Prof dr.

Adrian Creţu

AMELIORAREA PLANTELOR, PRODUCEREA ŞI

MULTIPLICAREA SEMINŢELOR ŞI
MATERIALULUI SĂDITOR
 Introducere

Oferta pământului românesc este deosebit de generoasă, fie prin variabilitatea

condiţiilor orografice, a climei, a solurilor, fie prin diversitatea favorabilităţii
tehnologiilor aplicate în practica agricolă. Astfel, de la nivelul Mării Negre (cota 0),
până la păşunile alpine de la Rucăr-Bran (cota 2000), energia de relief sub 150 de metri
cuprinde 47% din teritoriu, fragmentarea reliefului este între 0,40 km/km2 la câmpie şi
3,00 km/km2 la munte. Această diversificare orografică se află într-o totală dependenţă
cu diversitatea condiţiilor de climă şi sol. Pe o orizontală de câteva sute de kilometri
distanţă (ex. Constanţa-Braşov), vom identifica aproape toată gama solurilor şi
condiţiilor de microclimat menţionate mai sus. Mai adăugăm la această analiză şi
diversitatea practicilor agricole, a cerinţelor, a obiceiurilor locale şi chiar nivelul de
instruire a populaţiei care ocupă şi exploatează aceste spaţii ecologice.
Rezultă astfel necesitatea şi oportunitatea activităţii de creare a noilor soiuri şi
hibrizi specializaţi, capabili să valorifice pe deplin diversitatea ecologică şi să satisfacă
cerinţele de consum agro-alimentar intern şi extern.
Nu în ultimul rând, menţionăm şi necesitatea ca sămânţa şi materialul săditor-
singurul factor realizat de agricultori pentru agricultură-să fie înlocuite la intervale de
timp mai mari (soiurile la 2-3 ani) sau mai mici (hibrizii F0-anual).
Toate aceste consideraţii precum şi cerinţa agriculturii de a realiza progrese
evidente în obţinerea unor produse agro-alimentare diversificate, ecologice, calitative şi
în cantităţi suficiente, ne-au determinat să elaborăm prezentul manual.
În strategia dezvoltării economico-sociale a României, agricultura trebuie să
înregistreze transformări profunde, astfel ca aceasta să devină o variantă a activităţii
industriale, pe un circuit închis (producţie – industrializare/semiindustrializare-
desfacere), până la nivelul localităţilor, unităţilor agricole/proprietarilor, în care
implementarea tehnologiilor neconvenţionale/biotehnologiilor să reprezinte o dominantă
majoră. Aceasta ar însemna: obţinerea de soiuri/hibrizi specializaţi după folosinţe, cu
potenţial de producţie ridicat şi cu o rezistenţă activă sporită la stres; asigurarea
necesarului de sămânţă şi material de plantat cu o valoare biologică ridicată;
diversificarea bazei tehnico-materiale din amonte şi din avalul agriculturii; structuri
organizatorice elastice şi rentabile; dezvoltarea şi extinderea creditului agricol şi o
legislaţie stimulativă.
Astfel, în domeniul obţinerii de noi soiuri şi hibrizi, precum şi în producerea şi
multiplicarea seminţelor, metodele convenţionale de genetică şi ameliorare, deşi au adus
şi încă mai aduc un aport major, totuşi, caracterul limitat al acestora impune ca, în cel
mai scurt timp să se adopte tehnologii moderne neconvenţionale care se bazează pe
marile descoperiri în domeniul biologiei generale, celulare şi moleculare, a geneticii
moleculare, a biochimiei, a microbiologiei, a ingineriei genetice etc. Acestea vizează, în
principal, modificarea materialului genetic prin lărgirea variabilităţii sale în sensul
2
obţinerii de caracteristici utile, şi operează la nivel de organisme întregi, de celule şi
ţesuturi sau la nivel molecular.
Ca surse de hrană, în decursul istoriei, omenirea a folosit aproape 3000 de specii
diferite dar, din acestea, doar puţin peste 10%, adică 200 de specii au fost
domesticite/cultivate. în prezent, cea mai mare pondere în hrana omului o au cinci
cereale ( grâu, orez, porumb, orz, sorg) cu 60-70%, urmează tuberculiferele (cartof,
topinambur) cu 10%; zahariferele (trestia şi sfecla de zahăr) cu 5% şi leguminoasele
boabe cu aproape 10%.
Ecuaţia cea mai atent urmărită pe plan mondial, dar şi în ţara noastră, este:

Cerin]ele de consum ale

PRODUC}IA DE ALIMENTE ≥ omului, aflate `n continu\
Se poate realiza şi păstra echilibrul sistemului ?
Acest raport nu depinde numai de creşterile cantitative ale recoltelor, dimpotrivă
mai intervin:
-dezvoltarea inegală social-economică a omenirii, pe zone naturale;
• astăzi, 25% din populaţia globului – reprezintă populaţia civilizată şi produce 75%
din necesarul de alimente;
• în acelaşi timp, 75% din populaţia subdezvoltată produce numai 25% din alimentele
necesare;
-repartizarea inegală şi inechitabilă a bogăţiilor naturale;
• numai 25% din cele 1.500 milioane hectare – teren arabil pe glob se află în zone cu
climă favorabilă agriculturii;
• restul de 75% din terenul arabil se află în zone aride, ori cu exces de umiditate
(nefavorabile).
-ritmul de creştere a producţiei principalelor specii este foarte diferit de la o zonă
geografică la alta, de la o etapă istorică la alta şi de la un an la altul, în funcţie de factorii
naturali, sociali-economici etc.
REZOLVAREA – constă în:
1. Progresul tehnic şi tehnologic (îngrăşăminte, irigaţii, pesticide, mecanizarea
lucrărilor solului). Aceste măsuri sunt realizate de persoane care activează în
afara sistemului.
2. Progresul genetic (biotipurile cultivate) – realizate de cei ce lucrează în şi pentru
sistem = AMELIORATORII.
Exemplu: Creşterea producţiei la porumb-în ultimii 50 de ani-se datorează:
Specificare NEIRIGAT IRIGAT TOTAL
1. Progres tehnic şi tehnologic 70% 30% 100%
2. Progres genetic 30% 70% 100%
TOTAL 100% 100% -

3
 IMPORTANŢA AMELIORĂRII PLANTELOR, PRODUCERII ŞI
MULTIPLICĂRII SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR
Cursul de Ameliorarea plantelor completează pregătirea specialiştilor din
Agricultură şi Montanologie cu următoarele aspecte:
1. - Tehnici şi tehnologii specifice pentru amelioratori, care desfăşoară studii şi
activităţi de genetică aplicativă: crearea de noi soiuri şi hibrizi; testarea –
omologarea viitoarelor forme biologice performante etc.
2. - Tehnici şi tehnologii specifice de ameliorare pentru fiecare specie mai
importantă: modul cum acestea au evoluat în ţara noastră, cunoaşterea structurii
genetice a soiurilor şi hibrizilor cultivaţi în raport cu nivelul productivităţii
acestora. Se ştie că obiectivul major al fiecărui ameliorator constă în creşterea
capacităţii de producţie; dar acest obiectiv se află sub un strict control poligenic
şi suferă acţiunea/interacţiunea factorilor de mediu, procesele fiziologice,
biochimice, ale metabolismului etc.
La început, omul-ameliorator a eliminat progresiv unele defecte cu care se
prezentau soiurile şi hibrizii; astăzi, şi mai ales în viitor, omul-ameliorator trebuie să-şi
confecţioneze un IDEOTIP urmând ca pe parcurs, prin metode noi de ameliorare să
identifice indivizii – ELITĂ care se aseamănă cât mai mult cu ideotipul.
3. - Cunoaşterea unor metode pentru obţinerea de categorii biologice superioare cu
care să se continue multiplicarea
Aceste activităţi poartă denumirea de PRODUCERE a seminţelor şi materialului
săditor; sunt realizate numai în Staţiunile de Cercetări Agricole şi sub supravegherea
atentă a amelioratorilor.
4. - Cunoaşterea tehnologiilor specifice loturilor semincere şi de hibridare. Mai
putem folosi şi termenul de MULTIPLICARE (înmulţire) a seminţelor şi materialului
săditor. Această activitate o realizează toţi agenţii economici autorizaţi ca multiplicatori
(înmulţitori) de seminţe.
În esenţă, cursul de ameliorarea plantelor cuprinde două părţi:
Partea I : CREAREA DE NOI SOIURI/HIBRIZI-se începe cu materialul
iniţial, se continuă cu câmpurile de ameliorare şi se finalizează cu omologarea şi
zonarea noului soi/hibrid.
Partea a-II-a: PRODUCEREA ŞI MULTIPLICAREA SEMINŢELOR – se
începe cu soiul omologat şi zonat, se continuă cu câmpurile de producere/multiplicare.

4
 Cap.1. OBIECTIVELE AMELIORĂRII
PLANTELOR
1.1. DEFINIRE : Obiectivele ameliorării plantelor reprezintă o însumare la
un singur individ (plantă) a unui număr cât mai mare de însuşiri şi caractere valoroase,
ce conferă posibilitatea acestuia de a fi cultivat de om, pe areale mai mari sau mai mici.
1.2. CE REPREZINTĂ UN SOI/HIBRID NOU: o populaţie de
plante cultivate, denumită CULTIVAR, care depăşeşte cu cel puţin 10% soiul/hibridul –
martor omologat şi zonat, la unul sau mai mulţi indicatori de productivitate, calitate,
rezistenţe, prelucrare etc.
Soiul/hibridul nou trebuie să se mai caracterizeze prin: distinctibilitate, omogenitate,
stabilitate biologică şi genetică.
Distinctibilitate – se diferenţiază de soiurile cunoscute prin cel puţin un caracter
important care se manifestă constant şi poate fi uşor definit sau descris. La hibrizi,
distinctibilitatea constă în identificarea uşoară a caracterelor la părinţi precum şi
formula originală de împerechere a acestora.
Omogenitate – ansamblul caracterelor/însuşirilor luate în considerare la identificare
(distinctibilitate) se manifestă în mod uniform la majoritatea indivizilor ce compun
cultivarul (soiul cultivat).
Stabilitate-în urma reproducerii succesive caracterele şi însuşirile esenţiale
specifice se menţin la valorile iniţiale sau apropiate acestora.

1.3. CLASIFICAREA OBIECTIVELOR AMELIORĂRII

Multitudinea şi diversitatea obiectivelor ameliorării plantelor, care pot avea priorităţi
diferite în funcţie de mediul ambiental, cerinţe social-economice, nivelul dezvoltării
tehnice şi tehnologice etc. impune o grupare în funcţie de cerinţele fundamentale pe care
trebuie să le îndeplinească noul soi/hibrid: distinctibilitate, omogenitate şi stabilitate
biologică şi genetică.
Aceste cerinţe pot fi materializate, total sau parţial, la un singur soi/hibrid, dacă se
acţionează prin ameliorarea componentelor următoarelor grupe de obiective:
1.3.1. – Ameliorarea componentelor capacităţii de producţie
1.3.2. – Ameliorarea componentelor calităţii
1.3.3. – Ameliorarea însuşirilor de rezistenţă activă la stresuri
1.3.4. – Ameliorarea reacţiei favorabile a plantelor la intensivizare.
Amelioratorii experimentaţi cunosc faptul că nu se poate acţiona în modificarea
pozitivă şi concomitentă a unui număr mare de caractere şi însuşiri pentru acelaşi
individ. Explicaţia acestui dezavantaj constă în controlul genetic foarte riguros al tuturor
caracterelor şi însuşirilor la plante. Atunci, pentru atingerea obiectivului principal
propus, se va acţiona în procesul de ameliorare numai asupra componentei, a cărei
modificare pozitivă determină modificări în lanţ (condiţionate) şi la alte
5
caractere/însuşiri. Măsura are la bază cunoaşterea cu precizie a corelaţiilor
pozitive/negative ce se manifestă în acţiunea/interacţiunea factorilor genetici,
tehnologici sau naturali.
În principiu, la majoritatea plantelor cultivate se cunosc acţiunile/interacţiunile ce
condiţionează corelaţii pozitive sau negative; iar la un număr mai redus de specii s-au
întocmit deja “hărţi genetice” la care se cunoaşte rolul şi contribuţia fiecărui cromozom.
Precizăm că succesul în ameliorarea plantelor mai depinde şi de bogăţia materialului
iniţial, de diversitatea acestuia şi de prezenţa unei variabilităţi genetice – ereditare
pronunţate.
Cu obiective de ameliorare clare, bine cunoscute şi delimitate, cu un material iniţial
bogat ce prezintă o variabilitate genotipică pronunţată, cu metode de ameliorare precise
şi riguros aplicate, cu o muncă tenace, perseverentă şi laborioasă, orice ameliorator
poate să-şi vadă ideotipul realizat într-un interval de timp mai scurt. Fără îndeplinirea
acestor cerinţe, amelioratorul poate dovedi că este un valoros funcţionar, dar fără nici o
creaţie proprie pentru care a activat, uneori, o viaţă întreagă.

1.3.1. Ameliorarea componentelor capacităţii de producţie

DEFINIRE – capacitatea de producţie, productivitatea sau producţia unei plante, ori
grup de plante cultivate (cultivar) se defineşte ca fiind totalitatea producţiei obţinute
într-un ciclu de vegetaţie. Capacitatea de producţie este cel mai important obiectiv al
cultivării plantelor, dar şi cel mai important obiectiv de ameliorare, la toate speciile
cultivate. În acelaşi timp este riguros controlat genetic printr-o multitudine de corelaţii
pozitive şi negative, ca urmare a controlului poligenic şi al linkajului genetic. Nu
omitem nici faptul că factorii naturali şi tehnologici neereditari modifică semnificativ
nivelul producţiei de la un an la altul şi acoperă contribuţia factorilor genetici-ereditari,
astfel că amelioratorii identifică mai greu aportul separat şi în interacţiune al tuturor
factorilor ce contribuie la realizarea producţiei (productivităţii).
a) Componentele capacităţii de producţie – sunt elementele morfo-productive ce
contribuie la obţinerea producţiei totale, principale sau secundare. Aceste componente
diferă de la o specie la alta şi se compun după cum urmează:
- La grâu, orz, secară: nr. spice/m2; nr. boabe/spic; greutatea boabelor din spic;
MMB;lungimea spicului, nr. flori fertile etc.
- La porumb boabe: nr.ştiuleţi/plantă, nr. rânduri boabe/ştiulete; lungimea
ştiuletelui; diametrul ştiuletelui; nr. boabe/ştiulete; greutatea
boabelor/ştiulete; greutatea totală a ştiuletelui; MMB;
randament în boabe/ştiulete etc.
- La leguminoase boabe: nr. ramificaţii tulpinale; nr păstăi/plantă; nr. boabe/păstaie;
nr. boabe/plantă; greutatea boabelor/plantă; MMB etc.
La realizarea producţiilor, în afară de componentele capacităţii de producţie mai
contribuie:

6
 b) Densitatea plantelor la unitatea de suprafaţă-plantele cu talie mare, cu
habitusul dezvoltat, deşi prezintă componente productive individuale ridicate, pierd prin
densitatea mai redusă la unitatea de suprafaţă. Dimpotrivă, plantele cu talie mică, cu
habitusul redus, permit o densitate mai mare şi compensează semnificativ nivelul
indicilor productivi.
c) Raportul dintre tardivitate – precocitate – reprezintă un factor ce influenţează
producţia. Se ştie că plantele tardive (cu perioadă lungă de vegetaţie ) sunt mai
productive în comparaţie cu plantele precoce (cu perioada scurtă de vegetaţie); între
aceste două componente, la acelaşi individ existând o corelaţie negativă (inversă).
Aşa cum s-a menţionat, handicapul formelor precoce, mai slab productive, poate fi
înlăturat prin creşterea densităţii plantelor la hectar, datorat taliei mai reduse. Ruperea
corelaţiei negative dintre precocitate şi productivitate s-a realizat pentru prima dată în
România, la specia ORZ DE TOAMNĂ, la soiul MIRAJ.
EXPRIMARE – capacitatea de producţie a unei plante dintr-un cultivar se exprimă
în funcţie de scopul şi destinaţia producţiei.
a) După destinaţia producţiei avem: producţie principală şi secundară.
Producţia principală-producţia destinată consumului uman, industrializării sau
furajării (ex. producţia de boabe la cereale, leguminoase boabe, plantele uleioase etc.).
Producţie secundară-diferenţa de producţie înregistrată la partea supraterestră
(aeriană) a plantei: tulpini, frunze, inflorescenţe etc. şi care pot avea folosinţă în
industrie, furajare şi chiar consum uman (ex. paiele, cocenii, vrejii, frunzele
rădăcinoaselor, inflorescenţele plantelor medicinale, aromatice, hamei, cornul secarei).
b) După modul de înregistrare avem: producţie totală înregistrată sub formă de
substanţă uscată, unde se include şi producţia de rădăcini (PRODUCŢIA TOTALĂ =
PRODUCŢIA SUPRATERESTĂ + PRODUCŢIA SUBTERANĂ); producţia fizică-
producţia principală brută şi producţie utilă (STAS) – producţia recalculată pe baza
unor parametri convenţionali (legali).
DETERMINARE-În procesul de ameliorare, când numărul de plante-elită este
redus, capacitatea de producţie se determină şi se raportează pe un singur individ.
Atunci când materialul biologic valoros obţinut (seminţele) este într-o cantitate mai
mare şi satisfăcătoare, se poate obţine capacitatea de producţie prin cântărire directă.
Avem deci, determinarea producţiei pe bază de componente, la începutul ameliorării
când producţia se raportează la un singur individ (câmpul cu material iniţial, câmpul de
hibridare, câmpurile de inducere a mutaţiilor, poliploidiei, câmpurile de selecţie cu
hibrizi-F1; mutante, poliploizi etc.); şi determinarea producţiei prin cântărire directă şi
raportată la unitatea de suprafaţă.
Datele obţinute se exprimă sub formă de:
-greutate: - grame/ spic, calatidiu, păstaie, ştiulete, panicul etc.
- grame/plantă
- kilograme pe plantă; pe m2; pe hectar etc.

7
 -volume: -masă hectolitrică/masă volumetrică;
-masă 1000 boabe etc.
-dimensiuni: - lungime/grosime ştiulete, spic, panicul etc.
- diametre calatidii, rădăcini sfeclă, tuberculi etc.
-indicatori sintetici:- valori relative (procente) la creşteri/scăderi de producţie;
diferenţe etc.
-coeficienţi, indici, raporturi etc.
Toate aceste moduri de exprimare se pot aplica în acelaşi fel la producţia totală,
producţia principală, producţia secundară şi la alte tipuri de determinare a capacităţii de
producţie.
Capacitatea de producţie potenţială-reprezintă producţia maximă realizată de
soi/hibrid, obţinută pe câmpurile de testare şi înscrisă în caracteristicile de bază la
Registrul de Stat când a fost omologat şi zonat. Potenţialul maxim de producţie al unui
soi/hibrid se obţine atunci când sunt asiguraţi în optim toţi factorii ambientali: căldură,
umiditate, fertilizante, protecţie la boli/dăunători, epocă optimă la lucrările tehnologice
etc., dar şi valoarea biologică maximă a cultivarului (indivizilor cultivaţi), exprimată
prin puritatea biologică egală cu 100.
Capacitatea de producţie reală-reprezintă producţia totală obţinută de cultivatori.
Potenţialul maxim de producţie al unui soi/hibrid este considerat ca nivelul de referinţă,
egal cu 100 (sămânţa autorului), de la care se apreciază toate etapele obţinerii
categoriilor biologice superioare (PRODUCEREA SEMINŢELOR), a categoriilor
biologice inferioare (MULTIPLICAREA SEMINŢELOR), precum şi modul cum se
respectă de către cultivatori cerinţele tehnologice specifice.
Cercetările din ţara noastră evidenţiază că nivelul actual de dezvoltare a tehnicii şi
tehnologiei din agricultură oferă condiţii ca un soi/hibrid nou să producă aproximativ
60–70% din potenţialul său productiv.
La aceasta trebuie să mai adăugăm şi faptul că pe o durată mare de timp
soiurile/hibrizii suferă efectele negative ale “eroziunii genetice” sub acţiunea factorilor
distructivi ai structurii genetice. Rezultă astfel obligativitatea amelioratorilor de a crea
noi soiuri/hibrizi care să-i înlocuiască pe cei vechi, precum şi obligativitatea
cultivatorilor de a preschimba sămânţa şi structura soiurilor/hibrizilor cultivaţi.
Capacitatea de producţie de perspectivă-reprezintă producţia viitoarelor
soiuri/hibrizi – obiectiv de ameliorare, la care trebuie să se ajungă în urma finalizării,
prin omologare, a procesului de ameliorare.
Se menţiona la începutul capitolului faptul că, în prezent, amelioratorii nu mai
folosesc metoda eliminării defectelor actualelor soiuri/hibrizi, ci îşi construiesc un
ideotip (tip de plantă perfectă, imaginar) şi apoi încep să construiască folosind metode
adecvate. În esenţă, formarea recoltelor sub aspect cantitativ şi calitativ, se realizează în
creuzetul numit “plantă” (fenotip – F), care valorifică acţiunea şi interacţiunea factorilor
genetici (G) şi a factorilor de mediu (M); adică: F = G + M.

8
 O productivitate ridicată se va realiza, în mod firesc, numai dacă cerinţele plantelor,
pe întreaga perioadă de vegetaţie, sunt satisfăcute la nivel optim.
ETAPELE CREŞTERII PRODUCŢIEI-la principalele plante cultivate din
România, pot fi următoarele:
a) Etapa soiurilor locale – provenite prin selecţie din populaţiile locale şi care
asigură producţii satisfăcătoare la nivelul unor areale geografice mici şi în
condiţiile unor tehnologii deficitare.
b) Etapa soiurilor ameliorate şi a hibrizilor extensivi – provenite prin:
- selecţie individuală repetată în cazul soiurilor polimorfe;
- selecţie recurentă cu testarea capacităţii combinative în cazul formelor
parentale ce compun hibrizii extensivi.
Nivelul capacităţii de producţie, prin cultivarea acestor forme biologice, cu structuri
genetice mai bogate, a crescut de 2–3 ori faţă de soiurile locale. Dispunem şi astăzi în
cultură de soiuri polimorfe la grâu, orz, secară, leguminoase boabe etc., precum şi
hibrizi extensivi la porumb, floarea soarelui, sorg etc.
c) Etapa soiurilor şi hibrizilor intensivi – obţinuţi prin:
- selecţie individuală repetată practicată în cadrul generaţiilor segregante ale
hibrizilor (F2; F3; F4 etc.) pentru identificarea formelor transgresive şi
compunerea soiurilor multiliniale pentru autogame;
- selecţie recurentă şi convergentă cu testarea capacităţii combinative şi a
intensităţii heterozisului în F1, la hibrizii alogamelor.
Nivelul producţiilor la soiurile/hibrizii intensivi a crescut de 4-5 ori faţă de soiurile
locale şi s-a dublat faţă de formele extensive. Este cazul soiurilor multiliniale de grâu,
orz etc. şi a hibrizilor simpli de porumb, floarea soarelui, poliploizii de la secară, trifoi,
sfeclă şi soiurile sintetice de la gramineele şi leguminoasele furajere perene.
d) Etapa soiurilor/hibrizilor superintensivi – cu niveluri ale producţiei de 6 –7
ori superioare soiurilor locale sau cu o dublare faţă de formele intensive. Acest nivel al
producţiilor înseamnă peste 13–15 t/ha la porumb boabe, peste 10 t/ha la grâu etc. şi
constituie obiectivul major pentru amelioratorii tuturor speciilor.

1.3.2. Ameliorarea calităţii producţiei

Calitatea, ca şi capacitatea de producţie, este o însuşire foarte complexă şi de mare
importanţă în activitatea de ameliorare şi este conferită de:
a. – Conţinutul în substanţe de bază (proteine, glucide, grăsimi).
b. – Conţinutul în principii active (lizină, triptofan, metionină etc.).
c. – Însuşiri tehnologice (grad de extracţie, însuşiri culinare şi de panificaţie,
calitatea fibrei etc.).
Trebuie să facem precizarea că există o interacţiune permanentă între componentele
productivităţii şi cele ale calităţii, după cum se înregistrează numeroase interacţiuni între
cantitate, calitate şi condiţiile agroecologice şi tehnologice.

9
 1.3.2.a. Ameliorarea conţinutului în substanţe de bază
Ameliorarea conţinutului de proteine – reprezintă cel mai important obiectiv
calitativ, deoarece constituie componentul de bază al protoplasmei celulelor şi
contribuie la formarea, creşterea, dezvoltarea, reînnoirea şi repararea organismului. În
plus, proteinele intră în componenţa tuturor enzimelor, condiţionând buna desfăşurare a
proceselor metabolice care stau la baza vieţii. Rolul plastic şi fiziologic al proteinelor în
viaţa organismelor este atât de mare, încât lipsa sau insuficienţa acestora afectează cel
mai profund şi cu cele mai grave consecinţe sănătatea organismului.
Căile principale de asigurare cu proteine sunt:
- crearea de noi soiuri şi hibrizi cu conţinut ridicat de proteine;
- dezvoltarea efectivelor de animale şi furajarea acestora cu proteine care nu se
folosesc în alimentaţia umană. Este dovedit că pentru 1 kg proteină de origine animală
se consumă 3,0–3,5 kg proteine vegetale conţinute în cereale şi leguminoase boabe, care
ar putea să fie utilizate direct în consumul uman;
- utilizarea proteinelor din subprodusele rezultate prin industrializarea cărnii,
laptelui etc.;
- extinderea şi diversificarea proteinelor din flora şi fauna acvatică (peşti, moluşte,
crustacee, alge etc.);
- obţinerea proteinelor prin biosinteză microbiologică;
- obţinerea de proteine şi aminoacizi prin sinteză chimică.
Sursa cea mai importantă o constituie însă, în continuare, tot crearea de soiuri şi
hibrizi cu un conţinut ridicat de proteine, bineînţeles şi cu realizarea unei capacităţi de
producţie mari.
Printre factorii care influenţează conţinutul de proteine al plantelor menţionăm:
factorii genetici, condiţiile ecologice (clima, solul) şi condiţiile tehnologice, în special
îngrăşămintele cu azot.
Un rol important în variabilitatea conţinutului de proteine aparţine interacţiunii
dintre constituţia genetică a soiului şi condiţiile ecologice de cultură, în sensul că
genotipurile dotate cu homeostazie genetică pronunţată reacţionează puţin la factorii
externi, în timp ce genotipurile înzestrate cu plasticitate fenotipică mare valorifică mai
eficient condiţiile de climă favorabile creşterii şi dezvoltării, sporindu-şi astfel
conţinutul în substanţe proteice. De exemplu la grâu, cercetările din ţara noastră arată că
la soiurile cu plasticitate fenotipică ridicată contribuţia genotipului la producţia totală de
proteine este cuprinsă între 40–50%, în timp ce la genotipurile homeostatice această
contribuţie a genotipului este mai mare, peste 50–60%. Cel de-al doilea factor –
condiţiile de mediu – se prezintă cu influenţe certe asupra conţinutului de proteine, iar
interacţiunea genotip x mediu s-a dovedit semnificativă. Al treilea factor – condiţiile
tehnologice, în special îngrăşămintele cu azot, şi fosfor măresc conţinutul genotipurilor
în proteine.

10
 Ameliorarea conţinutului în glucide – prezintă interes deosebit pentru speciile şi
producţiile folosite în fabricarea amidonului, dextrinei, a zahărului, spirtului etc.
Privitor la controlul genetic al conţinutului în amidon, cercetările au arătat că
această însuşire este determinată de un număr mare de gene, iar bogăţia în amidon se
manifestă dominant. Soiurile de cartof bogate în amidon sunt heterozigote pentru genele
care controlează conţinutul în amidon.
Ameliorarea conţinutului de grăsimi – ca şi cel de proteine, se află sub influenţa
aceloraşi factori: genetici, de mediu şi tehnologici. Diferenţa constă în intensitatea cu
care acţionează fiecare factor în parte. Conţinutul şi calitatea uleiului sunt în mai mare
măsură influenţate de factorii tehnologici decât conţinutul în proteine.
Cu toate că principalele plante care produc ulei în ţara noastră au în general un
conţinut satisfăcător în ulei, totuşi, acest caracter poate fi substanţial îmbunătăţit atât
prin lucrări sistematice de ameliorare, cât şi prin aplicarea unor tehnologii de cultură
corespunzătoare. Cel mai spectaculos rezultat al ameliorării conţinutului de ulei, pe cale
genetică, s-a înregistrat la floarea soarelui, unde, faţă de 45–49% cât se găsea la vechile
soiuri, s-a ajuns la 63–68% la cei mai buni hibrizi simpli obţinuţi între liniile
consangvinizate. Se prevede ca procentul de ulei să crească la porumb cu 1% (la 7–8%
în anul 2000 faţă de 6–7% în 1990), la soia cu 2% (de la 25–26% la 27–28%), la floarea
soarelui cu 2% (de la 54–55%, la 56–57%), la ricin cu 2% (de la 56–57%, la 58–59%),
iar la inul de ulei tot cu 2% (de la 44–46% la 46–48%).
Ameliorarea conţinutului în substanţe de bază-întâmpină dificultăţi precum:
- corelaţia negativă ce se manifestă între producţia de seminţe şi conţinutul în
substanţe utile. Astfel, la grâu, soiurile productive prezintă un conţinut mai redus în
proteine, acelaşi lucru întâlnindu-se şi la porumb;
- corelaţia negativă ce se manifestă între conţinutul de proteine şi conţinutul de ulei,
situaţie întâlnită la porumb, soia, floarea soarelui;
- lipsa unor cunoştinţe precise cu privire la controlul genetic al sintezei şi depunerii
acestor substanţe utile, face foarte grea stabilirea unei strategii adecvate pentru
ameliorarea acestor însuşiri.

1.3.2.b. – Ameliorarea conţinutului în principii active esenţiale

Un obiectiv deosebit de important al ameliorării este reprezentat de îmbunătăţirea
conţinutului producţiiilor în principii active esenţiale, deosebit de utile şi necesare
organismului uman. Asfel, în cazul proteinelor, interesează în mod deosebit proporţia
acizilor aminici esenţiali ca: arginina, fenilalanina, histidina, izoleucina, leucina, lizina,
metionina, treonina, triptofanul şi valina. Lipsa unui aminoacid din seria celor 10
menţionaţi mai sus împiedică formarea proteinelor chiar dacă ceilalţi nouă sunt prezenţi.
Mai precizăm că cei 10 aminoacizi esenţiali nu pot fi sintetizaţi de organismul animal
(cu excepţia rumegătoarelor). Singura sursă de sinteză o reprezintă plantele.
Conţinutul în lizină-la germoplasma mondială a grâului este între 2,2 – 4,2 g/100
g proteină; la orz este între 2,8-5,9 g/100 g proteină; la porumb între 2,0–5,0 g/100 g
11
proteină, iar la leguminoase boabe este între 6,0–7,5 g/100 g proteină. Dacă la grâu
conţinutul în lizină este mai greu de modificat pe calea hibridărilor, la orz, prin
identificarea genei recesive “lys” care controlează sinteza lizinei, s-a obţinut soiul
Hiproly, care la o producţie medie de 8–10 t/ha boabe realizează şi un conţinut mediu de
lizină egal cu 4,0–4,3 g/100 g proteine. Acesta este şi motivul pentru care orzul
concurează cu mult succes porumbul în anumite zone de cultură. La porumb boabe, prin
descoperirea în 1964 a genelor “opaque – 2 “ şi “floury – 2” care controlează sinteza
lizinei, s-a reuşit ca prin lucrările de ameliorare, conţinutul în lizină să crească de la 2–3
g/100 g proteină la porumbul normal, la 4–5 g/100 g proteină la hibrizii noi de porumb.
Din păcate, s-a descoperit că gena “opaque – 2” provoacă şi unele efecte negative
asupra porumbului atunci când se acţionează pe intensificarea activităţii acestei gene în
modificarea conţinutului de lizină.
Conţinutul în triptofan – deşi modest, fiind între 0,4–1,2 g/100g proteină la
porumb şi între 1,0–1,5 g/100 g proteină la mazăre, fasole, linte, soia, se prezintă cu
efecte foarte bune atât în proteinogeneză, dar mai ales în metabolismul uman.
Conţinutul în metionină-la leguminoasele boabe este cuprins între 1,0–1,5 g/100 g
proteine şi are efect limitativ în proteinogeneză atunci când acest aminoacid lipseşte. De
asemenea, metionina se găseşte într-o proporţie de 1,3–1,6 g/100 g proteine în seminţele
de rapiţă, iar la floarea soarelui, fructele conţin metionina într-o proporţie de 3,0–3,2
g/100 g proteine.
1.3.2.c – Ameliorarea însuşirilor tehnologice
Printre însuşirile tehnologice, ca obiective majore pentru ameliorare avem:
la grâu: calitatea glutenului ca element esenţial la morărit şi panificaţie;
la orzoaică: conţinutul ridicat în amidon, redus în proteine şi bobul mare
cu uniformitate ridicată;
la leguminoase boabe: îmbunătăţirea capacităţii de fierbere şi reducerea
procentului de coji;
la floarea soarelui: creşterea proporţiei acidului linoleic faţă de acidul
linolenic;
la inul ulei: creşterea gradului de sicativitate a uleiului;
la inul şi cânepa pentru fibre: lungimea tehnică, fineţea, elasticitatea,
flexibilitatea şi rezistenţa la torsionare;
la cartof: însuşirile culinare, conţinutul în amidon;
la sfecla de zahăr: reducerea substanţelor nezaharoase din suc, gradul de
extracţie al zahărului;
la plantele furajere: creşterea digestibilităţii şi reducerea conţinutului de
celuloză, lignină şi alcaloizi.
Detaliile privind ameliorarea acestor însuşiri vor fi prezentate la fiecare specie
în parte.

12
 1.3.3. Ameliorarea rezistenţei active a plantelor
Prin rezistenţa plantelor se înţelege capacitatea plantelor de a anihila acţiunea
directă sau indirectă a factorilor de stress într-o anumită zonă geografică, şi de a
continua procesele vitale în mod normal. Rezistenţa plantelor poate fi ereditară şi
momentană, neereditară.
Rezistenţa pasivă se datorează lipsei de sincronizare între acţiunea negativă a
factorului stresant şi faza critică a plantei pentru factorul stresant respectiv. De exemplu,
rezistenţa la secetă a genotipurilor precoce, rezistenţa la anumite boli prin depăşirea
fazei critice de atac sau prin lipsa condiţiilor favorabile atacului etc.
Rezistenţa activă se datorează lipsei de sensibilitate pe care o manifestă genotipul
la acţiunea stresantă a factorului respectiv, chiar dacă acesta acţionează în momentul
critic sau are condiţii favorabile de manifestare. Distingem următoarele forme de
rezistenţă:
a. Rezistenţa plantelor la stresuri climatice
b. Rezistenţa plantelor la stresuri fitopatologice
a – Ameliorarea rezistenţei plantelor la stresuri climatice
Odată cu domesticirea plantelor, multe dintre însuşirile de rezistenţă la stresurile
climatice s-au pierdut datorită faptului că atenţia amelioratorilor a fost concentrată mai
mult pe capacitatea de producţie. Aşa se explică de ce unele soiuri şi chiar hibrizi cu
capacitate mare de producţie prezentau rezistenţe slabe la stresurile climatice. În
comparaţie cu ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători, ameliorarea rezistenţei la
stresurile climatice se face mult mai uşor, deoarece sursele mondiale de germoplasmă
asigură genele necesare pentru toate formele de rezistenţă la condiţiile nefavorabile de
mediu, iar acestea, introduse în noile genotipuri, se menţin de la o generaţie la alta.
Rezistenţa la temperaturile scăzute – primăvara, după însămânţarea culturilor şi
uneori chiar după răsărirea culturilor, se ivesc numeroase cazuri cu temperaturi scăzute
sau chiar cu zăpadă. În această situaţie plantele termofile ca: porumbul, sorgul, fasolea,
soia etc., suportă efectul negativ al unor stresuri climatice deosebite, fie indirect prin
acţiunea temperaturii, fie direct prin îngheţare. O rezistenţă reală sporită la aceste specii
ar avea efecte pozitive deosebite, fie prin siguranţa vegetaţiei plantelor, dar mai ales
prin avansarea epocii optime de semănat şi decalarea fazelor critice la efectele nocive
ale secetei pe timpul verii.
Rezistenţa la iernare – constituie o însuşire complexă, cu un determinism genetic
complicat. Totuşi, s-a demonstrat că la baza acestei rezistenţe se află o serie de reacţii
biochimice şi procese fiziologice condiţionate genetic, dar şi influenţate semnificativ de
condiţiile mediului ambiant. Însuşirea de rezistenţă la iernare este controlată poligenic,
dar, la rândul lor, însuşirile elementare sunt şi ele controlate genetic. Acest tip de
rezistenţă interesează mai mult cerealele de toamnă (grâu, secară, orz), lucerna şi alte
culturi care, pe durata iernii, în zonele de stepă şi silvostepă cu strat de zăpadă subţire,
pot fi distruse de îngheţurile şi efectele negative ale temperaturilor scăzute.

13
 Rezistenţa la secetă, şiştăvire – prezintă interes deosebit în ameliorarea soiurilor
destinate zonelor sudice şi estice ale ţării, adică pentru zonele unde se manifestă mai
pregnant efectele negative ale secetei.
Se cunoaşte că rezistenţa la secetă este o însuşire complexă, pentru care participă
un număr însemnat de gene. Astfel, dintre însuşirile care măresc rezistenţa la secetă
sunt: dezvoltarea sistemului radicular puternic şi adânc, capacitatea mare de absorbţie a
sistemului radicular, intensitatea redusă a transpiraţiei, capacitatea mare de sinteză a
substanţei uscate, coagularea albuminei la temperaturi cât mai ridicate etc.
În ansamblu, rezistenţa la secetă se manifestă prin întârzâierea apariţiei ofilirii, prin
menţinerea pe o durată lungă de timp a ofilirii reversibile şi prin revenirea uşoară la
turgescenţa normală atunci când regimul hidric se îmbunătăţeşte. Germoplasma
valoroasă pentru această rezistenţă se află în zonele cu precipitaţii reduse.
b – Ameliorarea rezistenţei plantelor la stresuri fitopatogenice
Pe plan mondial, pagubele anuale produse de boli şi dăunători, numai la culturile de
cereale, reprezintă 18–20% din total producţie.
Cauzele care produc aceste pagube sunt următoarele:
introducerea în cultură a soiurilor şi hibrizilor intensivi, cu capacitate mare de
producţie, dar la care nu s-a lucrat pentru ameliorarea rezistenţelor la stresuri;
cultivarea pe suprafeţe mari a unui număr restrâns de soiuri/hibrizi;
migrarea din zonele de inocul primar a raselor fiziologice noi;
apariţia de noi rase fiziologice prin recombinare, mutaţii, heterocarioză etc.;
nerespectarea rotaţiilor prevăzute în tehnologiile clasice;
aplicarea unilaterală a dozelor mari de azot şi practicarea neraţională a irigaţiilor;
utilizarea pe scară largă a rezistenţei verticale în defavoarea rezistenţei orizontale;
imunorezistenţa specifică mărită a unor agenţi fitopatogeni;
contactul brusc dintre gazdă şi patogen, despărţiţi cândva (iniţial) prin spaţii
geografice mari. Prin acest contact se asigură extinderea rapidă a bolii.
Agresivitatea puternică a agenţilor fitopatogeni este cauzată de:
• creşterea numărului speciilor, subspeciilor şi raselor de agenţi fitopatogeni
prin recombinări, mutaţii şi alte procese genetice;
• variabilitatea genetică foarte ridicată a agenţilor patogeni;
• capacitatea mare de adaptare a noilor rase fiziologice la condiţiile variabile
ale mediului ambiant;
• toleranţa ridicată a agenţilor fitopatogeni la anumite concentraţii ale
tratamentelor fitosanitare aplicate fie preventiv, fie curativ;
• prolificitatea ridicată şi posibilităţile mari de migrare ale agenţilor
fitopatogeni.
Toate aceste neajunsuri pot fi rezolvate prin următoarele căi:
- perfecţionarea metodelor de combatere şi a sortimentului de pesticide;
- crearea de noi soiuri şi hibrizi cu rezistenţă activă sporită.

14
 Ultima soluţie, de mare perspectivă, este economică, nepoluantă, dar necesită
folosirea unei germoplasme adecvate şi metode specifice de ameliorare.
Sursele de germoplasmă, cu genotipuri rezistente la stresurile fitopatogenice se
găsesc la populaţiile locale, la soiurile autohtone şi în mod deosebit în centrele genice
ale fiecărei specii de plante cultivate.
În aceste centre genice pot fi identificate numeroase gene care să controleze în mod
diferenţiat toate rezistenţele plantelor la atacul de boli şi dăunători.
Ca metode specifice de ameliorare a acestor rezistenţe, se foloseşte cu mult succes
hibridarea simplă de tip backcross sau hibridarea repetată.
Ameliorarea rezistenţei la boli – ameliorarea rezistenţei la boli, începută după
1900, a căpătat o activitate cu caracter ştiinţific după ce s-au lămurit şi explicat
întrebările legate de modul de atac şi evoluţie a bolii, faptul că paraziţii şi boala prezintă
aceeaşi evoluţie şi sunt supuse aceloraşi legi ca şi cele ale plantelor pe care le atacă.
În prezent, în ameliorarea rezistenţei la boli se au în vedere două tipuri de
rezistenţă: rezistenţa verticală şi rezistenţa orizontală.
Rezistenţa verticală-se realizează atunci când noul soi/hibrid manifestă o
rezistenţă activă mai mare pentru o anumită rasă fiziologică, faţă de altă rasă a aceluiaşi
agent patogen. Ea mai poate fi definită ca însuşirea patogenului de a se modifica, motiv
pentru care această rezistenţă verticală este temporară. Prezenţa rezistenţei verticale în
planta-gazdă întârzie apariţia bolii, cantitatea de inocul se reduce semnificativ şi de aici
prezenţa atacului este nesemnificativă.
Cu cât vor apare noi soiuri/hibrizi cu rezistenţă verticală sporită, cu atât şi agenţii
patogeni se vor diversifica şi îşi vor mări virulenţa, chiar dacă la început se înregistrează
o rezistenţă verticală semnificativă.
De aceea, rezistenţa verticală este mai eficientă în cazul plantelor anuale
comparativ cu cele perene, precum şi în cazul patogenilor nespecializaţi comparativ cu
patogenii specializaţi.
Cu privire la controlul genetic al rezistenţei verticale se cunoaşte că acest tip de
rezistenţă este de regulă monogenic şi în cazuri rare poate fi poligenic.
Rezistenţa verticală are deci o durabilitate şi o stabilitate redusă. Atât timp cât
patogenul nu dezvoltă o nouă rasă fiziologică, mai virulentă, rezistenţa verticală se
menţine şi este totală. În momentul apariţiei unei noi rase fiziologice, rezistenţa
verticală se pierde, motiv pentru care sunt necesare noi lucrări de ameliorare pentru
obţinerea de noi genotipuri cu rezistenţă activă la noul agent patogen.
Rezistenţa orizontală-se realizează în cursul filogeniei plantă-gazdă când aceasta
şi-a creat o rezistenţă naturală activă, fiind permanent în contact cu atacul patogenului.
Se mai defineşte ca rezistenţă permanentă sau stabilă. Această formă de rezistenţă este
comună şi se găseşte la toate plantele vechi existente în cultură. La soiurile noi
introduse în cultură rezistenţa orizontală este slabă.

