Ovogeneza cuprinde complexul de transformări prin care trece
ovogonia ( celula germinală initială) până devine ovul matur (sau ovocit) apt pentru fecundare. Procesul de ovogeneză se desfăşoară în zona corticală a ovarului în interiorul unei formaţiuni histologice denumită folicul ovarian. Se parcurg 3 faze: • germinativă (de înmulţire) se desfăşoară în timpul vieţii embrionare pornind de la ovogoniile din ovarul embrionar. În perioada de dezvoltare embrio-fetală se formează, în ovar, rezerva de celule sexuale femele pentru toată viaţa (circa 60.000-100.000 ovocite de ordinul I) care însă rămân în stare latent-biologică fiind blocate în profaza diviziunii meiotice (reducţionale) până la pubertate; • de creştere-debutează imediat după naştere şi durează ani de zile (de ex.: la hominidae 20-30 ani) şi reprezintă perioada în care se produce şi se acumulează vitelusul prin procesul de vitelogeneză. Vitelusul este format din substanţele nutritive (glicogen, lipide, fosfolipide etc) produse în ficat, vehiculate de sânge şi pinocitate (în ovocite) cu microvilozităţile de la suprafaţa membranei ovocitelor primare; • de maturare a ovocitului începe la pubertatea animalului şi se parcurg 2 diviziuni de maturare: - meiotică (sau reducţională) din ovocitul de ordinul I (sau primar) se obţin 2 celule inegale: una de talie mare haploidă (cu n cromozomi), denumită ovocit de ordinul II şi cealaltă de talie mică denumită primul globul polar care se va divide; - mitotică (sau ecuaţională),din ovocitul de ordinul II se formează un ovul matur şi încă un globul polar. În finalul perioadei de maturare se formează un ovul matur şi trei globuli polari. Dehiscenţa ovariană adică ruperea foliculului ovarian şi eliberarea ovocitului are loc în momentul în care ovocitul primar (de ordin I) intră în prima diviziune de maturare-meiotică, astfel că pavilionul oviductului captează ovocitul secundar (de ordin II). Supravieţuirea ovocitului de ordin II este de 24- 48 ore, iar a doua diviziune de maturare-meiotică se finalizează numai dacă a avut loc penetrarea zonei pelucide de către spermatozoizi. Dacă nu se produce fecundarea ovocitul de ordin II rămâne blocat în metafaza mitotică. În momentul dehiscenţei, ovocitul de ordin II înconjurat de ovolemă, zona pelucidă şi coroana radiata este expuzat din foliculul matur (de Graaf), iar restul elementelor foliculului vor da naştere unei noi formaţiuni cu rol endocrin, numită corpul galben sau corpul progestativ . Morfologia ovulei
Ovula sau ovocitul matur reprezintă celula sexuală femelă matură,
haploidă, cu formă sferică şi dimensiuni mari până la 200 microni. Ovulul conţine pe lângă materialul genetic matern inclus în cromozomi şi o cantitate variabilă de material nutritiv necesar pentru perioada iniţială de dezvoltare a embrionului. Nucleul este sferic situat central sau excentric, delimitat de o membrană dublă cu pori al căror lumen intervine selectiv în reglarea tranzitului nucleo- citoplasmatic. Citoplasma ovulei este acidofilă conţinând organitele comune situate perinuclear, ARN liber şi nucleul vitelin, o formaţiune ovoidă formată din mitocondrii, dictiozomi şi lamele inelare. Complexul Golgi participă activ la concentrarea vitelusului şi la sinteza lipidelor procese în care sunt implicate şi mitocondriile. Ovolema sau membrana vitelină este o membrană citoplasmatică de natură lipoproteică trilaminată ce prezintă numeroşi microvili, care se angrenează cu prelungirile rare şi mai groase ale celulelor foliculare ale coroanei radiata cu care ovulul are un intens schimb de substanţe. Zona pelucidă este de natură mucopoliglucidică şi are aspect striat, datorită joncţiunilor realizate între microvilozităţile membranei viteline şi ale celulelor foliculare. Coroana radiata este formată din 1-2 rânduri de celule foliculare. Clasificarea ovocitelor se face în funcţie de cantitatea de vitelus pe care o conţin şi modul de repartizare al acestuia în următoarele tipuri: oligolecite, lecite, telolecite şi centrolecite. Ovulele oligolecite conţin o cantitate mică de vitelus repartizat aproape uniform în citoplasmă, iar segmentaţia este totală şi inegală. Se întâlneşte la mamifere şi celenterate. Ovule lecite conţin o cantitate mai mare de vitelus aglomerat la polul vitelin sau vegetativ al celulei în timp ce polul opus este format din nucleu şi citoplasma formative. Acest tip de ovul este specific batracienilor. Segmentaţia este totală şi inegală. Ovule telolecite conţin o cantitate mare de vitelus care ocupă aproape în întregime ovulul în timp ce nucleul împreună cu o cantitate mică de citoplasmă formează discul germinativ. Segmentaţia este parţială şi discoidală. Sunt caracteristice peştilor, reptilelor şi păsărilor. Ovule centrolecite au vitelusul nutritiv în centrul celulei în timp ce vitelusul formativ este situat într-un strat periferic subţire. Segmentaţia interesează doar vitelusul formativ. Sunt ovule caracteristice artropodelor.
