Frica în comunism

Sentimentul fricii a fost inaculat în mentalul colectiv în durata lungă a istoriei

printr-o contagiune inter-generaţională, reuşind să creeze grile mentale de semnificare a
realităţii care alternează notabil şi în zilele noastre atât comportamentele umane cât şi
funcţionarea în general a societăţii, chiar dacă ameninţarea regimului comunist nu mai
există la ora actuală. Limbajul şi reprezentările fricii se manifestă prin intermediul
condiţionalităţii mentale şi sociale perfect funcţionale până în zilele noastre.
Dacă în trecut agentul principal al fricii era biserica, în secolul al XX-lea lucrurile
s-au schimbat, locul acestuia a fost luat de stat. După instaurarea regimului comunist în
România, acest sentiment, al fricii, dar şi suferinţa au constituit o permanenţă, un dat
colectiv în existenţa cotidiană a întregii populaţii. Victimele detenţiei politice au încercat,
la toate nivelurile, să găsească un modus vivendi în ceea ce priveşte frica, numeroase
surse dezvăluie mare varietate a trăilor subiective (a sentimentului fricii, a reacţiilor la
acesta, a modalităţilor de surmontare) dar şi paternuri colective bine sedimentate.
În analiza sentimentului fricii, un rol important îl deţine complexitatea semantică
şi discursivă a fricii, de manifestările ei verbale şi non-verbale şi de modul de obiectivare
în discursul narativ. Limbajul fricii şi agresivităţii (verbal şi non-verbal) este unul-comun,
însă ambivalent şi plural, operând un teribil proces de contagiune mental-înţeles şi
observat de toată lumea, perceput şi utilizat de victime şi de agresori, aflaţi la polii sociali
antagonici ai schemei ,,comunicative” dezvoltate de sentimentul fricii.
În cazul represiunii comuniste, paleta obiectelelor determinate a fricilor s-a lărgit
în mod considerabil, cuprizând în special aspecte noi de natură socială şi politică
întreţinând permanent o sensibilitate crescută a populaţiei la frică. În detenţia politică, pe
lângă tortură, multiple privaţiuni, frici, anchetatorii au operat inclusiv o instrumentalizare
represivă a unor fobii din viaţa de zi cu zi, iar această cruzime debordantă a dus la trăirea
in extremis a fricii, silind conştiinţa la un nivel nemaiîntâlnit în experienţa
concentraţionară românească şi nu numai. Aparatul ideologic şi de propagandă al
regimului comunist a constituit un mijloc represiv în sine, arătând că adevărata esenţă a
ideologiei comuniste a fost violenţa; aidoma şi alături de organele de partid şi securitate,
aparatul propagandistic a avut misiunea de a stârni frica şi de o transformare într-o marfă
livrată de regim supuşilor săi. Pentru elitele comuniste propaganda a servit drept suport
motivaţional, complementar legislaţiei comuniste care a oferit suportul unei reprezentări
a justiţiei şi un cadru legal de desfăşurare a activităţilor represive în conformitate cu
convenţiile ideologice ale vremii respective.
Propaganda comunistă a utilizat tehnici propagandistice care au folosit forţa
destructivă a sentimentului fricii, printre care tehnica fear appeal-ul (tehnica apelului la
frică) sau tehnica albatrosului. Ca ,,paralizie a gândirii”, frica te face ,,să-ţi blestemi
propia sălbăticiune; mai rău, ralierea de partea celui mai puternic, la spiritul de haită,
când începi să urli laolaltă cu lupii- şi mai poate mai tare decât ei- ca să te poţi amăgi mai
bine.1 Pentru ilustrarea modului în care de-a lungul perioadei comuniste şi în prezent frica
socială a însoţit evoluţia societăţii, Septimiu Chelcea a delimitat trei etape: 1. ,,etapa
dejistă” (1945-1964); 2. ,,etapa ceauşistă” (1965-1989); 3. ,,etapa postdecembristă”
(1990-2009).2
Pentru perioada comunistă piramida fricilor sociale cuprinde numeroase frici,
printre care: frica pentru pierderea vieţii, a libertăţii, pentru posibilitatea arestării, pentru
pierderea averilor, pentru confiscarea moşiilor, colectivizarea, naţionalizarea, pentru
pierderea locului de muncă, eliminarea din funcţiile de conducere, retrogradarea, pentru
pierderea viitorului urmaşilor, a libertăţilor sau a domiciliului celor apropiaţi, etc.
Frica socială păzeşte statul, de dominare a oamenilor de către oameni bazat pe
intrumentul exercitării legitime a constrângerii. Nu există frică, ci frici, variate ca
intensitate. Pentru sistematizarea lor, există o taxonomie în funcţie de natura stimulului,
tipul de manifestare, mecanismul producerii, statusul social, numărul persoanelor
cuprinse de frică, epoca istorică, sistemul politic în care se manifestă frica. Termenul de
frică socială, din punct de vedere psihosociologic semnifică o emoţie predominant
negativă, împărtăşită de un număr de persoane, ca reacţie la pericolele de natură socială
iminente, reale ori fictive. Frica socială constituie o reacţie normală faţă de fenomene şi

1
?
Chelcea, Septimiu, Piramida fricilor sociale. Fricile sociale în România – o schiţă
psihosociologică, în Sociologie Românească, vol. VII, Nr. 4, 2009, p. 8.