15
 Controlul genetic al acestei rezistenţe este poligenic, numărul genelor care concură
la exprimarea ei fiind de la câteva până la sute de mii. Această formă de rezistenţă
prezintă anumite avantaje ca:
- prezintă o mare stabilitate şi permanenţă;
- este cumulativă şi progresivă, uşurând astfel lucrările de ameliorare;
- nu produce poluarea mediului, întrucât nu necesită tratamente fitosanitare
intense, comparativ cu rezistenţa verticală.
Ameliorarea rezistenţei la dăunători – pierderile anuale de recoltă, pe plan
mondial, datorate atacului dăunătorilor se ridică la aproape 30 miliarde dolari (circa
14%). În România pierderile anule medii prin atacul dăunătorilor sunt de 12% la grâu,
8% la ovăz, 3% la orez, 14% la porumb, 15% la cartofi, şi câte 10% la sfeclă, legume,
floarea soarelui, leguminoase boabe şi plante furajere.
Măsurile de combatere a dăunătorilor, pentru a se reduce volumul acestor pierderi
se grupează astfel: crearea de soiuri/hibrizi cu rezistenţă activă la stresul dăunătorului,
combaterea chimică şi combaterea tehnologică.
Dintre toate aceste metode, crearea de soiuri/ hibrizi rezistenţi la dăunători
constituie cea mai eficientă şi nepoluantă metodă. Deşi dificilă, această metodă prezintă
şi alte avantaje: durabilitatea mare (odată dobândită se transmite ereditar, generaţie după
generaţie peste 100 ani) şi relaţia inversă dintre extinderea genotipurilor rezistente şi
reducerea numărului dăunătorilor.
Sursele de germoplasmă pentru acest tip de rezistenţă se găsesc mai întâi la speciile
sălbatice şi apoi la speciile înrudite. Cu toate acestea puţine sunt cazurile de rezistenţă
activă la atacul dăunătorilor.
1.3.4. Ameliorarea reacţiei favorabile la intensivizare a plantelor
În condiţiile unei agriculturi intensive, noile soiuri şi hibrizi vor trebui să
îndeplinească anumite cerinţe specifice cum ar fi:
a – Reacţie favorabilă la condiţii de irigare şi fertilizare.
b – Reacţie favorabilă la condiţii de mecanizare.
a-Pe suprafeţele irigate – genotipurile ce se vor cultiva trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
- să posede o mare capacitate de producţie;
- să valorifice superior apa şi ceilalţi factori de vegetaţie;
- să prezinte rezistenţe sporite la stresurile fitopatogenice.
La noi în ţară obţinerea de soiuri/hibrizi specifici numai pentru suprafeţele irigate se
află în faza iniţială. Dispunem de puţine soiuri specifice pentru condiţii de irigare la
grâu, soia, hibrizi de porumb, de floarea soarelui, de sorg, precum şi unele creaţii noi de
plante furajere perene.
b – Reacţia favorabilă la mecanizare – pentru mecanizarea integrală a
tehnologiilor de cultivare se impune ca noile genotipuri să îndeplinescă cerinţele:
să prezinte portul plantei erect, compact;

16
 să dezvolte un sistem radicular puternic şi profund;
inserţia ştiuleţilor pe planta de porumb să fie la o înălţime uniformă;
inserţia primelor păstăi pe tulpina leguminoaselor boabe să fie la o distanţă cât
mai mare faţă de sol;
maturizarea boabelor (fructelor) să fie cât mai uniformă;
să prezinte o rezistenţă ridicată la scuturare şi cădere;
boabele (fructele) să reziste la turaţii sporite ale aparatului de treier etc.
Ameliorarea rezistenţei plantelor la cădere
Rezistenţa plantelor la cădere este o însuşire importantă, fiind obligatorie pentru
cerealele păioase, porumb, floarea soarelui şi pentru plantele textile, deoarece, în lipsa
acesteia, chiar în condiţiile unor producţii ridicate, la recoltarea mecanizată se
înregistrează pierderi foarte mari.
Să menţionăm şi faptul că, prin cădere, plantele sunt uşor atacate de boli şi
dăunători, se întârzie maturizarea şi se grăbeşte deprecierea producţiei sub raport
cantitativ şi calitativ.
Rezistenţa la cădere este o însuşire ereditară, controlată poligenic, dar, în acelaşi
timp, este influenţată foarte puternic de condiţiile de mediu şi cele tehnologice. Printre
factorii a căror ameliorare poate asigura o rezistenţă activă la cădere sunt:
- dezvoltarea unui sistem radicular puternic şi profund;
- dezvoltarea pe tulpină a ţesuturilor mecanice care asigură o bună elasticitate
tulpinii. Această elasticitate este dată de raportul dintre celuloză şi lignină.
Se ştie că îngrăşămintele cu potasiu reduc conţinutul în celuloză din tulpină;
- îmbunătăţirea tehnologiei de cultivare: densitatea plantelor să fie optimă,
raportul NPK optim, regimul hidric din sol normal etc.
S-au identificat gene care controlează talia plantelor – caracter a cărui reducere
măreşte semnificativ rezistenţa plantelor la cădere.
Ameliorarea rezistenţei plantelor la scuturare
Pierderile de recoltă prin scuturare pot avea loc înainte de recoltare, pe timpul
recoltării şi în timpul transportului plantelor atunci când treieratul se face staţionar.
Ca obiectiv al ameliorării prezintă interes deosebit la cerealele păioase şi la
leguminoasele pentru boabe, la care, fie prin întârzâierea recoltării, fie prin maturizarea
eşalonată, se înregistrează mari pierderi.
Se pot scutura: boabe, spiculeţe, spice, capsule, calathidii etc.
Rezistenţa activă la scuturare este controlată poligenic, fiind influenţată şi de:
structura anatomică a paleilor, modul de inserţie a glumelor, natura ţesutului mecanic ce
se dezvoltă în glume, palei, în rahis, gradul de înclinare a inflorescenţei, forma şi
mărimea seminţei (fructului) etc.
* * *

Obiectivele ameliorării plantelor prezentate anterior corespund etapei actuale a

dezvoltării acestor cercetări, în condiţiile din ţara noastră. Dar, în viitorul nu prea
îndepărtat, corespunzător nevoilor economiei naţionale, ameliorarea plantelor va trebui
17
să-şi modifice profund metodele de investigare şi să realizeze noi tipuri de plante care să
depăşească limitele biologice actuale sub raportul productivităţii şi calităţii şi mai ales
sub raportul rezistenţelor.
Noile metode neconvenţionale de inginerie genetică constituie, deja, pentru multe
state practici concrete cu care se realizează noi obiective ale ameliorării plantelor ca:
- realizarea de genotipuri de grâu, porumb, floarea soarelui etc., cu capacitatea
de fixare pe cale simbiotică sau asimbiotică a azotului atmosferic;
- realizarea de hibrizi somatici care nu manifestă segregare.

1.4. FACTORII CARE HOTĂRĂSC ALEGEREA

OBIECTIVELOR AMELIORĂRII PLANTELOR
În ameliorarea plantelor, cunoaşterea precisă a obiectivelor şi alegerea judicioasă a
acestora prezintă o mare importanţă.
Complexul de factori, în funcţie de care se aleg obiectivele ameliorării plantelor, se
clasifică în factori naturali şi factori social-economici.
1.4.1. Factorii naturali
Grupele principale de factori naturali care influenţează în mare măsură alegerea
obiectivelor ameliorării plantelor sunt următoarele:
Condiţiile de climă-deosebit de diversificate, de la nivelul mării până la cele mai
mari altitudini, influenţează foarte puternic problematica ce trebuie rezolvată pentru
aceeaşi specie de plantă cultivată.
Noile soiuri sau hibrizi, intensivi sau superintensivi, vor trebui să valorifice foarte
eficient specificul condiţiilor locale de climă pentru o anumită zonă de cultură. De
exemplu în cazul hibrizilor extratimpurii şi timpurii de porumb, deşi fac parte din aceeşi
grupă de precocitate, obiectivele ameliorării şi particularităţile biologice ale
genotipurilor se diferenţiază atunci când se cultivă drept cultură succesivă în sudul ţării,
faţă de situţia când se cultivă în ogor propriu în zonele nordice şi intramontane. Aşa se
explică de ce pentru zona de sud programul de ameliorare a porumbului timpuriu şi
extratimpuriu aparţine ICCPT – Fundulea, iar pentru zona de nord a ţării acelaşi
program aparţine SCA Suceava şi SCA Turda.
Condiţiile de sol – au o importanţă minoră în determinarea obiectivelor
ameliorării. Avem totuşi cazuri când se impune crearea de noi genotipuri specifice
cultivării solurilor podzolice (SCA Albota), a solurilor sărăturate şi cu exces de apă
(SCA Brăila), a solurilor nisipoase (SCA Caracal), a terenurilor erodate (SCA Podu
Iloaiei, SCA Turda), a solurilor cu aport freatic (SCA Lovrin) etc.
1.4.2. Factorii social-economici
Principalii factori social-economici, în funcţie de care, într-o anumită etapă, se
stabilesc principalele obiective ale ameliorării plantelor sunt:
Nivelul tehnic al dezvoltării forţelor de producţie din agricultură. Atunci când
agricultura dispune de o puternică bază tehnico-materială, de cantităţi suficiente de
18
îngrăşăminte, pesticide şi mari suprafeţe amenajate pentru irigaţii, se impune
obligativitatea amelioratorilor de a crea noi soiuri şi hibrizi care să valorifice din plin
aceste condiţii deosebit de favorabile.
Nu prezintă interes şi nici nu se recomandă folosirea unor genotipuri extensive în
condiţiile practicării unei agriculturi intensive, după cum nu este eficientă nici situaţia
inversă.
Cerinţele economiei naţionale –este unul din factorii social-economici care
influenţează în mare măsură priorităţile obiectivelor ameliorării plantelor.
Atunci când se trece de la o agricultură extensivă la o agricultură intensivă,
ameliorarea plantelor trebuie să rezolve întreaga constelaţie de obiective ce vizează
mărirea capacităţii de producţie a noilor soiuri şi hibrizi.
Realizându-se etapa de agricultură intensivă, obiectivul major al ameliorării se
îndreaptă spre creşterea calităţii producţiei şi odată cu aceasta la realizarea de soiuri şi
hibrizi specializaţi. Este cazul soiurilor de grâu destinate industriei pastelor făinoase
(Triticum durum), a soiurilor de grâu pentru consum uman, a hibrizilor de porumb
pentru consum uman, a hibrizilor de porumb pentru furajarea animalelor, a celor folosiţi
în industria amidonului, în extragerea uleiului etc.
La toate aceste considerente mai este necesară şi solicitarea industriei prelucrătoare
pentru anumite genotipuri de plante cu calităţi deosebite în prelucrare (fibre, uleiuri etc.)
sau cu grad ridicat de extracţie (zahăr, amidon etc.).
Nivelul de pregătire profesională-al celor care activează în agricultură imprimă
alegerea unor anumite obiective specifice ale ameliorării plantelor. Astfel, greutăţile
întâmpinate în asigurarea forţei manuale care să execute răritul la sfecla de zahăr au
determinat crearea soiurilor monogerme etc.

Întrebări recapitulative:
1. Cum se defineşte un obiectiv al ameliorării plantelor?
2. Ce reprezintă şi care sunt condiţiile obligatorii ce definesc un nou soi/hibrid?
3. Cum se clasifică şi care sunt principalele caracteristici ale obiectivelor
ameliorării plantelor?
4. Prezentarea şi determinarea principalelor componente ale capacităţii de
producţie la unele specii cultivate;
5. Prezentarea, determinarea şi caracterizarea componentelor calităţii producţie;
6. Prezentarea, determinarea şi caracterizarea însuşirilor de rezistenţă;
7. Prezentarea, determinarea şi caracterizarea reacţiei favorabile la intensivizare;
8. Factorii care determină alegerea obiectivelor ameliorării plantelor: clasificare,
caracterizare.

19
 Cap. 2. STUDIUL MATERIALULUI INIŢIAL
Dintre speciile plantelor existente pe glob, în decursul istoriei, omul a cultivat şi
folosit un număr foarte mic şi, dintre acestea, numai pe cele mai productive şi uşor de
cultivat. Tendinţa reducerii numărului de plante cultivate este atât de mare încât, în
prezent, aproape întreaga existenţă a omenirii este dependentă numai de patru specii:
grâu, orez, porumb şi cartof.
După datele FAO, în producţia totală mondială a speciilor de plante cultivate,
primele patru specii menţionate anterior deţin peste 55%, pentru ca restul de 45% să
aparţină producţiei unui număr de peste 30 de specii cultivate. Această situaţie face ca
omul zilelor noastre să devină tot mai vulnerabil, întrucât aprovizionarea şi, deci,
existenţa lui depinde de succesul sau insuccesul producţiei celor patru specii de plante
cultivate. În această privinţă, situaţia nu este chiar atât de alarmantă întrucât majoritatea
statelor lumii au găsit şi pun în aplicare soluţii eficiente care urmăresc siguranţa
recoltelor, dar şi măsuri de diversificare a fondului genetic vegetal util omului.
Dezvoltarea tehnicii şi tehnologiilor determină introducerea şi extinderea noilor metode
neconvenţionale în ameliorarea plantelor, ceea ce vor permite obţinerea unor genotipuri
cu mult mai productive şi mai puţin dependente de factorii naturali.
Principalele obiective ale specialiştilor care activează în domeniul asigurării
fondului genetic vegetal (germoplasmă) utilizat ca material iniţial în procesul de
ameliorarea plantelor sunt:
- asigurarea surselor de gene necesare sporirii capacităţii de producţie la actualele
specii de plante;
- ameliorarea însuşirilor de rezistenţă la boli, dăunători, factorii nefavorabili de
mediu şi îmbunătăţirea calităţii producţiei;
- asigurarea unei mai mari diversităţi de specii, care pe baza unor analize din
punct de vedere genetic, biochimic, botanic şi agronomic să poată fi utilizate ca
surse noi de materii prime, fie în industria alimentară, fie în industria
farmaceutică, fie în industria chimică;
- depistarea printre speciile sălbatice a unor specii susceptibile să devină noi
plante de cultură, introducerea lor în procesul de ameliorare, creşterea indicilor
de productivitate, încât să devină competitive cu vechile specii cultivate.

2.1. IMPORTANŢA MATERIALULUI INIŢIAL

Materialul iniţial – folosit în ameliorarea plantelor se defineşte prin formele
spontane şi cultivate de plante, cu care se începe procesul de creare a noilor soiuri şi
hibrizi destinaţi îmbunătăţirii sortimentului existent.
Succesul procesului de ameliorare se datorează în mare măsură valorii şi
abundenţei materialului iniţial, ansamblului genelor valoroase a căror acumulare se
urmăreşte în genotipurile noi create.

20
 Instituţiile şi persoanele care se ocupă cu ameliorarea plantelor trebuie să dispună
de un material iniţial bogat şi valoros, ceea ce înseamnă că trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
- fondul genetic trebuie să determine valori foarte mari ale componentelor
productivităţii plantelor comparativ cu martorul omologat şi zonat;
- însuşirile de rezistenţă să prezinte valori maxime, la nivelul cerinţelor
viitoarelor soiuri ce urmează a înlocui soiurile existente;
- să conţină o variabilitate genetică foarte ridicată (coeficientul de eritabilitate să
prezinte valori mari);
- să corespundă, sub toate aspectele, obiectivelor ameliorării.
Termenul de material iniţial are o accepţiune asemănătoare cu cel de
germoplasmă, acesta din urmă câştigând din ce în ce mai mult teren.
După calculul efectuat de James E. – 1961, în Statele Unite, 70% din colecţiile de
soia, 98% din cele de trifoliene şi 66% din cele de ovăz au fost pierdute. De asemenea,
Reitz L. P. şi Cradoock J.C. – 1969, menţionează că 75% din formele de orez şi peste
75% din formele de secară au dispărut. La grâu pierderile sunt mai mici.
Constatăm deci o “eroziune genetică” evidentă şi semnificativă.
Pentru a se micşora sau chiar anula aceste pierderi cauzate de eroziunea genetică se
încearcă, din ce în ce mai insistent, constituirea unor organisme şi instituţii care să se
ocupe de colectarea şi conservarea de germoplasmă în “bănci de gene”.
Băncile de gene sunt organizate în 44 state, includ 145 de instituţii specializate în
care se conservă aproape 200.000 forme de porumb şi peste 100 forme de teosinte. Din
cele 145 de instituţii specializate pe plan mondial numai 14 deţin condiţii de climatizare
cu umiditate şi temperatură controlată. Din aceste 14 instituţii specializate, în America
sunt 8, în Asia 4 şi în Europa 2.
În România, prospectarea, colectarea, evaluarea, conservarea şi folosirea resurselor
genetice proprii se realizează la ICCPT Fundulea, SCA Turda, SCA Podu Iloaiei, iar la
SCA Suceava se găseşte deja prima Bancă de gene, cu peste 10.000 de forme biologice.
2.2. FORMELE MATERIALULUI INIŢIAL
Orice material biologic care posedă gene utile procesului de ameliorare şi din care
se pot separa, prin selecţie, genotipuri noi, constituie un material iniţial de perspectivă.
Crearea soiurilor şi hibrizilor corespunzători obiectivelor ameliorării este condiţionată
de existenţa, la specia cultivată sau la cele înrudite, a genelor dorite sau de posibilitatea
obţinerii acestor gene prin mutaţii, precum şi de transferarea lor cu uşurinţă la noile
forme biologice.
Variabilitatea genotipică a materialului iniţial poate fi naturală sau creată artificial
de către ameliorator. De asemenea, variabilitatea artificială poate fi obţinută de
ameliorator folosind metodele clasice (convenţionale) sau metodele moderne ale
ingineriei genetice (neconvenţionale). Clasificarea materialului iniţial folosit în
ameliorarea plantelor se prezintă astfel:
21
 1. Material iniţial de bază: a. Flora spontană;
b. Populaţiile locale;
c. Soiurile locale;
d. Soiurile ameliorate.
2. Material iniţial nou, creat de către ameliorator:
2.1. Folosind metode convenţionale:
a. Populaţiile hibride;
b. Liniile consangvinizate;
c. Formele mutante;
d. Formele poliploide.
2.2. Folosind metodele neconvenţionale:
a. Materialul folosit în tehnologia ADN recombinat;
b. Materialul rezultat prin culturi de celule şi ţesuturi “in vitro”;
c. Materialul folosit în obţinerea haploizilor;
d. Materialul folosit în hibridările somatice.
La toate aceste categorii de material iniţial folosit în ameliorarea plantelor mai
menţionăm materialul autohton sau din import.
2.2.1.a. Materialul iniţial reprezentat prin flora spontană - se compune din
speciile spontane, înrudite cu specia la care se lucrează pentru ameliorare. Fiind
rezultatul unui îndelungat proces de selecţie naturală, speciile spontane sunt bine
adaptate şi dotate cu însuşiri valoroase ca: rezistenţă la ger, rezistenţă la secetă,
rezistenţă la boli, plasticitate ecologică ridicată. În acelaşi timp însă, speciile din flora
spontană prezintă numeroase caracteristici nevaloroase ca: rezistenţă slabă la scuturare,
maturizare neuniformă (eşalonată), capacitate de producţie redusă, calitate inferioară şi
germinaţie neuniformă.
2.2.1.b. Materialul iniţial reprezentat prin populaţiile locale – create prin
selecţie naturală, dar şi rezultat al selecţiei empirice efectuată de către om. Formate timp
îndelungat, în diferite zone naturale, populaţiile locale se caracterizează prin: rezistenţă
mare la acţiunea factorilor nefavorabili, o mare plasticitate ecologică datorată numărului
mare de biotipuri componente etc. Variabilitatea ridicată existentă în cadrul acestui
material iniţial a permis obţinerea a numeroase soiuri ameliorate, numai pe baza
selecţiei individuale repetate (ex. soiul de fasole F-51, F-332, la in-soiul Deta, la orz
Cenad-345 etc.). Populaţiile locale de porumb au furnizat linii consangvinizate.
2.2.1.c. Materialul iniţial reprezentat prin soiuri locale – este asemănător
populaţiilor locale, cu deosebirea că soiurile locale sunt obţinute prin metode specifice
ameliorării şi sunt înregistrate în Registrul de Stat pentru Soiuri şi Hibrizi. Soiurile
locale, omologate şi zonate sunt cuprinse în Lista Oficială de Soiuri şi Hibrizi, pot fi
multiplicate şi comercializate de către agenţii specializaţi.
La soiurile locale multiplicarea şi comercializarea se poate face numai la formele
înscrise în Lista Oficială.

22
 2.2.1.d. Materialul iniţial reprezentat prin soiurile ameliorate – obţinute în mod
deliberat de către om prin folosirea metodelor ştiinţifice de ameliorare, constituie fondul
cel mai valoros al materialului de bază.
Cunoscându-se originea soiului, metoda specifică de obţinere şi toate
caracteristicile agroproductive, soiurile ameliorate se caracterizează prin:
- capacitate de producţie ridicată;
- indici de calitate superiori;
- însuşiri de rezistenţă valoroase etc.
Avându-se în vedere aceste calităţi deosebite, soiurile ameliorate constituie un
material iniţial de bază folosit cu precădere în lucrările de hibridare – fie direct ca linii
pure (autogame), fie indirect, ca linii consangvinizate (alogame).
Uniformitatea ridicată a soiurilor ameliorate, ca urmare a lucrărilor anterioare de
selecţie, nu permite separarea prin selecţie a unor genotipuri noi.
Acesta este şi motivul pentru care în lucrările de hibridare, soiurile ameliorate devin
un material iniţial, de bază, deosebit de valoros.

2.2.2. Materialul iniţial nou, creat de către ameliorator

Variabilitatea genotipică naturală a materialului iniţial de bază, în majoritatea
cazurilor se dovedeşte insuficientă pentru realizarea de noi genotipuri, la nivelul
cerinţelor actuale şi de perspectivă ale agriculturii.
În consecinţă, orice ameliorator foloseşte şi alte metode convenţionale sau
neconvenţionale pentru provocarea pe cale artificială a variabilităţii genotipice. În
succesiunea lor, metodele folosite pentru obţinerea variabilităţii genotipice artificiale au
existat mai întâi cele convenţionale ca: hibridarea, consangvinizarea, mutageneza,
poliploidia după care mai ales în ultima perioadă s-au extins metodele neconvenţionale,
cuprinse în termenul de inginerie genetică.
2.2.2.1. Materialul iniţial nou creat prin metode convenţionale
2.2.2.1.a. Populaţiile hibride ca material iniţial nou creat de ameliorator, aflate
în curs de segregare (F2–F6) reprezintă o importantă sursă de variabilitate genotipică, în
special la plantele autogame. În afara indivizilor care întrunesc caracteristicile dorite ale
genitorilor, în urma segregării apar şi unele transgresiuni, deosebit de importante pentru
ameliorare. Condiţia esenţială pentru obţinerea unor forme segregante valoroase o
constituie alegerea judicioasă a genitorilor, care trebuie să fie cât mai diferenţiaţi
genetic. În acest scop se folosesc hibridările îndepărtate, atât între speciile cultivate, cât
şi între cele cultivate şi speciile din flora spontană. Astfel, la grâu, se fac hibridări între
Triticum aestivum şi Agropyron pentru obţinerea formelor rezistente la rugina brună. De
asemenea, la secară, pentru obţinerea de forme rezistente la iernare se fac hibridări între
Secale cereale şi Secale montanum, iar la cartof, rezistenţa la temperaturi scăzute se
capătă prin hibridarea între Solanum tuberosum şi Solanum acaule.
Populaţiile hibride, ca material iniţial de ameliorare, în generaţiile segregante (F2–
F4) se mai numesc şi material de ciclul II, iar obiectivul principal constă în obţinerea de
23
noi linii consangvinizate, linii care datorită recombinărilor de gene şi procesului
segregării pot să întrunească o combinaţie de gene mai favorabilă, faţă de liniile iniţiale
folosite în obţinerea hibrizilor respectivi.
2.2.2.1.b. Liniile consangvinizate ca material iniţial nou creat de ameliorator
reprezintă cel mai valoros material iniţial pentru plantele alogame.
Aceste organisme homozigote sunt rezultatul desfacerii materialului iniţial,
heterozigot, în biotipurile constituente, ca urmare a autopolenizărilor repetate.
După cum se ştie, liniile consangvinizate, ca organisme homozigote, nu se folosesc
ca atare în procesul de ameliorare, deoarece prezintă o vitalitate redusă. În schimb,
liniile consangvinizate oferă posibilitatea obţinerii de hibrizi cu un efect heterozis
maxim. Ca material iniţial de ameliorare, liniile consangvinizate pot fi folosite în
obţinerea diferitelor combinaţii hibride, care în generaţiile segregante pot realiza diferite
forme transgresive. În acest sens fiecare ameliorator îşi produce sau îşi procură singur
liniile consangvinizate pe care le foloseşte ca material iniţial în procesul ameliorării.
2.2.2.1.c. Formele mutante ca material iniţial nou creat – constituie o importantă
sursă de variabilitate genetică şi deci un material iniţial de ameliorare valoros pentru
multe specii de plante cultivate. Formele mutante valoroase pot da naştere unui soi nou
sau pot prezenta însuşiri deosebit de rezistente care pot fi utilizate în continuare la
diferite tehnici de ameliorare. Folosirea agenţilor mutageni în scopul obţinerii şi
selecţiei de mutante valoroase la plantele cultivate a devenit în ultimile două decenii o
metodă obişnuită în programele de ameliorare. Privitor la procedeele practice de
inducere şi de selecţie a mutaţiilor la diferite categorii de plante, ele diferă în primul
rând de modul reproducerii plantelor, de scopul urmărit, de gradul de mutabilitate, de
organele supuse tratamentului şi de constituţia genetică a materialului biologic.
Un rol deosebit în reuşita ameliorării plantelor prin mutageneză îl are valoarea
practică a materialului iniţial cu care se începe procesul mutaţional. De regulă se
folosesc biotipurilecele mai valoroase, urmând a se face unele îmbunătăţiri la însuşirile
care frânează obţinerea unei productivităţi maxime, în anumite condiţii de cultură.
2.2.2.1.d. Formele poliploide ca material iniţial nou creat -reprezintă o sursă
importantă de variabilitate, mai ales pentru speciile cu număr mic de cromozomi.
Poliploizii, ca material nou creat, dau posibilitatea creşterii dimensiunilor celulelor
şi organelor, rezultând astfel sporirea producţiei de masă vegetativă. Poliploizii
artificiali, ca atare, nu prezintă interes pentru practica agricolă la toate speciile datorită
gigantismului lor, duratei prelungite a perioadei de vegetaţie şi fertilităţii scăzute; dar,
pentru obiectivele ameliorării plantelor, aceştia prezintă interes deosebit. În cazul
plantelor ornamentale, pomi, arbuşti fructiferi, sfeclă, secară, trifoi, bumbac etc.,
poliploizii artificiali prezintă interes.
În ultima vreme, capătă extindere folosirea haploizilor în programele de ameliorare,
deoarece se obţin forme complet homozigote într-un interval de timp mai scurt cu 6-8
ani faţă de metoda autopolenizării repetate a plantelor alogame (consangvinizare).

24
 2.2.2.2. Materialul iniţial nou creat prin metode neconvenţionale
Cu toate rezultatele bune înregistrate până în prezent prin metodele convenţionale
de ameliorare, există părerea unanimă că agricultura modernă şi de viitor trebuie să
dispună de noi forme vegetale care să concentreze în structura lor ereditară un număr
maxim de gene valoroase, indiferent dacă acestea se găsesc la specii înrudite sau
îndepărtate taxonomic.Astfel de forme vegetale nu pot fi create însă prin utilizarea
metodelor convenţionale de ameliorare (hibridarea, consangvinizarea, mutageneza şi
poliploidia), din cauza unor bariere care se opun transferului de gene existente la
speciile îndepărtate taxonomic. Dintre asemenea bariere enumerăm: macrostructuri de
împerechere, bariere instinctuale şi etologice, nepotriviri cromozomale de sinaptizare şi
disjuncţie, precum şi incongruenţe moleculare la nivelul ADN, ARN şi proteinelor,
absenţa omologiilor dintre secvenţele nucleotidelor.
Cercetările efectuate îndeosebi în ultimul deceniu au dus la descoperirea unei
posibilităţi cu adevărat extraordinare de obţinere a unor recombinări interspecifice,
graţie elaborării unui ansamblu de metode şi tehnici, denumit “inginerie genetică”, care
operează “in vitro”, cu gene, cromozomi şi celule întregi, în vederea construirii unei
structuri genetice cu proprietăţi şi însuşiri premeditate. Ingineria genetică permite
aşadar, manipularea materialului genetic fără participarea proceselor sexuale şi
obţinerea de organisme cu caractere şi însuşiri noi. Există astfel posibilitatea manipulării
unei singure celule, fie somatice, fie germinale, extinzându-se în acest fel modalităţile
de acţionare asupra substanţei ereditare. Deosebit de important este faptul că aplicarea
metodelor ingineriei genetice în ameliorarea plantelor duce la scurtarea timpului pentru
obţinerea de noi forme vegetale, întrucât există posibilitatea folosirii directe a
produselor de meioză (a gameţilor). Se consideră că folosirea metodelor convenţionale
în ameliorarea plantelor a permis creşterea nivelului producţiilor agricole de patru ori, în
timp ce metodele neconvenţionale vor face ca acest nivel să se mărească de 8-9 ori.
2.2.2.2.a. Materialul folosit în tehnologia ADN recombinat – trebuie să permită
izolarea unei gene sau a unui complex de gene dintr-un organism procariot sau eucariot,
ataşarea genei respective sau a complexului de gene la o moleculă-vehicul şi
transferarea ei la un organism neînrudit, astfel ca, în noul organism, gena respectivă să-
şi menţină intacte însuşirile iniţiale. Unul din cele mai importante rezultate pentru
practica agricolă şi care se bazează pe tehnologia ADN recombinat este clonarea unui
segment de ADN conţinând o parte din genele “nif” (nitrogen fixation), în 1977 de către
Ausbel şi colab. Introducerea genelor “nif” la restul plantelor de cultură, pentru
reducerea azotului molecular din atmosferă la amoniu şi redarea lui sub această formă
plantelor, ar constitui o realizare deosebită în economisirea surselor de energie folosită
în prezent în industria îngrăşămintelor cu azot.
2.2.2.2.b. Culturile “in vitro” ca material nou creat -folosit în procesul de
ameliorare, reprezintă o posibilitate reală şi foarte valoroasă, mai ales de perspectivă,
când nivelul dotărilor tehnice şi tehnologice se va perfecţiona.

25
 Acumularea unui nivel important de date privind culturile “in vitro” şi ţesuturi
vegetale a contribuit la cunoaşterea mai aprofundată a celulei vegetale, a omnipotenţei
acesteia, a mecanismului diviziunii şi diferenţierii celulare, a nutriţiei celulei şi a
metabolismului întregului organism. Pe de altă parte, folosirea acestei tehnologii în
ameliorarea plantelor şi în sistemul înmulţirii seminţelor şi materialului de plantat
prezintă multiple avantaje: multiplicarea rapidă a unor genotipuri valoroase, producerea
de material liber de viroze, înlăturarea incompatibilităţii hibridărilor sexuate şi a
sterilităţii hibrizilor interspecifici şi intergenerici, obţinerea de plante haploide şi a
liniilor izogene, realizarea unei variabilităţi genetice pronunţate, inducerea de mutaţii la
nivel haploid şi diploid etc.Culturile “in vitro” de celule şi ţesuturi constituie, de fapt,
prima treaptă a ingineriei genetice la nivel celular.
2.2.2.2.c. Materialul folosit în obţinerea haploizilor
Folosirea haploizilor ca material iniţial în ameliorarea plantelor prezintă numeroase
avantaje cum ar fi: economisirea substanţială de timp în obţinerea formelor total
homozigote, posibilitatea izolării unui număr mare de genomuri individuale folosite
apoi în multiple combinaţii hibride, posibilitatea obţinerii de linii izogenice numai într-
un singur centru etc. Haploizii scurtează programele de ameliorare cu cel puţin cinci ani
comparativ cu metodele clasice de ameliorare (consangvinizare). De asemenea,
ameliorarea unei însuşiri esenţiale pentru fiecare specie, cum ar fi capacitatea de
producţie, se poate obţine într-un interval de timp mai redus cu 3–4 generaţii faţă de
metodele convenţionale deoarece se realizează într-un timp mai scurt fixarea gameţilor
într-o formă stabilă şi reproductibilă. În această importantă formă de activitate prezintă
mare importanţă calitatea materialului iniţial folosit în obţinerea haploizilor.
2.2.2.2.d. Materialul folosit în hibridările somatice
Bazată pe fuziunea protoplaştilor proveniţi de la diferite specii, care pot fi extrem
de îndepărtate din punct de vedere filogenetic, hibridarea somatică oferă posibilitatea
obţinerii unor genotipuri vegetale cu mult superioare celor existente.
Se ştie că hibridarea sexuată nu se realizează în mod normal între toate speciile de
plante, fie diferenţelor de înrudire, fie existenţei unor deficienţe în formarea organelor
de reproducere etc. Toate aceste deficienţe existente la hibridarea sexuată pot fi
rezolvate prin hibridarea somatică. În acelaşi timp, comparativ cu hibridarea sexuată,
hibridarea somatică prezintă şi unele avantaje:
- posibilitatea folosirii pentru hibridare a unor forme îndepărtate filogenetic,
evitându-se astfel restricţiile datorate incompatibilităţii;
- hibrizii somatici nu manifestă segregarea caracterelor şi însuşirilor în
descendenţă;
- se pot folosi ca parteneri plante cu înmulţire vegetativă;
- se pot obţine hibrizi somatici şi între plante care prezintă anomalii în
morfogeneză;
- se pot obţine hibrizi somatici asimetrici şi chiar hibrizi somatici multiparentali.

26
 Cu toate speranţele mari pe care le nutresc amelioratorii în hibridările somatice,
există unele voci care propun menţinerea unei prudenţe, întrucât până în prezent există
puţine dovezi experimentale care să justifice prea mult optimism.

2.3. COLECTAREA, STUDIUL ŞI CONSERVAREA

MATERIALULUI INIŢIAL
Realizarea obiectivelor ameliorării necesită existenţa unui material iniţial cât mai
numeros şi diversificat.
a. Colectarea materialului iniţial folosit se poate realiza prin:
- schimb de seminţe şi material săditor;
- organizarea de expediţii ştiinţifice;
- colectarea prin intermediul unor instituţii agricole din ţară;
- colectarea prin intermediul laboratoarelor de controlul calităţii seminţelor;
- colectarea de la diverse expoziţii agricole.
Importanţa prioritară ce se acordă germoplasmei pe plan mondial şi în ţara noastră
a determinat înfiinţarea de instituţii specializate care asigură colectarea, studiul şi
conservarea materialului iniţial.
b. Studiul materialului ini ial. Materialul iniţial folosit în procesul de ameliorare,
mai întâi este studiat minuţios, folosindu-se următoarele posibilităţi:
- studiul materialului iniţial în câmpul de colecţie;
- studiul materialului iniţial în seră;
- studiul materialului iniţial în case de vegetaţie;
- studiul materialului iniţial în laborator.
Un asemenea studiu, multilateral, durează minimum 3 ani şi se referă la:
caracterizarea morfologică, ecologică, biologia creşterii şi dezvoltării, studii de
citogenetică, fiziologie, al însuşirilor biochimice, tehnologice şi de productivitate.
Caracterizarea morfologică-vizează: înălţimea plantei, ramificarea tulpinii,
mărimea, forma şi culoarea frunzelor, tipul de inflorescenţă, forma şi culoarea florilor,
forma, mărimea şi culoarea fructelor, a seminţelor, porozitatea plantei, frunzelor şi
fructelor etc. Pe baza caracterelor morfologice se stabileşte, pentru fiecare variantă
supusă studiului: unitatea sistematică din care face parte, precum şi particularităţile
distincte pe baza cărora se pot stabili deosebirile de alte variante ce fac parte din aceeaşi
unitate sistematică.
Studiile ecologice – vizează stabilirea legăturilor (raporturilor) ce există între
diferite variante (ecotipuri) din colecţie şi condiţiile locale de mediu. Cu cât un ecotip
este mai bine adaptat condiţiilor locale de mediu, cu atât este mai valoros pentru
lucrările de ameliorare. În urma acestor studii agroecologice, pentru majoritatea
plantelor de cultură în ţara noastră, s-au stabilit următoarele grupe ecologice: de stepă,
de silvostepă, de pădure şi premontană-montană. Aceste grupe ecologice sunt strâns
legate de zonele naturale ale climei şi solului din ţara noastră şi se caracterizează prin

27
anumite însuşiri şi caractere care permit plantelor să se dezvolte bine în aceste condiţii
ecologice specifice.
Studiile referitoare la biologia creşterii şi dezvoltării plantelor constau în
urmărirea desfăşurării creşterii pe fazele de vegetaţie, în strânsă corelaţie cu evoluţia
condiţiilor pedoclimaterice. Aceste studii ne indică gradul de adaptare a materialului
nostru la condiţiile de mediu locale.
Cea mai mare importanţă se acordă studiului biologiei înfloritului şi fecundării, mai
ales atunci când se foloseşte metoda de ameliorare prin hibridare. Aceste studii vizează:
data formării inflorescenţelor şi florilor, data şi durata înfloritului, gradul de autogamie
sau de alogamie, agenţii polenizatori, condiţiile optime de polenizare şi fecundare etc.
Studiile de citogenetică-ne dau informaţii asupra constituţiei genetice a
materialului iniţial, în funcţie de care amelioratorul stabileşte metodele şi tehnicile cele
mai adecvate ce pot fi folosite în procesul de ameliorare. Studiile de citogenetică se
referă la: gradul de homozigoţie sau de heterozigoţie, numărul de cromozomi, ereditatea
caracterelor şi însuşirilor, grupele de linkage, ereditatea extracromozomală, reacţia la
acţiunea agenţilor mutageni şi poliploidizanţi, gradul şi cauzele compatibilităţii la
fecundare, structura genetică a populaţiilor (în funcţie de modul de reproducere) şi
factorii care modifică această structură.
Studiul însuşirilor fiziologice ca: rezistenţa la iernare, la secetă, reacţia la
condiţiile locale de lumină, etc., ne oferă noi elemente pentru a cunoaşte comportarea
materialului nostru pe durata procesului de ameliorare.
Determinarea însuşirilor biochimice privitoare la: conţinutul în proteine, grăsimi,
amidon, fibre, zahăr, alcaloizi, vitamine, săruri minerale etc., ne permite să folosim cel
mai adecvat material pentru obţinerea soiului/hibridului dorit. Studii importante ale
materialului iniţial urmăresc şi determinarea rezistenţei la boli şi dăunători, în special
pentru speciile şi rasele cele mai dăunătoare pentru zona în care se lucrează. Asemenea
studii se fac în condiţii de infecţie artificială.
Cercetările tehnologice – urmăresc determinarea randamentului de fabricaţie al
unui produs (din grâu, secară), calitatea malţului (orz, orzoaică), capacitatea de fierbere
a boabelor (leguminoasele boabe), calităţile culinare (leguminoase, cartof), calităţile
tehnice ale fibrelor (in, cânepă), sicativitatea uleiului (in, cânepă, floarea soarelui) etc.
Indicii de productivitate se referă la: densitatea plantelor, numărul plantelor fertile
pe unitatea de suprafaţă, numărul ramificaţiilor fructifere pe o plantă, numărul de flori
fertile pe o inflorescenţă, numărul, mărimea şi greutatea seminţelor/fructelor pe o plantă
etc. Toate aceste componente prezintă o deosebită importanţă în aprecierea valorii
materialului folosit în procesul ameliorării.
O atenţie deosebită trebuie acordată studiului materialului provenit din import,
format în condiţii ecologice diferite faţă de cele specifice zonei în care se lucrează. În
aceste situaţii, dacă nu se aplică măsurile specifice este posibil ca materialul, fiind
incomplet stabilizat din punct de vedere genetic, să se elimine în întregime proprietăţile

28
şi însuşirile esenţiale specifice care caracterizau acest material. De asemenea trebuie
acordată mare atenţie stării fitosanitare. Pentru aceasta, tot materialul importat va fi
însămânţat, mai întâi într-un câmp izolat, numit câmp de carantină, după care, pe baza
testărilor şi observaţiilor făcute se trece apoi în câmpul de colecţie.
În baza tuturor studiilor prezentate se face caracterizarea materialului iniţial şi se
stabileşte valoarea lui în procesul de ameliorare.
c. Conservarea materialului iniţial
Având în vedere că o genă sau un complex de gene pot salva, la un moment dat,
pieirea unei specii de bază în alimentaţia umană, ne putem da seama de rolul uriaş al
resurselor genetice în viaţa omenirii.
Conservarea genetică a plantelor trebuie să asigure atât viabilitatea seminţelor, cât
şi stabilitatea genetică iniţială a materialului supus păstrării. În funcţie de posibilităţile
existente şi de particularităţile fiecărei plante, se hotărăşte forma de conservare
(seminţe, polen, rădăcini, tuberculi, culturi de ţesuturi etc.). Conservarea genetică se
poate realiza pe trei căi principale: “in situ”; “ex situ” şi în bănci de gene.
Conservarea genetică “in situ” (în rezervaţii naturale) – constă în păstrarea
populaţiilor în ecosistemele naturale în care s-au format şi dezvoltat şi în care sunt
foarte bine adaptate la condiţiile de mediu.
O astfel de conservare este specifică îndeosebi speciilor sălbatice, care în general
trăiesc într-un echilibru cu mediul respectiv care este relativ stabil.
Pentru ca rezervaţiile naturale să funcţioneze ca habitate cu evoluţie continuă şi să
servească generaţiilor viitoare, trebuie ca durata existenţei lor să fie lungă, iar arealul să
fie cât mai mare şi mai reprezentativ. O schemă pentru o astfel de rezervaţie naturală a
fost elaborată de Programul UNESCO, în 1973-1974 sub denumirea “Omul şi biosfera”.
Parcuri şi rezervaţii naturale în Europa se găsesc: în Rusia – 86 cu 67 milioane
hectare; în Suedia – 17 cu 1,0 milioane hectare; în Finlanda – 20 cu 330.000 hectare; în
Polonia – 14 cu 238.000 hectare etc., iar în România – 3 cu 65.000 hectare.
În America de Nord se găsesc 34 de rezervaţii naturale cu 10 milioane hectare, iar
în Africa cea mai mare rezervaţie naturală se află în Morogoro din Tanzania. Dintre
rezervaţiile naturale din România, în ordinea descrescândă a suprafeţelor ocupate, avem:
Retezat, Delta Dunării, Bucegi, Pietrosul Mare al Rodnei şi Ceahlău.
Conservarea genetică “ex situ” (în grădinile botanice) – constă în concentrarea
tuturor plantelor în anumite locuri controlate de om, în conformitate cu anumite
principii de organizare şi de funcţionare. În general, în întreaga lume, grădinile botanice
sunt cele care adăpostesc atât speciile autohtone, adaptate la condiţiile ecologice locale,
cât şi speciile străine. Pentru ca o grădină botanică să poată îndeplini şi funcţia de
conservare genetică, trebuie ca fiecare colecţie vie ce se găseşte în grădină să fie astfel
formată şi dimensionată încât să permită menţinerea structurii genetice a populaţiei
respective. Un număr insuficient de indivizi dintr-o populaţie sau cu o recoltare
necorespunzătoare a probelor ce asigură conservarea numai a unei anumite părţi din

29
varianta totală a populaţiei duce la modificarea structurii genetice a populaţiei
respective. Grădinile botanice pot, de asemenea, contribui la ocrotirea unor plante,
îndeosebi a acelora care deocamdată nu pot fi conservate în băncile de gene sau prin
culturi de ţesuturi.
În România, cea mai veche şi mai mare grădină botanică se află la Iaşi, înfiinţată în
1856 şi deţine astăzi peste 100 ha, apoi urmează cea de la Bucureşti înfiinţată în 1860 şi
ocupă 7 ha, iar cea de la Cluj s-a înfiinţat în 1920 şi deţine suprafaţa de 14 ha.
Conservarea genetică în bănci de gene
Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate care au sarcina de a prospecta,
colecta, evalua şi conserva plantele pe termen lung. Conservarea în băncile de gene se
realizează mai mult sub formă de seminţe.
Factorii care influenţează conservarea seminţelor în băncile de gene sunt:
-factorii anteriori recoltării – seminţe normale, sănătoase, recoltate pe timp uscat şi
netreierate, asigură o păstrare mai îndelungată a seminţelor;
-structura şi compoziţia seminţelor – seminţele nedecorticate au o viaţă mai lungă
comparativ cu cele decorticate;
-maturitatea seminţei realizată pe deplin asigură o păstrare îndelungată;
-repaosul seminal mai lung demonstrează o viabilitate prelungită şi invers;
-umiditatea seminţelor – ridicată reduce durata de păstrare;
-leziunile mecanice provocate seminţelor la recoltare provoacă reducerea duratei de
păstrare.
Condiţiile ce se cer depozitelor care asigură conservarea seminţelor din colecţie
sunt următoarele:
-temperatura de depozitare – 100C şi chiar –200C;
-conţinutul în umiditate al seminţelor să fie sub 5%;
-umiditatea relativă a aerului sub 20%;
-conţinutul în bioxid de carbon al aerului din depozit să fie mare;
-lumina solară să fie absentă;
-conţinutul în oxigen al aerului din depozit să fie redus.
Mânuirea în mod corespunzător a genelor valoroase influenţează cu siguranţă
dezvoltarea agriculturii, atât prin creşterea intrinsecă a capacităţii de producţie a noilor
soiuri, cât şi prin sporirea rezistenţei acestora la condiţiile nefavorabile de mediu şi la
atacul bolilor şi dăunătorilor.