FECUNDAŢIA
Fecundaţia este un proces biologic complex, ce constă dintr-o
succesiune de fenomene interdependente în care cei 2 gameţi de sex opus (spermatozoidul şi ovulul) se contopesc, se asimilează reciproc şi generează celula-ou sau zigotul. Fecundaţia se realizează în 3 faze succesive: a. faza de apropiere are loc datorită atracţiei reciproce dintre cei 2 gameţi, membrana pelucidă a ovocitului conţinând o glicoproteină denumită fertilizină care reacţionează cu o proteină acidă de pe suprafaţa spermatozoizilor, denumită antifertilizină, producându-se o reacţie tip antigen şi anticorp. Spermatozoizii care au capacitate fecundantă produc disocierea celulelor foliculare din coroana radiata cu ajutorul hialorunidazei şi se ataşază de zona pelucidă fenomen care se manifestă în treimea superioară a oviductului. b. Faza de penetraţie constă în pătrunderea unor spermatozoizi prin zona pelucidă şi ajung în spaţiul perivitelin plin de lichid perivitelin . În urma contactului dintre acrozom şi membrana pelucida, se rupe membrana acrozomului şi se eliberează acrozina (sau hialuronidaza), enzimă ce produce o hidroliză localizată. Ovocita reacţionează prin terminarea celei de-a doua diviziune de maturare rezultând al doilea globul polar care este eliminat şi ovula aptă pentru fecundare. După ce primii spermatozoizi au pătruns în zona pelucidă, ovulul reacţionează astfel încât granulele corticalei din ovocit îşi „varsă” conţinutul în spaţiul perivitelin, zona pelucidă devine rezistentă faţă de acrozina altor spermatozoizi, asigurându-se astfel fecundaţia monospermică. Spermatozoizii cei mai viguroşi se orientează spre orificiul membranei viteline (ovolema) prin care a fost expulzat cel de-al doilea globul polar. Numai un singur spermatozoid pătrunde în ovulă. La taurine, ovine, canide şi leporide în ovulă pătrunde numai capul spermatozoidului, gâtul şi coada rămânând în zona pelucidă. La hominide şi la unele rozătoare penetraţia este totală. Supravieţuirea spermatozoizilor depuşi în căile genitale femele variază în funcţie de specie: 44 ore la armăsar, 25-30 ore la taur, 30-35 ore la berbec, 8-12 la iepure. Numai în aceste intervale de timp se poate realiza faza de apropiere şi penetraţie, respectiv de fecundaţie. c. Faza de amfimixie are loc după pătrunderea spermatozoidului în ovulă. Capul spermatozoidului se deplasează spre centrul ovulului, se roteşte cu gâtul spre nucleul ovulului şi se detaşază centriolul proximal de la baza capului, în jurul lui formându-se spermocentrul şi apoi asterul spermatic. Nucleul spermatozoidului asimilează repede citoplasma ovulei, creşte în volum şi devine pronucleu mascul. Nucleul femel suferă transformări biochimice şi devine pronucleu femel. Cei doi pronuclei se apropie, intră în contact, membranele se dizolvă în acel punct, se formează o singură membrană nucleară, componentele structurale şi biochimice din cei doi pronuclei se asimilează reciproc şi se reface setul diploid de cromozomi rezultând zigotul sau oul fertilizat. Se determină sexul şi se declanşează segmentaţia. Fecundaţia durează 12- 16 ore, din care 10-12 ore au loc fenomenele de la nivelul pronucleilor.
