influenţe se pot
manifesta într-o mare varietate de circumstanţe şi stări. De exemplu, un cercetător ar putea interpreta
datele astfel încât acestea să fie compatibile cu teoria. Un alt cercetător ar putea fi tentat să schimbe
ipotezele iniţiale de cercetare pentru a le potrivi datelor obţinute atunci când se constată că acestea nu
susţin ipotezele iniţiale. Se produce o prejudiciere a cercetării atunci când cercetătorii nu acceptă
ipotezele formulate iniţial. Ar mai putea apărea erori în colectarea şi înregistrarea datelor. Aceste
prejudecăţi sunt răspândite cel mai frecvent în studiile în care un singur cercetător este responsabil pentru
elaborarea ipotezelor, proiectarea studiului, precum şi elaborarea şi colectarea datelor (Barber, 1976).
Să presupunem că într-un studiu un cercetător studiază eficacitatea a 3 tipuri diferite de
psihoterapie. Cercetătorul este implicat în evaluarea simptomelor şi pe baza rezultatelor acesta distribuie
participanţii în grupe de tratament. Cercetătorul poate fi interesat de o anumită formă de terapie, ceea ce
ar putea implica introducerea unei potenţiale surse de eroare. Dacă cercetătorul crede că o anumită terapie
va fi mai eficientă, atunci participanţii cu un nivel mai ridicat al simptomelor ar putea primi acest
tratament. Sau cercetătorul ar putea distribui inconştient (sau neadecvat) în grupa care va primi un anume
tratament doar participanţii cu nivel scăzut al simptomelor. Oricare dintre aceste două abordări poate
prejudicia rezultatele şi distorsiona concluziile cu privire la relaţia dintre tipul intervenţiei şi nivelul
simptomelor (sau dintre variabilele independente şi dependente). De asemenea, este posibil ca

2
cercetătorul să trateze inconştient diferit unii participanţi în timpul administrării tratamentului. Poate
cercetătorul avea o zi nu tocmai bună sau o zi stresantă şi nu este amabil cu participanţii în timpul
interacţiunii cu aceştia. Participanţii s-ar putea simţi oarecum diferit după interacţiunea cu cercetătorii şi
acest lucru ar putea avea un impact asupra atitudinii lor în ceea ce priveşte desfăşurarea studiului.
Un alt efect al experimentatorului are legătură cu nivelul acestuia de instruire. Cercetătorii posedă
niveluri variate de cunoştinţe şi rafinament, care pot avea un impact semnificativ asupra studiului. Pentru
exemplul anterior să presupunem că trei cercetători diferiţi conduc intervenţiile terapeutice. Unul dintre
cercetători are 20 de ani de experienţă, celălalt are 10 ani şi ultimul este absolvent şi are puţină experienţă
practică. Orice rezultat obţinut din acest studiu ar putea reflecta mai curând experienţa ca terapeut decât
eficienţa celor 3 tipuri de terapie. Efectele experimentatorului pot avea un impact semnificativ asupra
validităţii rezultatelor, deoarece pot estompa relaţiile dintre variabilele independente şi dependente.

Controlul efectelor experimentatorului

Există o serie de strategii care pot fi folosite pentru a reduce impactul acestor efecte: control atent
sau standardizarea procedurilor experimentale; oferirea de instruire şi informaţii cu privire la impactul şi
controlul efectelor experimentatorului pentru toţi cercetătorii implicaţi in studiu; reducerea rolurilor duble
sau multiple în cadrul studiului; proceduri riguroase de control; consultant statistic care să asigure
imparţialitatea rezultatelor, limitarea cunoştinţelor experimentatorului cu privire la natura ipotezelor, a
manipulării experimentale şi condiţiei în care au fost distribuiţi participanţii.
Prima strategie presupune control atent sau standardizarea procedurilor experimentale. Scopul
acestei abordări este de a menţine constante procedurile, cu scopul de a elimina variaţia în cadrul planului
de cercetare. Poate presupune folosirea procedurilor standardizate manual, instrucţiuni şi mesaje
standardizate pentru interacţiunea cu participanţii. Unele studii merg mai departe încercând să anticipe
răspunsurile şi comportamentele participanţilor. De obicei, acest tip de control este limitat la recrutarea şi
distribuirea participanţilor în grupe şi furnizarea unor instrucţiuni standardizate pe parcursul studiului.
Criteriile şi standardele de incluziune sunt elaborate pentru a se asigura că doar participanţii
corespunzători sunt incluşi în studiu. Realizarea acestui tip de control este mai dificil decât s-ar putea
crede, deoarece participanţii aduc o gamă variantă de diferenţe individuale în orice studiu.
Una dintre metodele cele mai frecvente pentru controlul efectelor experimentatorului constă în
oferirea de instruire şi informare cu privire la impactul şi controlul efectelor cercetătorului tuturor
cercetătorilor implicaţi în studiu. Ignorarea efectului potenţial al comportamentului cercetătorului şi
atitudinii acestuia faţă de rezultatele studiului reprezintă o sursă comună de eroare care poate fi rezolvată
cu uşurinţă prin instruire. Conştientizarea impactului potenţial al comportamentului reprezintă primul pas
pentru a asigura un comportament nereglementat sau necontrolat în contextul cercetării. Instruirea şi
informarea sunt necesare atunci când există niveluri variate de cunoştinţe şi experienţă între cercetători
sau când cercetătorii sunt ajutaţi de un personal care are puţină experienţă în desfăşurarea cercetărilor. La
nivel minim formarea cercetătorilor ar trebui să includă o discuţie despre principalele efecte ale
cercetătorilor şi modul în care aceste efecte pot fi reduse sau eliminate.