Întrebări recapitulative:
1. Importanţa materialului iniţial folosit în ameliorarea plantelor.
2. Clasificarea şi caracterizarea materialului iniţial.
3. Colectarea studiul şi conservarea materialului iniţial folosit în amelioarea plantelor.

30
Cap. 3. METODELE FOLOSITE ÎN AMELIORARE
3.1. IMPORTANŢA ALEGERII CORECTE A METODEI
DE AMELIORARE
Crearea de noi soiuri/hibrizi la plantele cultivate impune adoptarea de metode de
ameliorare adecvate, care să răspundă eficient obiectivului propus. Folosirea unei
singure metode sau a mai multor metode consecutiv este în concordanţă cu
particularităţile biologice ale speciei cu care se lucrează (modul de reproducere, biologia
florală, particularităţile fiziologice etc.), precum şi cu obiectivele ameliorării.
Prima cerinţă în alegerea metodei de ameliorare o reprezintă modul de reproducere
a speciei pe care o ameliorăm. Din acest punct de vedere distingem:
a – Plante autogame – cele care se fecundează cu polen propriu (grâu, orz,
orzoaică, ovăz, orez, mazăre, fasole, soia, lupin, in, sorg, iarba de Sudan, mei etc.); sunt
în general forme homozigote şi, prin aplicarea selecţiei corespunzătoare, se obţine în
final un nou soi sau o linie pură. Aceste linii pure sau soiuri pot fi folosite în lucrările de
ameliorare fără măsuri speciale de înlăturare a polenizărilor străine, întrucât se
polenizează cu polenul propriu.
b – Plante alogame – cele care se fecundează cu polen străin (porumb, floarea
soarelui, sfeclă de zahăr, secară, cânepă, lucernă, trifoi, ghizdei, sparcetă, obsigă,
golomăţ, păiuşul înalt, păiuşul de livadă, păiuşul roşu, raigrasul aristat, raigrasul peren,
timoftica, firuţa etc.) sunt, în general, forme heterozigote, la care se cunoaşte numai
forma maternă. Selecţia practicată în cadrul plantelor alogame uneori poate constitui şi
factor negativ, atunci când se reduce la minimum numărul indivizilor care asigură
polenizarea (se zice că selecţia este prea strânsă). La această categorie de plante se
aplică metoda consangvinizării (autopolenizării forţate), pentru a se realiza linii pure
homozigote – după 7–8 autopolenizări repetate – care prin hibridare să dezvolte efectul
heterozis maxim şi de aici creşterea producţiei prin intermediul hibrizilor F1.
c – Plante cu înmulţire vegetativă (cartoful, trestia de zahăr etc.) au transmiterea
neschimbată a caracterelor şi însuşirilor, deoarece refacerea numai pe cale vegetativă
asigură obţinerea de organisme heterozigote sau homozigote, aşa după cum au rezultat
în urma ultimei hibridări sau înmulţiri sexuate. Prin selecţie clonală se obţin în final linii
pure (soiuri), care pot fi modificate numai prin apariţia mutaţiilor sau ploidiei naturale.
Între plantele autogame şi cele alogame există o grupă intermediară de plante (Vicia
faba, Brassica napus, Sorghum ssp.) care se fecundează fie cu polen propriu, fie cu
polen străin. Metodele de ameliorare folosite sunt cele corespunzătoare plantelor
autogame şi a celor alogame.
O metodă de ameliorare trebuie să mai ia în considerare şi următoarele:
a) Caracterul monoic sau dioic al plantelor – la plantele dioice metoda de
ameliorare prin consangvinizare (autopolenizare repetată) nu este posibilă, în timp ce la
plantele monoice consangvinizarea este foarte eficientă.

31
 Dintre plantele dioice menţionăm spanacul, sparanghelul, iar dintre cele monoice
avem porumbul, ricinul, castraveţii etc.
b) Caracterul hermafrodit – la florile hermafrodite castrarea este dificilă, fiind
necesare forme androsterile sau autoincompatibile.
Alegerea şi folosirea celor mai bune metode de ameliorare se face şi în funcţie de
caracterele şi însuşirile ce trebuie să le îndeplinească noul soi, precum şi în funcţie de
condiţiile naturale pentru zona în care se va cultiva noul soi. Orice metodă de
ameliorare folosită trebuie să fie simplă, exactă, ştiinţifică şi să permită atingerea
obiectivului propus într-un timp cât mai scurt.

3.2. CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA METODELOR

Principalele metode folosite în ameliorarea plantelor se clasifică astfel:
3.2.1. Metode convenţionale pentru ameliorarea plantelor
3.2.1.1. Hibridarea. 3.2.1.4. Ploidia (poliploidia).
3.2.1.2. Consangvinizarea. 3.2.1.5. Selecţia.
3.2.1.3. Mutageneza.
3.2.2. Metode neconvenţionale pentru ameliorarea plantelor
3.2.2.1. Tehnologia ADN recombinat.
3.2.2.2. Culturi de celule şi de ţesuturi “in vitro”.
3.2.2.3. Haploidia.
3.2.2.4. Hibridarea somatică.
3.2.1.1. Hibridarea
Hibridarea = unirea pe cale sexuată sau parasexuată a doi sau mai mulţi parteneri
cu ereditate diferită. Organismul nou obţinut în urma hibridării poartă numele de hibrid
şi posedă o ereditate dublă, triplă sau multiplă, în funcţie de numărul partenerilor din
care provine. La hibridările sexuate formele parentale se notează astfel: forma parentală
femelă sau maternă se notează cu Ε şi se înscrie prima în cadrul formulei (A), iar forma
parentală masculă sau paternă se notează Γ cu şi se înscrie a doua în cadrul formulei
(B). De exemplu, hibridarea simplă A x B (A – mamă, B – tată).
Hibridarea este cea mai sigură cale de obţinere a variabilităţii genetice, este cea mai
eficientă metodă de creare a unor soiuri/hibrizi noi şi în acelaşi timp reprezintă
principala cauză a evoluţiei.
Importanţa hibridării constă în:
- constituie principala metodă de creare a materialului iniţial nou;
- pune în evidenţă efectul heterozis la diferite tipuri de hibrizi, folosiţi atât în
procesul de ameliorare, dar mai ales în activitatea de producţie;
- reprezintă metoda principală de creare a variabilităţii genotipice în cadrul
materialului iniţial folosit în procesul de ameliorare;
- prin hibridare se pot obţine transgresiuni, adică forme hibride care cumulează
într-un grad accentuat însuşirile genitorilor;

32
 - hibrizii, având o ereditate zdruncinată, sunt mai maleabili din punct de vedere
biologic şi poate fi dirijată mai uşor creşterea şi dezvoltarea lor.
Hibridarea nu se face întâmplător, ea se realizează numai pe baza cunoaşterii
amănunţite a însuşirilor ereditare ale formelor parentale, precum şi a posibilităţilor de
transmitere a acestora în descendenţă.
Variabilitatea ce se obţine în urma hibridării este cu atât mai mare, cu cât formele
ce se încrucişează sunt mai puţin înrudite genetic şi cu cât numărul partenerilor care
participă este mai mare.
Rezultă astfel că hibridarea nu este o metodă în sine, ci este o metodă de
ameliorare aplicată deliberat, pe baza unor programe riguroase.
Aplicată în prezent la toate plantele de cultură, hibridarea , urmată de selecţia în
populaţiile hibride, reprezintă metoda fundamentală folosită în toate programele
moderne de ameliorare.
Rezultatele aplicării hibridării se concretizează prin cele 95% din soiurile cultivate
în prezent pe plan mondial şi care sunt de origine hibridă. Apariţia genotipurilor noi, ca
urmare a hibridării, este consecinţa faptului că în procesul de formare a gameţilor la
noul organism hibrid, heterozigot, intervine segregarea genelor, libera combinaţie a
acestora, recombinarea lor datorită crossing-over-ului precum şi datorită unor
transgresiuni. Astfel, prin segregarea alelelor provenite de la cei doi părinţi, hibridul
produce, cu probabilitate egală, două tipuri de gameţi şi prin unirea acestora, pe baza
legii hazardului, în descendenţele heterozigoţilor pot să apară numeroase genotipuri noi
şi diferite. Libera combinare a genelor determină segregarea îndepărtată a fiecărei
perechi de gene (respectiv de caractere) în F2, oferind astfel apariţia de noi combinaţii
prin regruparea genelor. Asemenea recombinări, care măresc considerabil variabilitatea
genotipică, pot să apară şi datorită crossing-over-ului, care favorizează schimbul de
gene între cromozomii omologi, ca urmare a conjugării cromozomilor, ruperii şi reunirii
segmentelor de cromozom în punctele omoloage. De asemenea, începând cu F2, în cazul
eredităţii polimere segregarea şi recombinările permit apariţia unor indivizi la care un
anumit caracter se exprimă foarte puternic faţă de valorile celui mai bun părinte,
rezultând astfel o transgresiune. Avem posibilitatea ca prin hibridare, în generaţiile
segregante să obţinem genotipuri noi prin noi combinaţii, recombinaţii şi transgresiuni.
Măsurile necesare pentru realizarea unei hibridări corecte
Succesul hibridării depinde, în mare măsură, de:
- studiul materialului iniţial şi analiza caracteristicilor genetice;
- alegerea formelor parentale;
- sincronizarea înfloritului formelor parentale;
- alegerea plantelor, a inflorescenţelor şi a florilor;
- castrarea, polenizarea controlată şi izolarea inflorescenţelor;
- metoda de selecţie aplicată în populaţiile hibride;
- prelucrarea adecvată a materialului hibrid şi a rezultatelor înregistrate.

33
 Alegerea formelor parentale-în vederea hibridării, trebuie să fie făcută pe baza
următoarelor principii:
- părinţii sau genitorii trebuie să fie homozigoţi, cel puţin pentru perechile de
alele care controlează însuşirea sau caracterul urmărit în hibridare. În acest
scop, obişnuit se practică hibridarea între liniile pure la plantele autogame şi
între liniile consangvinizate la plantele alogame;
- forma maternă să posede unul sau mai multe caractere dominante uşor
identificabile în fenotip. Prin aceasta există posibilitatea verificării dacă
hibridarea s-a efectuat corect. Astfel, dacă în F1 hibridul respectiv se aseamănă
mai mult cu forma maternă, înseamnă că polenizarea s-a realizat cu polen
propriu şi deci hibridarea nu a reuşit;
- folosirea ca genitori a unor ecotipuri îndepărtate geografic care oferă
posibilitatea obţinerii unor hibrizi valoroşi;
- una dintre formele parentale să fie soiul zonat, bine adaptat la condiţiile
specifice locale şi posesor al unor caractere şi însuşiri valoroase;
- cunoaşterea valorii hibridologice a formelor parentale este imperios necesară
întrucât în funcţie de aceasta vom şti, din start, dacă vom obţine sau nu hibrizi
cu capacitate de producţie ridicată. Această valoare hibridologică (capacitate
combinativă ridicată) a formelor parentale se obţine, în F1, folosind hibridarea
ciclică, hibridarea dialelă şi hibridarea în masă.
De asemenea, alegerea formelor parentale trebuie să se facă şi în funcţie de:
- cunoaşterea perioadei de vegetaţie a fiecărui genitor, în corelare cu perioada de
vegetaţie ce o dorim a fi realizată în viitorul hibrid în F1. Prin aceasta se pot
dirija elementele productivităţii cu precocitatea sau tardivitatea;
- cunoaşterea amănunţită a componentelor capacităţii de producţie: capacitatea de
înfrăţire, producţia de boabe pe un spic, panicul sau plantă, numărul spiculeţelor
fertile într-un spic, MMB etc.
- cunoaşterea însuşirilor fiziologice, biochimice şi tehnologice care condiţionează
în mare măsură rezistenţa plantelor la stresurile climaterice, fitopatogene, la
cădere, scuturare etc.
Sincronizarea înfloritului la formele parentale – constituie o condiţie
obligatorie, întrucât prin aceasta se realizează existenţa unui număr suficient de plante
din forma maternă receptive la polenizare, după cum şi un număr suficient de plante din
forma paternă care să producă polen.
În funcţie de decalajul existent la înflorit, între formele parentale, sincronizarea
înfloritului se poate realiza astfel:
Grăbirea înfloritului se poate realiza prin:
- expunerea plantelor la temperaturi mai ridicate;
- tratarea seminţelor cu stimulatori de creştere;
- aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor;

34
 - supunerea plantelor la intensităţi mai mari de iluminare;
- eliminarea irigaţiilor.
Întârzierea înfloritului se poate realiza prin:
- expunerea plantelor la temperaturi mai scăzute;
- tratarea seminţelor cu inhibitori de creştere;
- aplicarea îngrăşămintelor cu azot;
- supunerea plantelor la intensităţi mai reduse de iluminare;
- aplicarea irigaţiilor.
De asemenea, în imposibilitatea aplicării măsurilor menţionate, sincronizarea
înfloritului se mai poate realiza şi prin însămânţarea la epoci diferite a formelor
parentale precum şi prin folosirea polenului conservat.
Alegerea plantelor, a inflorescenţelor şi a florilor în vederea hibridării trebuie
făcută cu grijă. Alegerea plantelor – din cadrul formelor parentale, se face urmărind ca
să fie sănătoase, bine dezvoltate şi să exteriorizeze cât mai pronunţat caracterele şi
însuşirile valoroase specifice fiecărui genitor în parte. Alegerea inflorescenţelor-în
cadrul unei plante se face astfel: spicul principal la cereale, inflorescenţele bazale la
leguminoase, calathidiul principal la floarea soarelui etc. Toate aceste inflorescenţe să
fie bine dezvoltate şi să reprezinte caracteristica de bază a formei parentale respective.
Alegerea florilor – din cadrul fiecărei inflorescenţe se face diferenţiat, astfel: florile din
treimea mijlocie a spicului, florile de la baza racemului etc. Restul florilor din cadrul
inflorescenţelor vor fi eliminate cu ocazia lucrărilor de toaletare.
Castrarea, polenizarea controlată şi izolarea inflorescenţelor – sunt operaţii
obligatorii în tehnica hibridării şi se consideră reuşite numai atunci când s-a exclus
autopolenizarea, iar polenizarea străină, nedorită, a fost eliminată. Înaintea castrării, de
fiecare dată, plantele genitorului matern sunt supuse unei toaletări care vizează
eliminarea inflorescenţelor nedezvoltate sau a celor necorespunzătoare, eliminarea
florilor sterile, a celor nedezvoltate şi a florilor înflorite. Se elimină şi anumite părţi din
aparatul vegetativ care împiedică efectuarea castrării în bune condiţii (vârfuri de glume
şi palei, frunze etc.).
Castrarea propriu-zisă constă în eliminarea componentelor sexuale mascule din
florile genitorului matern înaintea ajungerii lor la maturitate. Ca regulă generală,
castrarea se face dimineaţa, după ce se ridică roua, sau seara, pentru a evita căldurile din
timpul zilei sau vânturile prea puternice. Anterele trebuie eliminate întregi, iar gineceul
trebuie să rămână intact şi nevătămat. În lucrările de ameliorare castrarea se face
manual, în timp ce în sistemul producerii şi înmulţirii seminţelor se foloseşte castrarea
genetică (androsterilitatea).
Imediat după castrare se execută izolarea florilor sau a inflorescenţelor cu ajutorul
izolatorilor din pânză sau din hârtie de pergament. Izolatorii sunt de diferite mărimi şi
forme, dar toţi trebuie să asigure o izolare perfectă, să fie uşori şi rezistenţi la acţiunea
factorilor externi.

35
 Polenizarea-se poate executa forţat, liber sau semiliber.
Polenizarea forţată-constă în depunerea polenului proaspăt sau conservat, colectat
de la forma paternă, pe stigmatele florilor castrate ale formei materne. În acest caz
izolarea inflorescenţelor este obligatorie, atât la genitorul matern cât şi la genitorul
patern, cu scopul de a cunoaşte precis ambii parteneri în realizarea hibridului.
Polenizarea cuprinde două etape: etapa recoltării polenului şi etapa polenizării propriu-
zise. Colectarea polenului se face sub formă de grăunciori de polen (porumb, secară
etc.) sau sub formă de antere întregi (grâu, orz, ovăz etc.).
Tehnica polenizării forţate (după ce s-a realizat proba germinaţiei) constă în
ridicarea izolatorului de pe inflorescenţele sau florile castrate şi apoi în depunerea
polenului pe stigmatul florii castrate. Depunerea polenului se face cu ajutorul unei
pensule fine, pensetă sau cu o spatulă subţire ori cu aparate speciale după sistemul
pulverizatorului (la porumb). Imediat după polenizare se instalează din nou izolatorul pe
care se notează denumirea formei paterne, data polenizării şi numele executantului.
Polenizarea liberă-se realizează prin polenizarea florilor castrate ale plantelor
materne, neizolate, cu polenul plantelor paterne, adus pe cale naturală. În cazul plantelor
hermafrodite se îndepărtează staminele din florile plantelor materne, la plantele
unisexuat monoice se castrează inflorescenţele mascule, iar la cele unisexuat dioice se
elimină toate plantele mascule din forma maternă. La polenizarea liberă se cunoaşte
numai genitorul matern, în timp ce genitorul patern este anonim. Această formă de
polenizare, întâlnită mai mult în sistemul producerii şi înmulţirii seminţelor, asigură cel
mai mare procent de fecunditate şi se obţin forme hibride cu vitalitate sporită. La
polenizarea forţată fecunditatea este cuprinsă între 5–25 % iar la polenizarea liberă
valorile ajung la 50–75%.
Polenizarea semiliberă (semiforţată) – constă în introducerea sub izolatorul
genitorului matern (castrat) a inflorescenţelor întregi provenite de la genitorul patern.
Aici polenizarea are loc liber, dar numai cu polenul genitorului patern prestabilit. Se
cunosc deci ambele forme parentale din care provine hibridul respectiv. În cele mai
multe cazuri, pentru ca inflorescenţele formei paterne să nu se distrugă, tulpina acestora
se introduce într-o eprubetă cu apă şi se fixează pe un suport lângă genitorul matern. Se
mai poate proceda şi la însămânţarea genitorului patern lângă genitorul matern
favorizându-se operaţiile necesare unei polenizări semilibere.
Dacă este necesar, sub acelaşi izolator pot fi introduse inflorescenţe de la mai multe
plante din forma paternă. Este important de reţinut că polenizarea este liberă, stigmatul
matern manifestându-şi selectivitatea dorită în procesul fecundării, dar numai cu polenul
genitorului patern cunoscut. Rezultatele acestei metode sunt asemănătoare cu rezultatele
metodei de polenizare liberă.
În lucrările de hibridare polenizarea se face în momentul când stigmatele manifestă
cea mai mare receptivitate pentru polen, iar polenul folosit nu şi-a pierdut viabilitatea.
Pentru aceasta, la fiecare specie trebuie să cunoaştem durata viabilităţii stigmatelor şi a

36
polenului. Viabilitatea stigmatelor este foarte mică la autogame (datorită
autopolenizării) şi mai mare la alogame (împiedicând consangvinizarea).
Receptivitatea maximă a stigmatelor este la câteva zile după înflorit şi scade treptat
pe măsura trecerii timpului.
Viabilitatea polenului – este mai scurtă comparativ cu viabilitatea stigmatelor şi se
prezintă cu valori maxime în primele zile de la înflorit, după care scade treptat.
3.2.1.1.a. Clasificarea metodelor de hibridare
Metodele de hibridare se clasifică astfel:
După numărul genitorilor participanţi:
- Hibridare simplă-unde participă numai două forme parentale (A şi B)
reprezentate prin soiuri sau linii consangvinizate. Aici distingem:
-hibridarea directă;
-hibridarea reciprocă;
-hibridarea repetată, retroîncrucişarea (backcross);
-hibridarea ciclică;
-hibridarea dialelă.
- Hibridarea complexă-unde participă mai mult de două forme
parentale. Acest tip de hibridări permite întrunirea într-un singur hibrid a genelor
favorabile de la mai multe forme parentale. În această categorie avem:
-hibridarea în două etape când se obţin H.T. şi H.D.;
-hibridarea în mai multe etape când se obţin soiurile sintetice;
-hibridarea în masă (de tip polycross).
După gradul de înrudire a genitorilor participanţi:
- Hibridarea apropiată (intraspecifică)- toate metodele prezentate anterior
- Hibridarea îndepărtată-la care genitorii sunt îndepărtaţi din punct de
vedere genetic. Aici distingem – hibridări interspecifice (genitorii aparţin aceluiaşi gen)
şi hibridări intergenerice (genitorii aparţin aceleiaşi familii).
3.2.1.1.c. Folosirea hibrizilor
Aşa după cum s-a menţionat la definirea hibridării sexuate, produsul nou obţinut,
denumit hibrid, întruneşte toată bogăţia de posibilităţi ereditare ale formelor parentale.
Hibridul, prin heterozigoţia maximă înregistrată în F1 manifestă un pronunţat efect
heterozis cu implicaţii majore în practica agricolă (este cazul hibrizilor comerciali de la
plantele alogame producătoare de seminţe: porumb, sorg, floarea soarelui etc.). În
generaţiile segregante, F2, F3, ....Fn, hibrizi sexuaţi nu mai prezintă interes pentru
practica agricolă ci, pentru studiile de genetică şi pentru activitatea de ameliorare.
Hibrizii sexuaţi se utilizează:
1. Pentru practica agricolă-hibrizii comerciali, în generaţia F1 prezintă
intensitatea maximă a heterozisului. Heterozisul sau vigoarea hibridă implică
superioritatea hibrizilor din F1 faţă de ambele forme parentale şi nu se poate confunda
cu dominanţa totală (hibridul poate fi egal cu unul din părinţi) ori cu dominanţa parţială

37
(hibridul se apropie de unul dintre părinţi). Generaţia F1 a hibrizilor, pentru lucrările de
ameliorare, nu prezintă importanţă. Aceasta se datorează uniformităţii pronunţate a
hibrizilor din F1, provocată de starea de heterozigoţie maximă. Mai precizăm că
intensitatea heterozisului se diferenţiază şi în funcţie de ataşamentul speciei la alogamie.
Astfel, la porumb boabe, specia cu ataşament maxim la alogamie (autogamia deţine o
pondere foarte redusă şi numai în anumite condiţii vitrege), prin autopolenizare forţată-
practicată la obţinerea liniilor consangvinizate homozigote – plantele suferă puternic şi,
tocmai din acest motiv, atunci când sunt lăsate să fie polenizate liber (hibrizii F1) sunt
foarte “recunoscătoare” printr-un efect heterozis maxim. Nu acelaşi lucru se observă la
hibrizii de la specia bob alimentar (Vicia faba, var. major L.) care prezintă 50%
alogamie şi 50% autogamie. Consangvinizate, formele parentale de bob alimentar
realizează hibrizi sexuaţi cu efect heterozis minim în F1; aceasta deoarece plantele
suportă bine şi autopolenizarea (autogamia).
O a doua precizare pentru hibrizii sexuaţi se referă la modul de manifestare a
fenomenului heterozis în F1. Astfel, la hibrizii alogamelor (ex. porumbul) efectul
heterozis se manifestă total şi uniform la toţi indivizii. Prin aceasta înţelegem că
heterozisul afectează morfologia, fiziologia şi metabolismul plantei în mod egal pentru
toţi indivizii cultivaţi în F1. De aici rezultă marea uniformitate a acestora.
Dimpotrivă, la hibrizii autogamelor (ex, grâul) efectul heterozis din F1 se manifestă
unilateral şi individual, rezultând astfel un efect heterozis mediu şi cumulat prin
contribuţia specifică a fiecărui individ. Prin aceasta înţelegem că hibrizii de grâu
prezintă în F1 efect heterozis diferenţiat pentru unul sau mai multe caractere/însuşiri, dar
care nu se regăsesc identic la restul indivizilor. Vom avea plante cu efect heterozis la
mărimea spicului, altele la greutatea boabelor, altele la talie ş.a.m.d. Valoarea
intensităţii heterozisului este valoare medie ponderată, fiecare individ aducându-şi
contribuţia într-o măsură mai mare sau mai mică. Din aceste considerente, hibrizii
autogamelor prezintă în F1 efect heterozis mai mic în comparaţie cu hibrizii alogamelor.
Studiul şi determinarea intensităţii heterozisului se realizează la aplicaţiile practice.
2. Pentru ameliorarea plantelor- hibrizii prezintă interes numai începând cu
generaţia F2, până în F3-4, adică numai în generaţiile segregante. Prin segregare există
posibilitatea obţinerii unei variabilităţi ridicate pe care amelioratorii pot acţiona în
vederea identificării formelor transgresive valoroase. Segregarea în raportul de 3 : 1 (1 :
2 : 1) pentru aceeaşi însuşire/caracter controlată monogenic ne dă imaginea numărului
imens al combinaţiilor ce se pot obţine la fiecare generaţie.
3.2.1.2. Consangvinizarea
Consangvinizarea – reprezintă autofecundarea forţată a plantelor alogame care, în
mod obişnuit se fecundează cu polen străin. Se consideră consangvinizare,
autofecundarea forţată a plantelor alogame unisexuat monoice (porumbul), a plantelor
alogame cu flori hermafrodite (secara, floarea soarelui etc.) precum şi încrucişarea
indivizilor înrudiţi la plantele alogame unisexuat dioice (cânepa).

38
 La autogame, autopolenizarea reprezintă un fenomen biologic normal şi natural, ca
rezultat al adaptării filogenetice şi fără consecinţe negative asupra organismului , la
alogame, unde reproducerea se face cu participarea polenului străin, autofecundarea
reprezintă un fenomen anormal, cu repercusiuni negative asupra organismului.
Rezultatul consangvinizării plantelor alogame sunt liniile consangvinizate. Aceste
linii sunt homozigote (ca şi liniile pure de la autogame), cu o largă folosinţă în hibridare
pentru obţinerea şi exploatarea fenomenului de heterozis (vigoare hibridă), cu cea mai
mare intensitate. Diferitele generaţii consangvine sunt notate cu simbolurile C0, C1,...Cn.
Importanţa consangvinizării
Principalele avantaje ale consangvinizării ca metodă de ameliorare sunt:
- reprezintă, până în prezent, calea cea mai importantă de creştere a capacităţii de
producţie la plantele alogame. Prin autopolenizarea alogamelor un număr de 6–7
generaţii (C6 sau C7) se obţin liniile consangvinizate, cu o stare de homozigoţie de
peste 98%. Prin folosirea acestora la hibridare, se obţine la hibrizii F1 un efect
heterozis maxim asupra componentelor de bază ale capacităţii de producţie;
- reprezintă metoda de bază în crearea de material iniţial nou pentru ameliorare. Acest
material nou se obţine prin cultivarea hibrizilor în generaţiile segregante (F2....F5).
Singură, consangvinizarea, nu contribuie la crearea de noi forme valoroase
deoarece efectele ei biologice determină unele consecinţe negative asupra genotipului.
Completarea consangvinizării cu hibridarea pentru obţinerea de hibrizi, determină în
final, indirect, posibilităţi reale şi contribuţii importante în procesul de ameliorare.
Reacţia plantelor la consangvinizare este foarte diferită, fiind totuşi condiţionată de
fidelitatea fiecărui genotip faţă de alogamie sau de autogamie. Astfel porumbul, la care
alogamia deţine ponderea cea mai mare, reacţia la consangvinizare este foarte puternică
şi de aici rezultă şi efectul heterozis maxim. La sfecla de zahăr, la cânepă şi în special la
dovleac, unde procentul de autogamie este mare, reacţia la consangvinizare este mică şi
de aici efectul heterozis al hibrizilor în F1 este foarte mic.
Efectele consangvinizării şi baza lor genetică
Consangvinizarea plantelor alogame se exteriorizează în fenotip prin trei efecte
principale şi anume:
a. – Reducerea vitalităţii plantelor.
b. – Scăderea variabilităţii în cadrul liniilor consangvinizate.
c. – Desfacerea populaţiei iniţiale în biotipurile constituente.
3.2.1.2.a. Reducerea vitalităţii plantelor-este foarte evidentă chiar de la prima
autopolenizare şi se manifestă prin:
- scăderea vertiginoasă a capacităţii de producţie, determinată de reducerea
valorii componentelor ei de bază;
- creşterea ponderii plantelor slab dezvoltate, a celor nedezvoltate sau a celor cu
defecte morfologice şi fiziologice;
- scăderea vertiginoasă a taliei plantelor, a numărului de frunze pe plantă, a
mărimii frunzelor şi, de aici, scăderea valorilor suprafeţei foliare, a intensităţii
fotosintetice, a randamentului fotosintetic etc.;
- apariţia de plante albinotice, sectoare internervurale pe frunze cu deficienţe
clorofiliene, anomalii florale, etc.;
39
 - sensibilitate ridicată la boli, cădere, scuturare.
Reducerea vitalităţii se manifestă mai puternic în primele generaţii de
consangvinizare, după care la C7–C10 se înregistrează un minimum de
consangvinizare, ceea ce înseamnă că reducerea vitalităţii la următoarele
consangvinizări este foarte mică.
Depresiunea prin consangvinizare se manifestă la toate speciile alogame indiferent
de gradul lor de autosterilitate, fiind în corelaţie directă cu ponderea polenizării
plantelor cu polen străin (alogamie). Astfel, dacă alogamia deţine o pondere ridicată în
totalul plantelor polenizate (cum e cazul la porumb), atunci şi curba scăderii vitalităţii
plantelor consangvinizate este mai abruptă, iar minimum de consangvinizare apare mai
de timpuriu (la porumb după C6–C7 ).
Dacă dimpotrivă alogamia deţine o pondere mai redusă (ex. dovleacul), curba
scăderii vitalităţii este lentă, iar minimum de consangvinizare se instalează mai târziu.
3.2.1.2.b. Scăderea variabilităţii în cadrul liniilor consangvinizate
Acest efect negativ se manifestă prin uniformitatea fenotipică ridicată a indivizilor
unei linii consangvinizate în generaţii avansate de autopolenizare. Uniformitatea
fenotipică ridicată este determinată de gradul ridicat de homozigoţie şi reducerea
corespunzătoare a heterozigoţiei.
3.2.1.2.c. – Desfacerea populaţiei iniţiale în biotipurile constituente
Reprezintă efectul negativ care prezintă cea mai mare importanţă pentru lucrările
de ameliorare şi fără importanţă pentru activitatea de producţie. Datorită
acestui efect, consangvinizarea repetată a alogamelor permite izolarea genotipurilor
homozigote valoroase cu importanţă pentru lucrările de ameliorare.
Numărul maxim de genotipuri homozigote ce se pot obţine dintr-o plantă
consangvinizată se poate determina în funcţie de numărul factorilor heterozigoţi
existenţi iniţial, înaintea consangvinizării folosind relaţia:
x = 2n în care: x = numărul genotipurilor homozigote iar n= numărul
factorilor heterozigoţi existenţi înainte de consangvinizare.
Trecerea factorilor dominanţi şi recesivi în stare homozigotă şi gruparea lor în cele
mai variate combinaţii posibile, desfacerea materialului iniţial supus consangvinizării,
atunci când posedă numai o singură pereche de factori are loc după următorul model:
Nr. gen. HETERO-
consang. ZIGOŢIE (%)

C0 Aa 100,0
C1 Aa Aa aa 50,0
C2 Aa Aa aa 25,0
C3 Aa Aa aa 12,5
C4 Aa Aa aa 6,3
C5 Aa Aa aa 3,2
C6 Aa aa 1,6
C7 Aa aa 0,8
40
 c. Folosirea liniilor consangvinizate în ameliorarea plantelor
Vitalitatea scăzută a liniilor consangvinizate ca rezultat al homozigoţiei se
concretizează printr-o capacitate de producţie redusă. În consecinţă, liniile
consangvinizate nu prezintă importanţă pentru producţia agricolă; în schimb prezintă
mare interes în obţinerea efectului heterozis la hibrizii F1.
Astfel, în funcţie de etapele hibridării şi de numărul liniilor consangvinizate
participante, hibrizii ce se obţin prin folosirea liniilor consangvinizate pot fi:
Hibrizi simpli – (A x B) – obţinuţi prin încrucişarea a două linii consangvinizate
care posedă o capacitate combinativă specifică ridicată. Aceşti hibrizi posedă cel mai
mare efect heterozis şi oferă cele mai mari sporuri de producţie, întrucât starea de
heterozigoţie este în proporţie de 100%. Datorită faptului că producţia de sămânţă în F0
la hibrizii simpli este mică, iar preţul de cost este foarte ridicat, s-a trecut la producerea
de sămânţă comercială de hibrizi triliniari sau dubli la care heterozisul este diminuat.
Hibrizii triliniari – (A x B) x C – obţinuţi prin încrucişarea dintre un hibrid simplu
– ca formă maternă şi o linie consangvinizată-ca formă paternă.
Hibrizii dubli – (A x B) x (C x D) – obţinuţi prin încrucişarea a doi hibrizi simpli.
Faţă de hibrizii simpli, hibrizii dubli prezintă efectul heterozis mai scăzut datorită
segregării hibrizilor simpli parentali.
Hibrizii complecşi – ( A x B) x (C x D) x (E x F) x (G x H) – se folosesc mai
puţin deoarece efectul heterozis este foarte mult diminuat.
Toţi aceşti hibrizi ce se obţin se folosesc numai o singură generaţie, F1, pentru
scopurile de producţie; pentru scopurile ameliorării se folosesc în continuare generaţiile
segregante F2–F5.
Soiurile sintetice – se obţin prin încrucişarea liberă a unui număr mai mare de
patru linii consangvinizate şi care manifestă o capacitate de combinare specifică
ridicată. Soiurile sintetice se pot menţine în cultură mai multe generaţii întrucât efectul
heterozis se menţine mai mult timp. Este metoda de ameliorare la culturile furajere
perene (leguminoase şi graminee).
Heterozisul şi folosirea lui în ameliorarea plantelor
Heterozisul (vigoarea hibridă) – reprezintă suma caracterelor şi însuşirilor care
determină superioritatea hibrizilor din F1, faţă de ambele forme parentale. Vitalitatea ,
vigurozitatea, fertilitatea şi productivitatea ridicată a hibrizilor din F1 se datorează stării
de heterozigoţie ce predomină la hibrizii din F1.
Din punct de vedere al caracterelor şi însuşirilor afectate, se deosebesc mai multe
forme de heterozis: somatic (modificarea creşterii şi dezvoltării); reproductiv
(modificarea numărului, mărimii şi greutăţii seminţelor); adaptiv (modificarea reacţiei
la condiţiile de mediu) şi metabolic (modificarea proceselor metabolice).
Heterozisul de tip reproductiv prezintă cel mai mare interes pentru scopurile
producţiei agricole, în timp ce restul formelor de heterozis interesează activitatea de
ameliorare a plantelor.

41
 Evidenţierea efectului heterozis, pentru un anumit caracter sau însuşire, se face prin
determinarea valorilor respective, mai întâi la cele două forme parentale şi apoi la
hibridul obţinut în F1. Efectul heterozis, exprimat prin indicele heterozis (Ih) se
calculează astfel:

X (F1 ) 2× X(F1)
Ih = × 100 Ih = ×100
X (A ) + X (B ) X(A) + X(B)
2 în care:
X(F1)- valoarea medie a caracterului/ însuşirii la hibridul F1;
X(A) - valoarea medie a caracterului/ însuşirii la forma maternă;
X(B) - valoarea medie a caracterului/ însuşirii la forma paternă;

3.2.1.3. Mutageneza
Mutaţiile sunt schimbări ereditare bruşte care apar în constituţia genetică a unui
individ sub acţiunea unor factori mutageni. Indiferent de felul şi natura lor, mutaţiile
sunt importante pentru că dau naştere la constituţii ereditare noi, ce se transmit ereditar.
Spre deosebire de hibridare, unde schimbarea genotipului se datorează recombinării
factorilor ereditari ce aparţin la doi indivizi diferiţi, în mutageneză genotipul se schimbă
sub acţiunea unor factori externi, fără participarea unei eredităţi străine.
Sediul tuturor mutaţiilor îl constituie aparatul ereditar şi, mai ales, constituentul de
bază al acestuia, ADN. Fără ca sursa mutagenă să acţioneze la nivelul ADN, nu se poate
vorbi de mutaţii sau de procese mutagene. Întotdeauna mutaţiile apar brusc, la nivelul
materialului genetic, dar manifestarea lor se poate evidenţia mai devreme sau mai târziu,
în mod direct (prin analize biometrice), sau indirect (prin analize biochimice) în funcţie
de numeroşi factori ca: structura genetică a indivizilor, organul indus, tipul de mutaţie,
agentul mutagen etc. Mutaţiile pot să apară la toate organismele şi reprezintă o
posibilitate considerabilă de realizare a variabilităţii genetice.
Mutaţiile se deosebesc de modificaţii, care sunt schimbări fenotipice provocate de
mediu şi nu sunt ereditare. Un exemplu tipic de modificaţie îl oferă plantele de ciuboţica
cucului (Primula sinensis). Atunci când plantele acestei specii cresc în zone cu
temperaturi mai mari de 300C prezintă florile de culoare albă - var. alba, iar atunci când
temperatura scade sub 300C prezintă florile de culoare roşie – var. rubra. Hibrizii în F1
dintre plantele cu flori albe şi cele cu flori roşii, vor prezenta florile numai de culoarea
dominantă-roşie, indiferent de temperatura zonei. Modificările nefiind ereditare, nu
interesează în procesul de ameliorare. În activitatea de ameliorare prin mutageneză se
foloseşte următoarea terminologie:
Mutaţia - biotipul care a suferit mutaţia;
Genă mutantă - gena modificată prin mutaţie;
Mutageneză - procesul de schimbare a materialului genetic;
Agent mutagen - factorul fizic, chimic sau biologic care acţionează asupra
materialului genetic producând mutaţia;
42
 Genă sălbatică - (gena standard) – gena din care provine mutaţia.
M0; M1...Mn - mutantele pe generaţii atunci când nu se precizează agentul mutagen.
X0 ; X1 ; X2 ... Xn -mutantele obţinute prin folosirea razelor X .
Γ0 ; Γ1 ; Γ2... Γn – mutantele obţinute prin iradieri cu raze gamma.
β0 ; β1 ; β2..... βn -mutantele obţinute prin iradieri cu raze β.
3.2.1.3.a. Clasificarea şi caracterizarea mutaţiilor
a – După modul de apariţie:
- Mutaţii naturale
- Mutaţii artificiale
b – După mărimea efectului fenotipic:
– Macromutaţii
– Micromutaţii
c – După modul de manifestare:
- Mutaţii morfologice
- Mutaţii fiziologice
- Mutaţii biochimice
d – După locul apariţiei:
- Mutaţii gametice
- Mutaţii somatice
e – După natura substratului material al eredităţii:
- Mutaţii cromozomale
- Mutaţii extranucleare
- Mutaţii genice.
– Mutaţiile naturale (spontane) – sunt schimbări bruşte ale genomului, fără
intervenţia omului. Cauzele care determină mutaţiile naturale sunt:
- efectul razelor cosmice care este mai pregnant la mari altitudini;
- radioactivitatea pământului prin conţinutul în uraniu, radiu;
- radiaţiile carbonului şi potasiului din plante;
- variaţiile de temperatură în regiunile reci ale globului;
- prezenţa în exces a manganului în sol etc.
Frecvenţa mutaţiilor naturale se consideră a fi de 2–5%, din care numai 1% sunt
vizibile. La autogame frecvenţa mutaţiilor este mai mică în comparaţie cu plantele
alogame şi cele cu înmulţire vegetativă. Prima mutantă naturală a fost identificată de
Sprenger, în 1590 la Chelidonium majus – fiind denumită Chelidonium laciniatum.
În continuare s-au mai identificat mutante naturale la: fragi (fragul monofil); la plop
(piramidal); la grâu (formele speltoide şi pitice); la cânepă (formele intersexuate); la
lupin (formele fără alcaloizi); la cartofi (tuberculi de culoare diferită) etc.
Unele mutante au o mare folosinţă practică. Exemplu: peste 85% din suprafaţa
cultivată cu lalele în Olanda, reprezintă culturi cu forme mutante (se cunosc peste 60 de
mutante de lalele).