NIDAŢIA
După fecundaţie începe procesul de diviziune celulară şi coboară la
mamifere în uter, unde se fixează în endometrul cornului uterin. Procesul de fixare a oului fecundat aflat în segmentaţie în grosimea mucoasei uterine se numeşte nidaţie (implantare, cuibărire). Imediat după fecundare oul se hrăneşte pe seama propriilor sale rezerve nutritive reprezentând etapa embriotrofă. Ajuns în uter se hrăneşte pe seama substanţelor secretate de uter şi pe seama ţesutului distrus de trofoblastul zigotului aflat în stadiul de blastulă, etapa citotrofă. Când embrionul primeşte substanţele nutritive aduse de circulaţia maternă prin intermediul placentei se trece la a treia etapă cea hematotrofă. Nidaţia aparţine perioadei de gestaţie care diferă de la o specie la alta: 336 zile la iapă, 285 zile la vacă, 147 zile la oaie, 124 zile la scroafă, 58-62 zile la căţea, 55-62 zile la pisică, 30 zile la iepuroaică, 600-700 zile la femela de elefant. SEGMENTAŢIA
Prin segmentaţie se înţelege ansamblul diviziunilor pe care le
parcurge oul sau zigotul în urma cărora rezultă edificii celulare din care se structurează foiţele embrionare: ectoblastul, endoblastul şi mezoblastul. Segmentaţia poate fi totală când afectează tot oul, sau parţială când se divide doar o parte a oului. Dacă în urma diviziunilor mitotice rezultă blastomere de talie egală sau aproape egală segmentaţia este egală sau subegală, iar dacă între volumele blastomerelor sunt diferenţe mari, segmentaţia este inegală. Ca model didactic pentru explicarea segmentaţiei se prezintă segmentaţia la amfioxus (Branchiostoma lanceolatum), un cefalocordat care prezintă asemănări ale segmentaţiei cu cea de la mamifere şi păsări. Amfioxus are oul de tip oligocist şi prezintă o segmentaţie totală şi inegală. Faza de morulă. La câteva ore după fecundaţie zigotul intră în diviziune. Primele două diviziuni sunt în plan vertical rezultând patru blastomere egale, iar a treia este perpendiculară pe primele două şi supraecuatorial obţinându-se opt blastomere din care patru mai mici –micromere situate la polul animal şi patru mai mari – macromere situate la polul vegetal. Prin diviziunea macromerelor şi micromerelor numărul blastomerelor creşte la 16, 32, 64, 128 rezultând o formaţiune sferoidală cu aspect muriform, înconjurată de membrana pelucidă: stadiul de morulă. Până la stadiul de câteva blastomere (8-10), toate celulele sunt omnipotente sau pluripotente, celule nedeterminate şi dacă sunt detaşate şi puse în condiţii propice pot evolua separat generând un organism întreg. Faza de blastulă. Celulele din interiorul morulei produc un lichid ce le împinge la periferie, unde se dispun pe un singur strat ce delimitează o cavitate plină de lichid – cavitate blastocelică. Blastula este sferoidală, nu depăşeşte ca volum la amfiox, volumul iniţial al zigotului. Micromerele formează peretele emisferei animale, iar macromerele care sunt mai bogate în vitelus alcătuiesc peretele emisferei vegetale. Poziţia şi relaţiile intercelulare fac ca grupurile de celule să înceapă sinteze specifice ceea ce crează premiza primelor determinări şi diferenţieri celulare. Faza de gastrulă. Se caracterizează prin diviziuni intense, creşterea în volum şi deplasarea morfogenetică a grupurilor de celule în urma cărora rezultă foiţele embrionare. Micromerele se divid mai rapid şi ajung la suprafaţa blastulei realizând foiţa celulară externă sau ectoblastul. Macromerele se divid mai lent şi se invaginează în cavitatea blastocelică formând foiţa internă sau endoblastul, din care ulterior va lua naştere mezoblastul. Cavitatea de migrare nou formată se numeşte