3
 Unele efecte ale experimentatorilor pot fi reduse prin conştientizarea şi formare, în timp ce altele
presupun folosirea unor proceduri standardizate. După cum am prezentat anterior efectele
experimentatorilor pot apărea în cazul în care o persoană acţionează în mai multe roluri în cadrul unui
studiu, acest lucru fiind valabil mai ales în studiile mici, pentru care finanţarea şi resursele sunt limitate
(cum ar fi lucrarea de licenţă/disertaţie). Soluţia este relativ simplă – utilizarea cercetătorilor multipli,
realizarea unor verificări riguroase şi folosirea procedurilor de control a calităţii. De asemenea, ar putea fi
utilă împărţirea responsabilităţilor pentru a minimiza posibilele încurcături şi tentaţii incompatibile cu
concluziile studiului. Verificarea sau procedurile de control ale calităţii sunt esenţiale pentru eliminarea
potenţialelor efecte ale experimentatorului. Procedurile standardizate reprezintă primul pas în asigurarea
design-ului de cercetare. Criteriile de includere ale participanţilor, scenariul, intervenţiile standardizate şi
controlul mediului experimental sunt exemple ale standardizării designului de cercetare. Multe dintre
aceste abordări presupun activităţi intense şi necesită studiu/cercetări anterioare sau consultările informale
cu colegii. Studiile presupun problemă de cercetare, construirea unui plan de cercetare şi generarea
ipotezelor. Mai mulţi cercetători implicaţi în planificarea unui studiu presupune o diversitate de opinii,
ceea ar avea ca rezultat obţinerea unui proiect de cercetare slab. Pentru ca un plan de cercetare să fie
eficient şi adecvat, cercetătorii trebuie să fie siguri că studiul se va desfăşura altfel încât sunt minimizate
sau eliminate efectele experimentatorilor. În acest sens, cercetătorii ar putea, de exemplu, elabora criterii
pentru includerea participanţilor la studiu. Includerea participanţilor va depinde de doi sau mai mulţi
experimentatori, pentru a stabili dacă participantul îndeplineşte condiţiile. Alţi cercetători pot acţiona ca
un mecanism de control al calităţii intervenţiei (sau al calităţii variabilei independente). Mai mulţi
experimentatori ar putea fi implicaţi în proiectarea intervenţiei şi apoi confirmarea intervenţiei asupra
participanţilor.
Culegerea şi analiza datelor reprezintă un alt domeniu care ar putea fi prejudiciat de efectele
experimentatorilor. Controale pot fi efectuate pentru a determina dacă s-au făcut greşeli în colectarea sau
introducerea datelor. În mod similar cercetătorii se pot asigura că analizele statistice sunt efectuate corect
şi că rezultatele sunt raportate în mod corect (O’Leary, Kent, & Kanowitz, 1975). Un expert statistic ar
trebui să fie consultat ori de câte ori există o incertitudine cu privire la metodele statistice care ar putea fi
utilizate pentru a răspunde la problema de cercetare. În comunicarea rezultatelor studiului, mai mulţi
autori pot aduce o perspectivă mai diversă asupra conceptualizării, interpretării şi aplicarea constatărilor.