43
 Se consideră că variabilitatea ridicată ce se înregistrează la legume şi flori este o
consecinţă a mutaţiilor naturale provocate prin oscilaţiile permanente de temperatură pe
faze de vegetaţie (seră, solar, câmp etc.). Fiind greu de prevăzut, mutaţiile naturale nu
prezintă interes deosebit în ameliorarea plantelor.
a2 – Mutaţiile artificiale (induse) – reprezintă schimbările bruşte provocate de om
în laborator sau în câmp, prin intermediul agenţilor mutageni. Mutaţiile artificiale s-au
înregistrat în 1927 de către H.J. Müller, prin folosirea razelor X asupra Drosophilei
melanogaster. Prin iradiere cu raze X, frecvenţa mutaţiilor artificiale pentru această
specie a crescut de 150 ori comparativ cu 1-2% la mutaţiile naturale. Ulterior, numeroşi
cercetători care s-au ocupat de mutageneză au constatat următoarele:
- rata mutaţiilor artificiale este direct proporţională cu doza de iradiere;
- nu există nici o deosebire între mutaţiile naturale şi cele artificiale;
- modificările mutagene se transmit ereditar.
S-a desprins astfel concluzia că mutaţiile artificiale reprezintă o posibilitate foarte
mare în crearea unei noi variabilităţi genetice cu implicaţii majore în activitatea de
ameliorarea plantelor.
3.2.1.4. Ploidia (poliploidia)
Ploidia sau poliploidia reprezintă fenomenul genetic de multiplicare a garniturilor
cromozomale sau a cromozomilor.
3.2.1.4.a.– Importanţa poliploidiei-constă în rezolvarea unor probleme cuprinse în
principal pe următoarele trei grupe:
- probleme privind evoluţia apariţiei noilor soiuri de plante, poliploidia fiind
factorul primar care a contribuit în mare măsură la formarea actualelor soiuri şi speciilor
de plante cultivate. Este important de remarcat că există o corelaţie pozitivă între gradul
de poliploidie şi valoarea plantelor cultivate. La aceasta mai adăugăm că cea mai mare
parte din producţia mondială de glucide, grăsimi şi de proteine sunt realizate de către
plantele poliploide. De asemenea, s-a mai constatat că în cadrul aceluiaşi gen, speciile
poliploide prezintă importanţă mai mare comparativ cu speciile cu număr redus de
cromozomi. Acesta a fost şi motivul care a stat la baza obţinerii poliploizilor artificiali.
Determinând apariţia unor plante mai viguroase , prin creşterea volumului celulelor în
urma multiplicării garniturilor cromozomiale şi prin favorizarea fixării unor hibrizi
interspecifici sub formă de amfidiploizi, poliploidia a dat naştere la noi specii (ex.
triticale) care s-au extins dincolo de arealul de existenţă a speciilor diploide.
- probleme privind ameliorarea plantelor prin inducerea pe cale artificială a
variabilităţii genetice şi selecţionarea celor mai valoroase descendenţe. Odată cu
descoperirea factorilor poliploidizanţi, ameliorarea plantelor a folosit şi va folosi
avantajele pe care le poate oferi multiplicarea garniturilor sau numărului de cromozomi,
cum ar fi:
a) – obţinerea unor dimensiuni mai mari ale diferitelor părţi ale plantei, ceea ce
constituie un mare avantaj mai ales la speciile cultivate pentru organe vegetative sau în

44
floricultură (ex. sfecla de zahăr şi furajeră, trifoiul roşu, viţa de vie, narcisele etc.).
Trebuie făcută precizarea că la plantele producătoare de seminţe acest avantaj (mărirea
dimensiunii) este anulat prin scăderea fertilităţii poliploizilor;
b) – sporirea productivităţii şi a calităţii – exemplu, la porumbul tetraploid (4 x) se
obţin plante mai viguroase, mai productive şi cu 20% spor în vitamina A faţă de
porumbul diploid;
c) – obţinerea unor caractere noi, prin poliploidizare care la formele diploide nu
există (ex. sfecla poliploidă este mai rezistentă la cercosporioză comparativ cu sfecla
diploidă, secara tetraploidă are calităţi biochimice superioare etc.);
d) – favorizarea polenizării străine prin poliploidizare se foloseşte cu succes la
ameliorarea sfeclei de zahăr. Astfel, prin folosirea ca formă maternă, sfecla tetraploidă
într-o anumită proporţie şi a formei paterne sfecla diploidă, se obţine sămânţa hibridă
triploidă care prezintă două avantaje în activitatea de producţie şi anume: primul avantaj
datorat poliploidizării prin creşterea masei vegetative a rădăcinii şi al doilea avantaj
datorat efectului heterozis al hibrizilor în F1 prin obţinerea de sporuri mari de producţie,
atât faţă de formele tetraploide, cât şi faţă de formele diploide;
e) – sterilitatea poliploizilor cu număr impar de garnituri reprezintă un mare
avantaj economic pentru unele specii de plante cum este cazul pepenilor verzi sau
galbeni. Prin încrucişarea tetraploizilor cu diploizi rezultă triploizii fără seminţe,
datorită sterilităţii hibrizilor în F1;
f) – fixarea stării de heterozigoţie reprezintă o mare perspectivă pentru ameliorare.
Dublarea numărului de cromozomi permite ca fiecare gamet să posede doi cromozomi
omologi, care pot fi diferiţi din punct de vedere al genelor. Astfel se pot obţine plante cu
grad mai mare de heterozigoţie, care să rămână neschimbat chiar şi atunci când se
autopolenizează. Prin această metodă ar fi posibilă fixarea heterozisului mai multe
generaţii succesive, la acelaşi nivel, pentru porumb şi alte specii cultivate;
g) - îmbinarea genomurilor de la specii diferite, prin poliploidizare şi realizarea
amfidiploizilor, aşa cum e cazul hibridului grâu x secară, denumit triticale.
- probleme privind genetica interacţiunilor ce se realizează între genotip şi fenotip,
între genotip şi mediu, interacţiuni care vor explica în viitor importante aspecte
ştiinţifice ce vor fi folosite în cadrul “ingineriei genetice”.
Se pretează la poliploidizare:
- speciile de plante cu garnituri cromozomiale reduse;
- speciile de plante alogame se pretează mai bine faţă de cele autogame;
- speciile de plante cu înmulţire vegetativă se pretează mai mult comparativ cu
cele ce se înmulţesc sexuat.
3.2.1.5. SELECŢIA PRACTICATĂ ÎN PROCESUL DE AMELIORARE
3.2.1.5.a. Importanţa selecţiei
În sens larg, selecţia (alegerea) reprezintă un proces natural sau artificial, care
favorizează supravieţuirea sau înmulţirea preferenţială a unor plante sau a unui grup de

45
plante. În ameliorarea plantelor se foloseşte numai selecţia artificială. Aceasta constituie
o anumită metodologie specifică pe care o aplică amelioratorul asupra materialului
iniţial, din care se extrag şi se înmulţesc plantele sau grupele de plante ce corespund
obiectivelor ameliorării. Alegerea (selecţia) acestor genotipuri noi şi valoroase poartă
denumirea de plante elită şi continuă pe toată durata procesului de ameliorare şi chiar în
etapa producerii şi înmulţirii seminţelor.
Există o diferenţă evidentă între cerinţele unei plante elită folosită în procesul de
ameliorare şi planta elită folosită în procesul producerii de sămânţă, după cum urmează:
În procesul de ameliorare – planta elită trebuie să corespundă obiectivului
(obiectivelor) ameliorării.
În procesul producerii de sămânţă -planta elită trebuie să corespundă caracterelor
şi însuşirilor tipice (originale) soiului sau hibridului iniţial zonat şi omologat.
Selecţia (alegerea) se practică atât în materialul iniţial de bază, cât şi în materialul
iniţial nou creat: în primul caz, soiurile nou create se consideră obţinute prin metoda
specifică de selecţie aplicată, iar în cel de al doilea caz, soiul nou obţinut se consideră că
aparţine fie metodei de hibridare, fie consangvinizării, mutagenezei ori ploidiei
(poliploidiei). În acest ultim caz, selecţia doar completează şi finalizează obţinerea
noului soi. Oricum, în funcţie de materialul iniţial folosit, se adoptă metodele
diferenţiate şi specifice de selecţie.
3.2.1.5.b. Baza teoretică a selecţiei – constă în variabilitatea genotipică a
materialului iniţial, de eritabilitatea ridicată a caracterelor şi însuşirilor urmărite şi de
posibilităţile pe care le are amelioratorul de a găsi, în materialul iniţial plantele elită ce
corespund scopurilor ameliorării. Întrucât selecţia nu crează forme noi, ci doar reţine
plantele valoroase din materialul iniţial, variabilitatea genotipică a acestuia este
hotărâtoare pentru eficienţa selecţiei.
Variabilitatea oricărui material iniţial (de bază sau nou creat), cuprinde două
componente: variabilitatea caracterelor şi variabilitatea însuşirilor acestuia.
Caracterele-reprezintă totalitatea particularităţilor morfologice distinctive ale unui
individ ca: formă, mărime, culoare, structură etc.
Însuşirile-reprezintă totalitatea particularităţilor fiziologice, biochimice şi
tehnologice ale unui individ ca: precocitate, calitate, rezistenţă la stresurile climatice şi
fitopatogenice etc.
Oricare caracter sau însuşire al unei forme vegetale, prezintă-într-o măsură mai
mare sau mai mică-modificaţii şi variaţii.
Modificaţiile-reprezintă totalitatea variabilităţii provocate de către condiţiile de
mediu. Modificaţiile nu sunt ereditare şi de multe ori încurcă munca amelioratorului
deoarece, într-o anumită măsură acoperă variabilitatea. S-a stabilit pe cale
experimentală că, cu cât gradul de modificabilitate al unui caracter/ însuşire este mai
mic, cu atât vor fi mascate mai puţin variaţiile ereditare. Aşa se face că pentru selecţie
se consideră drept corespunzătoare acele caractere/însuşiri care au un grad redus de

46
modificabilitate (adică V < 10) şi drept necorespunzătoare acele caractere/ însuşiri cu un
grad mai mare al modificabilităţii (V > 10).
Variaţii – reprezintă totalitatea variabilităţii condiţionate genetic. Această
variabilitate genetică se transmite ereditar, prezintă cea mai mare importanţă în procesul
de ameliorare şi se află în corelaţie inversă cu modificaţiile. Cu cât variabilitatea
genetică va fi mai mare, modificaţiile vor fi mai mici, iar şansele reuşitei în ameliorare
sunt mai mari.
Mărimea variabilităţii într-un anumit grup de indivizi se calculează cu ajutorul
varianţei (s2). Pe această bază, dacă vom nota modificaţiile cu M, iar variaţiile genetice
cu G şi variabilitatea totală sau fenotipică cu F, vom avea

F=M+G s2F = s2M + s2G

sau

Separarea celor două componente ale variabilităţii fenotipice, adică variabilitatea

modificaţiilor (s2M) şi variabilitatea genotipică (s2G) prezintă cea mai importantă
preocupare în activitatea de ameliorare. În acest scop s-a stabilit că variabilitatea
genotipică, fiind cea care se transmite pe cale ereditară, să fie exprimată prin
coeficientul de eritabilitate (heritabilitate) sau varianţa aditivă (h2).
Coeficientul de eritabilitate se determină astfel:

Determinările concrete ale acestor indici se realizează în cadrul aplicaţiilor practice.

În afara modificaţiilor şi variaţiilor, în studiul genetic al caracterelor trebuie să se
ţină seama şi de existenţa corelaţiilor. Prin corelaţie se înţelege legătura ce există între
două sau mai multe caractere, legătură ce se manifestă de aşa manieră încât caracterele
respective nu se pot despărţi, transmiţându-se ereditar, în bloc. S-a stabilit de asemenea,
că există corelaţii aparente, care în realitate sunt modificaţii şi corelaţii reale,
condiţionate genetic, sunt ereditare fiind datorate fenomenelor de asociere a unor gene.
Variabilitatea genotipică este influenţată în mare măsură de specie, dar, mai ales de
modul reproducerii plantelor.
La autogame-prin autofecundare continuă, rezultă genotipuri homozigote, deci,
identice din punct de vedere genetic. În acest caz întreaga variabilitate fenotipică
aparţine modificaţiilor (s2M) provocate de influenţa condiţiilor de mediu. Eventualele
variaţii genotipice care pot să apară, şi aceasta cu totul întâmplător, se datorează
mutaţiilor, hibridărilor şi poliploidizărilor naturale (spontane). Astfel, selecţia este
eficientă doar repetată de maximum 2-3 ori, întrucât imediat se instalează uniformizarea
populaţiilor, rezultând liniile pure.
La alogame-ca urmare a polenizărilor străine repetate, a recombinărilor genetice
anuale, populaţia se află într-o stare de heterozigoţie permanentă. Aici variabilitatea
genotipică (s2G) este diferită de zero, se menţine la valori ridicate, coeficientul de

47
eritabilitate este mare, iar selecţia, în special selecţia individuală repetată este foarte
eficientă şi chiar necesară.
La plantele cu înmulţire vegetativă-(cartoful) – prin reproducerea numai pe cale
vegetativă nu se înregistrează variaţii, ci doar modificaţii. Variabilitatea genetică,
datorată doar mutaţiilor, hibridărilor şi ploidizărilor spontane, este mică şi efectul
selecţiei redus.
3.2.1.5.c. Clasificarea şi caracterizarea metodelor de selecţie
Prima lucrare ce se execută în cadrul oricărei metode de selecţie, constă în
alegerea plantelor elită. După modul cum se aleg plantele elită distingem următoarele
metode de selecţie:
1. Selecţia în masă-elitele alese vor fi amestecate şi semănate în amestec;
2. Selecţia individuală-elitele alese vor fi individualizate şi urmărite separat în
următoarele descendenţe

3.2.2. METODE NECONVENŢIONALE FOLOSITE ÎN AMELIORARE

Deşi aportul metodelor convenţionale în ameliorarea plantelor nu a fost epuizat
complet, se conturează părerea că agricultura viitorului se va găsi într-un impas generat
de cerinţele alimentare mereu în creştere şi diminuarea surselor de producere a acestora.
În acelaşi timp, geneticienii şi amelioratorii consideră că ieşirea din acest impas
este posibilă prin crearea de noi genotipuri de plante prin metode neconvenţionale care
permit cumularea în structura ereditară a unei plante a unui număr mare de gene
valoroase, chiar dacă acestea se găsesc la specii îndepărtate taxonomic. Menţionăm că
metodele convenţionale de ameliorare nu pot rezolva acest transfer, datorită existenţei
unei mari diferenţe între genele speciilor îndepărtate taxonomic. Dintre asemenea
bariere menţionăm: macrostructuri de împerechere, bariere prin nepotriviri
cromozomale, de sinaptizare şi disjuncţie, în incongruenţa moleculelor de la nivelul
ADN, ARN şi a proteinelor, absenţa omologiilor dintre secvenţele nucleotidelor,
nepotrivirea subunităţilor proteice de a forma enzime oligometrice sau multimetrice etc.
Recombinările interspecifice obţinute în ultimile decenii, graţie ansamblului de
metode neconvenţionale cuprinse în genericul “inginerie genetică” oferă şanse reale de
rezolvare la timp şi integral a tuturor cerinţelor de consum ce le solicită viitorul mileniu.
Facem precizarea că toate metodele neconvenţionale operează cu gene, cromozomi,
celule, ţesuturi sau organe întregi, fără participarea proceselor sexuale ci, numai a
proceselor asexuate (vegetative). Sunt considerate, până în prezent, ca metode
neconvenţionale ce se folosesc în ameliorarea viitoarelor genotipuri de plante,
următoarele:
3.2.2.1. – Tehnologia ADN recombinant;
3.2.2.2. – Culturile “in vitro”;
3.2.2.3. – Metoda haploidiei;
3.2.2.4. – Hibridările somatice (hibridările celulare).

48
 3.2.2.1. TEHNOLOGIA ADN RECOMBINANT
Revoluţia eficienţei biologice reprezintă un concept lărgit în care pot fi incluse
toate intervenţiile omului asupra patrimoniului ereditar al organismelor vii în scopul
transformării lor potrivit intereselor practice. Obiectivul major al modificării
organismelor este crearea de ideotipuri care să reunească caractere şi însuşiri
avantajoase ce se află dispersate în cadrul varietăţilor dintr-o specie sau chiar în cadrul
speciilor mai îndepărtate. Asemenea noi recombinări de material genetic prin metode
convenţionale, mai ales între speciile îndepărtate sunt supuse unor numeroase bariere
ca: dificultăţi de împerechere, nepotriviri cromozomiale, incongruenţe moleculare la
nivelul ADN, ARN şi chiar a proteinelor.
Toate asemenea obstacole în realizarea de recombinări interspecifice pot fi depăşite
prin folosirea unor noi tehnici şi tehnologii cuprinse într-un termen generic de “inginerie
genetică”, cu scopul de a obţine noi structuri genetice cu proprietăţi premeditate.
Până în prezent, cea mai cunoscută şi utilizată metodă a ingineriei genetice o
reprezintă TEHNOLOGIA ADN RECOMBINANT – metodă ce permite amplificarea
unor fragmente de ADN ori ansamblarea diferită a unor fragmente de ADN în cadrul
unui genom, astfel încât se obţine o nouă structură genetică. De asemenea, prin aceeaşi
tehnologie, se poate introduce într-un organism receptor gene diferite ce pot contribui la
realizarea unei protecţii biologic active, la creşterea capacităţii de replicare şi exprimare
fenotipică etc. Tehnologia ADN recombinant reprezintă şi un instrument valoros în
cunoaşterea bazelor genetice fundamentale, în manipularea/clonarea genelor pentru
obţinerea de noi organisme programate. În acelaşi timp, fiind un instrument de
introspecţie a materialului genetic, tehnologia ADN recombinant facilitează analiza
expresiei genice, a reglării expresiei genice, contribuie la elucidarea mecanismelor de
transfer, la studiul rearanjărilor genetice pe timpul diferenţierii şi embriogenezei.
Astfel prin manipularea genelor există posibilitatea obţinerii unor progrese
remarcabile în următoarele direcţii generale:
1 – Modificarea genetică a microorganismelor sub raport cantitativ/calitativ, dar şi
prin obţinerea de noi produse microbiene (enzime, antibiotice etc.).
2 – Modificarea genetică a plantelor superioare prin creşterea productivităţii,
îmbunătăţirea indicilor calitativi, introducerea capacităţii de fixare a azotului atmosferic.
3 – Transferul de gene la microorganisme pentru a sintetiza noi proteine, hormoni.
4 – Transformarea genetică a celulelor ce prezintă defecte ereditare.
Obiectivele majore ale tehnologiilor ADN recombinant sunt, deci, obţinerea de noi
substanţe deosebit de valoroase, cu costuri reduse, valorificarea materiilor prime şi a
materialelor neexploatate, echilibrarea balanţei proteice, energice etc.
3.2.2.2. CULTURILE “IN VITRO”
Culturile de explante “in vitro”, fragmente sau celule detaşate din plante
superioare, reprezintă biotehnologii de mare perspectivă în dezvoltarea unor industrii (în
prezent şi în viitorul apropiat), biotehnologii care deja au revoluţionat practica agricolă
tradiţională în special în domeniul producerii de sămânţă şi de material săditor.
49
 Succesele din ultimii ani – obţinute în realizarea de embrioni somatici – fac
posibile, din punct de vedere tehnic şi tehnologic, automatizarea operaţiunilor de
recoltare a acestora din mediul de cultură şi încapsularea lor pentru producerea de
seminţe artificiale. De asemenea, există posibilitatea robotizării întregului lanţ
tehnologic de operaţii “in vitro” ceea ce va asigura o mărire a eficienţei muncii de
multiplicare clonală, pe medii aseptice la o serie de plante cu interes economic şi cu
scăderea treptată a costurilor materialului semincer şi săditor.
3.2.2.3. HAPLOIDIA reprezintă starea (condiţia) ca un organism, ţesut ori celulă
să fie constituită din numărul de cromozomi pe care îi posedă gameţii normali ai speciei
respective (forma diploidă = 2n, haploidă = n). La plantele superioare (forme diploide
sau poliploide) starea de haploidie se confruntă cu greutăţi datorate dominanţei,
segregării etc. Haploidia (tehnica de cultură a anterelor) capătă o extindere continuă,
astfel că în prezent s-au obţinut haploizi la 150 specii, care aparţin la 52 genuri şi 23
familii mono şi dicotiledonate.
3.2.2.4. HIBRIDĂRILE SOMATICE
Realizarea de soiuri/hibrizi superintensivi care să asigure o producţie medie de 12
– 15 t/ha la grâu şi orz, de 20 – 25 t/ha la porumb etc., impune modificarea
fundamentală a substratului genetic, a morfologiei, fiziologiei, biochimiei şi ecologiei
plantelor, adică transformarea lor genetică. Sunt necesare:
- ruperea şi recombinarea genetică a unor grupe linkage naturale pentru a depăşi
antagonismele genetice dintre capacitatea de producţie şi însuşirile de rezistenţă
sau dintre producţie şi calitate;
- folosirea de noi surse de germoplasmă;
- încorporarea genelor de rezistenţă la noile genotipuri.
Această transformare genetică se poate realiza cu metodele convenţionale de
ameliorare numai în anumite limite, după care este necesară folosirea de metode
neconvenţionale ce aparţin “ingineriei genetice”, cum ar fi: tehnologia ADN
recombinat, culturile “in vitro” şi hibridările somatice.

Întrebări recapitulative:
1. Care sunt cerinţele alegerii corecte a metodei de ameliorare?
2. Clasificarea şi definirea principalelor metode de ameliorare.
3. Măsuri pentru realizarea corectă a unei hibridări.
4. Importanţa şi principalele forme ale hibridării sexuate.
5. Folosirea hibrizilor: efectul heterozis – clasificare, caracterizare, determinare.
6. Importanţa şi efectele negative ale consangvinizării.
7. Folosirea consangvinizării în ameliorarea plantelor.
8. Mutageneza ca metodă de ameliorare: definire, clasificare, caracterizare.
9. Poliploidia ca metodă de ameliorare: definire, clasificare, caracterizare.
10. Folosirea selecţiei - bazele teoretice, clasificare, caracterizare.
11. Importanţa, clasificarea şi definirea metodelor neconvenţionale.
50
Cap.4. AMELIORAREA PLANTELOR AUTOGAME
După modul de reproducere plantele se grupează în autogame (polenizare cu
polen propriu), alogame (polenizare cu polen străin) şi plante cu înmulţire vegetativă
(cartoful, topinamburul, hameiul etc.). La plantele autogame se întâlnesc trei situaţii:
cleistogamia (autogamia strictă), idiogamia (polenizarea se face cu polenul unei singure
flori) şi geitogamia (polenizarea se face cu polenul unei singure plante). Genetic, toate
aceste trei forme sunt identice, rezultând genotipuri homozigote.
Totuşi, amelioratorii cunosc şi faptul că în condiţii de cultivare nu se poate vorbi de
o autogamie perfectă, întrucât influenţe diverse, provocate de climă, tehnologie, agenţi
polenizatori, specificul soiurilor etc., modifică polenizarea plantelor existând cazuri
când abaterile sunt foarte semnificative. Este citat cazul grâului. cleistogam, când
alogamia deţine 14,5% sau chiar 26% la unele varietăţi. Prin aceasta populaţiile
autogame prezintă variabilitate genetică. Singurii indivizi ce prezintă variabilitate
genetică, în cadrul populaţiei cu autogame, sunt cei heterozigoţi, iar aceştia provin prin
abaterile de la panmixie, mutaţii, migraţie, selecţia, driftul genetic etc.
4.1. Ameliorarea grâului comun
Importanţă
Nici un aliment nu satisface atât de economic cerinţele omului în principii nutritive
şi active ca pâinea de grâu. Conţinutul mare în proteine (7 – 22%) şi structura
diversificată a acestora: gliadina 35 – 45%, glutenina 35 – 40%, globulina 15 – 20% şi
albumina 2 – 5%, conferă grâului un rol plastic, biocatalitic şi energetic foarte important
pentru organismul uman. De asemenea, conţinutul foarte mare în glucide 65 – 70% şi în
special zaharurile fermentescibile (maltoza, zaharoza etc.) determină ca pâinea de grâu
să fie şi o valoroasă sursă energetică. La acestea trebuie să adăugăm şi conţinutul în
grăsimi al embrionului de grâu (2 – 4%) precum şi în vitamina E (4 – 7 mg%).
Făina integrală de grâu (boabele de grâu) conţine complexul de vitamine B1
(tiamina 0,5 – 0,8mg%), B2 (riboflavina 0,2 – 0,4mg%), B5 (acidul pantotenic 3 –
5mg%), B6 (piridoxina 3 – 6mg%), vitamina PP (niacina 2 – 5mg%), grupul de vitamine
K1 (filochinona), K2 (farnochinona), K3 (menadiona) şi vitamina H (biotina) în cantităţi
mai modeste. În acelaşi timp, boabele de grâu sunt sărace în vitamina A (retinolul) şi au
lipsă totală a vitaminelor C şi D. Sărurile minerale ce se găsesc în boabele de grâu sunt:
fosfor (300–400mg%), potasiu (200–350mg%), magneziu (100–150mg%), fier şi fluor.
Pâinea de grâu, prin însuşirile de panificaţie conferite de gluten, asigură
alimentaţiei umane aproape întreaga serie de acizi aminici esenţiali: leucina, valina,
fenilalanina în cantităţi mai mari şi lizina, izoleucina, metionina, triptofanul, treonina şi
tirozina în cantităţi mici sau foarte mici. Consumul de pâine favorizează oxigenarea mai
bună a organismului, normalizarea metabolismului grăsimilor, colesterolului şi, drept
consecinţă, prevenirea arterosclerozei.
În furajarea animalelor grâul este mai valoros faţă de porumb prin:
- conţinutul dublu în proteine total (8 – 9% la porumb : 16 – 18% la grâu);
51
 - valoarea nutritivă a proteinelor datorată echilibrului aminoacizilor, lipsei
substanţelor antinutritive şi antivitaminice precum şi în conţinutul ridicat al
acizilor aminici esenţiali;
- nivelul producţiilor medii ridicate şi tehnologia de cultivare mecanizabilă
integral;
- preţul de cost al unui kilogram de grâu este mai redus faţă de porumb;
- volumul redus la jumătate al cantităţilor de furaje administrate pentru a se
înregistra, la minimum, acelaşi spor de greutate;
- timpul disponibil de care beneficiază cultivatorii de grâu ce poate fi folosit
pentru educaţie, sport, divertisment.
Obiectivele ameliorării grâului comun
Cerinţele unui soi nou de grâu, pentru condiţiile ţării noastre, sunt: capacitatea de
producţie maximă-peste 10 t /ha, conţinutul proteic mare – peste 15 – 17%, conţinutul în
gluten uscat – peste 10 – 12%, raport făină/pâine – 1,00/ 1,35, rezistenţa activă la
stresurile climatice şi fitopatogenice, reacţia favorabilă în condiţii de intensivizare.
Ameliorarea capacităţii de producţie – reprezintă obiectivul fundamental, ştiut fiind
că producţia de boabe este o însuşire deosebit de complexă deoarece la realizarea ei
interacţionează numeroase elemente morfologice, fiziologice şi tehnologice. Astfel, s-a
stabilit că unele caractere ca: MMB, densitatea şi numărul spiculeţelor pe rahis,
sterilitatea spiculeţelor bazale şi terminale prezintă o mare stabilitate genetică, în timp
ce lungimea rahisului, numărul boabelor în spiculeţ şi numărul boabelor în spicul
principal prezintă o stabilitate genetică mijlocie, iar numărul tulpinilor (fraţilor,
producţia pe plantă, numărul boabelor pe plantă) are o mare variabilitate.
Producţia de boabe este condiţionată, în ultimă instanţă, şi de rezultanta
interacţiunii dintre genotip şi mediu. De aceea, realizarea unui soi nou productiv prin
modificarea unui singur factor fizic sau morfologic nu se poate îndeplini, fiind necesară
găsirea unor posibilităţi de combinare ereditară a unor cât mai multe componente fără
eliminarea sau diminuarea contribuţiei pozitive a unor componente iniţiale.
Astfel, s-a constatat că prin creşterea numărului de fraţi pe plantă spicele devin mai
scurte, iar numărul boabelor pe spic scade, în timp ce prin creşterea numărului de
spiculeţe fertile şi a numărului de boabe pe spic, mărimea bobului scade şi invers.
Creşterea puternică a valorilor medii la una – două din aceste componente, fără
diminuarea celorlalte, se poate solda cu o producţie mai mare.
Capacitatea de producţie la grâu este condiţionată de componentele producţiei:
numărul spicelor fertile/unitate de suprafaţă, numărul boabelor/spic; greutatea
boabelor/spic, precum şi de rezistenţa la boli, dăunători şi condiţii nefavorabile.
Deşi condiţionate genetic, componentele producţiei sunt puternic influenţate de
factorii ecologici şi de cei agrofitotehnici. Elementul cel mai influenţat este numărul de
boabe/spic, iar cel mai puţin influenţat este greutatea boabelor. Există o corelaţie

52
pozitivă foarte pronunţată între producţia spicului principal şi producţia la unitatea de
suprafaţă, precum şi între suprafaţa foliară şi producţie.
Ca obiectiv de ameliorare, capacitatea de producţie la grâul comun a cunoscut şi va
cunoaşte o creştere ascendentă, deoarece este cel mai important obiectiv şi are cele mai
mari implicaţii în rezultatele economice şi sociale. Atunci când cel mai important
aliment pentru om – pâinea – lipseşte, este preferabilă şi pâinea de o calitate mai slabă.
Potenţialul de producţie al soiurilor de grâu din România este cuprins între 7 – 9 t/
ha dar, în condiţii de producţie, cu tehnologia pe care o aplică micii şi marii cultivatori,
se asigură 3 – 6 t/ ha (55 – 65% din potenţial). Cauzele acestor nivele mici ale
producţiei de grâu comun sunt multe şi se referă la nivelul tehnicii şi tehnologiei, la
pregătirea profesională, dar cel mai important factor negativ aparţine structurii genetice
a soiurilor. Faptul că soiurile actuale de grâu sunt soiuri polimorfe ori multiliniale, sunt
alcătuite dintr-un amestec de mai multe biotipuri sau linii transgresive specializate, în
anumite proporţii – determină ca pe parcursul producerii şi multiplicării seminţei să se
înregistreze o degradare biologică şi de aici scăderea potenţialului de producţie
Ameliorarea calităţii grâului comun
Între capacitatea de producţie şi conţinutul în proteine al boabelor de grâu există,
în general, o corelaţie negativă; genele care controlează conţinutul scăzut în proteină
sunt înlănţuite cu genele care controlează greutatea bobului.
Totuşi, la unele soiuri, această corelaţie nu se manifestă puternic, existând astfel
şanse reale de creştere a calităţii concomitent cu creşterea capacităţii de producţie. În
general, soiurile autohtone de grâu conţin 8 – 15% proteine total; 65 – 70% amidon, 1 –
2% grăsimi, săruri minerale, zaharuri etc.
Componentele calitative ale bobului de grâu comun sunt: conţinutul în proteine,
conţinutul în gluten şi calitatea acestora. Sub acest aspect proteinele din endosperm:
gluteina (47%) şi gliadina (53%), formează împreună un complex coloidal denumit
gluten şi care influenţează în mare măsură caracteristicile calitative ale pâinii exprimate
prin extensibilitate, elasticitate, rezistenţă la deformare, aspect, gust şi miros plăcut etc.
Grâul pentru pâine trebuie, în primul rând, să aibă însuşiri de măciniş bune, adică să
aibă boabele nici exagerat de tari, nici moi, pentru a se măcina normal şi a da o cantitate
de făină mare. Grânele cu bobul excesiv de tare au un randament scăzut de măciniş,
necesită un consum sporit de energie pentru măcinare. Grânele cu bobul moale se cern
mai greu necesitând un timp prelungit de cernere. Grâul pentru pâine trebuie să aibă
randament ridicat la măciniş, adică să dea o cantitate cât mai mare de făină din unitatea
de greutate boabe şi să aibă un conţinut scăzut de cenuşă. Randamentul la măciniş este
influenţat de greutatea hectolitrică.
O făină de bună calitate pentru panificaţie trebuie să aibă şi o capacitate ridicată de
absorbţie pentru apă, cerinţe reduse de oxidare, timp de frământare mijlociu sau nu prea
lung, o toleranţă satisfăcătoare la frământare şi la mânuirea aluatului şi un bun potenţial
în privinţa volumului pâinii. Acesta din urmă este legat şi de cantitatea de maltoză care

53
prin degradare dă naştere la gaze în masa aluatului, ceea ce determină creşterea aluatului
şi în final volumul pâinii. Pentru a atinge parametri buni în direcţiile menţionate, grâul
trebuie să aibă un conţinut ridicat de substanţe proteice şi un conţinut ridicat de gluten
de calitate superioară (elastic, tenace, rezistent). Conţinutul ridicat de substanţe proteice
şi o compoziţie echilibrată în aminoacizi a acestora este necesară şi pentru ca pâinea să
aibă o valoare nutritivă superioară.
Este cunoscută influenţa asupra calităţii a factorilor climatici, în special a
temperaturii şi umidităţii în ultimile două săptămâni dinaintea recoltării. S-a observat că
soiurile cu însuşiri superioare de panificaţie sunt mai puţin influenţate de condiţiile
nefavorabile din această perioadă.
Conţinutul în proteine, şi în mod deosebit în gluten, prezintă o mare variabilitate
atât controlului genic, dar mai ales în privinţa influenţei condiţiilor de mediu şi
tehnologice. Astfel, condiţiile specifice din timpul formării bobului influenţează
conţinutul în proteine şi gluten după cum urmează:
- umiditatea redusă şi temperatura ridicată (din aer şi sol) măreşte conţinutul de
proteine şi gluten;
- umiditatea mare şi temperatura scăzută (din aer şi sol) scade conţinutul în
proteine şi gluten;
- fertilizarea cu doze progresive de azot-într-o rată de 50 kg/ha s. a. (N50; N100;
N150) determină o creştere a conţinutului proteic cu câte 1% pentru fiecare doză
de 50 kg/ha azot s. a.;
- boabele din treimea superioară a spicului au proteină mai puţină comparativ cu
restul de două treimi;
Sub aspect calitativ, la grâu interesează şi conţinutul în lizină care este cuprins
între 2,0 – 4,2 mg/ 100g proteină. Mai menţionăm că dozele progresive cu azot, deşi
măresc conţinutul în proteine total, determină reduceri în conţinutul de lizină.
Posibilitatea creşterii conţinutului proteic şi a calităţii acestuia există, prin
realizarea de hibridări intraspecifice şi chiar interspecifice. Astfel, amfiploidul Triticale
(grâu x secară) poate mări conţinutul proteic la 18,26 – 21,11 %, în timp ce, în aceleaşi
condiţii, grâul avea 13,68%, iar secara 10,80%. Chiar şi mutageneza poate oferi
posibilitatea ameliorării calităţii grâului (soiurile Sharbati Sonova şi Novosibiskaia-67).
Ameliorarea precocităţii – prezintă interes pentru toate zonele de cultură din ţara
noastră, din următoarele considerente:
- soiurile precoce pot scăpa de efectele negative ale secetei atmosferice şi chiar a
solului din timpul verii, înregistrându-se acea rezistenţă pasivă;
- soiurile precoce de grâu oferă posibilitatea practicării sistemului de agricultură
cu două culturi pentru boabe pe an pe terenurile irigate. Astfel, dacă grâul se va
recolta până la sfârşitul lunii iunie, în zonele sudice irigabile, există posibilitatea
obţinerii unor producţii foarte eficiente de porumb boabe (hibrizi timpurii), de
fasole boabe (soiuri precoce), de soia (soiuri precoce), sorg, mei, cartofi etc.

54
 Precocitatea sub aspectul înspicatului şi coacerii este o însuşire ereditară cu o
gamă largă de variabilitate, afectată de mersul condiţiilor de mediu pe durata vegetaţiei.
Precocitatea este o însuşire deosebit de importantă a soiurilor de grâu, ea permiţând
o armonizare mai bună între fazele şi stadiile critice de dezvoltare ale plantelor şi
condiţiile climatice şi de cultură, ceea ce contribuie la asigurarea unei stabilităţi mai
bune a producţiei de boabe. Studiul eredităţii precocităţii trebuie să se bazeze neapărat
pe studiul genetic al proceselor fiziologice ale creşterii şi dezvoltării plantelor.
Ameliorarea pentru precocitate trebuie să urmărească, în condiţiile climatice date,
perioadele critice ale ontogeniei, în scopul evitării sau atenuării acţiunii distructive a
unor factori nefavorabili. Tendinţa actuală de a se cultiva soiuri de grâu mai timpurii în
aproape toate zonele ţării este pe deplin justificată şi acest lucru impune orientarea
lucrărilor de ameliorare la grâu înspre obţinerea de soiuri precoce, productive şi de
calitate superioară, adaptate condiţiilor de mediu locale, rezistente la atacul la boli şi
dăunători şi la condiţiile nefavorabile ale mediului extern.
Ameliorarea rezistenţei la iernare – reprezintă un obiectiv important pentru toate
zonele de cultură ale grâului, deoarece condiţiile vitrege din timpul iernii (variaţiile
termice, terenul neacoperit cu zăpadă sau stratul de zăpadă prea gros, acoperirea cu
gheaţă etc.) provoacă distrugerea sau asfixierea plantelor sau sensibilizarea acestora la
atacul bolilor. În general, soiurile de grâu autohtone manifestă o rezistenţă sporită la
iernare şi, mai ales în ultima vreme, nu s-au înregistrat cazuri de distrugere a grâului pe
suprafeţe mari, deşi condiţiile din toamnă n-au fost dintre cele mai favorabile răsăririi şi
pregătirii plantelor pentru iernare. Se constată că soiurile rezistente la iernare prezintă
anumite particularităţi morfologice şi fiziologice cum ar fi:
- prezenţa nodului de înfrăţire al plantelor mai adânc în sol măreşte rezistenţa;
- formele “de toamnă” sunt mai rezistente ca cele “de primăvară”;
- portul “culcat” al plantei denotă rezistenţă sporită faţă de portul “erect”;
- formele care înfrăţesc mai mult au o rezistenţă sporită;
- plantele cu talie mare sunt mai rezistente la iernare;
- formele tardive manifestă rezistenţă sporită.
Hibridările intraspecifice, interspecifice şi chiar intergenerice pot asigura
obţinerea de soiuri cu rezistenţă la iernare.
Complexitatea determinării genetice a rezistenţei la ger explică, pe de o parte marea
diversitate a acestei însuşiri în colecţia mondială şi, pe de altă parte, unele din
dificultăţile ce apar în procesul de ameliorare în această direcţie.
Ameliorarea rezistenţei la secetă-prezintă interes deosebit pentru toate soiurile de
grâu dar, în mod deosebit, soiurile zonate pentru partea sudică şi sud-estică a ţării.
Corelată, în general, cu rezistenţa la îngheţ, având o bază fiziologică apropiată,
rezistenţa la secetă este o însuşire ereditară foarte complexă, controlată poligenic şi se
manifestă sub două forme: rezistenţă la secetă pasivă-prin precocitate şi rezistenţa la
secetă activă prin următoarele însuşiri:

55
 - dezvoltarea unui sistem radicular puternic şi profund;
- adaptarea sistemului foliar pentru o transpiraţie mai redusă (limbul frunzei mai
îngust, poziţia frunzei oblică sau în unghi foarte ascuţit);
- coeficient de transpiraţie redus (sub 400 cm3 apă/ g S.U.);
- randament fotosintetic mare;
- realizarea de linii izogenice aristate la formele valoroase nearistate.
Pentru evidenţierea genotipurilor rezistente la seceta atmosferică sau a solului,
liniile de grâu se cultivă în condiţii naturale sau artificiale şi se reţin cele cu mărimea
normală a bobului şi greutatea bobului mare (MMB să depăşească 45 – 50 g) .
Ameliorarea rezistenţei la secetă se poate realiza prin hibridarea soiurilor de grâu
mai rezistente sau prin hibridarea intergenerică Triticum x Agropyron.
Ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare-în condiţiile unei tehnologii
intensive şi super-intensive reprezintă o cerinţă obligatorie. Mecanizarea tehnologiei de
cultivare a grâului în condiţiile folosirii factorilor de intensivizare (fertilizare, irigare,
etc.) impune realizarea de soiuri cu rezistenţă sporită la cădere şi scuturare.
Un soi de grâu cu rezistenţă bună la cădere se caracterizează prin:
- tulpina scurtă, cu internodurile ce cresc în lungime de la bază spre vârf;
- grosimea tulpinii, a nodurilor şi internodurilor în scădere de la bază spre vârf;
- elasticitatea ridicată a paiului, realizată prin structura celulelor şi gradul ridicat
al depunerii ligninei pe pereţii celulelor;
- sistemul radicular profund şi bine dezvoltat;
- rezistenţa sporită la boli şi dăunători.
De asemenea, un soi cu rezistenţă bună la scuturare se caracterizează prin:
- inserţie bună a glumelor şi paleilor pe rahis;
- dezvoltarea puternică a ţesutului mecanic la glume şi palei;
- structura anatomică a glumelor şi paleilor la boabele golaşe;
- gradul de înclinare a spicului;
- forma şi mărimea glumelor, paleilor şi bobului etc.
Formele de grâu pitice, dublupitice sau triplupitice (cu 1, 2 sau 3 gene pentru
piticire) au redus talia plantei până la 60–80 cm, fără să afecteze capacitatea de
producţie şi calitatea, dar au manifestat o rezistenţă sporită la cădere şi scuturare.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători
Pentru o serie de boli importante a devenit astăzi posibilă o combatere chimică
eficace. Cu toate acestea, luând în consideraţie costul şi dificultăţile aplicării
tratamentelor, riscurile de poluare şi posibilitatea adaptării patogenilor la fungicidele
folosite, considerăm că, în prezent, continuarea eforturilor de utilizare a posibilităţilor
luptei genetice împotriva acestor boli este justificată.
Ameliorarea plantelor a fost definită ca o continuare, dirijată conştient de om, a
evoluţiei naturale a speciilor cultivate. Din acest punct de vedere, ameliorarea pentru
rezistenţa la boli trebuie privită ca o posibilitate de a dirija evoluţia corelată a plantelor

56
de cultură şi a agenţilor patogeni. De-a lungul a milenii de evoluţie plantele şi patogenii
au coexistat, plantele reuşind să supravieţuiască datorită unui complex de mecanisme
condiţionate genetic, capabile să reducă fie îmbolnăvirea plantelor, fie consecinţele
acestei îmbolnăviri. Acest complex stă astăzi la dispoziţia amelioratorului pentru
utilizarea conştientă în vederea reducerii la minimum a pierderilor de recoltă.
Ceea ce este important din punct de vedere al strategiei ameliorării pentru
reducerea pagubelor produse de boli este faptul că, pe măsură ce această reducere este
mai completă, presiunea de selecţie exercitată asupra populaţiei patogenului este mai
puternică şi aceasta duce automat la înmulţirea biotipurilor mai adaptate pentru a depăşi
respectivul mecanism de rezistenţă. Cu alte cuvinte, mecanismele care oferă o protecţie
completă împotriva patogenilor sunt, din această cauză, mai puţin durabile.
Mecanismele de protecţie cele mai stabile sunt cele care permit o dezvoltare cât mai
normală a patogenului, ceea ce face ca pierderile să nu poată fi micşorate prea mult.
Metodele folosite în ameliorarea grâului comun
În ameliorarea grâului comun se întâlnesc anumite dificultăţi cum ar fi:
- numărul mare de obiective ce trebuie ameliorate (10 obiective şi 13 rezistenţe);
- complexitatea unor însuşiri: capacitatea de producţie, calitatea;
- structura poligenomică-AABBDD – provenită de la trei specii diferite;
- structura polifactorială a caracterelor;
- cunoaşterea insuficientă a geneticii unor caractere (controlul genic al
componentelor capacităţii de producţie, al calităţii, al rezistenţei) etc.;
Investigaţiile multiple din domeniul citogeneticii au determinat extinderea pentru
cultura grâului a următoarelor metode de ameliorare: selecţia, hibridarea şi mutageneza.
Triticale – un gen nou de plantă
O sursă importantă de proteine şi lizină o constituie Triticale un gen de plantă creat
artificial de om prin încrucişarea grâului cu secara. Se cunosc două forme de triticale:
forma hexaploidă (2n = 6x = 42 cromozomi) rezultată din încrucişarea soiurilor de grâu
tetraploide aparţinând speciei T turgidum conv. durum, cu secara diploidă urmată de
dublarea numărului de cromozomi la hibridul steril din F1 şi forma octoploidă (2n = 8x
= 56 cr.) provenită din hibridarea soiurilor de grâu hexaploide aparţinând speciei T
aestivum ssp. vulgare cu secara diploidă, urmată de asemenea de dublarea numărului de
cromozomi la hibridul din F1. Ambele forme pot fi de primăvară sau de toamnă. În
prezent, atenţia cea mai mare se acordă formelor hexaploide.
Boabele de triticale se utilizează sub formă de pâine, paste făinoase, fulgi, la
fabricarea berii şi a spirtului precum şi în nutriţia animală sub formă de nutreţ
concentrat, furaj verde sau fân. Formele octoploide, având un conţinut mai mare de
proteine, un gluten mai bun şi însuşiri de panificaţie mai apropiate de ale grâului comun,
dau o pâine mai bună decât cele hexaploide. Au fost obţinute şi linii de Triticale
hexaploid care dau o pâine de bună calitate. Cercetările executate în ultimii ani
demonstrează că, la conţinutul de proteine, liniile de Triticale hexaploid variază între

57
11,7 – 22,5% cu o medie de 17,5%. Cel de lizină este cuprins între 2,6%-3,9% cu o
medie de 3,4%, iar conţinutul în lizină este corelat negativ cu cel în proteine.
Capacitatea de producţie a formelor de Triticale este încă mică deoarece:
- fertilitate redusă;
- produce boabe şiştave ca urmare a dezvoltării incomplete a endospermului;
- slabă rezistenţă la cădere din cauza paiului slab şi înalt;
- tardivitate, însuşire care expune plantele acţiunii secetei;
- sensibilitate genetică la fotoperiodism: unele forme cer fotoperioade lungi pentru
a înflori şi fructifica riscând de a nu se dezvolta în condiţii de zi scurtă;
- adaptabilitate limitată;
- susceptibilitate la diferite boli.