archenteron (intestin primitiv sau cavitate gastrulară). Faza de neurulă. Se caracterizează prin desfăşurarea a două procese morfogenetice majore: formarea tubului neural şi formarea cordomezoblastului, care marchează începutul histogenezei (formarea ţesuturilor) şi diferenţierea primordiilor de organe. Formarea tubului neural. Foiţa externă (sau ectoblastul) formează placa neurală ce suferă „o înfundare sau invaginaţie" datorită multiplicării pe linia mediană a celulelor componente, denumită canalul sau jgheabul neural, care se închide în timp şi formează tubul neural. Din acesta, prin diferenţierea ulterioară se va forma sistemul nervos. Formarea cordomezoblastului. Se desfăşoară concomitent cu formarea tubului neural şi constă în formarea coardei dorsale şi a mezoblastului primar. Foiţa internă (sau endoblastul) este alcătuită din celule embrionare care se multiplică, se deplasează şi suferă o triplă invaginare: una mediană din care se formează un cordon plin denumit coardă dorsală sau notocord şi două laterale dispuse între ectoblast şi endoblast din care se va forma cea de-a 3-a foiţă denumită mezoblastul primar. Notocordul are rol de coloană vertebrală pentru un interval limitat de timp după care dispare şi începe procesul de formare a vertebrelor datorită procesului de multiplicare a celulelor. Aceste procese marchează apariţia stadiului tridermic (ectoderm, mezoderm şi endoderm), care încheie embriogeneza şi face trecerea spre histogeneză şi organogeneză. Prin dezvoltarea mezoblastului vor rezulta următoarele formaţiuni specifice: ❖ Somitele. Din somite se diferenţiază miotoamele (formate din mioblaşti care se vor transforma în fibre musculare) şi sclerotoamele (din care se vor dezvolta oasele); ❖ Nefrotomul care va genera primordiile aparatului urinar; ❖ Hipoblastul din care se va forma splanchnopleura sau foiţa viscerală şi somatopleura sau foiţa parietală. ❖ Mezenchimul va da naştere sângelui, ţesutului conjunctiv şi muşchilor netezi. HISTOGENEZA ŞI ORGANOGENEZA
Din ectoderm se formează: sistemul nervos central, ganglionii,
medulosuprarenala, hipofiza, epifiza, epidermul, epiteliul bucal, nazal şi anal, glandele salivare, smalţul dentar, părul, fanerele, glanda sebacee şi sudoripară, glanda mamară, epiteliul senzorial (organele de simţ). Din endoderm iau naştere: tractul digestiv, ficatul şi pancreasul, vezica biliară, aparatul respirator, tiroida, paratirodele şi timusul. Din mezoderm se formează epiteliile rinichilor şi gonadelor, ţesuturile conjunctive propriu-zise şi metaplaziate (ţesutul osos şi ţesutul cartilaginos), ţesuturile musculare, aparatul cardio-vascular, sângele, sistemul limfatic, segmente ale aparatelor genitale, organele hematopoetice (măduva osoasă hematogenă, limfonodulii, splina, plăcile Peyer) şi seroasele (peritoneul, pleura, pericardul şi mezenterul). ANEXELE EMBRIONARE ŞI FETALE. Sunt formaţiuni morfologice cu rol în protecţia, nutriţia şi epuraţia embrionului şi fetusului. Ele sunt o continuare în exterior a componentelor embrionare alcătuind aria extraembrionară. Prima anexă embrionară pe scara zoologică apare la peşti, fiind reprezentată de vezicula vitelină. La reptile şi păsări apar încă două anexe embrionare, alantoida şi amniosul. Mamiferele au patru anexe: vezicula vitelină, amniosul, alantoida şi placenta. Particularităţi ale segmentaţiei la mamifere. La mamifere oul este oligolecit, iar segmentaţia este totală, subegală şi de tip asincron (mitozele micromerelor şi macromerelor se succed fără o anumită ordine în timp). Încă de la prima diviziune se formează o macromeră şi o micromeră, macromerele se divid mai repede