2
?
Ibidem, p. 11.
procese sociale ca şi faţă de regimurile politice, organizaţii şi persoane cu putere politică,
economică, precum şi faţă de instituţii, clase şi categorii sociale.
Cei care au avut prea puţină frică, cei care au luptat deschis împotriva
comunismului nu au supravieţuit, iar cei care s-au temut prea mult de puterea comunistă
fie au fugit din ţară, fie au devenit unelte ale represiunii. Din nefericire, teribila hibrizare
a fricii şi terorii comuniste a dus la punerea în imposibilitate de a identifica încă la nivelul
operaţional al conţiinţei aceste remanenţe ale sentimentului fricii şi astfel de a discerne în
mod onest- chestiune primordială de astfel- între cei doi poli ai fricii, plasând individul
zilelor noastre într-un context extrinsec vitalei problematici a reînnoirii societăţii.
Frica nu era doar de sursă politică. Colaboraţionismul se manifesta prin excesul de
supraveghere, prin turnătoria spontană, prin invidie. Toată viaţa era un exerciţiu prin care
trebuia să-ţi stăpâneşti frica: de securitate, de turnători, de examene, de moarte, de
necunoscut, de violenţă, etc. Transmiţându-se prin comunicare verbală şi nonverbală,
frica socială sporeşte ca volum; pe drept cuvânt, se poate vorbi de o ,,spirală a fricilor
sociale”.3
Frica din zilele noastre e altfel decât cea de pe vremea comunismului. Atunci era un
tip de frică palpabilă, exactă, materializată. Frica de a pierde rândul la ouă şi unt, frica de-
a pierde autobuzul, de-a rămâne gravidă, etc. Chiar dacă acum mulţi se declară dizidenţi
şi revoltaţi de inumanitatea fostului regim, pentru o mare parte a populaţiei, frica
determinată de posibile contradicţii de atitudine şi comportament cu doctrina marxist-
stalinistă-ceauşistă era o raritate. Frica supune şi anulează raţiunea, este animalică şi
provoacă ,,fiara din om”. Rezultatul e mereu acelaşi: frica fie te paralizează, fie te
determină să reacţionezi incoerent, disperat, sinucigaş.
Statul, prin prelungirile sale, întreţine frica, ,,te vrea al lui şi pentru asta te ajută să
simţi frica” : a restructurărilor, a şomajului, a reducerior de salarii, de pensii, a măririi
taxelor, a majorării impozitelor, frica de faliment, de boală, de şcoli devastate de
insuficienţă şi mediocritate, etc. Suntem captivii unei societăţi care şi-a pierdut plăcerea
bunurilor mărunte, totul e o goană de a scăpa efectele fricii.

3
?
Ibidem., p. 7.
 Frica devine în comunism ea însăşi un sistem pentru realitatea psihică, ce este
modificată înainte de a se modifica realitatea însăşi. Organizarea mentală a realităţii se
face prin grila unor structuri de securitate, nu sentimentul fricii în sine este important, ci
propriile noastre idei despre frică. Odată modificaţi paramentrii psihici, aceştia
reorganizează viziunea individului asupra realităţii şi, în consecinţă, alterează chiar
realitatea. Regimurile represive practică în permanenţă intimidarea, dar şi în regimurile
democratice frica reprezintă o pârghie de mobilizare politică, iar ceea ce-i deosebeşte pe
diverşii actori politici este alegerea tipului de frică şi mai ales, intensitatea activării sale
emoţionale. Inducerea valului comunist în Europa răsăriteană s-a întemeiat pe
mecanismul retribuţiei etatiste a fricii. În perioada comunistă, cei mai mulţi dintre cei
care conştientizau pericolul se pregăteau de ce era mai rău; aveau lângă uşă valiza de
lemn pregătită (o cămaşă de schimb, un pulovăr gros, o bucată de săpun, un prosop şi
4
fotografia celor dragi ...). Aşteptau Securitatea ca pe o fatalitate. În primul rând, era
absolut obligatoriu să arăţi că eşti sărac, că nu ai nimic. A nu avea nimic reprezenta o
virtute aproape în sensul creştin al noţiunii de sărăcie. 5 Trebuia să te delimitezi automat
de clasa abominală a exploatatorilor veroşi asupra căreia propaganda oficială tuna şi
fulgera iar organele de anchetă operau la 3 dimineaţă.
Regimul comunist nu era de acceaşi părere cu vechea zicală românească ,,nu-ţi
alegi tu familia sau rudele”, dinpotrivă erai strâns legat de familie, pentru că la o adică, să
fii răspunzător pentru ea.6
Frica i-a însoţit pe oameni de-al lungul timpului, mereua ia forme noi, se modifică,
dar nu dispare complet niciodată, am putea spune că este o parte inevitabilă a existenţei
umane, frica depăşeşte condiţia umană, la toţi oamenii apare mai devreme sau mai târziu
acest sentiment.