4.2. Ameliorarea grâului de primăvară (Triticum durum L.)

Grâul de primăvară constituie materia primă ideală pentru fabricarea pastelor
făinoase cu calităţi superioare, deoarece:
- determină o rezistenţă mare la rupere a pastelor făinoase;
- pastele făinoase au culoarea galben – strălucitoare;
- pastele făinoase, prin fierbere, îşi măresc volumul şi devin gustoase.
Ameliorarea grâului durum a fost iniţiată în cadrul ICAR în perioada 1948 – 1954,
folosindu-se metoda selecţiei în masă la populaţiile locale din Transilvania. Apoi, în
perioada 1953 – 1957 ameliorarea grâului durum se realizează la SCA Studina şi SCA
Caracal, reuşindu-se obţinerea primului soi-Arnăut de Studina, prin aceeaşi metodă a
selecţiei. Soiul Arnăut de Studina era tardiv, sensibil la cădere, slab productiv, factori ce
au limitat extinderea grâului durum, fiind cultivat pe suprafeţe mici în nordul Moldovei,
Transilvania, sudul Olteniei şi Dobrogea.
Începând cu 1967, la ICCPT Fundulea şi SCA Caracal sunt iniţiate programe
intensive de hibridare care au ca obiectiv ameliorarea rezistenţei la cădere (prin
utilizarea genelor pentru talie mică), rezistenţei la iernare şi a calităţilor tehnologice.
S-a folosit germoplasma populaţiilor locale din Transilvania, soiul Arnăut de
Studina, soiurile de grâu durum de toamnă importate din fosta URSS – pe de o parte şi
pe de altă parte populaţiile hibride semipitice din Mexic, Italia şi Franţa. În lucrările de
hibridare s-au mai folosit şi unele soiuri româneşti de grâu comun şi Triticale.
Un prim rezultat a fost omologarea în 1977 a primului soi românesc de grâu durum,
de toamnă, semipitic, numit Topaz. Apoi, în 1984, este omologat al doilea soi de grâu
durum, de toamnă, numit Rodur, care este mai precoce şi mai productiv decât Topaz.
Experimentările cu grâul durum de toamnă din perioada 1976 – 1986 evidenţiază 3
etape: prima, când s-a obţinut soiul Topaz care depăşeşte soiul martor Apullum 233 cu
17,3% (670 kg/ha spor, faţă de 3850 kg/ha martor), datorită precocităţii, rezistenţei
sporite la iernare, taliei reduse şi rezistenţei la cădere; a doua etapă, când se obţine soiul
Rodur ce depăşeşte cu 15% soiul Topaz, fiind mai precoce şi mărimea boabelor sporită,
iar a treia etapă când se compară cu soiul de grâu comun Lovrin 34 şi se constată că
58
diferenţele de producţie nu sunt semnificative. Diferenţele de producţie pot fi
compensate prin preţul mai ridicat al grâului durum.
Trebuie să menţionăm că ambele soiuri de grâu durum de toamnă sunt mijlociu de
rezistente la rugina galbenă, sunt rezistente la rugina brună, mijlociu de sensibile la
făinare şi septorioză şi sensibile la fuzarioză, în special Fusarium nivale.
Indicii de calitate a soiurilor româneşti de grâu durum de toamnă, determinaţi la
ICCPT Fundulea (Elena Oproiu) şi Institutul de Cercetări Alimentare evidenţiază un
conţinut în proteine egal cu 14,9% (la soiul Rodur) comparabil cu soiurile cu o largă
răspândire pe plan mondial ca: Creso (12,2%); Mexicoli 75 (9,8%); Javaras 79 (9,6%).
De asemenea şi restul indicilor de calitate ce caracterizează cele două soiuri
încadrează soiul Rodur în categoria grâului durum de calitate foarte bună iar soiul
Topaz în categoria celor de calitate bună.
Programul viitor de ameliorare a grâului durum vizează:
- ameliorarea conţinutului de pigmenţi carotenoizi;
- ameliorarea rezistenţei la iernare şi fuzarioză;
- îmbunătăţirea arhitecturii spicului, pentru a permite o fertilitate mai bună, boabe
mari şi grele;
- intensificarea hibridărilor şi retroîncrucişărilor dintre grâul durum şi triticale
pentru a îmbunătăţi creşterea vegetativă de toamnă-primăvară, o morfologie
mai bună a tulpinii şi menţinerea în stare verde a părţilor plantei până la
maturitatea deplină etc.
Obiectivele ameliorării şi metodele folosite în ameliorarea grâului de primăvară
sunt identice cu cele prezentate la grâul comun de toamnă.

4.3. Ameliorarea orzului de toamnă

Obiectivele ameliorării orzului de toamnă
Ameliorarea capacităţii de producţie – are la bază ameliorarea următoarelor
componente: numărul de spice pe m2; numărul de boabe/spic; greutatea boabelor pe
spic; masa a 1000 boabe.
Pentru o producţie de 10 t /ha un soi de orz trebuie să asigure, în medie, 600 spice
recoltabile pe m2 (300 de plante cu 1–2 fraţi) cu 40 boabe/ spic şi 42 grame MMB.
Sunt mai productive:
- formele “de toamnă” faţă de cele “de primăvară”;
- formele “hexastichum” comparativ cu cele “distichum”;
- formele aristate comparativ cu cele cu bobul golaş;
- formele cu talie mai redusă comparativ cu cele înalte.
Ameliorarea calităţii
Orzul furajer, nefiind solicitat de industrie, nu are ca obiectiv major ameliorarea
calităţii (se ştie că industria pretinde anumite calităţi). Totuşi, ar fi bine ca paleele să nu
depăşească 10% din greutatea boabelor. Aşa a venit ideea obţinerii orzului golaş, dar
aceste orzuri sunt slab productive, au rezistenţă slabă la cădere şi scuturare sau ideea
59
obţinerii orzului cu aristalele caduce care sunt, însă, slab rezistente la boli şi iernare. În
fine, s-a propus obţinerea de orzuri cu aristele netede dar acestea prezintă o sterilitate
pronunţată.
În final, calitatea orzului furajer ar consta în conţinutul şi calitatea proteinelor în
special lizina şi triptofanul. Aceste însuşiri se pot ameliora deoarece:
- sortimentul mondial de germoplasmă prezintă valori mari;
- există corelaţia pozitivă directă dintre cantitatea şi calitatea la orz.
Ameliorarea rezistenţei la iernare
- prezintă interes pentru zonele din Transilvania, Bărăgan, Dobrogea şi Moldova;
- factorii cu implicaţii majore în împiedicarea unei vegetaţii normale în timpul
iernii a plantelor de orz sunt: temperatura scăzută, oscilaţiile termice cu amplitudine
mare la trecerea de iarnă la primăvară, seceta de iarnă, crusta de gheaţă pe zăpadă,
stratul de gheaţă direct pe suprafaţa solului, desrădăcinarea (descălţarea), asfixierea,
acoperirea plantelor cu praful purtat de vânturi etc.;
- rezistenţa activă la iernare este în corelaţie directă numai cu concentraţia în
glucide a sucului celular de la nivelul nodului de înfrăţire; pentru restul acţiunilor
individuale sau cumulate ale factorilor enumeraţi anterior plantele de orz nu manifestă o
rezistenţă activă, ci doar o aşa-zisă rezistenţă pasivă;
- călirea poate fi considerată o etapă de pregătire a plantelor pentru a putea suporta
mai uşor acţiunea negativă a temperaturilor scăzute. Se consideră că o plantă cu
rezistenţă slabă la temperaturi scăzute dar călită, suportă aceleaşi temperaturi negative
ca şi o plantă cu rezistenţă mare dar necălită. Spre deosebire de grâu, la care călirea se
desfăşoară în două faze, la orz, călirea are loc într-o singură fază şi aceasta când în
prezenţa luminii şi a temperaturii aerului între 0 – 60C are loc translocarea glucidelor la
nivelul nodului de înfrăţire;
-amelioratorii au constatat că rezistenţa mai slabă la iernare a orzului faţă de grâu se
datorează ritmului lent, de 1,5 ori mai mic, în care are loc sinteza şi translocarea
substanţelor protectoare pe timpul călirii (glucoză, zaharoză, rafinoză, prolină etc.).
Ameliorarea precocităţii – rezolvă următoarele probleme:
-evită efectele negative ale secetei pronunţate din iulie prin maturizarea precoce;
-favorizează practicarea rotaţiilor anuale intensive mai ales pe terenurile irigate
(boabe-boabe, boabe-furaj, furaj-boabe, furaj-furaj);
-permite o eşalonare optimă a recoltării păioaselor;
-la orz nu se manifestă corelaţia negativă dintre precocitate şi productivitate,
această corelaţie fiind eliminată de amelioratori.
Ameliorarea rezistenţei la secetă şi arşiţe
-nu există soiuri de orz cu rezistenţă activă la secetă şi arşiţe;
-o plantă ce suportă mai uşor efectele negative ale secetei şi arşiţelor (rezistenţă
pasivă) se prezintă astfel:
-precocitate ridicată;

60
 -sistemul radicular mai dezvoltat şi profund;
-masa foliară mai redusă;
-limbul frunzei îngust şi subţire;
-numărul mic de stomate active;
-prezenţa perozităţii şi a substanţelor ceroase pe frunze şi tulpină;
-gradul ridicat de înfrăţire (acoperă mai bine solul).
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători
- bolile ce pot fi combătute prin tehnologia de cultivare nu constituie obiective ale
ameliorării (tăciunele zburător, tăciunele semizburător, tăciunele îmbrăcat, mălura etc.);
- boli ce constituie obiective ale ameliorării pentru creşterea rezistenţei active:
făinarea, sfâşierea frunzelor, rugina pitică, rugina galbenă, rugina neagră etc.
Ameliorarea rezistenţei la cădere, frângere şi scuturare-rezistenţele active din
această categorie favorizează reacţia favorabilă a plantelor la măsurile de intensivizare.
- rezistenţa la cădere – favorizează recoltarea mecanizată, creşterea capacităţii de
producţie şi protejează plantele de infecţie cu boli/dăunători. Rezistenţa la cădere este
mai mare la plantele cu talia mică, la cele cu înfrăţire mai mare, la cele cu sistemul
radicular bine dezvoltat şi profund, diametrul tulpinii în scădere de la bază spre vârf etc.
- rezistenţa la frângere şi scuturare – prezintă interes atunci când temperatura la
maturizare este mare (supracoacere) şi când intervin perioadele de secetă atmosferică.
Metodele de ameliorare la orzul de toamnă sunt selecţia, hibridarea, mutageneza.

4.4. Ameliorarea orzoaicei în România

Obiectivele ameliorării orzoaicei
Ameliorarea capacităţii de producţie
Ca şi la orzul pentru furaj, la orzoaică ameliorarea capacităţii de producţie
cuprinde aceleaşi obiective dar există şi unele particularităţi specifice orzoaicei::
înfrăţirea mai puternică, mărimea boabelor (cu valori mai ridicate), mărimea
embrionului (de asemenea mare), uniformitatea boabelor (care asigură uniformitatea
plantulei) etc. Totuşi potenţialul productiv al orzoaicei este mult mai redus în
comparaţie cu orzul şi aceasta din cauza celor două rânduri de boabe.
Ameliorarea calităţii
Ameliorarea indicilor de calitate la orzoaică reprezintă o cerinţă impusă de
tehnologia fabricării berii, dar şi de consumatorii de bere. Astfel, un soi de orzoaică cu
însuşiri de calitate superioare va îndeplini următoarele cerinţe: boabele să fie mari şi
uniforme; paleile să fie în proporţie redusă şi fine (nu este permisă lipsa lor); energia
germinativă mare; conţinut în amidon mare; conţinut în proteine redus ( dar nu lipsă).
Fabricile de bere solicită ca boabele mari să fie în proporţie de peste 80%,
germinaţia de peste 95%, conţinutul în proteine sub 10%, iar al paleilor fine să fie de 5 –
7%. Menţionăm că unii indici calitativi se referă şi la calitatea malţului, ca: separarea
uşoară a proteinelor din must, hidroliza rapidă a amidonului, procesele favorabile din
etapa fermentării şi fierberii, maturizarea etc.
61
Ameliorarea rezistenţei la secetă şi arşiţe Aceeaşi problematică ca la orzul de toamnă.
Ameliorarea rezistenţei la cădere, frângere, scuturare sunt obiective specifice
intensivizării;sunt obligatorii pentru orzoaică întrucât se depreciază calitatea recoltei, a
malţului şi în final a berii.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători Idem orzul furajer.
Metodele de ameliorare sunt aceleaşi ca şi la orzul furajer.

4.5. Ameliorarea fasolei

Obiectivele ameliorării fasolei
Ameliorarea capacităţii de producţie. După modul de cultură, conţinutul şi destinaţia
producţiei, la fasole se identifică mai multe forme: fasolea de câmp (boabe), fasolea
mixtă (păstăi, boabe) şi fasolea de grădină - cultivată numai pentru păstăi.
Obiectivele capacităţii de producţie sunt diferenţiate după formele de fasole. O
producţie ideală pentru fasole se poate obţine în următoarele condiţii:
- realizarea unui număr optim de plante fertile pe unitatea de suprafaţă;
- realizarea uni număr optim de păstăi pe o plantă;
- realizarea de genotipuri cu creştere determinată şi nedeterminată în funcţie de
scopul şi destinaţia producţiei.
Astfel, pentru un soi de fasole destinat producţiei de boabe, realizarea unei
producţiii de 3500 kg/ha este posibilă dacă: sunt 40 plante/ m2; plantele au câte 6 păstăi,
o păstaie are câte 6 boabe, iar MMB este de peste 250 g. La aceste cerinţe mai trebuie
adăugate: realizarea de forme cu creşterea determinată, erecte, rezistente la cădere,
scuturare, înălţimea de inserţie a primelor păstăi la peste 18–20 cm, maturarea uniformă
a păstăilor, boabele să aibă suprafaţa plană la contactul cotiledoanelor pe zona hilului,
iar rezistenţa la stresurile climatice şi fitopatogenice să fie activă.
Soiurile moderne de fasole cultivate în cultură pură trebuie să posede o tulpină
viguroasă, erectă, rezistentă la cădere etc., caractere ce se pot obţine prin selecţia
genotipurilor cu portul pitic în cadrul generaţiilor hibride segregante.
Ameliorarea calităţii – prin creşterea conţinutului în proteine la peste 32% şi în
mod deosebit al lizinei şi triptofanului (peste 4,5, respectiv peste 1,5 mg/ 100 g
proteine), dar şi prin reducerea procentului de coji sub 8–10%, în timp ce coeficientul de
fierbere să fie ridicat (K = 10–15). Nu trebuie neglijat aspectul comercial al boabelor
(uniformitatea mărimii, culoarea, forma). Toate aceste caractere şi însuşiri pozitive se
pot obţine practicând o selecţie individuală de tip pedigree în cadrul populaţiilor hibride.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute – cu referire la efectele nocive ale
îngheţurilor târzii din primăvară, constituie obiectiv important în ameliorarea fasolei.
Avansarea epocii semănatului la fasole cu 10–12 zile, în special la soiurile precoce, prin
obţinerea unei rezistenţe active la temperaturile scăzute din primăvară, ar facilita
evitarea scăderilor catastrofale de producţie prin efectul temperaturilor ridicate din
perioada formării păstăilor.

62
 Ameliorarea rezistenţei la secetă şi arşiţe – cel puţin în etapa actuală, vizează
numai obţinerea de soiuri precoce şi foarte precoce, dar există şi posibilitatea obţinerii
unei rezistenţe active prin folosirea hibridărilor interspecifice (Ph. vulgaris x Ph.
acutifolius; Ph. vulgaris x Ph. aureus).
Ameliorarea precocităţii –obiectiv motivat de faptul că soiurile precoce de fasole
asigură producţii mai constante prin evitarea efectelor negative ale secetei din partea a
doua a vegetaţiei şi pot fi cultivate cu succes pe terenurile irigate, în rotaţiile: grâu-
fasole, orz-fasole, secară masă verde-fasole, borceag de toamnă-fasole etc.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători – aşa cum s-a menţionat, rezistenţa la
unele boli este controlată monogenic, dar şi poligenic. Ceea ce este deosebit de
important este faptul că la planta de fasole s-au identificat genele care controlează
fiecare rezistenţă la boli şi, de asemenea, faptul că germoplasma mondială posedă
genotipurile cu asemenea rezistenţe. Folosind hibridările interspecifice de tip backcross,
în viitor vom dispune de soiuri cu rezistenţă activă la acest important stres.
Metode de ameliorare sunt selecţia, hibridarea şi mutageneza.

4.6. Ameliorarea soiei

Obiectivele ameliorării
Ameliorarea capacităţii de producţie
Un soi productiv de soia va trebui să îndeplinească următoarele cerinţe: să realizeze
în mod constant o producţie medie de peste 4000 kg/ha; conţinutul în proteină să fie de
aproape 50%, înălţimea de inserţie a primelor păstăi la peste 20 cm, perioada de
vegetaţie scurtă spre mijlocie, cu randament fotosintetic ridicat şi cu rezistenţă activă
ridicată la stresurile climatice şi fitopatogenice. De asemenea, viitorul soi de soia va
trebui să posede frunzele mai înguste, orientate vertical, cu peţiolul cât mai scurt pentru
a facilita pătrunderea luminii la etajele inferioare, menţinerea în stare activă a frunzelor
bazale şi creşterea densităţii plantelor la unitatea de suprafaţă. Realizarea obiectivelor
este posibilă întrucât germoplasma mondială dispune de astfel de însuşiri şi caractere.
Ameliorarea calităţii – vizează creşterea conţinutului de proteină la peste 50% precum
şi cel de grăsimi la peste 25%. Trebuie menţionat că, la acelaşi genotip, ambele
componente nu pot fi majorate fie datorită controlului genic deosebit de strict şi în multe
cazuri în sens negativ, fie datorită tehnologiilor specifice deosebite folosite în industria
prelucrătoare. Sunt stabilite condiţionările reciproce între creşterea producţiei cu
scăderea conţinutului de proteină, precum şi între creşterea conţinutului în proteină şi
scăderea conţinutului în ulei. În acelaşi timp, s-a stabilit că folosirea la hibridare a
formelor parentale bogate în proteine sau grăsimi asigură hibrizilor în F2 şi F3 o mare
variabilitate a descendenţelor cu proteină mai multă sau a descendeţelor cu grăsimi mai
multe. Aşa de exemplu la ICCPT – Fundulea prin această metodă s-a reuşit o creştere a
conţinutului în proteină faţă de cei mai valoroşi părinţi cu 18-23% şi a lizinei de la 4,2 la
5,6 mg/ 100 g proteină. Creşteri mai spectaculoase s-au înregistrat la conţinutul de
grăsimi fiind de 20–23 % faţă de partenerii cei mai valoroşi.
63
 Ameliorarea precocităţii soiei în condiţiile ţării noastre se impune deoarece
soiurile precoce şi foarte precoce ar oferi posibilitatea extinderii arealului de cultură, se
pretează foarte bine în cultură succesivă pe terenurile irigate din sudul ţării, pot asigura
producţii mari şi constante întrucât pot evita efectele negative ale secetei şi arşiţei din
timpul verii, în special în partea de sud şi sud-est a ţării.
În ultimă instanţă, soiurile precoce prezintă şi o oarecare rezistenţă pasivă la atacul
unor boli şi dăunători. Trebuie menţionat şi faptul că nu se înregistrează un efect
pregnant al precocităţii asupra scăderii producţiei la soia. De asemenea, s-a stabilit pe
cale experimentală că hibridarea intraspecifică, dar şi interspecifică, prin folosirea
genitorilor cu perioadă de vegetaţie scurtă determină obţinerea unor descendenţe
hibride, în generaţiile segregante, deosebit de precoce.
Ameliorarea rezistenţei la scuturare – prezintă interes pentru toate soiurile dar,
mai ales, pentru soiurile recomandate unei agriculturi mecanizate. Un soi nou de soia cu
rezistenţă activă la scuturare trebuie să posede ramuri cu fragilitate redusă, tulpinile să
aibă higroscopicitatea redusă, iar păstăile să fie mai puţin sensibile în condiţiile
oscilaţiilor diurne ale temperaturii şi umidităţii aerului. Evitarea pierderilor, mai ales la
recoltarea mecanizată, se mai poate realiza şi prin crearea de soiuri cu înălţimea de
inserţie a primelor păstăi la peste 20 cm faţă de sol. Cercetările genetice au evidenţiat că
gruparea primelor păstăi la nivele superioare pe tulpină este controlată de o genă
recesivă, în comparaţie cu situaţia normală care este controlată de o genă dominantă.
Ameliorarea rezistenţei la boli – este un obiectiv foarte dificil, pe de o parte
datorită numărului ridicat de rase fiziologice şi chiar al numărului mare de boli ce
afectează planta de soia, iar pe de altă parte controlul poligenic al unor boli ca:
sclerotinia, mozaicul etc., face imposibilă identificarea unor genotipuri rezistente.
Încercările de obţinere a unor genotipuri cu rezistenţă activă prin hibridări
intraspecifice şi interspecifice de tip backcross, precum şi prin mutageneză sau
poliploidie nu s-au soldat cu rezultate semnificative. La ora actuală se preconizează
introducerea într-un singur genotip valoros de soia a genelor de rezistenţă verticală, cu
scopul de a se limita schimbarea populaţiilor patogenilor, asigurându-se astfel rezistenţa
verticală numai a unui singur genotip şi, indirect, o rezistenţă orizontală pentru întreg
arealul ocupat de genotipul respectiv. Prin aceasta se speră a se realiza o oarecare
rezistenţă activă la noile soiuri multiliniale de soia.
Metodele de ameliorare sunt selecţia, hibridarea şi mutageneza.

Întrebări recapitulative:
1. Importanţa ameliorării grâului comun.
2. Obiectivele ameliorării grâului comun: clasificare, caracterizare, determinare.
3. Triticale: importanţă, obiectivele ameliorării.
4. Orzul şi orzoaica: importanţă, obiectivele ameliorării.
5. Fasolea: importanţă, obiectivele ameliorării.
6. Soia: importanţă, obiectivele ameliorării.
64
 Cap. 5. AMELIORAREA PLANTELOR ALOGAME
5.1. Ameliorarea porumbului
Obiectivele ameliorării porumbului
Ameliorarea capacităţii de producţie – deşi reprezintă obiectivul fundamental în
ameliorarea porumbului, capacitatea de producţie este greu de ameliorat, datorită
faptului că la realizarea producţiei participă un număr mare de gene, numeroase
componente morfologice – controlate poligenic – şi mulţi factori externi foarte greu de
controlat. Cu toate aceste, prin eforturi, s-a reuşit ca la porumb creşterea anuală a
capacităţii de producţie să fie, în medie pe an, pe ultimile 4 decenii egală cu 4,5%, în
comparaţie cu 3,0% la grâu, 2,5% la sfecla de zahăr, 1,5% la cartof etc.
Acumularea în hibrid a unui număr cât mai mare de gene favorabile care să
mărească nivelul producţiei este condiţionată de: valoarea genetică a liniilor
consangvinizate (ca forme parentale), capacitatea combinativă specifică ridicată,
mărimea efectului heterozis şi componentele de productivitate influenţate prin heterozis.
Pentru porumb, principalele componente ale capacităţii de producţie sunt: tipul
plantei de porumb; densitatea optimă de plante la hectar; numărul ştiuleţilor pe o plantă;
lungimea ştiuletelui; proporţia boabelor în greutatea ştiuletelui (randamentul); numărul
boabelor pe ştiulete; mărimea boabelor; greutatea a 1000 boabe (MMB).
Privitor la tipul plantei de porumb, considerăm că este interesantă evoluţia în
condiţiile ţării noastre. Astfel identificăm următoarea evoluţie:
- Tipul de porumb cu un singur ştiulete pe plantă-dar un ştiulete mare care să
satisfacă cerinţele depănuşatului manual. Reprezintă primul tip de porumb al unei
agriculturi bazate pe munca manuală şi tehnologie simplificată.
- Tipul de porumb cu doi ştiuleţi pe plantă sau aşa-zisul “tip prolific” aparţine
etapei actuale şi care răspunde mai bine cerinţelor de intensivizare a producţiei de
porumb. Acest tip de porumb se pretează la densităţi mai mari (60.000 – 80.000 plante/
ha), la fertilizare mai puternică, la irigare etc.
- Tipul de porumb cu mai mulţi ştiuleţi pe plantă-aşa numiţii hibrizi pitici care se
preconizează, permit densităţi mari (100.000 – 120.000 plante/ha) şi o talie redusă
întrucât se constată lipsa unei corelaţii negative între talia plantei şi lungimea ştiuleţilor.
Privitor la corelaţia negativă dintre densitatea plantelor şi mărimea ştiuleţilor se
consideră că aceasta va fi anulată prin modificarea habitusului plantei de porumb. Astfel
se consideră că porumbul viitorului va avea următorul habitus: talie mică a plantei;
frunzele cu limbul îngust orientat în poziţie cât mai verticală; randamentul fotosintetic al
frunzelor să fie mare; realizarea de plante cu frunze brahitice (frunze fără ligulă).
Ameliorarea calităţii – pentru producţia de porumb reprezintă una dintre cele mai
importante şi actuale obiective care preocupă fiziologii, geneticienii şi amelioratorii.
Din punct de vedere economic, interesează mai mult producţia totală de proteină la
hectar şi procentul de proteină al hibrizilor. Cercetările de lungă durată (peste 50 ani) au
evidenţiat că, la porumb, creşterea procentului de proteină din boabe poate ajunge de la
65
10,9% până la circa 20% şi cel în grăsimi de la 4,75% până la 15%. Prin lucrările de
ameliorare şi, mai ales, prin selecţia repetată a indivizilor cu cel mai redus procent de
proteină sau de grăsimi s-a ajuns ca după 50 ani, proteina să scadă până la minimum
5%, iar grăsimile până la 1%.
Sporirea cantităţii totale de proteină la porumb este o cerinţă dificil de realizat şi nu
rezolvă decât parţial obiectivul calităţii. Se cere în continuare îmbunătăţirea calităţii
proteinelor şi, în mod deosebit, la conţinutului în lizină şi triptofan. Se ştie că bobul de
porumb conţine două tipuri de proteine: zeină (component proteic prezent în endosperm
şi fără aminoacizi esenţiali) şi glutelina, globulina, albumina (componente proteice
esenţiale, prezente în endosperm şi embrion). Această din urmă grupă mai conţine lizina
şi triptofanul (1,6 respectiv 0,5 g/100 g proteine). Toate încercările de a creşte
conţinutul în proteine la porumb s-au soldat cu creşterea numai a conţinutului în zeină şi
nu al lizinei, triptofanului sau a altor aminoacizi esenţiali.
Scoaterea din impas a problemei s-a realizat în 1965 (Universitatea din Purdue –
SUA) când s-au descoperit genele mutante opaque-2 şi floury-2 care controlează
reducerea zeinei de la 54,2% până la 25,4 – 28,7% şi majorarea conţinutului de lizină de
la 1,6 până la 3,7 g/100 g proteine, iar cel de triptofan de la 0,3 până la 0,7 – 0,8 g/100 g
proteine. Drept consecinţă, valoarea porumbului a crescut de 2–3 ori, sporurile în
greutate la animale s-a dublat etc. Se apreciază că această descoperire echivalează ca
importanţă cu descoperirea hibrizilor şi efectului heterozis. Transferul acestor gene
mutante la porumbul normal se face prin backcrossarea liniilor consangvinizate sau a
hibrizilor în F1. Se face menţionarea că gena mutantă opaque-2 provoacă şi unele efecte
negative ca: reducerea capacităţii de producţie, scade rezistenţa la fuzarioză, scade
capacitatea de păstrare a boabelor şi facultatea germinativă.
Ameliorarea precocităţii. Orientarea spre formele extratimpurii de porumb
prezintă avantajele: premergătoare mai bune pentru cerealele de toamnă; consum
energetic mai redus; compensarea producţiei scăzute prin creşterea densităţii şi
mecanizarea mai uşoară a lucrărilor; se anihilează oscilaţiile mari de producţie datorate
carenţelor mari ce apar în aplicarea tehnologiei la formele tardive cum ar fi: fertilizarea
neadecvată, realizarea densităţii optime, realizarea lucrărilor în afară de optimum
valoric incomplet a resurselor termice.
Obiectivul de precocitate la hibridul de porumb se justifică astfel:
-hibrizii precoci pentru zonele de deal, premontane şi chiar montane – unde
temperaturile mai reduse din perioada vegetaţiei împiedică maturarea ştiuleţilor;
-hibrizii precoci pentru zonele sudice cu temperaturi ridicate care produc şiştăvirea
boabelor şi diminuarea considerabilă a producţiei;
-hibrizii precoci pentru culturi succesive pe terenurile irigabile din sudul şi sud-
estul ţării.
Iată de ce, în ţara noastră, programul obţinerii hibrizilor precoci de porumb îşi
găseşte preocupări majore la numeroase Staţiuni de Cercetări ca: SCA Suceava, SCA

66
Turda (pentru hibrizii timpurii destinaţi zonelor premontane şi montane), ICCPT
Fundulea, SCA Lovrin (pentru hibrizii timpurii cultivaţi în ogor propriu şi pentru
cultură succesivă).
Crearea de forme tolerante sau chiar rezistente la stresul temperaturilor scăzute din
primele faze de vegetaţie – foarte frecvente în ţara noastră-precum şi posibilităţile
oferite prin utilizarea retardanţilor de germinaţie pentru însămânţarea timpurie sau
existenţa unor măsuri neconvenţionale de prelucrare şi conservare a producţiei de
porumb (fulguire, însilozare boabe/ştiuleţi etc.), toate pledează pentru folosirea formelor
extratimpurii şi timpurii de porumb, care oferă şi avantaje tehnologice.
O altă problemă majoră în ameliorarea precocităţii porumbului o constituie
echilibrarea duratei fazei vegetative şi a fazei generative. Astfel, din cele circa 100 zile
(durata vegetaţiei la un hibrid timpuriu) necesare obţinerii unei producţii normale de
porumb din grupa timpurie, faza vegetativă (semănat-înflorit), de peste 65 zile (65%)
este prea lungă, în comparaţie cu faza generativă (formarea bobului-maturitate) care
necesită doar 30–35 zile (35%). Scurtarea primei faze este posibilă fie prin
intensificarea creşterii vegetative, fie prin creşterea rezistenţei la temperaturi scăzute şi
continuarea procesului de sinteză la temperaturi mai joase etc. Asemenea realizări s-au
înregistrat deja la hibrizii timpurii noi omologaţi de SCA Suceava şi SCA Turda.
Succesul lucrărilor de ameliorare a precocităţii depinde de precizarea momentului
dezvoltării plantelor de porumb când se consideră maturitate fiziologică şi deci, finalul
perioadei de vegetaţie, precum şi unităţile în care se exprimă perioada de vegetaţie.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute prezintă foarte mare interes
pentru majoritatea zonelor de cultură din ţară. Posibilitatea ca sămânţa de porumb să
germineze normal, fără clocire şi fără atac de mucegai, la temperatura solului de 6–80C,
precum şi o rezistenţă activă a plantelor tinere la brume, ar da posibilitatea devansării
epocii de însămânţare a porumbului cu 10 – 12 zile şi prin aceasta, unii hibrizi (timpurii,
semitardivi) ar scăpa de efectul nociv al temperaturilor excesive din cursul verii. Se
menţionează posibilitatea reală de obţinere a obiectivului întrucât, se ştie, liniile
consangvinizate provenite din formele de porumb de tip indurata precum şi din cadrul
populaţiilor locale prezintă această rezistenţă.
Ameliorarea rezistenţei la secetă şi arşiţă-prezintă interes mai ales pentru hibrizii
de porumb cultivaţi în zonele sudice ale ţării, unde temperaturile excesive de la înflorit
şi formarea bobului împiedică polenizarea, transferarea asimilatelor în bob şi de aici,
şiştăvirea boabelor cu scăderi spectaculoase de producţie.
Hibrizii precoce, cu sistemul radicular mai profund şi bogat, cu creştere intensă în
prima fază vegetativă, cu un randament fotosintetic ridicat, cu protandrie redusă şi
cantitate mare de polen etc. sunt mai rezistenţi la secetă şi şiştăvire.
Ameliorarea rezistenţei la cădere şi frângere-este o cerinţă majoră mai ales
pentru hibrizii de porumb destinaţi suprafeţelor irigate. Se ştie că hibrizii cu rădăcini
bine dezvoltate şi profunde, cu o tulpină viguroasă, elastică şi bogată în ţesut

67
sclerenchimatic cu internodurile bazale scurte şi groase etc. prezintă o rezistenţă activă
la cădere şi frângere. De asemenea, rezistenţa activă la cădere şi frângere se
înregistrează şi la formele pitice de porumb – forme ce vor căpăta o extindere deosebită
în viitor pentru considerentele menţionate în primul paragraf.
Ameliorarea rezistenţei la boli – asigură condiţii optime recoltării mecanizate a
porumbului, reduce pagubele provocate de ciuperci, bacterii şi virusuri, iar în unele
cazuri chiar elimină compromiterea producţiei.
Rezistenţa activă la Ustilago maydis şi Sorosporium holci-Sorghi f. Zeae – ar
însemna eliminarea celor 2 – 4% pierderi anuale de producţie la porumb, deşi formele
numeroase de tăciune şi lipsa germoplasmei cu o asemenea însuşire de rezistenţă face,
deocamdată, imposibilă această realizare. Există tentative, şi chiar s-a realizat un
progres, dar nu s-au obţinut hibrizi cu rezistenţă activă la tăciune. Mutageneza este o
posibilă metodă ce ar putea permite obţinerea unor gene cu o astfel de rezistenţă.
Rugina comună (Puccinia sorghi) – poate fi eliminată din seria bolilor periculoase
deoarece gena Rp1d, transferată prin backcrossare liniilor consangvinizate, asigură o
bună rezistenţă activă din partea hibrizilor de porumb.
Pătarea cenuşie a frunzelor de porumb (Helminthosporium turcicum) – poate fi
combătută prin crearea de hibrizi cu rezistenţă activă. Există linii consangvinizate la
care s-a transferat gena de rezistenţă şi, având în vedere transmiterea dominantă la
hibrizi şi condiţionarea monogenică, hibrizii noi obţinuţi prezintă rezistenţă activă.
Rezistenţa la Helminthosporium mayze – care este condiţionată poligenic şi
transmiterea acestor gene imprimă o sensibilitate plantelor, în special celor cu
androsterilitatea de tipul T (Texas), spre o valoare productivă slabă, nu s-a rezolvat în
totalitate. Ceea ce s-a rezolvat este identificarea altor tipuri de androsterilitate la porumb
care nu este în linkaj cu genele sensibilităţii la Helminthosporium mayze.
Frângerea tulpinilor porumbului ca urmare a putrezirii bazei lor este una din cele
mai păgubitoare boli în toate ţările cultivatoare de porumb. În condiţiile unei agriculturi
intensive, cu recoltarea mecanizată, frângerea tulpinilor porumbului determină pierderi
anuale între 7–10% din producţie. Acest fenomen este foarte complex şi implică o serie
de cauze de origine parazitară şi neparazitară.
Ameliorarea rezistenţei la atacul insectelor – vizează în mod deosebit rezistenţa
activă împotriva atacului produs de sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis). Liniile
consangvinizate americane, iugoslave, cehe şi slovace prezintă în sucul de frunze o
“acţiune toxică” ce împiedică pătrunderea larvelor parazitului.
Ameliorarea reacţiei favorabile la intensivizare – din partea plantelor de
porumb, prezintă interes atunci când hibrizii respectivi se cultivă numai în condiţii de
irigare. Se ştie că prin irigare majoritatea factorilor tehnologici sunt controlaţi. Hibrizii
ca organisme cultivate vor trebui să prezinte un nivel ridicat de productivitate, dar, în
acelaşi timp, devenind mai sensibili trebuie urmărite şi anumite obiective speciale în
ameliorare. Astfel, aceşti hibrizi trebuie să prezinte un metabolism mai activ, un

68
randament fotosintetic mai ridicat (pentru a valorifica superior apa şi elementele
nutritive), să tolereze densităţi mari, să suporte umbrirea, să posede o talie mică, o
rezistenţă mare la cădere, o dezvoltare profundă a sistemului radicular etc.
Metodele de ameliorare sunt selecţia, hibridarea, consangvinizarea, mutageneza,
poliploidia.