O altă metodă care permite minimalizarea impactului prejudecăţilor experimentatorului,

presupune limitarea cunoştinţelor experimentatorului cu privire la natura ipotezelor, a manipulării
experimentale şi condiţiei în care au fost distribuiţi participanţii. Există 3 metode principale pentru a face
acest lucru (Christensen, 2004; Graziano & Raulin, 2004).
Prima metodă, tehnica dublu-orb, este cea mai eficientă pentru controlul efectelor
experimentatorului. Această procedură presupune ca nici participanţii, nici cercetătorii să nu cunoască
nivelul manipulării experimentale distribuit participanţilor (Leary, 2004). Acest lucru presupune ca
studiul să fie supravegheat de către o altă persoană care urmăreşte repartizarea participanţilor în grupe,

4
fără a informa cercetătorul cu privire la statutul acestora (Rosenthal, Persinger, Vikan, Kline, & Mulry,
1963). Astfel, este foarte dificil pentru cercetători să introducă intenţionat sau accidental prejudecăţi în
experiment.
O a doua metodă, tehnica orb, impune ca cercetătorul să fie “orb” cu privire la tratament sau
condiţiile de control ale participanţilor. Ca şi în tehnica de dublu-orb altcineva decât cercetătorul
distribuie participanţii în condiţiile experimentale fără a dezvălui aceste informaţii.
A treia metodă, tehnica parţial–orb, este similară cu tehnica orb cu excepţia faptului că
cercetătorul nu are cunoştinţe despre selecţia participanţilor doar pentru o parte a studiului. De obicei,
cercetătorul este naiv cu privire la selecţia şi distribuirea participanţilor în grupul de control sau
experimental (Christensen, 1988).

EFECTELE PARTICIPANŢILOR
Reprezintă o altă sursă potenţială de ameninţare ce poate să apară în orice studiu. Nu numai
cercetătorii pot fi o sursă semnificativă de influenţă, dar şi cei care participă la cercetare pot fi o sursă
semnificativă de eroare. Această sursă de ameninţare este cel mai frecvent menţionată ca efect al
participanţilor. Participanţii implicaţi într-un studiu pot aduce propriile lor seturi de deviaţii, influenţe şi
percepţii în contextul cercetării.
Efectul participanţilor se referă la o varietate de factori ce fac referire la motivele unice, atitudini
şi comportamente pe care participanţii le aduc în orice cercetare (Kruglanski, 1975). De exemplu,
subiectul este anxios cu privire la proces, dornic de a ajuta cercetătorul sau este motivat prin faptul că
el/ea a fost recompensat pentru participare? Subiecţii ştiu care este scopul studiului şi acţionează în
consecinţă? Cu alte cuvinte, sunt participanţii conştienţi sau nu de modificarea comportamentului
conform cerinţelor studiului? În această privinţă, efectele participanţilor sunt foarte asemănătoare cu
efectele experimentatorului deoarece acestea reprezintă pur şi simplu exprimarea diferenţelor individuale,
predispoziţiile şi deviaţiile, influenţelor impuse în contextul unui design de cercetare. Adesea,
participanţii sunt conştienţi de propriile lor atitudini, predispoziţii şi bias-urile în contextul controlat al
cercetării. Impactul efectelor participanţilor este bine cercetat şi documentat. La nivelul cel mai larg de
conceptualizare, se sugerează că nivelul de motivare al participanţilor şi comportamentul acestora poate
schimba pur şi simplu cercetarea ca urmare a implicării acestora în studiu. Fenomenul, cunoscut ca
efectul Hawthorne, constă în faptul că participanţii îşi pot schimba comportamentul doar ca un răspuns la
situaţia de a fi cercetat.
Există mai multe moduri prin care efectele participanţilor se pot manifesta în cadrul unei
cercetări. Multe dintre aceste manifestări sunt direct legate de rolurile diferite pe care şi le poate asuma
un participant în cadrul unui studiu. Trebuie să luăm în considerare faptul că majoritatea participanţilor
sunt voluntari (Rosen, 1970; Rosnow, Rosenthal, McConochie, & Arms, 1969). Aceste persoane ar putea
fi diferite de alte persoane care decid să nu participe sau nu au posibilitatea de a participa în studiu. Mai
mult o mare parte dintre cercetări sunt realizate pe studenţii de colegiu înscrişi la cursuri introductive de