4
?
Ibidem, p. 11.

5
?
Constantinescu, Codruţ, Frica în comunism, în Revista 22, An XIX, Nr. 942, 2008, p.13.

6
?
Ibidem.
 Frica este o emoţie-şoc, mai mereu precedată de surpriză, provocată de conştiinţa
unei primejdii prezente şi imperative, reprezintă un fenomen normal, a apărut odată cu
omul. Pentru Jean-Paul Sartre, frica este un obiect din lumea exterioară şi îmbracă două
forme : pasivă şi activă. Frica ,,la feminin” comportă un specific aparte, legate în primul
rând de amintările, lipsurile şi umilirile de natură sexuală.
Dincolo de atitudinile posibile faţă de regimul comunist şi de reprezentanţii săi,
viaţa cotidiană nu era tocmai uşoară în anii `80. Motivul principal, acceptat de toată
lumea, era o penurie generalizată de bunuri de consum, inclusiv de hrană. Încet-încet,
magazinele alimentare erau tot mai des goale, iar spre sfârşitul perioadei respective erau
goale mai tot timpul. Cu toate acestea, produse alimentare se mai găseau, şi nu numai pe
piaţa neagră. Comerţul de stat le punea în vânzare, periodic, avea această obligaţie, căci
se reintroduseseră cartelele alimentare. Dar cumpărarea presupunea ore întregi de coadă,
acceptate cu resemnare pe fondul preocupării obsedante de a avea ce pune în farfurie.
Evident că familiile cu copii mici, bătrâni sau persoane suferinde erau cu atât mai
marcate de această preocupare.7
Maniera în care prezenţa eventuală a fricii în existenţa cotidiană din România
comunistă este acceptată nu e independentă de modul cum se exercită puterea socială în
perioada respectivă. Atitudinile critice la adresa puterii erau reprimate cu brutalitate. De
aici pericolul de a fi anchetat sau arestat, pericol mai important, practic, decât cel al
foamei sau frigului, căci nu se ştia niciodatã cum se termină o astfel de procedură. Adică
lipsa de hrană şi de căldură, fiind considerate pasagere, ofereau şanse de supravieţuire, în
timp ce confruntarea cu organele de ordine era asociată cu riscul morţii.8
După evenimentele din decembrie `89 spectrul fricilor sociale în România s-a
schimbat. De-a lungul celor 20 de ani de la prăbuşirea comunismului în ţara noastră, alte
categorii socio-ocupaţionale au început să resimtă frica socială mai difuz sau mai intens. 9

7
?
Clit, Radu, Frica de zi cu zi, în Adrian Neculau, coord, Viaţa cotidiană în comunism, Editura
Polirom, Iaşi, 2004, p. 59.

8
?
Ibidem, p. 62.

9
?
Ibidem, p. 14.
 În decembrie ` 89, peste tot apărea sloganul ,,Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”, în
acest slogan erau cuprinşi 45 de ani de comunism. Într-adevăr Ceuşescu a căzut de la
putere, dar frica socială i-a supravieţuit.
Diminuarea distincţiei dintre frica propriu-zisă, cu obiect extern, şi frica internă,
adică angoasa, face posibil punctul de vedere care susţine că mecanismele de apărare se
aplică şi a efectelor generate de pericole externe. De fapt, în ambele situaţii se produce o
mobilizarea unor imagini mentale ce evocă situaţii din trecut în care frica a fost resimţită.
În orice caz, teama trăită în raport cu pericole externe este prelucrată ulterior, putând
deveni total inaccesibilă memoriei.10
Hobbes consideră că un stat întemeiat pe frică poate servi unei lume umaniste, în
realitate, estimează el, este chiar o condiţie necesară pentru a conduce. 11 Fundamentele
apariţiei fricii în politica modernă, e conştientizarea de lupta neîncetată, armată şi
nearmată, între forţele cele care doreau o transformare democratică şi cele care li se
opuneau cu violenţă sau nu, forţele mişcării au întâmpinat adeseori rezistenţă din partea
forţelor ordinii care au încercat să-şi subjuge opozanţii prin frică.12

10
?
Ibidem, p. 63.

11
?
Robin, Corey, Frica, istoria unei idei politice, Editura Vremea, Bucureşti, 2009, p. 68.

12
?
Ibidem, p. 69.
 Bibliografie

I. Reviste
Codruţ, Constantinescu, Frica în comunism, în Revista 22, An XIX, Nr.
942, 2008.
Septimiu, Chelcea, Piramida fricilor sociale. Fricile sociale în România
– o schiţă psihosociologică, în Sociologie Românească, vol. VII, Nr. 4,
2009.

II. Lucrări speciale

Radu, Clit, Frica de zi cu zi, în Adrian Neculau, coord, Viaţa cotidiană în
comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Corey, Robin, Frica, istoria unei idei politice, Editura Vremea, Bucureşti,
2009.