5.2. Ameliorarea sorgului

Obiectivele ameliorării sorgului
Ameliorarea capacităţii de producţie – şi în cazul sorgului, asemănător tuturor
plantelor, reprezintă principala preocupare a amelioratorilor. Producţia medie de boabe
la hectar a crescut de la 9.600 kg/ha până la 11.800 kg/ha, existând hibrizi de
perspectivă care vor asigura aproape 15.000 kg/ha. Această creştere a producţiei de
boabe la sorg se bazează pe creşterea numărului boabelor în panicul, creşterea
numărului paniculelor pe plantă şi a MMB. S-au înregistrat progrese deosebite în
creşterea rezistenţei la secetă, la atacul afidelor, a toleranţei la alcalinitate şi salinitate.
Ameliorarea calităţii sorgului s-a realizat prin sporirea conţinutului în proteine şi al
aminoacizilor esenţiali. Conţinutul în proteine a crescut de la 13,5% la 16,5% (F-139-
85), iar conţinutul în lizină şi triptofan este egal cu 0,353-0,470 la lizină, respectiv cu
0,091 – 0,121 g/ 100 g substanţă uscată la hibrizii cultivaţi în prezent.
De asemenea, boabele de sorg conţin 75,4% amidon, 3,8% grăsimi, conţinut ce se
aseamănă foarte mult cu porumbul. Spre deosebire de porumb care prezintă
endospermul galben, hibrizii de sorg prezintă endospermul alb, ceea ce demonstrează un
conţinut redus de caroten şi xanthofilă.
Planta verde de sorg este foarte asemănătoare cu cea de porumb, cu deosebirea că la
sorg se acumulează în plus alcaloidul “durrină”, care prin hidroliză, sub acţiunea
emulsinei, formează acidul cianhidric – foarte toxic pentru animale. Frunzele conţin
acid cianhidric de la 3–25 ori mai mult în comparaţie cu tulpinile, în timp ce boabele de
sorg nu conţin nici urme de durrină. S-a constatat că durrina se formează mai mult în
părţile tinere ale plantei (plantele răsărite, lăstarii regeneraţi după coase) şi că, pe
măsură ce vârsta înaintează, conţinutul scade treptat ajungându-se la dispariţia totală în
momentul apariţiei inflorescenţei. De asemenea, s-a mai constatat că dozele excesive cu
azot, precum şi acţiunea intensităţii luminii măresc procentul de durrină.
Ameliorarea precocităţii sorgului este impusă de necesitatea exploatării integrale
a resurselor speciei, în condiţiile ecologice din zonele de cultură.
Sorgul precoce interesează sub aspectul obţinerii a două recolte pe an – una de
boabe şi una de boabe-pastă sau a unor cantităţi mari de masă verde prin cosiri repetate
şi deci regenerarea rapidă a plantelor precum şi prin creşterea producţiei de boabe/furaje
pe unitatea de suprafaţă prin diverse combinaţii cu celelalte culturi. Se constată absenţa
sau un efect dominant al corelaţiei negative dintre precocitate şi productivitate.
Ameliorarea rezistenţei la secetă se realizează activ printr-o dezvoltare puternică
şi profundă a sistemului radicular, printr-o folosire foarte eficientă a apei, prin
69
randamentul fotosintetic sporit, prin protecţia asigurată de prezenţa stratului de ceară,
prin reducerea transpiraţiei la temperaturi ridicate când frunzele se răsucesc etc.
Ameliorarea rezistenţei la atacul afidelor (Schizaphis graminum) – este esenţială
în special în faza de plantulă, atunci când au trecut 40–45 zile de la răsărire. Această
rezistenţă activă s-a transferat unor linii consangvinizate prin backcrossare cu formele
rezistente precum şi prin testarea noilor linii în condiţii de infecţie artificială.
Ameliorarea toleranţei la salinitatea şi alcalinitatea solului-în special în fazele
de germinare-răsărire, atunci când are loc creşterea plantulelor tinere, precum şi în faza
diferenţierii primordiilor florale, înflorit şi fecundare, prezintă o tematică deosebit de
complexă, ce stă la baza noilor linii consangvinizate. Aceste cercetări se execută la
Socodor (Arad), Corbu şi Traianu (Brăila) şi vizează identificarea tuturor liniilor cu
rezistenţă sporită la aceşti factori.
Metode de ameliorare utilizate sunt selecţia, consanvinizarea, hibridarea.

5.3. Ameliorarea secarei

Obiectivele ameliorării secarei
Obiectivele ameliorării secarei se diferenţiază în funcţie de scopul pentru care se
cultivă. Astfel, atunci când boabele de secară se folosesc în panificaţie, obiectivele
ameliorării vizează obţinerea unor producţii mari de boabe, cu o calitate
corespunzătoare şi cerinţele unor rezistenţe care să asigure constanţă şi eficienţă. Pentru
secara destinată consumului furajer sub formă de masă verde (fân) obiectivele
ameliorării vizează înregistrarea unui ritm intens de creştere şi acumularea unei cantităţi
mari de substanţă uscată, cât mai de timpuriu primăvara.
Pentru soiurile de secară cultivate numai pentru producerea scleroţilor obiectivele
ameliorării vizează realizarea unui spic bine dezvoltat, astfel ca numărul scleroţilor pe
plantă şi deci producţia de scleroţi să fie mare. Se mai urmăreşte la soiurile de tip “ergo”
şi o sensibilitate sporită la infecţia cu Claviceps purpurea.
Ameliorarea capacităţii de producţie
Un soi nou şi productiv de secară, destinat consumului uman, trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe: să formeze 8–10 fraţi fertili, simultani şi egali pentru
a înflori concomitent cu tulpina principală; să realizeze peste 80 boabe în spic, iar MMB
să fie peste 50 g. În felul acesta producţia medie de boabe poate fi de peste 10 – 12 t/ha.
Un soi nou destinat producţiei furajere trebuie să asigure o densitate medie de
peste 700 – 800 tulpini/m2, plantele să aibă primăvara un ritm intens şi eficient de
creştere, sistemul foliar să fie abundent, să fie precoce (pentru recoltarea timpurie
primăvara şi pentru obţinerea unor producţii mari în cultură succesivă) şi să conţină
principii active valoroase. În acest sens, germoplasma mondială posedă specii cu aceste
cerinţe (ex. Secale ruprijanovii – poate forma până la 300 fraţi).
Secara perenă constituie, deocamdată, o problemă de viitor, dar un viitor nu prea
îndepărtat deoarece, în ultima vreme, cerinţele unor producţii mari de masă verde
primăvara de timpuriu sunt din ce în ce mai mari. Formele actuale de secară perenă
70
(obţinute prin selecţie din secara sălbatică) au capacitatea de înfrăţire foarte mare (până
la 300 de fraţi), au rezistenţă bună la secetă şi adaptabilitate bună pentru solurile
nisipoase. Defectele acestor soiuri se referă la existenţa de frunze puţine şi înguste şi
regenerarea după coasele repetate se face cu diminuarea densităţii de tulpini.
Lungimea spicului principal nu se corelează direct cu talia plantelor aşa cum a fost
acreditată o idee mai veche. S-a demonstrat că formele pitice prezintă spicul de lungime
normală, uneori chiar cu mult mărită. Astfel formele mijlocii au 9,5–10,0 cm, în timp ce
formele pitice au 0,4–10,2 cm.
Ameliorarea calităţii. Bobul de secară posedă o compoziţie chimică similară
bobului de grâu, cu excepţia conţinutului de proteine care este ceva mai scăzut.
Proteinele din secară conţin prolamină (similară gliadinei din grâu), glutelină, albumină
şi globulină. Prin lucrările de ameliorare este necesar să se realizeze: creşterea
conţinutului în proteine la peste 15%, conţinutul în gluten să fie mai mare şi de mai
bună calitate, bobul să fie sticlos (nu colorat ca la vechile soiuri) pentru a rezulta o făină
şi pâine albă iar însuşirile de panificaţie (randamentul aluatului, volumul pâinii,
porozitatea, elasticitatea) să fie asemănătoare grâului. Toate aceste caracteristici se află,
în mod separat, la unele genotipuri aparţinând genului Secale şi că unele dintre caractere
(însuşiri) sunt controlate monogenic (ex. conţinutul în gliadine). În acest sens,
hibridările de tip backcross, intraspecifice şi interspecifice pot rezolva aceste cerinţe.
Ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare. Printre factorii limitativi ai
producţiei de secară se numără, în primul rând, rezistenţa slabă la cădere şi scuturare.
Pentru remedierea primului obiectiv – rezistenţa la cădere – s-a acţionat în direcţia
reducerii taliei, aceasta cu atât mai mult cu cât arealul principal de cultivare a secarei
cuprinde regiuni umede şi răcoroase. În ultimii ani, cercetările de genetică au evidenţiat
existenţa unui determinism genetic dominant pentru talia scurtă a paiului şi, de aici,
rezistenţa mai bună la cădere. Pe această bază, cercetătorii de la SCA Suceava au
realizat soiuri diferite de secară grupate după talie astfel: soiuri cu talia înaltă (peste 140
cm), semiînaltă (110 – 130 cm), mijlocie (80 – 110 cm), semipitică (50 – 60 cm) şi
pitică (40 – 50 cm). Dintre toate aceste grupe producţia maximă o realizează grupele
mijlocii care prezintă o rezistenţă bună la cădere, iar producţia de boabe nu este
diminuată semnificativ. Pe această bază s-a evidenţiat corelaţia negativă dintre
productivitate şi talia plantei. Rezistenţa la scuturare trebuie îmbunătăţită prin hibridarea
cu formele asiatice deoarece pierderile de boabe, la maturitate şi la recoltare, sunt foarte
mari. S-a mai constatat că tetraploizii de secară prezintă o rezistenţă sporită la scuturare.
Ameliorarea rezistenţei la iernare. Deşi secara poate suporta şi temperaturi
negative de până la –300C totuşi, uneori, această rezistenţă nu se manifestă constant şi
densitatea plantelor, în primăvară, este mult diminuată. S-a stabilit pe cale
experimentală că tufa culcată, nodul de înfrăţire adânc, sistemul radicular bine dezvoltat
etc. reprezintă însuşiri ce măresc rezistenţa la iernare a plantelor de secară. Nu trebuie
omisă nici acţiunea nocivă a stratului gros de zăpadă (foarte frecvent în zona de cultură

71
a secarei) care asfixiază plantele şi a variaţiilor diurne ale temperaturii aerului pe timpul
topirii zăpezii. Toate aceste consecinţe negative mai pot fi asociate şi cu atacul intens al
mucegaiului de zăpadă (Fusarium nivale).
Prin hibridarea de tip backcross a soiurilor valoroase autohtone cu populaţiile de
secară din ţările scandinave şi fosta URSS, ori speciile sălbatice (Secale kuprijanovii şi
Secale montanum) există certitudinea realizării depline a obiectivului.
Ameliorarea rezistenţei la secetă a secarei prezintă interes mai mult pentru
formele furajere cultivate în zonele sudice şi sud-estice. Această însuşire poate fi
realizată numai în maniera obţinerii formelor de secară precoce care să evite pasiv, prin
maturarea timpurie, efectele negative ale secetei. Dacă această precocitate este grefată
pe forme cu consum specific redus de apă, cu stomate mici şi dese pe frunze şi cu stratul
de ceară pe frunze şi tulpini, putem aprecia realizarea unei rezistenţe active la secetă.
Eliminarea încolţirii boabelor în spic este un obiectiv specific pentru secară
deoarece precipitaţiile abundente şi umiditatea relativă a aerului ridicată din perioada
maturităţii favorizează acest fenomen negativ. S-au realizat deja soiuri la care nu
încolţesc boabele în spic (Otello – Suedia).
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători. Secara prezintă totuşi o gamă redusă
de boli, fiind deci rezistentă activ, deşi zonele favorabile de cultură pentru secară oferă
posibilitatea apariţiei multor boli. Rezistenţa la mucegaiul de zăpadă (Fusarium nivale)
se poate realiza prin testarea noilor genotipuri în condiţii de infecţie artificială şi
aplicarea unei selecţii riguroase la indivizii neatacaţi. Rezistenţa la rugini se poate
realiza pe calea obţinerii liniilor consangvinizate rezistente din formele italiene şi
americane. Dăunătorii secarei sunt aceiaşi ca la grâu, iar efectele de dăunare pot fi
înlăturate numai pe calea tratamentelor chimice sau biologice aplicate integrat.
Metodele de ameliorare sunt selecţia, hibridarea, consangvinizarea, mutageneza şi
poliploidia

5.4. Ameliorarea florii soarelui

Capacitatea de producţie. Încercările de a mări capacitatea de producţie la floarea
soarelui prin îmbunătăţirea unor caractere şi însuşiri individuale nu au dus la rezultate
scontate. Obiectivul – capacitatea de producţie (producţia de seminţe) este foarte
complex fiind determinat poligenic. De aceea, pentru crearea de genotipuri productive
este necesară alegerea descendenţelor cu calathidiul cel mai mare (cu diametrul de 30 –
40 cm), cu forma plană sau convexă, cu zona centrală a seminţelor seci foarte mică,
numărul seminţelor pe calathidiu să fie între 1500-2000, de mărime uniformă, cu MMB
de 80 – 100 g., cu talia plantei de 130 – 150 cm, cu densitatea de 4–5 plante/m2 şi cu
rezistenţa activă bună la stresurile climatice şi fotopatogenice. Toate aceste caractere şi
însuşiri vor permite obţinerea unor producţii de peste 5.000 kg/ha.
Hibrizii între liniile consangvinizate, reprezintă o nouă treaptă în dezvoltarea
ameliorării florii soarelui, datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă efectul
heterozis de tip reproductiv.
72
 Uniformitatea taliei, a maturizării şi a celorlalte însuşiri morfo-productive
demonstrează superioritatea hibrizilor dintre liniile consangvinizate în comparaţie cu
hibrizii dintre soiuri. Exprimarea diferenţiată a heterozisului pentru procentul de coji şi
conţinutul în ulei în miez pe de o parte, şi producţia de seminţe şi conţinutul în ulei pe
de altă parte, a dus la concluzia că toate liniile consangvinizate trebuie testate asupra
capacităţii combinative (care să fie ridicată, atât pentru producţia de seminţe cât şi
pentru conţinutul în ulei). Această concluzie – originară în România-a stat la baza
elaborării unei scheme originale de testare a capacităţii combinative generale şi
specifice la toate liniile consangvinizate ce vor fi folosite în crearea noilor hibrizi de
floarea soarelui. Pe baza acestei scheme, în prima etapă (primii 3 ani), toate liniile
consangvinizate se testează şi se selectează pe baza principalelor caracteristici
agronomice (procentul scăzut de coji şi conţinutul ridicat de ulei în seminţe), iar în etapa
a doua (începând cu generaţia a 4-a sau a 5-a), testarea capacităţii combinative generale
şi specifice vizează producţia de seminţe şi conţinutul în ulei. Asemenea linii
consangvinizate valoroase, posesoare şi a genei Rf pentru restaurarea fertilităţii
polenului, pot fi folosite la realizarea seminţei comerciale hibride, pe bază de
androsterilitate citoplasmatică şi obţinerea efectului heterozis maxim în F1.
Ameliorarea calităţii- la floarea soarelui înseamnă ridicarea conţinutului în ulei,
ridicarea nivelului calitativ al uleiului şi conţinutului în proteine.
Uleiul de floarea soarelui este excelent pentru consumul uman prin conţinutul său
redus în acizi graşi saturaţi şi mare în cei nesaturaţi. Acizii graşi nesaturaţi sunt
reprezentaţi, în special, prin acidului linoleic şi acidul oleic.
Nu există o corelaţie negativă între creşterea producţiei de seminţe şi scăderea
conţinutului sau calităţii proteinei la floarea soarelui, deci prin creşterea producţiei se
poate obţine şi o cantitate mărită de proteină la unitatea de suprafaţă (singura
posibilitate de creştere a proteinei). Se ştie că există o corelaţie negativă între conţinutul
în ulei şi cel în proteine. Dozele mari cu azot nu modifică semnificativ calitatea
proteinei, deşi cantitatea creşte. Toate genotipurile de floarea soarelui absorb din sol
aceeaşi cantitate de azot şi sintetizează practic aceeaşi cantitate de proteine total,
independent de particularităţile lor ereditare. Diferenţierile ce se fac între genotipuri
(soiuri, hibrizi etc.) se datorează doar diferenţei la producţia de seminţe şi, de aici,
rezultă conţinutul procentual diferit la proteine.
Conţinutul în ulei – raportat la miez, la vechile soiuri de floarea soarelui era cuprins
între 56–58% prin selecţie ajungându-se până la 63%, iar la hibrizii dintre liniile
consangvinizate a ajuns la 68% (maximum biologic - 70%). Acest conţinut mai poate fi
majorat şi prin reducerea ponderii cojilor de la 18–20% până la 14% (reducerea
procentului de coji sub 14% nu este dorită întrucât este afectată grosimea stratului
carbonogen, care are rol protector şi, de asemenea, prezenţa cojilor favorizează extracţia
uleiului din miez în timpul prelucrării industriale). Calitatea uleiului de floarea soarelui
– este determinată de raportul ce există între acizii graşi nesaturaţi (acidul linoleic şi
acidul oleic) şi acizii graşi saturaţi.
73
 Ameliorarea precocităţii – hibrizilor de floarea soarelui prezintă interes pentru
următoarele situaţii:
- hibrizii cu perioada de vegetaţie scurtă se comportă mai bine şi asigură
producţii mai constante în special în zonele sudice şi sud-estice deoarece scapă
de efectele negative ale secetei atmosferice şi secetei solului. Prin aceasta se
realizează o oarecare rezistenţă pasivă la secetă;
- hibrizii cu perioadă scurtă de vegetaţie, tot în zonele sudice şi irigabile pot fi
folosiţi cu succes în rotaţiile cu două culturi pe an (culturi succesive);
- hibrizii precoce pot să-şi extindă arealul de cultură, mai ales în zonele nordice şi
cele cu altitudini mari unde media valorilor termice este mai redusă.
Existenţa unei corelaţii pozitive între producţia de seminţe şi tardivitate nu trebuie
să limiteze problematica ameliorării precocităţii. Aici credem că este mai oportună
măsura ca, pentru o anumită durată a vegetaţiei – stabilită ca optimă pentru o anumită
zonă-să se obţină combinaţiile hibride care asigură cele mai ridicate nivele de producţie
sub raport cantitativ şi calitativ.
Ameliorarea rezistenţei la secetă-poate fi realizată atât pe calea obţinerii
hibrizilor cu perioadă scurtă de vegetaţie cât şi prin obţinerea de forme cu rezistenţă
activă pentru secetă şi, mai ales, la temperaturi scăzute. Obţinerea hibrizilor cu perioadă
scurtă de vegetaţie a fost prezentată anterior. În schimb, hibrizii cu rezistenţă activă la
secetă pot fi creaţi numai pe baza consolidării la aceştia a unor caractere şi însuşiri
specifice cum ar fi: creşterea diametrului tulpinii (ca să acumuleze mai multă apă în
lumenul spongios), dezvoltarea unui sistem radicular profund, creşterea perozităţii pe
toată planta, reducerea suprafeţei foliare şi mărirea duratei de viaţă a frunzelor bazale,
creşterea randamentului fotosintetic, reducerea taliei, poziţia mai verticală a frunzelor.
Formele cu rezistenţă activă la acţiunea negativă a temperaturilor scăzute oferă
posibilitatea avansării epocii de semănat imediat după topirea zăpezii (cu 2–3 săptămâni
faţă de normal) şi, prin aceasta, evitarea efectelor negative a secetei din perioada
umplerii boabelor. Un indiciu important de apreciere a elitelor cu rezistenţă activă la
secetă îl constituie lipsa ori diminuarea zonei centrale cu seminţe seci din calathidiu.
Ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare. Căderea plantelor de floarea
soarelui micşorează şi depreciază considerabil producţia şi calitatea seminţelor,
favorizând atacul bolilor, neuniformizarea maturizării plantelor şi împiedicând
recoltarea mecanizată. Prin consangvinizare şi selecţie repetată practicată în cadrul
populaţiilor heterozigote se pot obţine linii consangvinizate foarte rezistente la cădere şi,
de aici, posibilitatea obţinerii hibrizilor la fel de rezistenţi. Scuturarea seminţelor –
condiţionată de compactarea lor pe calathidiu de modul fixării în structura alveolară, de
prezenţa paleilor ţepoase, de forma şi poziţia calathidiului pe tulpină etc., poate aduce
mari pierderi de recoltă. În selecţionarea liniilor consangvinizate pentru a avea o
rezistenţă sporită la scuturare, în primul rând se cere a fi folosit soiul VNIIMK, foarte
rezistent.

74
 Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători– constituie obiectiv major pentru
această plantă, întrucât în decursul istoriei, unele momente dificile pentru cultura de
floarea soarelui au fost provocate tocmai de anumiţi agenţi fitopatogeni.
Prima ameninţare cu dispariţia florii soarelui a venit din partea lupoaiei (Orobanche
cumana). Crearea de soiuri cu rezistenţă activă la lupoaie (reacţia bazică a sucului
celular din rădăcini, pH > 6,6, nu convine lupoaiei) a permis reluarea în cultură.
Până în prezent s-au identificat 5 rase fiziologice ale parazitului precum şi cele 5
gene de rezistenţă. Reacţia la atac este diferită în funcţie de hibrid.
După aproape două decenii a apărut rugina florii soarelui (Puccinia helianthi), care
ameninţa decimarea producţiei. Şi în acest caz, cunoscându-se că această rugină este
controlată monogenic şi dominant, prin hibridări de tip backcross cu H. petiolaris, H.
lenticularis care posedă gena rezistenţei, s-au obţinut linii consangvinizate rezistente şi,
astfel, hibrizii actuali posedă această rezistenţă.
Apoi a intervenit mana florii soarelui (Plasmopara helianthi). La Krasnodar s-au
obţinut forme rezistente la mană prin hibridarea interspecifică H. annuus x H.
tuberosum var. purpureus.
În concluzie, dispunem de linii de floarea soarelui cu rezistenţă activă (imune) la
mană, lupoaie şi rugină. Nu este rezolvată rezistenţa la putregaiul alb (Sclerotinia
sclerotiorum) şi la molia florii soarelui (Homoesoma nebulela). Se apreciază că H.
tuberosus şi H. rigidus prezintă o rezistenţă sporită la sclerotinia, ceea ce îndreptăţeşte
speranţele amelioratorilor în obţinerea unor linii consangvinizate rezistente. Privitor la
molia florii soarelui, se ştie că acest dăunător poate fi anihilat prin prezenţa stratului
carbonogen pe seminţe.
Metodele de ameliorare sunt selecţia, consangvinizarea, hibridarea, mutageneza şi
poliploidia.

5.5. Ameliorarea sfeclei pentru zahăr

Ameliorarea capacităţii de producţie-vizează în principal creşterea producţiei de
rădăcini. Un soi nou şi productiv de sfeclă pentru zahăr trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe: să suporte o densitate de 10 plante/m2 (100.000 plante/hectar), o
greutate a rădăcinii egală cu 800–1000 g şi cu peste 20% conţinul de zahăr. La aceasta,
soiul nou mai trebuie să posede anumite însuşiri calitative ca: rădăcina conică, suprafaţa
netedă, fără şanţuri pronunţate, culoarea miezului albă, sămânţa monogermă etc.
O rezervă importantă în realizarea acestui obiectiv o constituie practica obţinerii
unui efect pozitiv cumulat: cel al poliploidizării (prin obţinerea tetraploizilor artificiali)
şi cel al efectului heterozis (prin obţinerea hibrizilor-triploizi) în F1. Se consideră că
poliploidizarea contribuie la creşterea producţiei de rădăcini cu 18 – 32% (faţă de
formele normale diploide), iar hibrizii – triploizi în F1 măresc sporul de producţie cu
încă 20%, ceea ce cumulat, înseamnă un spor total de peste 50%.
Ameliorarea calităţii-Pentru sfecla de zahăr calitatea reprezintă un obiectiv major,
întrucât se ştie de existenţa corelaţiei negative dintre productivitate şi conţinutul în
75
zahăr. În acelaşi timp, pe lângă conţinutul în zahăr, la sfeclă interesează şi reducerea
substanţelor nezaharoase în special a azotului vătămător, a zahărului invertit, a cenuşii,
precum şi anumiţi indici tehnologici ca: randamentul de zahăr rafinat (zahăr alb),
coeficientul de puritate a zemii etc.
Ameliorarea calităţii se poate realiza prin utilizarea ca genitori la hibridare a
soiurilor autohtone valoroase (Lovrin 532, Bod-165 etc.) precum şi a unor forme din
germoplasma mondială etc.
Ameliorarea precocităţii – prezintă interes deoarece soiurile precoce:
- pentru zonele sudice ale ţării pot evita efectele negative ale secetei;
- pot fi folosite în rotaţii cu două culturi pe an ce se practică pe terenurile irigate
din zona sudică şi sud-estică a ţării;
- pot mări arealul de cultură al sfeclei de zahăr în zonele de deal şi intramontane
unde regimul termic prezintă valori mai mici;
- eliberează terenul timpuriu făcând posibilă fertilizarea şi arătura de toamnă.
O cerinţă majoră pentru soiurile precoce o reprezintă capacitatea de producţie
ridicată, care trebuie să fie menţinută până la nivelul unde precocitatea şi productivitatea
asigură eficienţa culturii. De asemenea, la soiurile precoce se mai cere să prezinte o
capacitate de păstrare îndelungată în silozuri pe durata iernii.
Ameliorarea rezistenţei la secetă Obiectiv necesar pentru soiurile zonate în sudul
şi sud-estul ţării, rezistenţa la secetă se corelează foarte bine cu ameliorarea precocităţii.
Aceste genotipuri se caracterizează printr-un ritm intens de creştere în primele faze de
vegetaţie, cu sistemul radicular bine dezvoltat, cu randamentul fotosintetic ridicat, cu
coeficientul de transpiraţie redus, cu durata activităţii fotosintetice a frunzelor mare etc.
Germoplasma mondială oferă posibilitatea realizării unei rezistenţe active la secetă prin
hibridarea formelor cultivate cu B. lomatogona – foarte rezistentă la secetă.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute-pentru sfecla ce se însămânţează
în prima urgenţă reprezintă o importanţă deosebită. Soiurile moderne de sfeclă trebuie
să reziste în primăvară la o scădere a temperaturii de până la –5, -80C.
Soiurile cu coleoptilul roşiatic, sucul celular mai concentrat şi puterea osmotică
mai mare prezintă rezistenţă activă la temperaturi scăzute şi chiar îngheţ. De aceea, este
necesară folosirea ca genitori a speciilor B. nana şi B. trigyna, urmată de creşterea la
temperaturi scăzute a hibrizilor obţinuţi.
Eliminarea formării tulpinilor florifere în primul an – reprezintă un obiectiv
major şi specific sfeclei pentru zahăr. Acest mare defect se înlătură uşor prin
însămânţarea liniilor noi de sfeclă la începutul iernii, la epoci diferite şi eliminarea din
primul an a tuturor indivizilor cu tulpini florifere.
Crearea soiurilor cu sămânţă monogermă-reprezintă de asemenea un obiectiv
major pentru sfeclă deoarece prin aceasta se contribuie la mecanizarea integrală a
tehnologiei de cultivare a sfeclei pentru zahăr. Sămânţa monogermă oferă şi alte
avantaje:

76
 - selecţia plantelor elită după greutatea seminţei care se corelează pozitiv cu
conţinutul ridicat în zahăr şi cu producţia mare de rădăcini;
- reducerea substanţială a costurilor de cultivare a sfeclei pentru zahăr.
Obţinerea monogermiei se realizează prin hibridarea formelor de sfeclă cultivată
cu B. lomatogona şi cu B. nana.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători – constituie un obiectiv foarte
important pentru sfecla de zahăr deoarece lipsa efectelor negative ale atacului măreşte
randamentul la prelucrare, durata păstrării etc.
Cele mai păgubitoare boli la sfeclă sunt cercosporioza şi virozele. Nu avem până în
prezent soiuri de sfeclă cu rezistenţă activă la cercosporioză. Pagubele semnalate în ţara
noastră pot ajunge până la 50% la producţia de rădăcini (mai ales pe terenurile irigate,
acolo unde umiditatea ridicată cumulată cu căldura mai mare oferă cercosporiozei
condiţii favorabile de atac prin distrugerea aparatului foliar). Principala sursă de
rezistenţă la cercosporioză constă în hibridarea formelor cultivate cu B. maritima.
Soiurile româneşti Câmpia Turzii-34, Lovrin-532, R Poly-1 şi R. Poly-7 au o rezistenţă
bună la cercosporioză.
Dintre maladiile virotice, mozaicul şi viroza galbenă produc pagube mari în special
în zonele de nord. Prezintă rezistenţă activă B. maritima, B. trigyna şi chiar B.
lomatogona.
Dintre dăunătorii sfeclei de zahăr, nematozii produc pagube evidente. Speciile
sălbatice B. procumbens, B. patellaris posedă rezistenţă activă pentru acest dăunător.
Metodele de ameliorare sunt selecţia, consangvinizarea, hibridarea, şi poliploidia.

5.6. Ameliorarea lucernei

Ameliorarea capacităţii de producţie – vizează creşterea producţiei de masă verde/
fân şi a cantităţii de seminţe. Producţia de masă verde este condiţionată de: numărul de
lăstari pe unitatea de suprafaţă; capacitatea de lăstărire a plantei; greutatea lăstarilor;
numărul frunzelor pe plantă; conţinutul în substanţă uscată.
Pentru aceasta planta de lucernă trebuie să prezinte sistemul radicular bine
dezvoltat şi profund, coletul adânc, refacerea după coase trebuie să fie rapidă, creşterea
intensă primăvara, internodurile să fie multe şi lungi etc. Se mai impune ca regenerarea
după cosire să se facă repede astfel ca să se obţină 2–3 coase/an în cultura neirigată şi
4–5 coase/an în cultura irigată. Sporirea producţiei de furaj se mai poate realiza şi pe
cale genetică, atât direct prin îmbunătăţirea randamentului fotosintetic, cât şi indirect
prin diminuarea pagubelor produse de boli şi dăunători.
De asemenea, producţia de seminţe creşte prin mărirea numărului de inflorescenţe,
repartizarea uniformă a acestora pe toate ramificaţiile plantei, fertilitatea ridicată a
florilor, cu 3 seminţe/păstaie, cu 500–700 păstăi pe plantă şi MMB egal cu 2 grame.
Ameliorarea calităţii furajului – depinde de rezultanta interacţiunii dintre
valoarea nutritivă a furajului şi însuşirea de consumabilitate, cu alte cuvinte de relaţia
plantă-animal. Componentele calităţii furajului de lucernă sunt compoziţia chimică şi
77
coeficientul de digestibilitate. Consumabilitatea mare sau însuşirea furajului de a fi
consumat în cantităţi cât mai mari, într-un interval de timp determinat, este influenţat de
compoziţia chimică şi digestibilitate, precum şi de particularităţile morfologice ale
plantei, epoca de recoltare şi modul de conservare. Cum în primele etape ale ameliorării
nu se pot folosi cantităţi mari de furaje pentru verificarea sporurilor în greutate se
adoptă analiza compoziţiei chimice. În acest scop, apreciem că prin conţinutul proteic
ridicat (peste 15%) plantele de lucernă prezintă o calitate superioară.
Ameliorarea rezistenţei la iernare – mai ales în condiţiile tehnologiei intensive
(cu semănatul din toamnă) se cere a fi rezolvată cu prioritate. S-a stabilit pe cale
experimentală, că plantele tinere, cu sistemul radicular bine dezvoltat, cu o tulpină lungă
până la 8–10 cm şi cu cel mult două ramificaţii, rezistă până la –18--20 0C.
Ameliorarea rezistenţei la secetă-prezintă interes pentru lucerna cultivată în sudul
şi sud-estul ţării. În procesul de ameliorare, genotipurile cu regenerare rapidă, cu repaos
vegetativ scurt şi cu ritm intens de creştere între două coase, demonstrează însuşiri de
rezistenţă sporită la secetă. Această însuşire se poate fixa şi prin hibridarea
interspecifică M. sativa x M falcata sau M. sativa x M. media.
Ameliorarea rezistenţei la cădere – este greu de realizat datorită corelaţiei
negative dintre producţia de furaj şi rezistenţa la cădere. Rezistă la cădere plantele cu
talia mică, cele cu un aparat vegetativ slab dezvoltat, cu lăstari puţini etc.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători – este obligatorie întrucât atacul
bolilor reduce producţia de masă verde şi de seminţe.
Dintre bolile cele mai păgubitoare la lucernă avem: bacteriozele, vestejirea
fuzariană şi rugini. Realizarea acestor însuşiri la soiurile de lucernă se face prin
hibridările de tip backcross. Astfel la soiul Caliverde (California) s-a transferat gena
privind rezistenţa la ofilirea bacteriană şi la făinare posedată de lucerna de Turkestan.
Metodele de ameliorare sunt selecţia, consangvinizarea, hibridarea.

Întrebări recapitulative:
1. Ameliorarea capacităţii de producţie şi a calităţii la porumb.
2. Ameliorarea rezistenţelor şi a reacţiei la intensivizare la porumb.
3. Obiectivele ameliorării sorgului în România.
4. Obiectivele ameliorării secarei în România.
5. Obiectivele ameliorării florii soarelui în România.
6. Obiectivele ameliorării sfeclei pentru zahăr în România.
7. Obiectivele ameliorării lucernei în România.

78
 Cap. 6. AMELIORAREA PLANTELOR CU
ÎNMULŢIRE VEGETATIVĂ
6.1. Ameliorarea cartofului
În programele de ameliorare a cartofului obiectivele urmărite în toate ţările mari
cultivatoare sunt, în general, aceleaşi. În afara unei capacităţi de producţie ridicate, cu o
calitate superioară a tuberculilor şi o bună adaptare la condiţiile de climă şi de sol din
zonele de cultură, noile soiuri trebuie să manifeste toleranţă, rezistenţă sau imunitate la
boli şi insecte parazite.
Ameliorarea capacităţii de producţie este condiţionată de reacţia fiecărui genotip
la factorii abiotici (temperatură, umiditate, substanţe nutritive din sol) şi biotici (agenţi
patogeni vegetali şi animali) în cadrul cărora se dezvoltă.
Producţia de tuberculi este determinată de numărul de plante la unitatea de
suprafaţă şi de greutatea tuberculilor din cuib. Se cere ca prin lucrările de ameliorare să
se obţină soiuri capabile să ajungă la maturitate cu 4 – 6 cuiburi la metru pătrat, cu 12 –
15 tuberculi în cuib, care să cântărească 1–2 kg.
De asemenea, noile soiuri trebuie să corespundă unor parametri legaţi de forma, de
mărimea uniformă şi de aspectul plăcut al tuberculilor.
De mare importanţă este gruparea tuberculilor în cuib, determinată de capacitatea
de a produce stoloni scurţi. Aceasta uşurează mult mecanizarea lucrărilor.
Coaja netedă a tuberculilor şi dispunerea superficială a ochilor sunt considerente de
ordin economic, urmărite în ameliorarea cartofului.
Pentru crearea soiurilor extratimpurii şi timpurii destinate consumului de vară,
interesează intensitatea procesului de tuberizare. Din acest motiv, în procesul de
ameliorare a capacităţii de producţie se urmăresc cu atenţie ritmul rapid de formare a
tuberculilor şi dinamica acumulării amidonului.
Ameliorarea calităţii se referă la un complex de caractere morfologice şi de
însuşiri biochimice care definesc, în ansamblu, valoarea tehnologică a cartofului. În
funcţie de modul de utilizare-în alimentaţia omului, în industrie sau în furajare –
calitatea superioară a cartofului trebuie să corespundă următorilor parametri:
Soiurile folosite în scop alimentar trebuie să se aibă aspectul general corespunzător
al tuberculilor, însuşiri culinare superioare şi valoarea alimentară ridicată.
Aspectul general al tuberculilor se referă la forma, mărimea, coaja şi miezul
acestora. Forma preferată a tuberculilor pentru consum este cea ovală şi cea rotundă. Se
preferă tuberculii de mărime mijlocie către mare, cu ochi superficiali, puţin sprâncenaţi,
dispuşi în spirală strânsă în partea apicală a tuberculului. Forma tuberculilor şi modul de
dispunere a ochilor prezintă importanţă pentru decojirea mecanizată. Coaja tuberculilor
trebuie să fie fină, subţire şi netedă cu culoare gălbuie sau roşiatică, dependentă de
preferinţele consumatorilor. Culoarea pulpei, determinată de acelaşi considerent, poate
fi albă sau galbenă, fără pete ruginii.
79
 Calitatea culinară a tuberculilor însumează capacitatea de fierbere şi caracteristicile
privind consistenţa pulpei, făinozitatea, umiditatea, rezistenţa la fierbere, structura
pulpei, gustul şi mirosul, decolorarea miezului. Indiferent de soi, tuberculii nu trebuie să
se sfărâme la fiert, să aibă o consistenţă făinoasă sau untoasă (după preferinţele
consumatorilor) şi să prezinte gust şi aromă plăcută. Gustul bun este dat de conţinutul
cât mai scăzut în solanină (sub 3 mg%).
Valoarea alimentară ridicată este conferită de conţinutul de amidon, de substanţe
proteice şi de vitamine. La soiurile pentru consum uman, conţinutul de amidon trebuie
să fie cuprins între 14 – 17% şi anume, maximum 15% la soiurile timpurii din clasa A şi
maximum 17% la soiurile cu perioadă mai lungă de vegetaţie din clasele B şi C.
Conţinutul în proteină al cartofului reprezintă circa 2 %, jumătate din aceasta
revenind tuberinei, o proteină uşor digestibilă, foarte bogată în lizină. Prin lucrările de
ameliorare se urmăreşte sporirea conţinutului de proteină la peste 3% la soiurile tardive
şi îmbunătăţirea conţinutului în lizină la toate soiurile.
Noile soiuri, destinate consumului alimentar, trebuie să aibă un conţinut ridicat în
vitaminele A, B1, B2, B6, dar mai ales în vitamina C. La unele soiuri conţinutul în
vitamina C ajunge la 20 mg la 100 g tuberculi.
Pentru valorificarea în industria alimentară a tuberculilor de cartof se urmăreşte
crearea unor soiuri speciale, potrivite pentru prelucrarea tuberculilor în stare proaspătă,
a tuberculilor conservaţi sau fierţi. În programele de ameliorare a cartofului, pentru
realizarea unei calităţi superioare se folosesc soiuri la care caracteristicile pozitive
urmărite sunt bine exprimate. În mod obişnuit, soiurile folosite ca material iniţial trebuie
să corespundă în acelaşi timp unei capacităţi ridicate de producţie şi unei calităţi
superioare. Sunt folosite în acest sens soiurile zonate de masă şi alte soiuri, ca Bintje,
caracterizat prin calitate foarte bună, Katahdin – prin conţinut ridicat în vitamina C,
specia S. semidemissum pentru conţinut ridicat de proteină.
Calitatea soiurilor de cartof pentru industrie trebuie să corespundă cerinţelor de
prelucrare a tuberculilor în industria amidonului şi în industria fermentativă. La aceste
soiuri productivitatea este apreciată pe baza producţiei de amidon la hectar, ceea ce
impune realizarea unui conţinut în amidon de peste 20%. Interesează şi mărimea
grăunciorilor de amidon, care trebuie să fie redusă şi uniformă la soiurile folosite în
industria fermentativă.
Calitatea cartofului furajer este exprimată prin conţinutul ridicat de proteine (peste
3,2%) şi de amidon (peste 23%).
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute este impusă de nerezistenţa
cartofului la brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, care îi limitează
perioada de vegetaţie şi, implicit, capacitatea de producţie. Mărirea rezistenţei la
temperaturi scăzute se realizează prin hibridări între S. tuberosum şi S. acaule (rezistă
până la –80C), S. demissum, S. semidemissum (rezistente până la –40C), urmate de
backcross cu S. tuberosum şi examinarea hibrizilor rezultaţi.

80
 Ameliorarea rezistenţei la secetă este determinată de pretenţiile ridicate ale
cartofului la umiditatea atmosferică şi a solului. Pentru a asigura producţii ridicate în
regiunile secetoase (unde cartoful degenerează în mod obişnuit) este necesară crearea
unor soiuri cu sistem radicular adânc şi bine dezvoltat, cu capacitate ridicată de
absorbţie radiculară, cu intensitate redusă de transpiraţie şi capacitate de a sintetiza
substanţa uscată în prezenţa unei cantităţi reduse de apă. Aceste însuşiri conferă
soiurilor posibilitatea de a continua procesul de tuberizare cu intensitate normală chiar şi
în condiţii climatice mai puţin favorabile.
Soiurile cultivate în condiţii de irigare în zonele în care regimul pluviometric este
deficitar trebuie să fie precoce, să prezinte o tuberizare rapidă şi rezistenţă la mană.
Pentru ameliorarea rezistenţei la secetă se practică hibridările intraspecifice şi
interspecifice, folosind ca genitori soiuri ce prezintă această caracteristică sau unele
specii spontane (S. andigenum, S. phureja).
Ameliorarea rezistenţei la boli constituie în prezent obiectivul principal urmărit în
programele de ameliorare a cartofului ca urmare a pagubelor imense provocate de mană,
viroze, râia neagră etc.
În privinţa rezistenţei la mană (Phytophtora infestans) trebuie făcută distincţia
între rezistenţa organelor verzi ale plantei şi rezistenţa tuberculilor. Rezistenţa organelor
verzi se manifestă prin intoleranţă totală între gazdă şi parazit şi toleranţă la incubaţie
prin prelungirea duratei acesteia şi, în consecinţă, pagubele sunt reduse.
Rezistenţa tuberculilor se manifestă prin: rezistenţa la pătrunderea agentului
patogen şi rezistenţa la extinderea acestuia.
În realizarea rezistenţei la mană se întâlnesc mari dificultăţi, generate de numărul
mare de rase fiziologice existente, cu virulenţă şi agresivitate diferită. Se practică cu
succes hibridările îndepărtate între soiurile cultivate şi S. demissum, S. polyadenium, S.
commersonii, urmate de backcross cu S. tuberosum şi selecţie riguroasă pentru
caracteristicile urmărite.
Rezistenţa la râia neagră (Synchitrium endobioticum) este deosebit de importantă
pentru condiţiile ţării noastre. Agresivitatea ridicată a agentului patogen este cauzată de
numărul mare de biotipuri existente în cadrul acestei ciuperci, dintre care biotipul G este
cel mai păgubitor. Genele de rezistenţă existente la speciile S. demissum, S. chacoense,
S. commersonii, S. acaule şi altele se încorporează în soiurile cultivate prin hibridare
îndepărtată. Soiurile de cartof zonate în ţara noastră trebuie să fie în mod obligatoriu
rezistente la râia neagră.
Rezistenţa la viroze constituie în prezent obiectivul spre care converg lucrările de
ameliorare din toate ţările, ca urmare a marii răspândiri a virusurilor şi a implicaţiilor
acestora în degenerarea cartofului.
Ameliorarea rezistenţei la dăunători vizează îndeosebi crearea soiurilor
rezistente la gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata). Rezistenţa la acest
dăunător este condiţionată de prezenţa în organele verzi ale plantei a unor substanţe

81
glicoalcaloide specifice, care exercită o acţiune repelentă asupra insectelor, împiedicând
hrănirea larvelor, ceea ce duce la moartea acestora. Asemenea substanţe sunt prezente la
S. demmisum (demissina) şi la S. acaule (solacaulina).
Ameliorarea precocităţii se referă la data apariţiei maturităţii de recoltare care
survine în momentul în care a încetat creşterea tuberculilor în greutate, iar coaja s-a
format definitiv. Acest obiectiv trebuie însă apreciat în mod diferenţiat, în funcţie de
zonele de favorabilitate pentru cultura cartofului, care pretind soiuri cu durată diferită a
perioadei de vegetaţie. Soiurile extratimpurii şi timpurii (70–90 zile) sunt caracterizate
printr-o dinamică rapidă de formare a tuberculilor. Aceste soiuri trebuie să acumuleze în
condiţiile din sudul ţării 60 – 70% din producţia lor totală până la data de 15 iunie şi să
se încadreze în grupa de calitate A. Sunt destinate zonei de cultură a cartofului timpuriu.
Soiurile semitimpurii cu perioada de vegetaţie de 90 – 110 zile sunt destinate
consumului din a doua parte a verii. În această grupă se încadrează soiuri cu o capacitate
ridicată de producţie şi cu însuşiri culinare superioare, corespunzătoare grupei A de
calitate, destinate zonei de cultură a cartofului timpuriu şi zonei favorabile de cultură.
Soiurile Bintje, Urgenta, Ostara, Muncel se folosesc ca genitori în această privinţă.
Soiurile semitardive, cu o perioadă de vegetaţie de 100 – 120 zile, constituie fondul
de bază pentru consumul din timpul iernii. Soiurile dotate cu o mare capacitate de
producţie şi o calitate mai bună a tuberculilor, corespunzătoare grupei B, sunt destinate
zonei favorabile de cultură. În această categorie intră soiurile Sante, Desireé, Măgura.
Soiurile tardive, cu peste 120 zile durata perioadei de vegetaţie, completează baza
pentru consumul de iarnă. Ele trebuie să se încadreze calitativ în grupele B sau C. Sunt
indicate în zona foarte favorabilă cartofului. Soiurile Mekur, Ora, Eba sunt folosite ca
genitori pentru obţinerea materialului biologic cu o perioadă lungă de vegetaţie.
Un alt aspect care capătă importanţă pentru ameliorarea cartofului în ultimul timp,
legat direct de perioada de vegetaţie, îl constituie durata perioadei de repaos a
tuberculilor. Această caracteristică se referă la intervalul de timp cuprins între
maturitatea tuberculilor şi capacitatea acestora de a încolţi. Perioada lungă de repaos
determină o bună păstrare a tuberculilor, cu pierderi cantitative şi calitative reduse. Pe
de altă parte, crearea unor soiuri capabile să dea două recolte pe an impune utilizarea
unui material biologic lipsit de perioada de repaos. Pentru realizarea acestui obiectiv se
utilizează hibridările dintre S. tuberosum şi S. phureja.
Metode de ameliorare sunt selecţia şi hibridarea.