5
psihologie. Adesea, participarea la cercetare este legată de credit pentru un curs sau o altă formă de
motivaţie externă sau de o sumă de bani. În consecinţă, participanţii voluntari pot fi diferiţi de populaţie,
iar concluziile acestor studii ar putea fi limitate la specificul acestei populaţii. Prin urmare, statutul de
voluntar poate afecta rezultatele pentru că voluntarii reprezintă un subset al populaţiei cu caracteristici
distincte, care pot avea un impact semnificativ asupra rezultatelor studiului.
Unii autori au abordat conceptul de efect al participanţilor la un nivel mai rafinat prin
identificarea a diferitor roluri pe care un participant le adoptă conştient sau nu în cadrul unui studiu. Deşi
există dezacorduri cu privire la existenţa şi clasificarea rolurilor participanţilor, cel mai frecvent discutate
sunt: "bun", "negativist", "credincios", şi "receptiv". Participantul "bun" încercă să furnizeze informaţii
şi răspunsuri care ar putea fi utile pentru studiu, în timp ce participantul "negativist" încearcă să ofere
informaţii care ar putea submina. Participantul "credincios" ar putea încerca să acţioneze fără părtinire, în
timp ce participantul "receptiv" ar putea încerca să denatureze răspunsurile primite într-o lumină pozitivă
sau favorabilă pentru subiect (Kazdin, 2003). Indiferent de rol, efectele participanţilor pot avea un impact
direct asupra atitudinilor participanţilor din cercetare, care la rândul lor pot avea un impact asupra
validităţii generale a studiului. Efectele participanţilor pot submina în special validitatea internă şi externă
a unui studiu.

Controlul efectelor participanţilor

Ca şi în cazul efectelor experimentatorului, cercetătorii ar trebui să ia în considerare impactul
efectelor participanţilor. Impactul potenţial al acestor efecte trebuie considerat timpuriu, în faza de
proiectare a studiului.
Una dintre metodele de control a efectelor participanţilor este asemeni celeia pentru controlul
efectelor experimentatorului, şi anume, tehnica dublu-orb. Această procedură necesită ca nici
participanţii nici cercetătorii să nu ştie care condiţie experimentală sau de control le este administrată.
Fără această cunoaştere, ar fi dificil pentru participanţii să îşi modifice comportamentul în funcţie de
condiţia experimentală în care au fost repartizaţi.
Înşelarea participanţilor este o altă metodă relativ comună pentru controlul efectelor
participanţilor. Această metodă ar trebui să nu fie luată foarte des în considerare, deoarece există
potenţiale probleme etice care ar trebui să luate în considerare înainte de a o aplica. Înşelarea nu poate
pune în pericol bunăstarea participanţilor la studiu, iar la încheierea studiului, cercetătorii sunt obligaţi să
le comunice participanţilor metoda folosită. Atunci când înşelarea este folosită, de obicei participanţii nu
sunt informaţi cu privire la adevăratele ipoteze sau obiective ale studiului (Christensen, 2004). Fără
cunoştinţe cu privire la adevăratele ipoteze, este mult mai dificil pentru participanţii să îşi modifice
comportamentele în sensul acceptării sau respingerii ipotezelor de cercetare.
Tehnicile de dublu-orb şi înşelare sunt modalităţi comune de control a efectelor participanţilor.
Ambele funcţionează prin alterarea cunoştinţelor disponibile pentru participanţi. Un dezavantaj pentru
aceste abordări este că cercetătorii nu vor şti niciodată dacă încercările lor de control au fost de succes sau
dacă participanţii consideră ca au progresat din diferite perspective de-a lungul cercetării.

6
 Din fericire, există o abordare pentru controlul efectelor participanţilor care permite cercetătorilor
să adune informaţii despre atitudinile şi comportamentul participanţilor cu privire la progresul lor pe
parcursul studiului. Această abordare este simplă şi se concentrează pe un proces de anchetă. Cercetătorii
pot întreba pur şi simplu participanţii despre orice aspect legat de efectele participanţilor, scopul general
şi ipotezele studiului. De obicei, cercetătorii vor formula întrebări legate de ipoteze şi rolurile adoptate de
participanţi. Calendarul de interogatoriu poate varia. De exemplu, participanţii ar putea fi întrebaţi despre
aspectele specifice sau esenţiale ale studiului într-o manieră retrospectivă, după ce au încheiat studiul. Pe
de altă parte, cercetătorii ar putea decide să întrebe participanţii concomitent, pe parcursul studiului.
Metoda este la latitudinea cercetătorului. Indiferent de calendar, intenţia acestei abordări este de a permite
cercetătorilor să adune informaţii direct de la participanţi cu privire la rol, motivaţie şi comportament
(Christensen, 2004).

