Psihoterapia comunicaţională de familie

Reprezentant Virginia Satir

Virginia Satir este creatoarea psihoterapiei comunicaţionale de familie şi teoria sa este

foarte compatibilă cu principiile psihoterapiei experienţiale. Astfel, ea considera că
oamenii au o tendinţă înnăscută de creştere şi esenţa muncii sale consta în sporirea stimei
de sine a membrilor familiei (luaţi individual) concomitent cu realizarea de schimbări în
sistemul interpersonal.
Sunt încă două componente de bază ale filosofiei lui Satir.
Prima: regulile au un impact în funcţionarea efectivă a familiei, influenţând rolurile,
procesele de comunicare şi răspunsurile la stres.
A doua: o conştientizare în aici şi acum produce o creştere în individ şi în sistemul
familial. Scopul creşterii individuale fuzionează cu scopul realizării unei unităţi de
familie puternice.

I. Concepţia Virginiei Satir despre familie:

Autoarea diferenţiază patru aspecte ale familiei:

1. Stima de sine- sentimentele şi ideile pe care cineva le are despre sine. V.Satir
considera că stima de sine este centrul fiinţei noastre şi este esenţial să trăim o viaţă
liberă. Stima de sine afectează atât comportamentul individului cât şi interacţiunea
între membrii sistemului familial.

2. Comunicarea- modalităţile prin care oamenii se fac înţeleşi unii cu alţii

3. Regulile pe care oamenii le utilizează pentru a controla cum trebuie ei să simtă şi să

acţioneze şi care se dezvoltă în sistemul familial

4. Legătura cu societatea- modul în care membrii familiei se leagă la alţi oameni sau
instituţii din afara sistemului familial

1
În familiile funcţionale stima de sine a membrilor familiei este înaltă, comunicarea dintre
ei este clară, directă, specifică şi onestă, rolurile sunt eficiente, regulile familiale sunt
puţine la număr, flexibile, rezonabile şi aplicate consistent, iar legătura cu societatea este
deschisă şi încrezătoare. Sistemul familial funcţional este un “sistem deschis”, cu
schimburi clare de informaţii şi resurse în interiorul şi în afara sistemului, care este
adaptativ şi dinamic.

În familiile cu probleme, disfuncţionale, stima de sine este scăzută, comunicarea este

indirectă, vagă şi nu prea onestă, regulile sunt rigide, nenegociabile, de neschimbat, iar
legătura cu societatea este critică, temătoare sau submisivă. Familia disfuncţională are
caracteristicile “sistemului închis”- schimburi sărace de informaţii şi resurse în interiorul
şi în afara sistemului, care este dezadaptat şi rigid. Toate acestea fac ca în condiţii de
stres, când se confruntă cu situaţii de criză, familiile disfuncţionale să fie incapabile să le
facă faţă în mod eficient.

În modelul Virginiei Satir sunt descrise 5 roluri de comunicare. Fiecare rol este
caracterizat printr-un stil particular de comunicare (verbală şi nonverbală).

1. Criticul
Verbal: transmite că nu este de acord, critică, este angajat în a descoperii vină celorlalţi.
Mesaje de tipul: “Tu nu faci niciodată nimic bine. Ce se întâmplă cu tine?”
Corporal: blamează, arată cu degetul către celălalt. Transmite un mesaj de tipul: “Eu sunt
şeful aici.”
În interior : se simte singur, slab, lipsit de succes.

2. Submisivul (cel ce vrea să facă plăcere celorlalţi)

Verbal: este angajat într-o comunicare în care îşi cere scuze. Mesaje de tipul: “Tot ceea
ce îţi doreşti tu este bine. Sunt aici doar ca să-ţi fac pe plac, să te fac fericit.”
Corporal: prezenţă ştearsă, îngenunchiat în faţa celuilalt, transmiţând că este lipsit de
ajutor.
În interior: simte că nu înseamnă nimic fără celălalt, este fără valoare.

2
3. Evaluatorul (raţionalul)
Verbal: este angajat în intelectualizare extremă, respingând conţinutul afectiv. Mesaje de
tipul: ”Dacă se priveşte cu atenţie lucrurile, se poate observa că…”
Corporal: stă aşezat, picior peste picior, priveşte “de sus” pe celălalt. Transmite un mesaj
de tipul: ”Eu sunt calm, corect, rece.”
În interior: se simte vulnerabil.

4. Confuzul (cel ce distrage atenţia)

Verbal: tot ceea ce spune este irelevant la ceea ce celălalt spune sau face, niciodată nu dă
un răspuns la obiect, distrage atenţia celorlalţi de la lucrurile importante.
Corporal: contorsionat, orientat spre exterior, dezechilibrat. Transmite o senzaţie de
zapăceală.
În interior: “Nimic nu contează. Nu există loc pentru mine. Nu sunt iubit.”

Acestor 4 roluri le corespund stiluri de comunicare incongruentă, deoarece

comportamentele verbale şi nonverbale nu se potrivesc.
Această incongruenţă este concomitentă cu distresul şi disfuncţia în individ şi în sistemul
familial.
Exemple de comunicare incogruentă: comunicarea incompletă, presupunerile,
comunicarea ambiguă, mesajele duble.