Întrebări recapitulative:
1. Amelioarea productivităţii şi calităţii producţiei la cartof.
2. Ameliorarea însuşirilor de rezistenţă şi a reacţiei favorabile la intensivizare
la cartof.

82
 Cap.7. BAZELE GENETICE ALE PRODUCERII
ŞI MULTIPLICĂRII SEMINŢELOR ŞI
MATERIALULUI SĂDITOR
7.1. Introducere
Când cultivatorul foloseşte sămânţa, el speră ca aceasta să-l ajute în realizarea
obiectivului propus, dar nu cunoaşte că sămânţa este rezultatul muncii amelioratorilor şi
multiplicatorilor. Ar mai trebui să ştie că sămânţa se produce/multiplică cu o tehnologie
specifică şi că garantează obţinerea unor producţii minime, iar atunci când aceasta nu s-
a realizat integral, diferenţa trebuie să fie suportată de multiplicatorul garant.
Oricât de valoros ar fi un soi/hibrid, atunci când este folosit în procesul de
producţie agricolă nu-şi poate exprima la cote maxime toate însuşirile valoroase şi în
primul rând capacitatea de producţie, dacă sămânţa respectivă nu se produce şi
multiplică după anumite reguli ştiinţifice.
În România, ca şi pe plan mondial, producerea şi multiplicarea seminţelor şi a
materialului săditor reprezintă un sistem bine conturat, instituţionalizat, şi are la bază
continuitatea, în sensul că activitatea de ameliorare a plantelor care vizează crearea şi
omologarea de noi soiuri/hibrizi se continuă nemijlocit şi cu activitatea de menţinere la
nivel constant a valorii biologice ridicate pe toată durata cât este folosit de cultivatori.
Se ştie că noile soiuri sunt populaţii artificiale, cu valoare intensivă şi
superintensivă, iar atunci când sunt exploatate în condiţii de producţie, suportă
permanent acţiunea negativă a factorilor naturali ca: selecţia naturală, driftul genetic,
migraţia, mutaţia, segregarea întârziată, abaterile de la panmixie etc. Dacă nu se aplică
măsuri specifice pentru evitarea sau înlăturarea efectelor negative ale acestor factori, pe
toată durata producerii şi multiplicării seminţelor este posibil ca soiul respectiv să-şi
schimbe structura genetică şi, drept consecinţă, să-şi diminueze în mare măsură
capacitatea de producţie.
Modificarea structurii genetice în sens negativ, înseamnă promovarea biotipurilor
bine adaptate la condiţiile de mediu dar cu o productivitate slabă, în defavoarea
biotipurilor mai productive dar mai sensibile la condiţiile de mediu. Aceasta înseamnă
că, pe durata producerii şi multiplicării seminţelor, este necesară menţinerea permanentă
a unui echilibru între biotipurile ce compun soiul respectiv. Se are în vedere menţinerea
echilibrului între presiunea selecţiei naturale, care favorizează biotipurile cu capacitate
adaptivă mare, dar sunt slab productive şi între presiunea selecţiei artificiale, care
trebuie să favorizeze biotipurile cu capacitate adaptivă slabă, dar sunt foarte productive.
Trebuie să mai adăugăm la cele de mai sus şi marea importanţă ce se acordă
alegerii corespunzătoare a soiului/hibridului, în funcţie de cunoaşterea condiţiilor reale
specifice zonei de cultură, precum şi aplicarea de măsuri tehnologice adecvate evitării
impurificărilor biologice sau mecanice.

83
 Producerea şi multiplicarea seminţelor şi a materialului săditor este un proces bine
organizat şi trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele trei cerinţe:
1. Să furnizeze seminţele şi materialul săditor necesar, cu o valoare biologică şi
culturală foarte ridicată;
2. Să asigure cantităţile de sămânţă şi material săditor la nivelul tuturor cerinţelor
pentru toată structura soiurilor/hibrizilor zonaţi;
3. Să se realizeze o ritmicitate şi o primenire continuă sub raport cantitativ şi
calitativ a tuturor soiurilor şi hibrizilor folosiţi în procesul de producţie agricolă.
Pe bună dreptate, personalităţi marcante ale ameliorării plantelor din ţara noastră
consideră că sămânţa ocupă o poziţie cu totul aparte în cadrul tuturor măsurilor ce pot fi
luate pentru stimularea agriculturii. Astfel, se consideră că dintre toate pârghiile
utilizabile pentru mărirea producţiei agricole, sămânţa este singura realizată de
agricultură pentru agricultură, în timp ce restul pârghiilor importante ca: mecanizarea,
chimizarea, irigaţiile etc., reprezintă contribuţia industriei pentru ridicarea agriculturii.
Categorii de sămânţă
SĂMÂNŢA DE SOI = sămânţa ce aparţine unui cultivar (soi/hibrid) cu însuşiri
biologice şi tehnologice superioare, obţinută după o schemă ştiinţifică de selecţie şi o
anumită tehnologie specifică prin care se asigură menţinerea caracterelor morfologice şi
a însuşirilor fiziologice iniţiale. De asemenea, pentru această categorie de sămânţă
există toate documentele oficiale de provenienţă şi de valoare biologică.
SĂMÂNŢA AUTORULUI = sămânţa noului soi la data omologării, produsă sub
directa responsabilitate a autorului. Această sămânţă are în componenţa ei toate
biotipurile constituente şi reprezintă proba martor, de referinţă, cu toate caracteristicile
morfologice şi biologice ale soiului respectiv. De asemenea, această sămânţă mai
cuprinde şi toate categoriile biologice conform schemei de selecţie care asigură
menţinerea şi înmulţirea soiului respectiv, în funcţie de suprafaţa cultivată.
SĂMÂNŢA DE PREBAZĂ = sămânţa provenită din Baza Super Elită. Se mai
numeşte sămânţă de Super Elită şi este produsă în Staţiunile de Cercetări Agricole,
conform schemei autorului sau menţinătorului.
SĂMÂNŢA DE BAZĂ = sămânţa provenită din linia consangvinizată sau din
soiul omologat (autorizat) produsă sub directa responsabilitate a amelioratorului,
potrivit schemei oficiale de selecţie conservativă. Această sămânţă constituie sursa
principală de producere a seminţelor certificate. Pentru a intra în procesul de înmulţire,
această sămânţă are nevoie de actul ce garantează autenticitatea şi starea sanitară
(SEMC – 6), eliberat de unitatea de cercetare. Acest act constituie primul act oficial de
provenienţă a seminţei de bază.
SĂMÂNŢA CERTIFICATĂ = sămânţa care posedă actul de valoare biologică
(SEM C1 – SEM C4), sau certificatul de puritate varietală (pentru sămânţa importată)
eliberat de inspectorii aprobatori, pe baza controalelor efectuate în câmp, unde s-a
urmărit puritatea biologică şi starea fitosanitară. Sămânţa certificată provine din
sămânţa de bază.
84
 CATEGORIE BIOLOGICĂ SUPERIOARĂ = cuprinde categoriile şi etapele
PRODUCERII SEMINŢELOR pentru Baza Super Elită, Superelita (sămânţa prebază) şi
Elita (sămânţa de bază).
CATEGORIE BIOLOGICĂ INFERIOARĂ = cuprinde toate seminţele
certificate şi care aparţin înmulţirilor sau MULTIPLICĂRILOR.
SĂMÂNŢĂ IDENTIFICATĂ = sămânţa provenită din cultivare destinate iniţial
consumului şi care, ulterior, pe baza verificărilor în câmp, sub raportul stării generale,
autenticităţii şi stării fitosanitare, inspectorul aprobator întocmeşte procesul verbal de
recunoaştere (SEM C5). Această categorie de sămânţă are două restricţii:
a) Certificarea se face numai pe baza aprobării Ministerului Agriculturii şi numai în
anii cu deficite la sămânţa speciei respective. În aprobarea Ministerului Agriculturii se
menţionează cantitatea de sămânţă ce urmează a fi identificată;
b) Sămânţa identificată va fi folosită drept sămânţă pentru specia respectivă numai
în anul respectiv, fără dreptul de înmulţire pentru anii următori.
SĂMÂNŢA NECERTIFICATĂ = este asemănătoare cu sămânţa identificată cu
deosebirea că inspectorul aprobator identifică sămânţa numai în depozite, fără să aibă
posibilitatea executării controalelor în câmp. În această situaţie, întocmirea procesului
verbal de recunoaştere se face numai pe baza verificării autenticităţii şi stării fitosanitare
a seminţei respective. De asemenea şi această categorie de sămânţă trebuie să
îndeplinească aceleaşi restricţii, asemănătoare seminţei identificate (aprobarea
Ministerului Agriculturii în cantitatea prevăzută şi folosirea ca sămânţă numai un an).
SĂMÂNŢA COMERCIALĂ PENTRU HIBRIZI – F1 = sămânţa F0 obţinută pe
loturile de hibridare (HS; HT; HD), destinată procesului de producţie, care garantează
obţinerea unor producţii mari datorită efectului heterozis maxim ce îl manifestă hibrizii
în generaţia F1.

7.2. Structura genetică a soiurilor la plantele autogame şi

factorii care alterează această structură
Structura genetică a unui soi/linie la plantele autogame cuprinde frecvenţa
genotipurilor şi frecvenţa genelor ce îl caracterizează. Din acest punct de vedere,
cultivarele autogamelor prezintă, în descendenţă, o structură genetică stabilă, iar
frecvenţa genotipurilor homozigote (biotipuri), precum şi frecvenţa genelor, este relativ
constantă datorită autofecundării.
În acelaşi timp, se păstrează o anumită proporţie între biotipuri iar numărul redus al
acestora în cadrul cultivarului imprimă a anumită uniformitate.
Principalele tipuri de soiuri şi particularităţile genetice ale acestora sunt:
a) Soiuri omogene – sunt constituite din biotipuri asemănătoare cu polimorfism
nesemnificativ şi sunt obţinute printr-o selecţie individuală simplă, dintr-un material
iniţial uniform cum sunt populaţiile locale şi soiurile mai vechi. Din punct de vedere
genetic prezintă o homozigoţie aproape perfectă. De regulă, un soi omogen reprezintă

85
descendenţele succesive ale unei singure linii este considerat o linie pură cu un grad
ridicat de homozigoţie.
b) Soiurile polimorfe – sunt constituite din mai multe biotipuri care se deosebesc
semnificativ între ele sub raportul caracterelor morfologice şi a însuşirilor genetice.
Această diferenţiere păstrează totuşi un echilibru genetic între anumite limite minime şi
maxime, ce conferă soiului o individualitate polimorfă.
Soiurile polimorfe sunt rezultatul activităţii de selecţie individuală repetată în
cadrul unui material iniţial reprezentat de populaţii sau soiuri ameliorate. Din punct de
vedere genetic, liniile extrase din acest material sunt dominant homozigote, mai ales în
generaţiile avansate, dar se mai găsesc şi genotipuri (biotipuri) heterozigote într-o
proporţie nesemnificativă, datorită aşa-zisei heterozigoţii reziduale ce se menţine în
cadrul acestor tipuri de soiuri. Pe durata producerii şi înmulţirii seminţelor, la soiurile
polimorfe se cere păstrarea acestui echilibru genetic sau proporţia între biotipurile
componente, astfel ca soiul iniţial să-şi păstreze particularităţile morfoproductive
specifice. Alegerea biotipurilor componente ale soiurilor polimorfe se face pe baza unor
caractere morfologice asemănătoare (ex. aristate/nearistate; spicul roşu/spicul alb etc.),
pentru a satisface condiţiile impuse unui nou soi – omogenitate, individualitate etc. Din
aceste considerente numărul biotipurilor constituente este redus, fiind egal cu 4 – 6.
c) Soiurile multiliniale – sunt constituite din mai multe linii (obişnuit peste 8 – 10
linii) asemănătoare fenotipic dar diferite sub raportul genelor de rezistenţă la stresuri
climatice, la boli, dăunători sau chiar la unele rase fiziologice ale unor boli/dăunători.
Aceste linii sunt obţinute tot pe bază de selecţie individuală repetată, practicată în cadrul
unor populaţii hibride, aflate în generaţiile segregante (F2–F4). Deosebirea faţă de
soiurile polimorfe constă în aceea că, la soiurile multiliniale, populaţia hibridă rezultă
prin încrucişarea şi în majoritatea cazurilor prin retroîncrucişarea dintre soiurile
omogene şi sursele cu rezistenţe la anumite boli sau rase fiziologice ale unor boli sau cu
rezistenţe la stresurile climatice (ger, secetă, arşiţe etc.).
După încrucişare sau după retroîncrucişare, liniile extrase din cadrul generaţiilor
segregante sunt testate pentru rezistenţa la atacul provocat de către agentul fitopatogen
respectiv pe bază de infecţii artificiale şi, numai după ce au demonstrat concret
însuşirile specifice ale unei rezistenţe active, vor fi folosite la constituirea soiului
multilinial. Este foarte important ca, pe durata procesului de producere şi înmulţire a
seminţelor la soiurile multiliniale, să se păstreze neschimbată proporţia între liniile
constitutive la nivelul soiului original. Numai astfel se vor menţine toate particularităţile
individuale specifice soiului nou creat.
Trebuie subliniat faptul că un anumit cultivar (soi) îşi menţine particularităţile
individuale morfoproductive atât timp cât nu intervin factori care să modifice structura
genetică iniţială, specifică. În condiţii de exploatare agroproductivă, cultivarul original,
omologat şi zonat, îşi pierde treptat unele dintre însuşirile sale valoroase sub influenţa
unor factori naturali şi artificiali.

86
 Soiurile multiliniale reprezintă o perspectivă reală de a crea viitoarele genotipuri
artificiale superintensive pentru speciile autogame. Faptul că un soi multilinial este
compus dintr-un număr mai mare de linii transgresive specializate conferă acestora o
mare plasticitate ecologică, o valorificare integrală a diversităţii factorilor ambientali şi,
ca o consecinţă, o stabilitate mare a producţiilor ce se obţin.
Factorii principali care alterează structura genetică a cultivarelor la autogame
sunt: selecţia, segregarea întârziată, driftul genetic, migraţia, mutaţiile, abaterile de la
panmixie.
Selecţia – acţionează în permanenţă, pe toată durata exploatării agroproductive a
cultivarului (soiului) respectiv.
Condiţiile naturale sau artificiale în care este exploatat cultivarul respectiv pot
favoriza sau defavoriza anumite biotipuri sau linii constituente, situaţie în care omul
poate interveni activ aplicând o selecţie direcţională de corecţie. Prin măsurile de
corecţie pe care le aplică, omul urmăreşte eliminarea conştientă a acţiunii factorilor care
provoacă scăderea potenţialului producitv al cultivarului (soiului) respectiv.
În procentul exploatării agroproductive a cultivarului nou creat, mai ales în
procesul producerii şi înmulţirii seminţelor, acţionează trei forme de selecţie: selecţie
naturală, selecţie artificială şi selecţie culturală.
Selecţia naturală (direcţională) acţionează atunci când se modifică, de regulă,
condiţiile de mediu iniţiale în care a fost testat şi pentru care a fost omologat şi zonat
cultivarul (soiul) respectiv. În această situaţie, liniile specializate sau biotipurile
destinate extremelor (marginale), adică cele care pot reacţiona favorabil la modificările
condiţiilor de mediu, având o capacitate adaptivă mai ridicată, se vor dezvolta mai bine
şi vor exercita o presiune de selecţie mărită, în defavoarea liniilor sau biotipurilor mai
productive aflate în zona optimului, cu capacitate adaptivă mai mică şi, deci, mai
sensibile. Drept consecinţă, structura genetică a cultivarului (soiului) respectiv se va
modifica în favoarea liniilor/biotipurilor mai puţin favorizate, determinând astfel o
reducere semnificativă a capacităţii de producţie.
Rezultă de aici o implicaţie practică deosebită, în sensul că nu se poate recomanda
exploatarea în condiţii de producţie a unor cultivare (soiuri) care nu sunt zonate pentru
condiţiile specifice în care se lucrează.
Selecţia artificială (stabilizatoare sau conservativă) este aplicată în mod conştient
de om, mai ales în primele etape ale procesului de producere şi multiplicare a
seminţelor, are caracter de continuitate şi vizează alegerea individuală repetată a celor
mai valoroase plante-elită. În acest context, trebuie să facem precizarea că planta-elită,
folosită în sistemul producerii şi multiplicării seminţelor trebuie să îndeplinească cerinţa
de tipicitate pentru biotipul/linia ce compune cultivarul (soiul) respectiv. Restul
cerinţelor legate de starea sanitară, stadiul creşterii şi dezvoltării etc., sunt identice cu
cele ale plantei-elită folosită în procesul de ameliorare şi care trebuie să corespundă pe
deplin obiectivului ameliorării. În fazele de producere şi ameliorare a seminţei, selecţia

87
artificială practicată este cea în masă, fenotipică şi negativă, cunoscută sub numele de
“purificare biologică”.
Practicarea unei selecţii artificiale greşite (prin alegerea elitelor necorespunzătoare
sau purificări biologice nerealizate etc.), cu întârziere sau neadecvată speciei cu care se
lucrează, poate modifica structura genetică a cultivarului (soiului) respectiv şi, drept
consecinţă, scăderea potenţialului său productiv.
Selecţia culturală acţionează asupra cultivarelor (soiurilor) prin: epoca de semănat,
fertilitatea solului, tehnologia de cultivare, epoca de recoltare şi metodele de
condiţionare a seminţelor. Atunci când aceste măsuri se aplică în mod uniform şi
constant de-a lungul mai multor generaţii, cultivarul (soiul) respectiv îşi menţine
constantă structura genetică, mai ales dacă aceste măsuri corespund pe deplin cerinţelor
unor performanţe maxime. Modificarea măsurilor de mai sus, la intervale mai mari sau
mai mici, determină şi modificarea structurii genetice a cultivarului (soiului) respectiv,
cu întregul cortegiu de consecinţe negative cunoscute.
Astfel, epoca de semănat, în cazul speciilor cu forme “de toamnă” şi “de
primăvară”, prin însămânţarea repetată a celor “de toamnă” primăvara se înregistrează o
anumită dominanţă a formelor “de primăvară” şi o dispariţie treptată a celor “de
toamnă”. Drept consecinţă, în cazul revenirii la semănatul de toamnă, vom constata o
distrugere totală a plantelor pe timpul iernii, întrucât dominanţa formelor "de
primăvară" în structura genetică a cultivarului, în defavoarea celor de toamnă, a eliminat
treptat însuşirea de rezistenţă la iernare. De asemenea, cultivatul an de an în condiţii de
fertilitate ridicată şi în regim de irigare, va favoriza în cadrul unui soi o creştere a
frecvenţei liniilor/biotipurilor intensive, cu o mare capacitate de valorificare a apei şi
elementelor fertilizante, în timp ce liniile/biotipurile extensive (mai slab productive) vor
fi în minoritate.
Densitatea plantelor, menţinută în mod constant an de an, modifică structura
genetică a soiului astfel: densitatea mică, favorizează înfrăţirea şi deci
liniile/genotipurile cu înfrăţire puternică; densitatea mare, elimină înfrăţirea şi deci
liniile/genotipurile fără înfrăţire vor fi favorizate.
Epoca de recoltare, practicată în mod constant, an de an, modifică structura
genetică a cultivarului (soiului) astfel: recoltarea prea de timpuriu favorizează
liniile/biotipurile precoce, în timp ce biotipurile tardive nu au ajuns la maturitate,
seminţele acestora vor da naştere la plante cu viabilitate scăzută; recoltarea târzie
acţionează invers – plantele precoce vor avea boabele scuturate, iar liniile/biotipurile
precoce vor lipsi din sămânţa viitoare. Trebuie să precizăm că recoltarea timpurie sau
tardivă se foloseşte în procesul de ameliorare pentru obţinerea de linii/biotipuri precoce
sau a celor rezistente la scuturare.
Condiţionarea seminţelor cu aceleaşi maşini, set de site şi reglaje constante an de
an, favorizează liniile/genotipurile care vor forma aceeaşi dimensiune şi greutate a
seminţei cu cea rezultată în urma trecerii prin maşina de condiţionat. Toate

88
liniile/genotipurile care nu formează sămânţa de mărimea şi greutatea reglajelor
constante ale maşinii de condiţionat vor fi defavorizate şi structura genetică a soiului
respectiv va fi modificată.
Segregarea întârziată-poate modifica structura genetică mai ales la soiurile
polimorfe şi multiliniale care au în construcţia lor linii homozigote obţinute prin selecţia
individuală repetată practicată în cadrul soiurilor sau populaţiilor hibride. Se ştie că în
generaţiile segregante avansate ale hibrizilor se mai înregistrează un grad redus de
heterozigoţie (reziduală sau întârziată). Cu cât genitorii folosiţi în obţinerea populaţiei
hibride iniţiale au fost mai diferiţi din punct de vedere genetic, cu atât posibilitatea
apariţiei unor segregări întârziate este mai mare. Efectele negative ale segregării
întârziate se pot combate prin purificări biologice, deoarece plantele heterozigote se
manifestă fenotipic printr-o abatere evidentă de la valorile medii.
Driftul genetic (deriva genetică) – reprezintă modificarea întâmplătoare sau
orientată a frecvenţei genotipurilor şi a genelor în cadrul unui cultivar (soi). Driftul
genetic se manifestă, în mod deosebit, în cadrul populaţiilor mici, unde excesul sau
deficitul unui genotip poate modifica radical frecvenţa unei gene, ajungându-se în cazuri
extreme până la fixarea definitivă (frecvenţa = 100%) sau la extincţia definitivă
(frecvenţa = 0%) a genei respective. Se disting două feluri de drift genetic: drift
întâmplător – când modificarea frecvenţei genotipurilor şi genelor din cultivar nu este
orientată şi drift orientat – când aceste modificări sunt orientate. Se menţionează că
driftul întâmplător este cel mai răspândit. În sistemul producerii şi multiplicării
seminţelor, modificarea frecvenţei anumitor linii/genotipuri, în special la populaţiile
mici, determină o restrângere a bazei genetice a cultivarului respectiv şi, drept
consecinţă, se modifică particularităţile sale individuale agroproductive.
Evitarea acestui efect negativ se realizează prin extragerea unui număr suficient de
plante elită, pentru fiecare biotip/linie în parte, din mai multe puncte ale câmpului de
alegere şi distribuite uniform pe întreaga suprafaţă. În principiu, numărul de elite extrase
pentru fiecare biotip/linie în parte se calculează în funcţie de necesarul de sămânţă şi
proporţia de participare la constituirea bazei superelită a cultivarului (soiului) respectiv.
Sub nici o formă numărul de elite extrase nu trebuie să fie mai mic de 500, chiar dacă
procentul de participare a liniei sau biotipului respectiv este foarte mic; aceasta pentru a
se evita efectul negativ al driftului genetic.
Migraţia (contaminarea cu gene străine) – la autogame se poate realiza mai mult
prin impurificări mecanice şi mai puţin prin polen, deşi nici această posibilitate nu este
exclusă în totalitate. La toate plantele de cultură considerate autogame, se înregistrează
proporţii variabile de polenizare cu polen străin, denumită “alogamie reziduală”.
Această proporţie de “alogamie reziduală” variază de la o specie la alta, de la un soi la
altul, în limite destul de largi, fiind influenţată în mare măsură de condiţiile de mediu.
Astfel, seceta excesivă şi temperaturile ridicate determină deschiderea florilor la spicele
de grâu cu mult timp înaintea maturării polenului propriu, favorizând polenizarea cu
polen străin în proporţii ce pot ajunge până la 45%.
89
 De regulă, transferul de gene are loc între populaţiile aceleiaşi specii şi foarte rar
între populaţiile ce aparţin la specii diferite. În urma acestui transfer, constelaţia de gene
a populaţiei primitoare se îmbogăţeşte cu noi gene care, prin recombinare cu genele
autohtone (atunci când condiţiile de mediu şi de cultură devin nefavorabile), dau naştere
la noi combinaţii genetice, modificând structura genetică iniţială a cultivarului respectiv.
Efectul migraţiei, în modificarea structurii genetice a cultivarelor autogamelor, mai
este influenţat şi de:
- diferenţierea genetică a celor două populaţii: populaţia donatoare (donoare) de
unde are loc emigraţia şi populaţia receptoare, unde are loc imigraţia;
- dimensiunea populaţiilor receptoare, dar şi a celor donatoare: cu cât populaţiile
sunt mai mici, efectul migraţiei este mai mare.
Migraţia provoacă deci două efecte majore: primul efect se referă la
îmbogăţirea/sărăcirea constelaţiei de gene a populaţiei receptoare/donatoare şi al doilea
efect se referă la tulburarea armoniei dintre genele autohtone şi deci întârzierea
întregului proces evolutiv al populaţiilor respective.
Trebuie făcută precizarea că migraţia modifică temporar structura genetică a
cultivarelor autogame deoarece, sub acţiunea selecţiei naturale, după un anumit număr
de ani, populaţia respectivă se poate reface şi poate reveni la structura iniţială. Situaţia
aceasta poate fi realizată doar sub aspect teoretic, deoarece sub raport practic, migraţia,
ca de altfel şi ceilalţi factori negativi, acţionează permanent în direcţia modificării
echilibrului genetic al cultivarelor.
Diminuarea sau chiar eliminarea efectelor negative ale migraţiei se face prin:
- respectarea riguroasă a rotaţiei culturilor;
- realizarea distanţelor de izolare, în special pentru loturile semincere;
- evitarea impurificărilor mecanice;
- evitarea impurificărilor biologice.
Mutaţia – la cultivarele autogame modifică într-o măsură mai redusă structura
genetică deoarece eventualele mutante naturale recurente sau nerecurente sunt eliminate
anual prin lucrările de purificare biologică. Totuşi, an de an, pot apare şi mutaţii care
sunt determinate de gene dominante sau recesive ceea ce poate imprima o penetraţie şi
expresivitate fenotipică mai mare sau mai mică, în funcţie de valoarea adaptivă a
mutantei. Genele dominante, cu o bună penetraţie şi expresivitate, pot fi uşor eliminate
prin purificări biologice, indiferent dacă au o valoare adaptivă mai mare sau mai mică.
Abaterile de la panmixie – se întâlnesc şi în cazul cultivarelor autogame, ceea ce
trebuie reţinut este că abaterile de la panmixie la autogame modifică numai frecvenţa
genotipurilor, fără să modifice frecvenţa genelor cultivarului respectiv. Aceasta se
realizează astfel: autogamia repetată menţine în stare permanentă homozigoţia dar, prin
posibilitatea de care pot beneficia anumiţi indivizi de a se poleniza cu polen străin,
apare o stare nouă de heterozigoţie pentru o anumită pereche de gene, modificându-se
astfel echilibrul care există între genotipuri, fără a se modifica echilibrul dintre gene.

90
 Toţi aceşti factori care alterează structura genetică a cultivarelor autogame pot
acţiona separat, dar şi în interconexiune. Astfel mutaţiile, migraţia şi segregările
întârziate modifică mai predominant frecvenţa genelor, în timp ce selecţia naturală,
driftul genetic, abaterile de la panmixie modifică mai pregnant frecvenţa genotipurilor.
Prin acţiune combinată sau individuală, aceşti factori modifică frecvenţa genelor şi
a genotipurilor, modificând structura genetică iniţială a cultivarelor, cu importante
repercursiuni negative în procesul ameliorării conservative.
7.3. Structura genetică a cultivarelor alogame şi factorii ce
alterează această structură
În cadrul cultivarelor alogame distingem existenţa unui echilibru genetic care
asigură o adaptabilitate maximă la condiţiile de mediu specifice. Acest echilibru genetic
bazat pe menţinerea nealterată, de la o generaţie la alta, a frecvenţei genelor şi
genotipurilor este o consecinţă a posibilităţilor largi de care dispun genele şi
genotipurile de a se grupa şi regrupa prin recombinările care au loc la intervale de timp
mai mari sau mai mici.
În această importantă categorie, distingem următoarele tipuri de cultivare:
- populaţiile sau soiurile cu polenizare liberă;
- liniile consangvinizate;
- hibrizii F1, folosiţi în activitatea de producţie;
- soiurile sintetice.
Populaţiile sau soiurile cu polenizare liberă-sunt rezultatul activităţii de selecţie
naturală sau artificială în condiţii de panmixie (polenizare liberă, nediscriminatorie,
între indivizi). Întâlnim aici existenţa unui echilibru dinamic între genotipurile
heterozigote şi cele homozigote. Condiţiile panmictice, favorabile oferă posibilitatea
păstrării acestui echilibru genetic de la o generaţie la alta, chiar dacă au loc recombinări
genetice continue. Aici întâlnim manifestarea deplină a legii Hardy-Weinberg, în sensul
că: dacă vom considera existenţa numai a unei singure perechi de alele Aa, iar frecvenţa
alelei dominante "A" ar fi “p”, frecvenţa alelei recesive “a” ar fi “q”, iar “p” + “q” = 1,
atunci în generaţia următoare vom avea p2 + 2pq + q2 , ceea ce înseamnă că frecvenţa
genotipurilor homozigote dominante este egală cu p2 (AA), frecvenţa genotipurilor
homozigote recesive este egală cu q2 (aa), în timp ce frecvenţa genotipurilor
heterozigote este egală cu 2pq (2Aa). Asemenea cultivare întâlnim la secară,
leguminoasele şi gramineele furajere perene, plante aromatice şi medicinale etc.
Liniile consangvinizate – sunt obţinute prin autopolenizarea forţată a plantelor
alogame, timp de mai multe generaţii. Se caracterizează prin uniformitate, datorită stării
de homozigoţie accentuată. Aflate în faza minimului de consangvinizare, liniile
respective cu cât vor fi mai uniforme şi cu homozigoţia egală cu 100%, cu atât starea de
heterozigoţie a hibridului, în prima generaţie (F1) va fi mai mare şi, drept consecinţă,
efectul heterozis va fi maxim. Deci, se doreşte ca liniile consangvinizate să aibă o
structură genetică uniformă, apropiată de valoarea de 100%. Liniile consangvinizate
91
prezintă un mare interes pentru obţinerea hibrizilor comerciali (F1) care asigură
productivitatea maximă. Liniile consangvinizate se obţin şi pentru fixarea unor caractere
şi însuşiri valoroase cu importanţă în ameliorarea plantelor şi în studiile de genetică.
Hibrizii F1 – folosiţi în activitatea de producţie se caracterizează printr-o structură
genetică uniformă prezintând o stare de heterozigoţie în proporţie de până la 100%.
Datorită acestei stări de heterozigoţie, hibrizii în F1 manifestă un efect maxim al
fenomenului de heterozis. Aceşti hibrizi în F1 se obţin prin încrucişări controlate între
două sau mai multe forme parentale care pot fi: linii consangvinizate, hibrizi simpli,
soiuri etc. Hibrizii în F1 prezintă aceeaşi structură genetică, fie că provin prin
încrucişarea soiurilor/liniilor plantelor autogame, fie că provin prin încrucişarea liniilor
consangvinizate (hibrizilor simpli) de la plantele alogame.
Trebuie făcută precizarea că toţi hibrizii, începând cu a doua generaţie (F2), precum
şi restul generaţiilor, sunt instabili datorită segregării puternice. Înregistrăm astfel, pe
măsura creşterii generaţiilor segregante (F2; F3;...Fn), o scădere accentuată a
heterozigoţiei şi o creştere corespunzătoare a homozigoţiei. Aceasta este şi motivul
esenţial pentru care hibrizii în F1 trebuie realizaţi continuu, an de an.
Soiurile sintetice – sunt formate pe baza interpolenizării mai multor linii sau clone,
prin sistemul de hibridare în masă sau polycross. Structura genetică a soiurilor sintetice
este heterogenă, fiind alcătuită din forme heterozigote şi forme homozigote, într-un
echilibru relativ constant ce se păstrează 2 – 3 generaţii. Întâlnim aici un efect al
fenomenului de heterozis (datorat formelor heterozigote şi capacităţii combinative
generale ridicate), dar şi un grad ridicat de adaptabilitate la condiţiile de mediu.
Factorii care alterează structura genetică a cultivarelor alogame sunt aceeaşi
care s-au prezentat la cultivarele autogame dar aici, semnificaţia şi importanţa lor diferă
în funcţie de tipul cultivarului alogam.
Selecţia – prezintă un efect negativ major în cazul populaţiilor şi soiurilor cu
polenizare liberă (vezi efectul selecţiei la alogame). În cazul liniilor consangvinizate şi a
hibrizilor F1 – selecţia, sub toate formele ei, nu poate modifica semnificativ structura
genetică, întrucât aceste tipuri de cultivare se află permanent în supravegherea omului.
Totuşi, conştient sau inconştient, omul poate modifica structura genetică a liniilor
consangvinizate sau a hibrizilor F1 prin: favorizarea segregării întârziate, folosirea de
linii insuficient consolidate, nerespectarea tehnologiilor de cultură şi a metodologiei
producerii seminţelor pe loturile de hibridare, schimbarea condiţiilor de mediu etc.
Segregarea întârziată-se prezintă cu efecte negative majore numai în cazul liniilor
consangvinizate şi numai atunci când în producerea hibrizilor se folosesc linii
consangvinizate insuficient consolidate. Eliminarea acestui efect negativ se realizează
prin folosirea de linii consangvinizate consolidate, homozigote sau prin folosirea
haploizilor în obţinerea hibrizilor.
Driftul genetic – prezintă efecte negative evidente în cazul populaţiilor şi soiurilor
cu polenizare liberă, precum şi în cazul soiurilor sintetice şi a hibrizilor F1. Prin

92
reducerea numărului indivizilor la formele cu polenizare liberă, fenomenul de drift
genetic poate fi însoţit de fenomene caracteristice înrudirii consangvine. În cazul
soiurilor intetice, efectele negative ale driftului genetic sunt similare populaţiilor şi
soiurilor cu polenizare liberă. La hibrizii F1 – efectele negative de drift se înregistrează
numai atunci când nu se face castrarea corespunzătoare a formelor materne androfertile.
Migraţia – cu excepţia hibrizilor F1, la restul tipurilor de cultivare alogame
migraţia se prezintă cu efecte negative majore. Consecinţele cele mai nefavorabile se
pot înregistra în cazul liniilor consangvinizate care, în situaţia nerespectării stricte a
distanţelor de izolare, se pot impurifica cu gene străine prin migraţia de polen străin.
Aceleaşi efecte se înregistrează şi în cazul soiurilor sintetice precum şi a soiurilor cu
polenizare liberă. Pe lângă impurificarea cu gene străine prin polen, migraţia mai
acţionează prin impurificări mecanice, efecte la care pot fi supuşi chiar hibrizii F1.
Mutaţia – se prezintă cu efecte minore în cazul liniilor consangvinizate, a hibrizilor
F1 şi a soiurilor sintetice. În cazul eventualelor apariţii de mutante există posibilitatea
eliminării lor prin purificări biologice repetate. În schimb, la populaţiile şi soiurile cu
polenizare liberă mutaţiile se pot manifesta major, mai ales în condiţiile contaminărilor
cu polen străin prin migraţie. Eliminarea efectelor negative ale mutaţiei poate fi mai
greoaie atunci când mutantele sunt recesive.

7.4. Structura genetică a cultivarelor cu înmulţire

vegetativă şi factorii ce alterează această structură
Cultivarele cu înmulţire vegetativă (clonală) se întâlnesc la plantele horticole, la
cartofi, la hamei, la speciile forestiere şi ornamentale etc. Aceste cultivare prezintă în
descendenţe o structură genetică omogenă, în majoritatea cazurilor cu indivizi
heterozigoţi, datorită multiplicării lor pe cale vegetativă.
Existenţa unei variabilităţi genetice foarte reduse pune în evidenţă şi existenţa unei
structuri genetice constante, fără posibilitatea alterării ei de la o generaţie la alta. Doar
mutaţia somatică ce poate determina o variabilitate somaclonală poate să producă o
anumită modificare a structurii genetice a acestor cultivare. Totuşi, în procesul
producerii şi înmulţirii materialului de plantare, infecţia virotică poate modifica sub
raport calitativ (biologic) materialul folosit şi, de aici, o oarecare deteriorare a
materialului folosit. Pentru aceasta măsurile stricte cuprinse în metodologia producerii
materialului de plantare vizează eliminarea efectelor negative ale infecţiilor virotice şi a
altor infecţii.

Întrebări recapitulative:
1. Necesitatea schimbării seminţelor şi materialului de plantare.
2. Ce înseamnă şi ce cuprind categoriile biologice superioare şi cele inferioare.
3. Factorii alteratori ai structurii genetice la soiurile speciilor autogame cultivate.
4. Factorii alteratori ai structurii genetice la formele biologice ale speciilor
alogame cultivate.
93
 Cap.8. PRODUCEREA SEMINŢELOR ŞI
MATERIALULUI SĂDITOR
Amelioratorii, prin metode specifice, se ocupă de crearea noilor soiuri şi hibrizi,
mai productivi şi cu însuşiri calitative superioare iar cultivatorii folosesc aceste creaţii
pentru a satisface atât cerinţele proprii dar, mai ales, cerinţele consumatorilor.
Multiplicatorii folosesc scheme adecvate pentru înmulţirea seminţelor la nivelul
cerinţelor producătorilor.
Toţi cei care activează în agricultură ştiu că nu este posibil ca un soi nou-omologat
şi zonat să fie preluat spre cultivare direct, de către un singur cultivator. Această
imposibilitate se datorează cantităţilor mici de seminţe pe care le obţine amelioratorul,
cantităţi ce, obligatoriu, trebuie să rămână la dispoziţia amelioratorului (fiind sămânţa–
etalon sau sămânţa autorului). Uneori, această sămânţă, conform Legii 75/1995, poate fi
pusă la dispoziţia unităţii de cercetare (SCA), desemnată de Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei, pentru a răspunde şi coordona producerea şi multiplicarea seminţelor
acelui soi. În acest caz, unitatea desemnată se numeşte menţinător al seminţei standard
sau al seminţei autorului. Rezultă astfel că activitatea de producere şi multiplicare a
seminţelor şi materialului săditor se realizează de către specialişti cu o înaltă calificare
profesională, în unităţi specializate, ce dispun de o dotare şi o organizare superioară.
Conform Legii 75/1995, în România, există şi funcţionează o reţea zonală,
teritorială şi judeţeană de structuri specializate, care prin activitatea lor organizează,
controlează şi certifică întregul PROGRAM NAŢIONAL ANUAL DE PRODUCERE
ŞI MULTIPLICARE A SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR.
Mai precizăm că, în conformitate cu Legea 75/1995:
a)-PRODUCEREA SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR-înseamnă
obţinerea de categorii biologice superioare ca:
- sămânţă de prebază -I (Bază Superelită)-pentru soiurile plantelor autogame;
- sămânţă de prebază-II (Superelită)-toate soiurile autogamelor;
- sămânţă de Bază (Elită)-toate soiurile autogamelor şi a plantelor alogame;
- sămânţă de linii consangvinizate sau linii homozigote ca forme parentale
pentru hibrizii simpli comerciali (F1)
- sămânţă de hibrizi simpli – forme parentale pentru hibrizi dubli şi triliniari
comerciali (F1);
- liniile mutantelor şi poliploizilor destinate obţinerii hibrizilor comerciali;
- liniile homozigote destinate polycrossării la soiurile sintetice etc.
Activitatea de Producere a seminţelor şi materialului săditor se realizează numai în
Staţiunile de Cercetări Agricole şi Staţiunile Didactice. Acestea dispun de cadre
specializate – amelioratorii, de laboratoare dotate cu utilaje şi personal ajutător (de
specialitate), dar şi din specializările complementare (economişti, informaticieni,
programatori, chimişti, operatori, biologi etc.).