REALIZAREA CONTROLULUI PRIN RANDOMIZARE: SELECŢIA ŞI

DISTRIBUIREA ALEATORIE
Pe lângă factorii prezentaţi anterior, efectele cercetătorilor şi participanţilor şi alte surse de
ameninţare pot apărea, cum ar fi maturizarea, pierderea diferenţială a subiecţilor, regresia statistică,
difuzarea sau imitaţia tratamentului. Controlul acestor surse de eroare este direct legat de calitatea
studiului. Ideal cercetătorii şi-ar dori să elimine toate influenţele variabilelor străine de contextul de
cercetare, însă acest lucru este practic imposibil. Din fericire, există şi alte metode care pot fi folosite
pentru a controla influenţa acestor variabile.
Metoda cea mai puternică şi eficientă pentru minimizarea impactului variabilelor străine şi care
asigură validitatea internă şi externă a unui studiu este randomizarea. Randomizarea este o metodă de
control care ajută la eliminarea efectelor surselor de influenţă care ar putea determina scăderea validităţii
rezultatelor. Cu alte cuvinte, randomizarea ajută la asigurarea validităţii interne a studiului, fiind necesară
pentru a elimina ipotezele rivale alternative care ar putea explica rezultatele studiului.
Randomizarea nu încearcă să elimine sursele de eroare din studiu. În schimb, încearcă controlarea
efectelor variabilelor străine prin asigurarea că acestea sunt echivalente în toate grupele experimentale şi
de control din cadrul studiului. Randomizarea poate fi utilizată pentru selectarea participanţilor la studiu
şi atribuirea participanţilor în condiţiile diferite de tratament. Aceste două metode sunt denumite selecţie
aleatorie şi distribuţie aleatorie. În continuare vom prezenta randomizarea ca strategie pentru controlul
influenţelor şi bias-urilor.
Selecţia aleatorie este o tehnică de control care creşte valabilitate externă şi se referă la procesul
de selecţie a participanţilor la întâmplare dintr-o populaţie ţintă delimitată (Christensen, 2004; Cochran,
1977). Populaţia ţintă este de obicei definită de scopul cercetării şi de problema de cercetare. De exemplu,
în cazul în care un proiect de cercetare urmăreşte să studieze depresia la persoanele vârstnice, populaţia
ţintă va fi cel mai probabil formată din oameni vârstnici cu depresie. Problema de cercetare ar putea defini
populaţia ţintă; în acest exemplu, problema ar putea fi următoarea: O nouă tehnică de terapie atenuează
simptomele de depresie la oameni cu vârsta de peste 65 de ani? În mod ideal, ar trebui să fim capabili să

7
extragem eşantionul nostru de participanţi din întreaga populaţie de persoane în vârstă care suferă de
depresie şi fiecare dintre aceste persoane să aibă o şansă egală de a fi selectat pentru a participa la studiu.
Faptul că fiecare participant are o şansă egală de a fi selectat pentru a participa la studiu poate fi semnul
distinctiv al selecţiei aleatorii. Selecţia aleatorie ajută la controlul influenţelor străine de studiu pentru că
minimizează impactul deviaţiilor de selecţie şi măreşte validitatea externă a studiului. Cu alte cuvinte,
folosind selecţia aleatorie ne asigurăm că eşantionul este reprezentant al populaţiei ca întreg. În acest caz,
persoanele în vârstă selectate aleatoriu cu depresie ar trebui să fie reprezentative pentru populaţia tuturor
persoanelor în vârstă cu depresie. Teoretic, rezultatele obţinute ar trebui să fie generalizabile la toate
persoanele în vârstă cu depresie.
Selecţia aleatorie în forma sa cea mai generală este aproape imposibil de realizat, luând în
considerare resursele şi reţelele logistice care ar fi necesare pentru selectarea în mod aleator dintr-o
întreagă populaţie de interes. Aţi dori realizarea unei selecţii aleatorie şi recrutarea persoanelor în vârstă
depresive din întreaga lume? Din Europa? Din întreaga ţară sau oraşul din care locuiţi? Deşi este posibil,
selecţia aleatorie reprezintă o perspectivă descurajantă, chiar şi atunci când populaţia ţintă este restrânsă.
Din acest motiv, cercetătorii au tendinţa de a selecta eşantioanele în mod aleator de convenienţă. Un
eşantion de convenienţă este uşor accesibil pentru cercetător. Un exemplu comun de astfel de eşantion
sunt studenţii de la facultatea de psihologie, care participă la o mare varietate de activităţi de cercetare.
Am putea efectua studiul depresie pe persoanele în vârstă folosind un eşantion uşor accesibil de
convenienţă, mai curând decât să extragem un eşantion aleatoriu din întreaga populaţie cu depresie din
rândul persoanelor în vârstă.
Avantajul acestei abordări este că putem efectua uşor cercetări şi să obţinem informaţii privind
tratarea depresiei la persoanele în vârstă, informaţii limitate însă, eşantionul pe care s-a aplicat fiind de
studenţi. Principalul dezavantaj este că această abordare are un impact negativ asupra valabilităţii
externe. Eşantionul va fi mai mic şi probabil mai puţin reprezentativ pentru populaţia de indivizi depresivi
vârstnici, ceea ce poate avea un impact negativ asupra validităţii statistice. La nivelul cel mai simplu,
validitatea statistică răspunde la întrebarea dacă concluziile statistice sunt rezonabile. Anumite analize
statistice pot fi influenţate de mărimea eşantionului, prin urmare, utilizarea anumitor probe poate produce
rezultate eronate care să nu reprezinte relaţia reală dintre variabile.
Al doilea tip de control prin randomizare este tehnica distribuţiei aleatorii - modul cum
participanţii sunt distribuiţi în condiţiile experimentele şi de control în cadrul studiului. Principiu de bază
al distribuţiei aleatorii este acela că toţi participanţii au şanse egale de a fi repartizaţi în oricare dintre
grupuri (Sudman, 1976). Distribuţia aleatorie urmăreşte să obţină echivalenţa între grupuri pentru toate
variabilele potenţiale care ar putea avea impact asupra studiului. Distribuţia aleatorie încearcă să
distribuie sau să egalizeze efectul potenţial al surselor de ameninţare în cadrul grupurilor experimentale şi
de control. Revenim la exemplul anterior cu privire la depresia persoanelor vârstnice pentru a ilustra
conceptul de distribuţie aleatorie. Să presupunem că suntem interesaţi de efectele unei noi terapii asupra
depresiei. În consecinţă, vom forma două grupuri: unul grup primeşte tratamentul, iar altul primeşte o
formă psihologic inertă de intervenţie care nu implică terapie. Avem 30 de participanţi care trebuie să fie