5. Comunicarea congruentă
Persoana comunică onest, direct, clar, are emoţii congruente cu conţinutul mesajului.
Stilul congruent de comunicare este cel mai eficient şi facilitarea câştigării acestui tip de
comunicare este aspectul semnificativ al modelului lui Satir. Congruenţa este termenul
utilizat pentru a descrie atât un stil de comunicare, cât şi un mod de a fi al persoanei.
Congruenţa implică utilizarea cuvintelor ce se potrivesc exact cu sentimentele personale
şi experienţa, aşa încât comunicarea şi meta-comunicarea se potrivesc şi nu există o dublă

3
legătură. Ca stare de a fi, o persoană congruentă este vigilentă, echilibrată şi în contact cu
resursele sale personale. Ea este repede înţeleasă de ceilalţi şi transmite încredere.

II. Ţeluri ale terapiei

După Virginia Satir, tratamentul este complet:
 când membrii familiei pot să-şi asigure feed-back unii altora
 când pot percepe cum sunt văzuţi de ceilalţi
 când ei pot să nu fie de acord
 când pot face alegeri
 când pot învăţa prin practică
 când se pot recunoaşte ca persoane unice, separate
 când se pot elibera de efectele dăunătoare ale modelelor trecutului
 când ei pot să-şi ofere un mesaj clar, care este congruent cu comportamentul lor, cu
un minimum de diferenţă între emoţii şi comunicare şi cu un minimum de mesaje
ascunse

Obiective terapeutice:
1. Inducerea speranţei şi încurajarea membrilor familiei
2. Crearea de noi modalităţi de a face faţă stresului cu care se confruntă familia
3. Eliberarea energiei îngrădită în comportamente simptomatice şi orientarea familiei
spre creştere

Pe scurt, ţelul general al terapiei comunicaţionale de familie este facilitarea creşterii în

familie şi a membrilor săi în termenii autostimei şi comunicării eficiente. Scopul creşterii
individuale fuzionează cu scopul creării unei puternice unităţi de familie.

III. Procesul terapeutic

Procesul terapeutic este consecvent cu ţelurile tratamentului şi este un proces de facilitare

a comunicării eficiente într-un context relaţional.

4
Sunt urmate de obicei 5 stadii ale procesului terapeutic:
1. Stabilirea unei relaţii de încredere cu familia (dezvoltarea un prim plan de evaluare şi
tratament)
2. Dezvoltarea conştientizărilor prin experienţă. Terapeutul ajută familia să dezvolte noi
conştientizări despre funcţionarea sa, punându-i întrebări specifice sau utilizând
tehnici specifice.
3. Sprijinirea membrilor familiei în a conştientiza noi dinamici ale familiei lor.
4. Sprijinirea membrilor familiei în a exprima şi a aplica aceste noi înţelegeri prin
diferite comportamente, în timpul sesiunii terapeutice.
5. Încurajarea membrilor familiei în a utiliza noile comportamente în afara mediului
terapeutic.

IV. Tehnici de lucru cu familia

 Jocuri ale comunicării

Se lucrează cu grupe de 3 persoane: mamă, tată, copil, deoarece triada este considerată de
V. Satir unitatea familială de bază. Fiecare va folosi un anumit stil de comunicare.
Exemple:
Persoana 1 Persoana 2 Persoana 3
Critic Submisiv Critic
Submisiv Critic Critic
Critic Critic Submisiv
Raţionalul Critic Irelevant
Critic Raţionalul Irelevant
Raţionalul Raţionalul Critic
Irelevant Raţionalul Submisiv
Raţionalul Irelevant Critic
Submisiv Irelevant Rational
Congruent Congruent Congruent

5
Terapeutul îi roagă pe cei trei să înceapă conversaţia luând mai întâi poziţia fizică care
semnifică acest tip de comunicare, pe care o menţin timp de un minut, pentru a-şi da
seama ce simte fiecare şi ce simte faţă de celălalt în această poziţie. Apoi, membrii
familiei iau loc, menţin acelaşi stil de comunicare şi încep o discuţie timp de 5 minute, pe
diverse teme. Subiecte posibile: pregătitul mesei, vacanţă, alegerea meseriei etc.

Când terapeutul opreşte jocul, fiecare închide ochii şi devine conştient de senzaţiile sale
fizice, de sentimentele şi gândurile sale, precum şi de ceea ce simt faţă de parteneri. Ce
s-a întâmplat cu ei în timpul acestui joc, cum ar fi pentru ei să se simtă astfel în familia
lor, tot timpul?
După aceea, se schimbă rolurile şi stilurile de comunicare şi realizează un alt joc. La
sfârşit sunt întrebaţi în care dintre jocuri s-au simţit mai autentici şi în care s-au simţit mai
străini.

 Discutarea regulilor
Terapeutul îi încurajează pe membrii familiei să discute între ei, care sunt regulile de
convieţuire. Se pleacă de la idee că fiecare are aceste reguli în mintea sa, cu care vine din
propria familie sau pe care le imaginează, dar ele nu se fac explicite de multe ori în
familie şi nu se negociază.