şi diferenţele volumetrice dispar treptat până la stadiul de morulă. În stadiul de blastulă micromerele se dispun periferic, învelind macromerele şi generează trofoblastul ce serveşte la hrănirea embrionului până la formarea placentei. Macromerele secretă un lichid albuminos care se acumulează într-o cavitate numită lecitocel şi se grupează spre polul superior sau animal unde formează mugurele embrionar. Trofoblastul, lecitocelul şi mugurele embrionar poartă denumirea de blastocist (analog blastulei de la amfiox). Blastocistul ajunge în cavitatea uterină şi se fixează de mucoasă prin procesul de nidaţie, moment în care încep procese de diferenţiere. La nivelul trofoblastului se formează două straturi: un strat extern numit sinciţiotrofoblast şi un strat intern citotrofoblastul. Ulterior din aceste straturi va lua naştere componenta fetală a placentei. Gastrulaţia. Mugurele embrionar formează două straturi: endoblastul din celule mici poliedrice şi ectoblastul din celule înalte, prismatice, situate între endoblast şi citotrofoblast. Sub această formă mugurele embrionar ia forma unui disc numit disc embrionar didermic sau arie embrionară, care înregistrează mai multe stadii de dezvoltare: formarea nodulului posterior, formarea liniei primitive, realizarea nodulului anterior sau Hansen şi prelungirea cefalică a liniei primitive. De pe părţile laterale ale liniei primitive proliferează celule care vor forma mezoblastul embrionar cu trei porţiuni : cefalică nesegmentată, mijlocie sau mezoblastul trunchiului- segmentată şi caudală nesegmentată. Mezoblastul trunchiului cuprinde trei zone: dorsală (din care se generează somitele, scleromul şi dermatomul), intermediară (formaţiuni nefrogene) şi laterală ( generează splanchnopleura şi somatopleura). Embrionul îşi continua procesele de proliferare şi diferenţiere începând o nouă fază: cea de histogeneză şi organogeneză, devine fetus iar foiţele embrionare se numesc ectoderm, endoderm şi mezoderm. Particularităţi ale segmentaţiei la păsări. Oul păsărilor este de tip telolecit, iar segmentaţia este parţială, polară sau discoidală, egală şi sincronă. Ovulul păsării este reprezentat de gălbenuş, care are nucleul la polul animal înconjurat de o cantitate redusă de citoplasmă activă sau vitelus formativ, alcătuind împreună discul germinativ (nucleul Pander). Numai discul germinativ va intra în segmentaţie. Din partea lui internă pleacă o prelungire citoplasmatică ce se termină printr-o masă sferică numită latebră în jurul căreia se dispun în straturi concentrice alternative de vitelusul galben şi alb. Ovulul este înconjurat de o membrană vitelină. Fecundarea are loc în porţiunea iniţială a oviductului, ovula devenind zigot. Albuşul se depune pe măsura rostogolirii ovulului prin oviduct în straturi concentrice de albuş dens şi fluid, se formează şalazele care ţin ovulul în poziţie centrală. Se formează apoi membranele cochiliere ce se separă în zona teşită a oului realizând camera de aer, iar în ultima parte a oviductului se formează coaja sau cochilia ce este acoperită de un strat proteic subţire cu rol protector numit cuticulă. Particularităţi ale segmentaţiei la peşti. La fel ca la păsări, ouăle peştilor sunt de tip telolecit, vitelusul nutritiv ocupând cea mai mare parte a oului, în timp ce nucleul şi vitelusul formativ alcătuiesc discul germinativ situat la polul animal. Segmentaţia la peşti este parţială şi discoidală, numai discul germinativ ia parte la segmentaţie, în timp ce vitelusul nutritiv asigură nevoile plastice şi energetice până la sfârşitul dezvoltării embrionare care are loc în afara organismului femelei.