8
acum repartizaţi aleatoriu în două condiţii. În conformitate cu principiile de distribuţie aleatorie, trebuie
să ne asigurăm că fiecare participant are o probabilitate egală de distribuţie în oricare dintre cele două
grupuri. Acest lucru se realizează de obicei utilizând un proces de distribuţie aleatorie generată de
calculator sau de un tabel cu numere aleatorii. Dacă de exemplu, am distribui primii 15 participanţi în
condiţia de tratament şi ultimii 15 în condiţia de control nu am avea o distribuţie aleatorie deoarece
participanţii nu au avut şanse egale să fie plasaţi în oricare dintre cele două grupuri. Astfel, am introduce
un bias de selecţie în studiu. Primii 15 participanţii ar putea fi semnificativ diferiţi în funcţie de o varietate
de factori comparativ cu ceilalţi 15. De asemenea, primii 15 mai motivaţi să participe, deoarece sunt
interesaţi în mod activ de efectele noii terapii. Al doilea grup de 15 nu ar putea fi motivaţi să participe
dintr-o varietate de motive. Prin urmare, rezultatele obţinute ar putea fi afectate de aceste diferenţe şi nu
este o reflectare a intervenţiei noastre (variabila independentă), chiar dacă am găsit un efect pozitiv. În
cazul în care vom distribui aleatoriu participanţii în fiecare dintre cele două grupe, ne-am aştepta că cele
două grupuri să fie echivalente în termenii caracteristicilor participanţilor şi altor variabile care ar putea
contamina, cum ar fi motivaţia. Această modalitate de realizare a echivalenţei reprezintă o modalitate de
control a impactului influenţelor necunoscute asupra validităţii studiului.
Deşi optimă, randomizarea nu reprezintă o abordare numai pentru minimizarea sau controlul
impactului variabilelor străine. Am subliniat anterior dificultăţile teoretice şi logistice inerente în
încercarea de a atinge adevărata selecţie aleatorie şi distribuţie aleatorie. Aceste realităţi adesea fac
dificilă, dacă nu imposibilă, realizarea adevăratei randomizări. În anumite circumstanţe, randomizarea nu
ar putea fi cea mai bună abordare pentru a o utiliza pentru că cercetătorii în cauză ar putea fi mai interesaţi
de impactul variabilelor necunoscute specifice. În această situaţie, unele măsuri de control experimentale
pot fi atinse prin deţinerea influenţei variabilei sau a întrebării constante în proiectul de cercetare.