 Legăturile de familie
Fiecare membru al familiei stă pe rând în mijloc, iar ceilalţi îl trag fiecare spre el,
încercând să-l acapareze. Cel care se află în mijloc, experimentează cum poate face faţă
acestor tensiuni, căutând o soluţie. Există mai multe variante de răspuns ale
protagonistului, fiecare având o semnificaţie anume, legată de maniera de răspuns în
cadrul familiei:
 Folosirea forţei
 Părăsirea cercului
 Afişarea indiferenţei
 Se aruncă pe jos
 Căutarea de ajutor în exterior (spre terapeut)

6
Soluţia este aceea ca întotdeauna membrii familiei să înveţe să îşi exprime sentimentele,
frustrările, nevoile pe care le trăiesc.
Fiecare membru pe rând, descrie familiei ceea ce a simţit atât în rolul central, cât şi
atunci când acţiona încercând să acapareze un alt membru al familiei.

 Sforile
Sforile sunt utilizate în sesiune pentru a aduce reprezentări concrete ale dinamicilor din
sistemul familial. Fiecare membru al familiei se leagă separat cu o frânghie în jurul taliei.
Apoi, fiecare se leagă cu fiecare (prinzându-se de frânghia din jurul taliei), cu ajutorul
unor frânghii separate.
La început, toată lumea stă în cerc pe scaune, lăsând liberă o discuţie obişnuită de
familie. La un moment dat, terapeutul anunţă un telefon care sună, iar cineva din familie
trebuie să răspundă. Sunt generate mai multe asemenea situaţii, urmărindu-se reacţia
membrilor familiei: dacă se blamează, dacă se sprijină unii pe alţii sau se blochează etc.
Variantă
Soţul şi soţia încep să se împingă şi să se certe. Se urmăreşte modul în care se
repercutează asta asupra restului familiei.

 Sculptura familiei

Variantă: Fiecare membru al familiei realizează o sculptură cu toţi ceilalţi reprezentând

astfel o viziune simbolică a relaţiilor din familie. Toate elementele ce afectează
dinamicile familiei (incluzând animalele din casă, familia extinsă, prieteni) sunt simbolic
aduse în sculptură utilizând jocul de rol şi fantezia.

7
Variantă: Terapeutul îi îndrumă pe membrii familiei într-un număr de posturi (statui)
care vor reprezenta familia lor. Apoi aleg statuia care le este cea mai familiară.
Exerciţii-suport pentru “sculptura familială” (vezi cartea “Psihoterapie Experienţială”):
1. Poziţia “Facem faţă vieţii împreună”
2. Poziţia “Stăpân-sclav”
3. Poziţia “Tu şi numai tu”
4. Poziţia “În cârca dragonului”
5. Poziţia “Ne sprijinim unul pe altul”
6. Poziţia “Pe piedestal”
7. Poziţia “Oscilaţie liberă”

Aceste poziţii sunt utile pentru a demonstra diferite tipuri de relaţii care există în familie.
În fiecare postură, persoanele sunt puse să-şi experimenteze senzaţiile fizice, emoţiile şi li
se pun întrebări de tipul:
“Ce simţiţi despre voi înşivă şi despre persoana cealaltă în această postură?”
“Ce puteţi face în această postură şi ce nu puteţi face?”
“Cum se integrează copiii în această sculptură?”
“Ce face şi ce simte fiecare copil în această postură?”

 Drama
Jucarea evenimentelor semnificative din istoria familiei poate furniza o oportunitate
pentru noi perspective şi o mai bună înţelegere a ceea ce s-a întâmplat.

 Denumirea
Această tehnică implică obţinerea de la membrii familiei a unor descrieri
comportamentale specifice pentru cuvinte specifice, precum “dragoste” şi “respect” şi
descoperirea în mod exact a ce trebuie dat pentru ca o persoană să perceapă că primeşte
dragoste şi respect.

 Desenarea rolurilor din familie

8
Fiecare membru al familiei face un desen ce reprezintă rolurile pe care le are el în
familie, in relaţie cu ceilalţi. Astfel, fiecare îşi defineşte rolurile, aşa cum le vede el, după
care discută cu ceilalţi în ce măsură viziunile asupra rolurilor coincid.
Cele mai multe probleme apar din faptul că membrii nu-şi definesc rolurile explicit (cum
se văd ei şi ce vor ei de la ceilalţi) şi asta mai ales în relaţia soţ-soţie.

Virginia Satir (1988) folosea jocurile, sculptura familiei, desenul pentru a evalua
relatiile dintre membrii familiei si pentru dezvoltarea conştientizărilor prin
experienţă.
Terapeutul ajută familia să dezvolte noi conştientizări despre funcţionarea sa,
punându-i întrebări specifice sau utilizând tehnici specifice. Membrii familiei sunt
sprijiniti apoi în a conştientiza noi dinamici ale familiei lor.

Bibliografie:
Virginia Satir- Terapia de familie, Ed Trei
Virginia Satir- Arta de a făuri oameni, Ed Trei