Menţinerea constantă a variabilelor

Principala şi cea mai comună metodă folosită pentru menţinerea constantă a influenţei
variabilelor într-un studiu este potrivirea (“matching”). Această procedură de repartizare implică
potrivirea participanţilor la cercetare din perspectiva unor variabilele care au legătură cu variabilele
dependente. Ulterior membrii perechilor sunt repartizaţi aleatoriu în grupe (Beins, 2004; Graziano&
Raulin, 2004). Aplicarea metodei poate fi ilustrată foarte bine în baza unui exemplu care viza un
tratament nou pentru depresie în rândul populaţiei în vârstă. Anterior am discutat despre repartizarea
aleatorie a subiecţilor fie pentru grupul experimental, fie pentru grupul de control. Vom adaugă complica
scenariul, în dorinţa de a afla dacă tratamentul este eficient - suntem interesaţi de potenţialul impact al
altor variabile care nu implică terapia. Rezultatele terapeutice pot fi uneori influenţate de inteligenţă.
Dificultăţile de memorie şi alte moduri de gândire cognitive pot, de asemenea, influenţa semnificativ
rezultatele terapeutice atunci când lucrăm cu persoane în vârstă. În baza acestor informaţii, cercetătorii
decid să controleze efectele memoriei în acest studiu. În baza acestui fapt, metodologia este modificată
pentru a introduce o măsură generală a funcţionalităţii memoriei care poate demonstra o fiabilitate
adecvată şi validă. În practică, acest demers este preferabil să se realizeze înainte de realizarea perechilor.

9
 Primul pas în utilizarea procedurii de echivalare a grupurilor ar fi crearea perechilor de
participanţi în baza scorului la proba de memorie vizuală. În acest caz, avem două grupuri desemnate –
terapie versus fără tratament. Cercetătorii vor lua primele două din cele mai mari scoruri obţinute la testul
de memorie, iar acei participanţi vor forma o pereche. Următorul pas reprezintă desemnarea la întâmplare
a membrilor perechii fie în grupul de control fie în cel experimental. Fiecare participant poate fi distribuit
în grupul de control sau experimental. Astfel procesul este repetat descrescător, fiind aleşi următorii doi
participanţi cu scoruri mari şi distribuiţi în grupuri. Procesul continuă până când toţi participanţii sunt
desemnaţi unuia dintre grupuri.
Trebuie reţinut că potrivirea perechilor poate funcţiona şi cu mai mult de două grupuri. Dacă sunt
trei grupuri, atunci se vor folosi primele trei scoruri (cele mai mari) etc. Similar, participanţii pot fi
potriviţi în funcţie de una sau mai multe variabile. Pentru exemplul anterior, putem să fim interesaţi de
gen ca una dintre variabilele de bază ale cercetării în funcţie de care să fie făcută echivalenţa. Cercetătorii
pot lua primele două scoruri cele mai bune ale participanţilor de gen masculin şi să le distribuie
întâmplare în unul dintre grupuri (un scor pentru grupul experimental şi un scor pentru grupul de control),
după care poate face acelaşi lucru pentru participanţii de gen feminin. Scopul este acelaşi: să fie create
condiţii echivalente pentru ambele grupuri în funcţie de variabilele care ne interesează. În exemplul
nostru, cercetătorii pot presupune cu siguranţă că cele două grupuri au reprezentanţi echivalenţi din punct
de vedere al genului şi al funcţionării memoriei.
Deşi echivalenţa este una dintre cele mai comune abordări pentru a menţine constantă influenţa
variabilelor străine, există şi alte metode ce pot fi folosite. Prima dintre aceste metode face referire la
blocarea variabilei. Spre deosebire de potrivire, care se concentrează pe menţinerea constantă a
variabilelor străine, blocarea este o abordare ce permite cercetătorilor să determine impactul specific al
unei variabile asupra variabilelor dependente (Christensen, 1988). În esenţă, blocarea transformă variabila
posibil parazită în variabilă independentă şi o verifică în baza altei variabile independente. Să revenim la
exemplul anterior al tratamentului împotriva depresiei la bătrâni. În design-ul original, eram interesaţi să
aflăm dacă tratamentul a fost eficient în reducerea simptomelor depresiei, folosind 2 grupuri (tratament
versus de control). În acest caz variabila independentă este tratamentul nou şi variabila dependentă este
nivelul depresiei. Blocarea permite unei variabile parazite să devină variabilă independentă. Vom folosi
memoria ca potenţială variabilă principală. Cu alte cuvinte, nu vom dori nu doar să aflăm dacă noul
tratament este bun, ci şi dacă funcţionalitatea memoriei a avut un impact asupra eficienţei terapeutice.
Prin urmare, cercetătorii pot să împartă participanţii în două categorii în baza scorului la memorie (în
funcţie de o anumită valoarea limită se va constitui grupul cu memorie slabă şi grupul cu memorie bună).
Apoi participanţii vor fi distribuiţi aleatoriu în cele două grupuri (experimental şi de control). Acum vor fi
două variabile independente, tratamentul şi memoria, şi patru grupuri în loc de două. În design-ul original
au fost doar două grupuri: experimental şi de control. Acum cercetătorii au găsit patru grupuri:
tratament/memorie slabă, tratament/memorie bună, fără tratament/memorie slabă, fără tratament/memorie
bună. Acum cercetătorii vor putea compara performanţele acestor grupuri pentru a determina dacă

10
memoria are un efect asupra eficienţei terapeutice. Fără folosirea blocării aceste comparaţii nu ar fi fost
posibile.
O altă modalitate de control a variabilelor parazite impune cercetătorilor să menţină aceste
variabilele externe constante prin selectarea unui eşantion uniform sau omogen raportat la variabilele de
interes. De exemplu, cercetătorii pot selecta doar indivizii bătrâni cu memorie adecvată pentru studiul
impactului terapiei. Toţi participanţii care nu au îndeplinit limita impusă la scorul median la memorie vor
fi excluşi din studiu. Participanţii rămaşi vor fi apoi supuşi aleatoriu condiţiilor experimentale diferite.
Raţionamentul aflat în spatele acestei abordări este foarte direct sau simplu. Şi anume, dacă toţi
participanţii sunt aproximativ echivalenţi pentru o anumită variabilă luată în considerare, precum
memoria, atunci impactul potenţial al variabilei se va manifesta la nivelul tuturor grupurilor şi nu poate
opera ca o variabilă care introduce erori sistematice. Deşi este o metodă bună de a elimina efectele
variabilelor parazite, această metodă are efect negativ asupra generalităţii rezultatelor studiului. Pentru
exemplul anterior, rezultatele obţinute vor fi pertinente doar pentru indivizilor în vârstă cu o memorie
bună şi nu asupra unei populaţii mai vaste de persoane în vârstă care suferă de depresie.

Abordări statistice
Metoda finală de a obţine controlul asupra variabilelor parazite implică mai mult analiza statistică
decât selecţia şi distribuţia participanţilor. Principalele metode statistice ce menţin constante variabilele
parazit sunt: statistica descriptivă, T-test, ANOVA, ANCOVA şi corelaţia parţială.
O abordare statistică pentru determinarea echivalenţei dintre grupuri presupune folosirea unei
analize simple a procedeelor şi a deviaţiei standard asupra variabilelor de interes pentru fiecare grup în
parte. Media este scorul mediu, iar deviaţia standard reprezintă măsurarea variabilităţii ce indică media
sumei scorurilor ce variază. Putem folosi aceste două tehnici pentru a obţine o imagine asupra scorurilor
grupurilor asupra unei variabile cum ar fi memoria.
Să presupunem faptul că distribuim persoanele în vârstă celor două grupuri originale şi că încă ne
interesează funcţionarea memoriei ca fiind variabila principală. Teoretic, atribuirea la întâmplare, ar
trebui să creeze grupuri echivalente când vorbim de funcţionarea memoriei. Dacă suntem precauţi, putem
verifica procedeul şi deviaţia standard pentru scorurile memoriei pentru ambele grupuri pentru a vedea
dacă au consistenţă. Pentru unii cercetători, dacă media şi deviaţia standard sunt apropriate pentru ambele
grupuri, pot spune că grupurile sunt echivalente. Pentru alţii, folosirea testului statistic (T-test sau analiza
de varianţă ANOVA pentru trei sau mai multe grupuri), prin compararea mediilor poate determina dacă
există o diferenţă statistică semnificativă între grupuri în funcţie de o variabilă de interes. Dacă vor fi
găsite diferenţe semnificative rezultă că grupurile nu vor fi echivalente faţă de variabila de interes, ceea ce
sugerează o posibilă contaminare. Această abordare poate fi utilă când atribuirea aleatorie nu este posibilă
sau practică.
Există alte două abordări statistice care pot fi utilizate pentru a minimaliza impactul sau pentru a
controla influenţa variabilelor externe. Prima face referire la analiza covarianţei sau ANCOVA şi este
utilizată în etapa analizei datelor (Huitema, 1980). Această tehnică statistică ajustează scorurile astfel

11
încât scorurile participanţilor sunt egalizate în raport cu variabila care ne interesează. Cu alte cuvinte,
această tehnică statistică controlează diferenţele individuale şi ajustează diferenţele dintre grupurile non
echivalente.
Corelaţia parţială este o altă tehnică care poate fi utilizată pentru a controla variabilele externe. În
esenţă, o corelaţie parţială este o corelaţie între două variabile după ce una sau mai multe variabile au fost
controlate matematic la rezultatele parţiale. De exemplu, o corelaţie parţială ne va permite să privim la
relaţia dintre memorie şi nivelul simptomelor, în timp ce, matematic, eliminăm impactul unei posibile
confuzii între variabile, cum ar fi inteligenţa sau nivelul motivaţiei.

12