94
Etapele producerii şi multiplicării seminţelor şi materialului de plantat
 De asemenea, în cadrul Staţiunilor, categoriile biologice superioare se
amplasează pe terenuri şi în succesiuni de culturi stabilite prin aceeaşi Lege
75/1995 (vezi figura 1).
Actele necesare certificării seminţelor din aceste categorii biologice se
întocmesc de către amelioratori şi se aprobă de directorul Staţiunilor de Cercetări
Agricole.
b) MULTIPLICAREA SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR-
înseamnă obţinerea de categorii biologice inferioare (sămânţa destinată
cultivatorilor). Aceste categorii sunt:
- sămânţa certificată-anul I (C1) – provenită din sămânţă bază elită;
- sămânţa certificată-anul II (C2) – provenită din sămânţă C1 (I1);
- sămânţa comercială F1 pentru hibrizii simpli (HS), dubli (HD), triliniari
(HT);
- sămânţa soiurilor sintetice (C1, C2 etc.) la plantele furajere perene.
Activitatea de Multiplicare se realizează de către agenţii economici
specializaţi, propuşi de structurile judeţene (ICSMS) şi aprobaţi, pe bază de
concurs, de către MAA. Actele de certificare a acestor categorii biologice se
întocmesc şi se eliberează de către Inspectorii de Stat, ce aparţin Inspectoratelor
Judeţene de Control şi analiză a Seminţelor şi Materialului Săditor.
Procesul de producţie agricolă are un caracter permanent, ceea ce impune ca
producerea şi multiplicarea seminţelor să se desfăşoare an de an, având nevoie de
verigile fiecărei etape în parte. Nu este permisă întreruperea acestui ciclu al
producerii şi multiplicării seminţelor întrucât prin această activitate se menţine
stabilitatea şi posibilitatea reluării procesului de producţie în fiecare an agricol.
Obiectivele principale în producerea şi multiplicarea seminţelor sunt:
- menţinerea structurii genetice, a capacităţii de producţie şi a însuşirilor de
rezistenţă la toate soiurile, la nivelul avut în momentul omologării;
- păstrarea purităţii biologice a formelor parentale şi asigurarea unui grad înalt
de hibriditate seminţelor comerciale;
- menţinerea unei bune stări fitosanitare a seminţelor soiului/hibridului
existent în cultură;
- asigurarea permanentă şi în totalitate cu cantităţile de seminţe necesare, de
valoare biologică ridicată.

Întrebări recapitulative:
1. Definirea producerii seminţelor şi materialului săditor;
2. Locul producerii seminţelor şi categoriile;
3. Etapele (câmpurilor) sistemului de producere a seminţelor la speciile
autogame;
4. Etapele (câmpurilor) sistemului de producere a seminţelor la formele
parentale pentru hibrizii speciilor alogame;
 Cap. 9. MULTIPLICAREA SEMINŢELOR ŞI
MATERIALULUI SĂDITOR
Multiplicarea (înmulţirea) seminţelor şi materialului săditor reprezintă sfera
de activitate a agenţilor economici specializaţi (agenţi multiplicatori); aprobarea
programului anual de multiplicare se face de către Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei, iar Inspectorii Aprobatori de Stat asigură îndrumarea, controlul şi
certificarea seminţelor obţinute. Agenţii economici specializaţi au obligaţia
folosirii unei tehnologii specifice loturilor semincere şi de hibridare.
Un sistem modern şi eficient de multiplicare a seminţelor trebuie să
îndeplinească, obligatoriu, următoarele trei cerinţe:
a. -Elaborarea unei tehnologii adecvate pentru multiplicarea seminţelor
fiecărui soi/hibrid, la toate speciile de plante cultivate;
b. -Asigurarea unei colaborări permanente şi eficiente între aprobatorii de
stat, cadrele tehnice şi amelioratori;
c. -Introducerea unor norme precise privitoare la controlul calităţii şi
certificarea seminţelor, în concordanţă cu caracteristicile genetice şi modul de
obţinere a fiecărui cultivar în parte.

9.1 Tehnologia specifică loturilor semincere ale

plantelor autogame (cereale păioase şi leguminoase boabe)
La cerealele păioase, deşi prezintă o mare diversitate biologică, morfo-
fiziologică şi genetică, există totuşi unele particularităţi comune privind
tehnologia loturilor semincere. Având în vedere faptul că din această categorie
predomină grâul, vom prezenta în continuare, drept model, tehnologia specifică
loturilor semincere cu grâu comun de toamnă, urmând ca unele particularităţi ale
celorlalte cereale păioase să fie menţionate la momentul oportun.
a. Amplasarea – loturilor semincere cu cereale păioase va trebui realizată
pe terenurile cu textură mijlocie, cu fertilitate ridicată, neîmburuienate, neinfectate
de boli şi dăunători, fără exces de umiditate şi cu posibilităţi de irigare. În mod
deosebit, se va urmări ca terenul să nu fie infestat cu buruieni greu separabile, care
în cazul grâului comun, de toamnă, sunt: Lolium temulentum, Melampyrum spp.,
Raphanus spp., Rapistrum perene. Pentru evitarea impurificărilor biologice sau
mecanice, loturile semincere de grâu vor fi asigurate cu următoarele distanţe
minime de izolare:
- grâul comun faţă de: - alte categorii biologice 4m;
- grâu comun 4m;
- grâu durum 100m;
- alte specii de cereale păioase 4m.

98
 b. Rotaţia – prezintă importanţă în prevenirea impurificărilor prin
samulastră, reducerea gradului de îmburuienire etc. Monocultura pe loturile
semincere nu trebuie să revină decât după 2–3 ani. În mod excepţional se admite
grâu după grâu pentru sămânţă, numai atunci când se foloseşte acelaşi soi, iar
categoria biologică este aceeaşi sau inferioară, iar terenul să fie curat de buruieni
şi fără infecţie de boli sau dăunători. Bune premergătoare sunt: leguminoasele
anuale şi perene, inul pentru ulei sau fibră, rapiţa, cartoful timpuriu şi de vară. Se
poate folosi şi porumbul dacă nu s-au folosit erbicidele triazinice, dacă nu a
existat atac de fuzarioză şi dacă pe teren nu au rămas resturi vegetale.
c. Lucrările solului – După premergătoare timpurii, se execută imediat
arătura de bază la 20–25 cm adâncime, uniformă, fără bolovani, fără greşuri şi cu
încorporarea completă a resturilor vegetale. Lucrarea se execută în agregat cu
grapa stelată sau grapa cu colţi rigizi. Concomitent cu arătura de bază se
administrează şi se încorporează în sol îngrăşămintele organice şi cele cu fosfor şi
potasiu. Până la semănat arătura se întreţine curată de buruieni prin discuire în
agregat cu grapa reglabilă. Dacă terenul este prea uscat şi arătura se execută de o
calitate necorespunzătoare este necesară, mai întâi, o discuire energică a terenului
pentru distrugerea resturilor vegetale şi mobilizarea superficială a solului. Imediat
după această lucrare se execută arătura de bază cu aceleaşi cerinţe de calitate.
După premergătoare târzii – se execută mai întâi o discuire energică şi
pe direcţia perpendiculară rândurilor de plante pentru distrugerea resturilor
vegetale şi pentru mobilizarea superficială a solului. Se execută arătura de bază,
imediat, la 20–25 cm adâncime după care se execută discuirea în agregat cu grapa
reglabilă. Pregătirea patului germinativ se face cu 1–2 zile înaintea semănatului
printr-o lucrare de discuire în agregat cu grapa reglabilă şi o ultimă lucrare în
preziua semănatului, cu combinatorul complet echipat. Adâncimea de mobilizare
a solului la ultima lucrare trebuie să fie cea la care se însămânţează, adică 4–5 cm.
d. Fertilizarea – Fertilizarea organică, la grâu se poate efectua fie direct,
aplicându-se gunoi de grajd, 20–30 t/ha, dacă recoltarea culturii premergătoare se
face devreme şi permite aplicarea gunoiului odată cu arătura de bază, fie la cultura
premergătoare. Aplicarea directă a gunoiului de grajd este de preferat pe terenurile
grele sau acide. În cele mai multe cazuri însă, acesta se aplică la culturile
premergătoare, în cantitate de 30–40 t/ha.
Fertilizarea minerală-se face în funcţie de gradul de aprovizionare a
solului cu elemente nutritive, de faptul dacă s-a făcut sau nu fertilizarea organică,
de planta premergătoare, de tipul de sol, de gradul de aprovizionare a solului cu
apă, consumul specific şi recolta dorită.
Raportul între elementele nutritive N:P:K, la cultura grâului este de
1:0,7:0,5. În funcţie de factorii menţionaţi, azotul se aplică în cantitate de 40–120
kg/ha substanţă activă. După premergătoare ca leguminoase se aplică în cantitate

99
de 40–60 kg/ha; după culturi furajere sau prăşitoare recoltate timpuriu se aplică
80–100 kg/ha, iar după culturi prăşitoare recoltate târziu se aplică 100–120 kg/ha.
În cazul soiurilor timpurii, doza de azot se reduce cu 10–15 %. În mod
asemănător, doza de azot se reduce cu 15–20% în condiţii de secetă. În regim
irigat doza de azot sporeşte cu 20–30%. În cazul grâului şi, în general, la cerealele
de toamnă, azotul se aplică în două etape, jumătate din doză la pregătirea patului
germinativ şi restul primăvara timpuriu, pe terenul încă îngheţat. Pe terenurile în
pantă, cu apa freatică la suprafaţă, pe terenurile îngrăşate cu gunoi şi după
leguminoase, toată doza se aplică primăvara.
Fosforul şi potasiul se aplică toamna, sub arătura de bază, în doze care să
asigure echilibrul cu azotul, ţinând cont de gradul de aprovizionare a solului în
aceste elemente nutritive.
e. Semănatul-Epoca optimă de semănat în cazul grâului, în nordul şi
centrul ţării, este intervalul dintre 25.09 şi 5.10, iar în sudul ţării, între 1–10.10.
Adâncimea de semănat este de 4–5 cm. În cazul terenurilor uscate,
adâncimea de semănat se poate mări cu maximum 1 cm. La soiurile cu coleoptilul
scurt (Flamura–85, Fundulea–4) adâncimea de semănat trebuie să fie sub 4 cm.
Desimea de semănat, în mod obişnuit, este în jur de 450–550 boabe
germinabile/m2. În cazul înmulţirii rapide a unor soiuri se pot utiliza desimi mici,
de 200 boabe germinabile/m2. În acest caz, distanţa între rânduri va fi de 25 cm.
Pentru combaterea bolilor care se transmit prin sămânţă, în mod
obligatoriu, sămânţa trebuie tratată. Principalul obiectiv al tratamentului chimic
este de a aplica cele mai eficace produse pentru fiecare specie de agent patogen
sau dăunător, pe cât posibil cât mai aproape de data de însămânţare, (cu 2–3 zile
înainte de însămânţare), pentru a nu influenţa negativ germinaţia seminţelor.
Tratarea seminţelor se poate face cu produse sub formă de praf sau soluţie, pe cale
uscată, umedă sau semiumedă, cu ajutorul maşinii de tratat seminţe (MTS–1,
MTS–4), respectiv maşini speciale pentru tratarea semiumedă.
f. Întreţinerea-Tăvălugitul după semănat poate contribui la o răsărire
uniformă, în cazul în care solul este prea uscat, prin punerea în contact a
seminţelor cu solul. Pentru cerealele de toamnă, băltirea apei peste semănături
poate provoca moartea plantelor prin asfixiere. Evitarea băltirii se poate face prin
deschiderea, imediat după semănat, a unor şanţuri pentru scurgerea apei. În
microdepresiuni închise trebuie efectuate lucrări de desfundare, de afânare adâncă
sau chiar puţuri absorbante. Şanţurile pentru scurgerea apei se verifică la
desprimăvărare, când pericolul stagnării apei este mai mare. Cel mai bine este ca
loturile semincere să nu fie însămânţate pe parcelele cu pericol de băltire a apei.
Descălţarea se poate preveni prin semănatul la timpul optim, în arătura
aşezată şi mai adâncă, acolo unde acest fenomen este mai frecvent. În cazul
descălţării, semănăturile trebuie tăvălugite, imediat ce se poate ieşi în teren.

100
 Combaterea buruienilor constituie una din cele mai importante lucrări de
întreţinere. Ea se face aplicând toate măsurile agrotehnice cunoscute, iar pe cale
chimică cu erbicide.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă o lucrare deosebit de
importantă şi constă, în afara măsurilor agrotehnice cunoscute, în efectuarea de
tratamente chimice la sămânţă, sol şi pe vegetaţie.
g. Lucrări speciale-Purificările biologice se fac la înspicat şi la coacerea
în pârgă. Cu ocazia purificărilor biologice, ce constau în îndepărtarea plantelor
netipice soiului, dar care aparţin aceleaşi specii, se mai elimină şi plantele de
buruieni cu sămânţă greu separabilă, plantele de cultură cu sămânţă greu
separabilă şi plantele bolnave. La prima purificare biologică, plantele ce trebuie
eliminate se smulg şi se lasă în lan, excepţie făcând plantele bolnave care se scot
din lan. La a doua purificare biologică însă, se smulg şi se îndepărtează din lan
toate categoriile menţionate. La determinarea purităţii biologice, se numără
plantele aparţinând categoriilor menţionate, chiar dacă au fost smulse dar lăsate în
lan, şi dacă au sămânţă formată.
h. Recoltarea-Pentru loturile semincere recoltarea se face în faza de
coacere deplină, când umiditatea seminţelor este scăzută (14%), pentru a putea
obţine cea mai mare capacitate de germinaţie. Pentru evitarea pierderilor, trebuie
acordată o atenţie deosebită reglării combinei, de 2–3 ori pe zi, în funcţie de
umiditatea spicelor. Cea mai bună vreme pentru recoltare este vremea caldă,
însorită. Pentru evitarea impurificărilor mecanice, dacă se cultivă mai multe
soiuri, combina trebuie curăţată foarte bine de la un soi la altul, prin mersul în gol
şi cu ajutorul unui jet puternic de aer. Dacă se recoltează diferite categorii
biologice din acelaşi soi, mai întâi trebuie recoltată categoria superioară şi numai
după aceea se trece la recoltarea categoriei inferioare. Dacă din cauza vremii
suntem obligaţi să recoltăm sămânţa la o umiditate mai ridicată, imediat după
recoltare, sămânţa trebuie uscată, prin lopătare, solarizare sau uscare cu aer cald.
Temperatura aerului în masa de seminţe nu trebuie să depăşească 450C.
După uscare, sămânţa este condiţionată, însăcuită în saci curaţi, noi, până
la elită inclusiv. Pentru înmulţirea I sacii se folosesc o dată pe faţă, o dată pe dos.
Sacii trebuie etichetaţi cu etichete duble, una în interiorul sacului şi alta cusută în
exterior, pe care se notează specia, soiul, categoria biologică, anul şi unitatea
producătoare, cantitatea şi dacă sămânţa a fost tratată. După cum s-a arătat, de
regulă, tratamentul se efectuează cu câteva zile înainte de semănat, pentru a nu
afecta germinaţia seminţei. Sacii se păstrează în magazii speciale, curate, lotizaţi.
Particularităţi deosebite la tehnologia loturilor semincere, comparativ cu
cea a grâului sunt: la orzul şi orzoaica de primăvară-epoca de semănat; la ovăzul
de primăvară, grâul de primăvară-epoca de semănat şi normele de sămânţă la
hectar.

101
 Tehnologia specifică loturilor semincere cu leguminoase pentru boabe
Principalele culturi de leguminoase pentru boabe, care necesită cantităţi
mari de sămânţă sunt: mazărea, fasolea şi soia. Pe lângă acestea se mai cultivă
lintea, năutul, bobul, lupinul, arahidele şi fasoliţa. Specii în general autogame, au
o tehnologie de cultură destul de asemănătoare cu a celorlalte autogame.
Lucrări speciale-Purificările biologice la leguminoasele pentru boabe se
fac la înflorit şi la coacerea în pârgă. Pe lângă eliminarea plantelor netipice, cu
această ocazie se elimină şi plantele de buruieni cu sămânţă greu separabilă, ca de
pildă: măzăroiul (Pisum arvense) din cultura de mazăre, sau lintoiul (Vicia sativa
var. lensisperma) din cultura de linte. Se elimină şi plantele bolnave.
Recoltarea-În cazul seminţei de soia recoltarea se face cu combina, direct
din lan, când umiditatea boabelor a ajuns la 15 %, luându-se măsuri pentru
reducerea procentului de boabe sparte şi a pierderilor. Pentru aceasta, aparatul de
tăiere se coboară cît mai jos, turaţia bătătorului se reglează la 450 ture/minut.
Distanţa dintre bătător şi contrabătător se reglează la 20–30 mm, la intrare şi 8–16
mm la ieşire, reglarea se efectuează de 2–3 ori pe zi, în funcţie de umiditate şi
temperatură, distanţa fiind mai mare pe vreme uscată şi caldă. Pe vreme uscată se
reduce şi turaţia bătătorului. Mazărea şi fasolea pentru sămânţă se recoltează în
două etape, atunci când circa 70% din păstăi au ajuns la maturitate, noaptea,
dimineţile cu rouă sau în zilele noroase, evitându-se lucrul pe arşiţă, pentru a evita
pierderile prin scuturare.

9.2. Tehnologia specifică loturilor de hibridare la

porumb
La porumb, loturile de hibridare se clasifică astfel:
- loturi de hibridare cu forme parentale androfertile;
- loturi de hibridare cu forma mamă androsterilă de tip citoplasmatic şi
forma tată nerestaurator de fertilitate;
- loturi de hibridare cu forma mamă androsterilă de tip nucleocitoplasmatic
şi forma tată restaurator de fertilitate.
Indiferent de schema folosită în obţinerea de sămânţă hibridă la porumb, în
linii generale este necesară aplicarea următoarei tehnologii specifice:
a. Amplasarea lotului de hibridare – trebuie să fie pe terenuri plane,
fertile, curate de buruieni şi, pe cât posibil, irigabile. Vor fi evitate acele terenuri
care prezintă exces de umiditate, cu pericol de inundare, precum şi cele infestate
cu Agriotes, Agrostis sau alţi dăunători. Loturile de înmulţire izolată în spaţiu la
liniile consangvinizate, precum şi loturile de hibridare simplă şi triliniară se vor
amplasa în cultură irigată sau în terenuri cu aport de apă freatică, dată fiind reacţia
puternică a liniilor consangvinizate la secetă şi arşiţă. De asemenea, se vor evita
terenurile acide, îndeosebi pentru acele linii sau hibrizi ale căror forme parentale,

102
în condiţii de climă caldă şi umedă, asociată cu o fertilitate mai bogată în azot, au
o predispoziţie de a germina în faza de lapte-ceară a boabelor (hibrizii Fundulea
96, 102, Suceava 108, Podu Iloaiei 101, Turda 199). Tot cu aceleaşi consecinţe se
vor evita solurile grele şi reci la amplasarea liniilor consangvinizate sau a
hibrizilor cu forme parentale linii consangvinizate, pretenţioase la pragul termic
(Fundulea 420, 412, 315, Lovrin 400, 360, Şimnic 409).
Distanţa minimă de izolare este de 700 m pentru liniile consangvinizate,
de 500 m pentru hibrizi simpli şi de 200 m pentru hibrizi triliniari şi dubli.
Semănatul unui număr suplimentar de rânduri cu forma tată a hibridului
respectiv, pe latura interesantă a lotului de hibridare poate să reducă distanţa de
izolare cu câte 5 m pentru fiecare rând de tată, suplimentar, astfel: până la 120 m,
dacă se seamănă 16 rânduri din forma tată la hibrizii dubli şi triliniari, până la 180
m, dacă se seamănă 24 rânduri din forma tată la hibrizii dubli şi triliniari, până la
240 m, dacă se seamănă 32 rânduri din forma tată la hibrizii bogaţi în lizină şi
triptofan. Reducerea distanţei de izolare trebuie să aibă acordul inspectoratului
aprobator. Pe distanţele de izolare menţionate se va distruge samulastra de
porumb provenită din anii precedenţi, înainte de înflorit.
În rotaţie, porumbul poate reveni pe aceeaşi parcelă numai după 4 ani. Ca
plante premergătoare se recomandă: leguminoasele, cerealele păioase, cu excepţia
soiurilor de grâu atacate de fuzarioză, gramineele anuale şi perene, inul, sfecla de
zahăr, cartoful, floarea soarelui.
Pentru ca producerea de sămânţă a fiecărui hibrid să fie garantată şi
economică, se impune ca amplasarea loturilor de hibridare să se facă în acele zone
în care formele parentale au avut o comportare foarte favorabilă şi favorabilă,
indicată prin zonarea producerii de sămânţă la fiecare hibrid în parte şi care diferă,
uneori, de zonele de favorabilitate ale hibrizilor în care aceste forme participă.
b. Lucrările solului. Lucrările de pregătire a terenului trebuie începute
imediat după recoltarea plantelor premergătoare, prin executarea unei arături
uniforme, la adâncimea de 20–22 cm pe solurile uşoare, de 22–28 cm pe solurile
mijlocii şi de 28–30 cm pe solurile grele, argiloase. Arătura trebuie efectuată în
mod obligatoriu toamna şi nu primăvara. Prin lucrările de pregătire a terenului se
va urmări o nivelare perfectă, o mărunţire şi afânare foarte bună, distrugerea
buruienilor şi încorporarea resturilor vegetale.
Pregătirea terenului înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa reglabilă, la desprimăvărare, ultima lucrare efectuându-se în
preziua semănatului, de preferat cu combinatorul. În primăverile secetoase, la
desprimăvărare se poate face numai o lucrare cu grapa cu colţi reglabili. Pentru
obţinerea unor economii de combustibil şi evitarea tasării solului, se recomandă
efectuarea concomitentă a mai multor lucrări, ca: administrarea îngrăşămintelor
sau insectofungicidelor odată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.

103
Lucrările de pregătire a terenului, alături de cele de întreţinere, constituie factorul
determinant în realizarea unui lot semincer cu o creştere normală a plantelor,
uniform dezvoltate. Aceste condiţii sunt absolut necesare pentru identificarea
plantelor netipice şi heterozigote înainte de înflorit, pentru castrarea formei
materne printr-un număr mai redus de treceri şi controale, asigurarea coincidenţei
la înflorire între parteneri, precum şi maturarea uniformă a seminţelor.
c. Fertilizarea-trebuie să asigure un raport optim între principalele
elemente nutritive, azot, fosfor şi potasiu care trebuie să fie de 1,5:1:1, astfel încât
să se asigure o creştere normală a plantelor pentru ca acestea să poată exprima
potenţialul maxim de producţie, urmărind totodată maturarea timpurie, realizarea
unor seminţe sănătoase şi cu indici calitativi superiori.
Dozele economice recomandate pentru azot sunt cuprinse între 60–120
kg/ha. Azotul se aplică primăvara integral sau 2/3 din doză, înainte de pregătirea
patului germinativ, restul de 1/3 din doză se va aplica la praşila a doua, cu ajutorul
fertilizatoarelor montate pe cultivatoare. La stabilirea dozelor de azot se va ţine
cont de următorii factori:
- Formele parentale ale hibridului. În cazul liniilor consangvinizate şi al
loturilor de hibridare unde formele parentale sunt linii, sau în cazul hibrizilor
simpli mai timpurii, doza de azot va fi de 60–80 kg/ha. În cazul în care formele
parentale sunt hibrizi simpli sau linii mai tardive, doza de azot va fi mărită.
- Planta premergătoare. După leguminoasele pentru boabe se vor aplica
60 kg azot/ha, după cerealele păioase 80 kg/ha, după floarea soarelui sau sfeclă de
zahăr 100–120 kg azot/ha.
- Gradul de aprovizionare a solului cu apă. Pentru zonele cu precipitaţii
mai multe, cu aport freatic, cu condiţii de levigare sau la cultura irigată, doza de
azot se măreşte cu 10–20%. Pentru îngrăşămintele cu fosfor dozele recomandate
sunt cuprinse, în general, între 50–80 kg/ha P2O5, la soiurile care conţin peste 6
mg P2O5/100g sol. Pe solurile cu un conţinut mai redus de 5 mg P2O5/100g sol,
doza se va majora cu 20–30 kg. Fosforul se aplică toamna, sub arătura de bază. Pe
solurile uşoare sau pe cele irigate fosforul se poate aplica şi la lucrările de
pregătire a patului germinativ, împreună cu îngrăşămintele cu azot, sub formă de
îngrăşăminte complexe. Potasiul se va aplica în doză de 60–80 kg/ha, pe solurile
uşoare, sărace în acest element. Pe celelalte soluri se va aplica 40–60 kg K2O/ha.
Potasiul are un rol determinant în asigurarea calităţii seminţelor, mai ales în cazul
formelor tardive. Uneori se observă carenţă în zinc. În aceste condiţii se aplică
tratamente cu sulfat de zinc, prin stropiri cu soluţii apoase de sulfat de zinc,
0,25%. Tratamentele se fac odată la 5–7 ani (5–10 kg zinc/ha), aplicându-se 2–3
stropiri, la intervale de 8–10 zile, începând cu faza de 4–5 frunze.
d. Semănatul- Epoca optimă de semănat pentru loturile de hibridare este
atunci când, la ora 8 dimineaţa, temperatura în sol a atins 100C, la adâncimea de

104
10 cm şi prezintă tendinţă de creştere. Pentru hibrizii bogaţi în lizină (Turda 125
L, 250 L şi Fundulea 345 L), hibridul zaharat “Delicios” precum şi pentru cei
destinaţi pentru culturi succesive (F 28, 102), pragul termic este mai ridicat (13–
140C). De asemenea, pentru seminţele al căror cold test prezintă valori scăzute
(sub 70%), precum şi pentru hibrizii la care formele parentale sunt mai sensibile la
clocire, se recomandă ca însămânţarea să se facă la pragul termic de 12–13 0C, în
cazul loturilor de hibridare dublă, şi la 14–150C, în cazul loturilor de hibridare
simplă. Temperatura caracteristică pragurilor termice trebuie să se menţină sau să
crească în sol, pe toată perioada germinării seminţelor, altfel există riscul ca
seminţele să clocească.
Semănatul prea timpuriu, sub temperatura optimă, determină o răsărire
neuniformă care are repercusiuni asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, iar
semănatul mai târziu de epoca optimă influenţează negativ coincidenţa la înflorire
a formelor parentale. În anii cu condiţii favorabile, epoca optimă de semănat a
loturilor de hibridare se găseşte între 15–30 aprilie, în sudul şi vestul ţării,
respectiv între 25 aprilie şi 5 mai, în zonele colinare şi mai nordice ale ţării.
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de textura solului şi gradul
de aprovizionare cu apă în momentul semănatului, precum şi în funcţie de
caracteristicile formelor parentale. Atunci când materialul de semănat are cold
testul mai scăzut, adâncimea de semănat trebuie diminuată cu 1–3 cm. De
asemenea, dacă MMB-ul este foarte scăzut (sub 100 g), ca în cazul formei tată a
hibrizilor Fundulea 98, Podul Iloaiei 101, Turda 228, semănatul se va face la 4–5
cm adâncime, folosind limitatoare de adâncime.
Desimea de semănat este condiţionată de felul formelor parentale şi
perioada de vegetaţie a acestora, de nivelul de fertilitate a solului şi de gradul de
aprovizionare cu apă. Pentru loturile de hibridare amplasate în sudul ţării,
aparţinând grupelor de precocitate 200, 300 şi 400, în cazul în care formele mamă
sunt hibrizi simpli, desimea în cultură irigată va fi de 40–50 mii plante/ha, în timp
ce, la liniile consangvinizate şi la loturile de hibridare pentru care formele mamă
sunt linii consangvinizate, desimea va fi de 45–60 mii plante/ha. În cultură
neirigată, desimea se reduce cu 12%, în funcţie de fertilitatea solului şi gradul de
aprovizionare cu apă. Pentru loturile de hibridare din grupele de precocitate 90 şi
100, desimea recomandată în cultura irigată este de 60–70 mii plante/ha, iar în
cultură neirigată 45–60 mii plante/ha. La forma tată, desimea este mai mare decât
la forma mamă cu 10–15 %, urmând a se majora cu până la 40% la forma tată a
unor hibrizi, la care formele parentale sunt reprezentate de linii consangvinizate,
cu decalaj între parteneri în privinţa sincronizării înfloritului.
Pentru a se realiza în loturile de hibridare desimea plantelor recoltabile
menţionată mai sus, numărul seminţelor germinabile trebuie să fie cu 10–15 %
mai mare.

105
 Semănatul în loturile de hibridare se face în benzi alternative. Paritatea
între formele parentale variază în funcţie de potenţialul de polenizare al formei
tată şi de sincronizarea înfloritului. Paritatea între formele parentale diferă după
metodologia folosită în producerea de sămânţă pentru fiecare hibrid în parte.
La parităţile mai mari, puţin favorabile formei tată (8:2; 8:3; 9:3 sau 12:4)
se recomandă polenizarea artificială suplimentară, mai ales când în perioada de
înflorire mişcarea aerului este redusă.
Rândurile tată se marchează la ambele capete cu ţăruşi şi se întocmeşte o
schiţă exactă a lotului de hibridare. Distanţa între rânduri este de 70 cm.
Pentru obţinerea unui procent de fecundare maxim este necesară o
sincronizare cât mai bună între apariţia stigmatelor la forma mamă şi deschiderea
anterelor la forma tată.
e. Întreţinere-Spargerea crustei se efectuează cu sapa rotativă, grapa
stelată sau grapa cu colţi reglabili, cu colţii orientaţi înapoi. Lucrarea se execută
paralel cu rândurile, imediat după ce s-a format crusta, pentru a asigura aerisirea
solului şi condiţii normale de răsărire.
- Combaterea buruienilor se face atât prin prăşit, cât şi pe
cale chimică. De regulă sunt necesare trei praşile mecanice, praşila I se execută la
10–12 cm adâncime, cu o viteză de deplasare a agregatului de 4 km/oră. În cazul
liniilor consangvinizate, care au ritm mai scăzut de creştere, se recomandă
montarea discurilor de protecţie pentru a nu acoperi plantele cu pământ. Praşila a
II-a se execută la 7–8 cm adâncime, cu o viteză de 10 km/oră, iar praşila a III-a se
execută la 5–6 cm adâncime, cu o viteză de 12 km/oră.
Combaterea chimică a buruienilor completează lucrarea efectuată cu
cultivatorul şi are menirea să asigure condiţii optime de dezvoltare, îndeosebi în
primele faze de vegetaţie, când ritmul de creştere a plantelor este mai încet, mai
ales la liniile consangvinizate. Buruienile rezistente la acţiunea erbicidelor se vor
distruge prin praşile manuale.
Prezenţa buruienilor în loturile de hibridare nu numai că diminuează
producţia, dar determină, în multe cazuri, o creştere neuniformă a celor doi
parteneri în loturile de hibridare, creând decalaje la înflorit şi, deci, o polenizare
defectuoasă. Boabele obţinute sunt şiştave, dau un randament scăzut la
condiţionare şi au germinaţia scăzută, maturarea făcându-se neuniform.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor-Etajul cel mai important pentru
combaterea în agroecosistemul porumbului este cel din vecinătatea solului. În
această zonă şi pe sol se fac aproape toate tratamentele. Pentru multe boli
păgubitoare, foliare sau ale tulpinii, cum sunt, de exemplu, helminthosporiozele şi
fuzariozele, nu dispunem de mijloace suficient de eficace şi rentabile.
Irigarea are menirea să asigure permanent umiditatea în sol la 70–75%
din capacitatea de câmp. Irigarea se face în funcţie de fazele critice pentru apă a

106
porumbului. Norma de udare variază între 500–600 m3/ha, depinzând de condiţiile
pedoclimatice. Cunoscând că perioada de sensibilitate maximă a porumbului la
lipsa de apă începe cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi continuă până
la umplerea bobului, udările se vor eşalona astfel:
- prima udare, cu circa 10 zile înaintea apariţie paniculului, pentru a
stimula emiterea polenului şi apariţia stigmatelor;
- următoarele udări, la intervale de 10–15 zile, până la începutul coacerii în
lapte. După această perioadă udarea devine dăunătoare, întârziind maturarea.
În timpul înfloritului, îndeosebi în perioada de deschidere a anterelor, este
bine să se evite irigarea prin aspersiune, pentru a nu stânjeni procesul de
polenizare şi fecundare.
f. Lucrări speciale-Purificarea biologică trebuie să asigure puritatea
genetică a formelor parentale, încă înainte de înflorit. Această operaţie constă în
îndepărtarea plantelor heterozigote şi netipice înainte ca acestea să poată să
producă polen. Ea începe în faza de 6–7 frunze, se repetă ori de câte ori este
nevoie (3–5 ori) pe măsura diferenţierii plantelor heterozigote şi netipice şi se
încheie obligatoriu înaintea înfloritului, când se face ultimul control.
Plantele netipice încep să se diferenţieze în fazele de creştere mai avansată
şi se deosebesc prin talia plantelor, mărimea şi culoarea frunzelor, culoarea
internodiilor şi nodurilor tulpinii, culoarea stigmatelor. La rândurile mamă din
loturile de hibridare, la ultima trecere de purificare se vor înlătura toate plantele
subdezvoltate, care pot emite polen mai târziu. Purificarea biologică se execută de
către o echipă de muncitori, sub îndrumarea unui cadru tehnic calificat, prin
smulgerea sau tăierea plantelor heterozigote sau netipice, de sub colet, ca să nu
lăstărească. Lucrarea se execută cu mai multă uşurinţă şi certitudine atunci când
înălţimea plantelor nu depăşeşte talia lucrătorilor. Atenţie deosebită se va acorda
eliminării plantelor netipice şi heterozigote de pe rândurile tată polenizatoare.
Purificatul la rândurile tată se continuă până ce stigmatele formei mamă au încetat
să fie receptive (se brunifică), cu condiţia ca, în timpul înfloritului, eliminarea să
se facă înainte ca acestea să emită polen.
Purificarea biologică are o importanţă deosebită în special pe loturile de
hibridare cu forme parentale materne androsterile. Pe aceste loturi plantele
netipice trebuie îndepărtate din lan, prin smulgere sau tăiere de sub colet. Până la
deschiderea anterelor şi apariţia stigmatelor, toate plantele netipice şi heterozigote
trebuie îndepărtate, deoarece acestea sunt de regulă, androfertile şi, deci,
reprezintă în lan o sursă permanentă de impurificare. Plantele netipice şi
heterozigote diferă prin talia, mărimea, poziţia, culoarea frunzelor, culoarea
internodiilor şi nodurilor tulpinii, culoarea stigmatelor. Purificarea continuă şi în
timpul înfloritului, deoarece unele forme netipice pot să se evidenţieze mai tardiv.

107
Acestea trebuie eliminate înainte de a elibera polenul. Purificarea trebuie
terminată până la înflorit şi la forma paternă.
Controlul paniculelor formei materne androsterile se face cu scopul de a
depista şi castra plantele sau paniculele androfertile din forma sterilă, înainte ca
acestea să emită polen. Paniculele cu tendinţă de înflorire pot fi recunoscute după
mai multe criterii: au culoarea mai intensă, sunt mai bogate în ramificaţii care au
faţă de axul principal unghiuri mai mari, datorită anterelor mai grele, pline cu
polen şi apar mai bogate în spiculeţe. Plantele identificate cu panicule androfertile
se castrează. Nu se admit mai mult de 0,5% plante androfertile la forma mamă
androsterilă, în cazul producerii seminţei hibride F1 pentru producţie, sau 0,2% în
cazul producerii de sămânţă la hibrizii simpli forme parentale. Controlul loturilor
androsterile se face de o echipă de muncitori instruiţi.
Copilitul se efectuează numai la plantele de pe rândurile mamă, în loturile
de hibridare, înaintea înspicatului, prin ruperea copililor de la suprafaţa solului. Se
vor controla mai atent loturile cu hibrizii: Suceava 95, Turda 100, 200, 215, 228,
Podu Iloaiei 120, Lovrin 360, 400, Fundulea 96, 412, 621 şi Delicios, ale căror
forme mamă lăstăresc foarte mult. La plantele rândurilor tată nu se vor elimina
copilii, deoarece aceştia asigură o cantitate suplimentară de polen.
Castratul formei mamă constituie lucrarea cea mai importantă ce trebuie
efectuată în loturile de hibridare, cu forme materne androfertile, ea determinând în
cele din urmă valoarea biologică a seminţelor. Pentru obţinerea unui grad ridicat
de hibridare, castrarea paniculelor formei mamă trebuie efectuată înainte ca
paniculele să înceapă înfloritul. Dat fiind faptul că, în condiţii de secetă şi arşiţă,
formele mamă, ale majorităţii hibrizilor omologaţi, au predispoziţii de a-şi
declanşa deschiderea anterelor în timpul ieşirii paniculelor din burduf, se
recomandă începerea operaţiunilor de castrare mai de timpuriu, adică în faza de
burduf a porumbului (paniculele nu au ieşit din teacă ultimelor frunze), avându-se
grijă ca smulgerea paniculelor să se facă în întregime şi nu cu mai mult de 1–2
frunze. Predispoziţie mai accentuată la înflorirea paniculelor în timpul ieşirii din
burduf au formele mamă ale hibrizilor simpli. Controlul operaţiei de castrare
trebuie să se efectueze sub îndrumarea unui cadru tehnic instruit. Loturile pentru
producerea hibrizilor dubli, triliniari şi a hibrizilor simpli pentru producţie, ce
depăşesc proporţia de 1% a paniculelor înflorite la forma mamă, la oricare din
controale, sau de 2% per total controale, vor fi respinse de la certificare. În cazul
hibrizilor simpli, forme parentale, toleranţa este mai redusă (0,5%). În unele ţări
castrarea se face mecanic, cu ajutorul unor maşini cu valţuri, prin smulgere, sau cu
cuţite rotative, prin tăiere. Evident că în această situaţie cultura trebuie să fie
uniformă şi că este necesară corectarea castrării. Există unele încercări de
înlocuire a castratului prin pulverizarea unor răşini sintetice care să împiedice
eliberarea polenului din panicule sau prin sterilizarea chimică a plantelor mamă.

108
 Multiplicarea hibrizilor cu forme parentale materne androsterile –
reprezintă metoda ce capătă extindere datorită eliminării parţiale sau totale a
lucrării de castrare, operaţie greoaie şi foarte costisitoare.
Unii hibrizi ca Podu Iloaiei 120, Turda 200, 213, 215 prezintă la forma
mamă androsterilitate citoplasmatică de tip “T” în timp ce alţii ca Fundulea 102,
308, 315, 370 şi 412, Suceava 108 prezintă la forma maternă androsterilitatea
citoplasmatică de tipul ”C”. La acest tip de androsterilitate se folosesc forme
paterne (tată) nerestauratoare de fertilitate, motiv pentru care, la forma maternă
(mamă) se adaugă în proporţie de 1:1 forme materne androfertile care vor reface
fertilitatea polenului la hibrizii din F1. Astfel, la această categorie de hibrizi, forma
mamă va fi jumătate androsterilă (ACMS) şi jumătate, forma analoagă androfertilă
(ANR)-nerestauratoare de fertilitate. În momentul oportun, forma mamă
androfertilă (ANR) se castrează, în timp ce forma androsterilă (ACMS) nu se
castrează, astfel că ambele forme se vor poleniza liber cu polenul formei tată
androfetil-nerestaurator de fertilitate. Recoltarea ştiuleţilor de la ambele forme
mamă se face în amestec. Prin operaţii de uscare, batozare, sortare, calibrare,
însăcuire etc., sămânţa se amestecă uniform 50% + 50%.
În prima generaţie (F1) hibrizii proveniţi din forma mamă androsterilă se
vor poleniza cu polenul hibrizilor proveniţi din forma mamă androfertilă,
proporţia de 1:1 asigurând pe deplin polenul necesar.
Multiplicarea hibrizilor cu forma mamă androsterilă de tip
nucleocitoplasmatic şi forma tată androfertilă restauratoare de fertilitate a
polenului (Rf). În această situaţie, toate rândurile mamă nu se vor castra, dar,
fiind androsterile – se vor poleniza liber cu polenul formei tată androfertil şi
restaurator de fertilitate. Hibrizii din prima generaţie (F1) vor avea polenul fertil în
proporţie de 100% oferind posibilitatea polenizării libere a tuturor plantelor.
Polenizarea artificială suplimentară asigură o polenizare mai bună şi
deci o fecundare mai bună la forma mamă. Polenizarea se face în perioada de
eliberare a polenului, între orele 9–13. Se recomandă îndeosebi la loturile de
hibridare la care formele tată sunt reprezentate de linii consangvinizate cu
producţie relativ scăzută de polen sau care prezintă decalaje la înflorit (Fundulea
98, Suceava 108, Podu Iloaiei 101, Turda 199, 215, 228), precum şi la loturile de
hibridare unde se folosesc parităţile mai largi de 8:3; 8:2; 9:3; 12:4 sau 12:5 şi
atunci când în timpul înfloritului mişcarea aerului este mai redusă.
g. Recoltarea-Lucrarea poate începe când boabele formei mamă au ajuns
la maturitatea fiziologică, momentul recoltării depinzând însă şi de modul de
recoltare. Atunci când recoltarea se face manual, umiditatea boabelor poate fi ceva
mai mare (30–35%). Când recoltarea se face mecanic, umiditatea boabelor trebuie
să fie mai redusă (20–25%). Ordinea în care se va începe recoltatul formelor
parentale la maturitate este determinată de starea de sănătate a plantelor, de

109
diferenţele între formele parentale privind caracteristicile morfologice ale
ştiuleţilor şi posibilităţile de recoltare mecanizată.
Cel mai bine ar fi ca rândurile formelor tată să fie recoltate ca porumb
pentru masă verde sau siloz, după înflorire, când stigmatele formei mamă se
brunifică, sau în faza de coacere lapte ceară, în special la hibrizii la care formele
parentale nu prezintă deosebiri evidente în ceea ce priveşte aspectul morfologic al
ştiuleţilor (Podu Iloaiei 101, 120, Turda 199, 200, Fundulea 270). În cazul în care
există deosebiri evidente între formele parentale privitor la aspectul morfologic al
ştiuleţilor, iar plantele nu sunt căzute sau frânte (sub ştiulete) se poate începe
recoltatul cu forma mamă, cu avizul prealabil al inspectorului aprobator.
Atunci când plantele sunt căzute şi frânte şi nu se pot individualiza bine rândurile,
recoltatul se va face manual, începându-se obligatoriu cu forma tată şi numai după
ce ştiuleţii acestuia au fost scoşi de pe teren se va trece la recoltarea formei mamă.
După recoltare, ştiuleţii se sortează, eliminându-se ştiuleţii netipici,
incomplet maturizaţi, atacaţi de boli şi dăunători, cu boabe încolţite. Se vor
elimina cu atenţie ştiuleţii atacaţi de putregaiul uscat al tulpinilor şi ştiuleţilor
(Diplodia zeae), tăciunele prăfos (Sorosporium holci-sorghi), boli de carantină.
De asemenea se vor elimina ştiuleţii atacaţi de tăciune (Ustylago maydis),
putregaiul uscat al ştiuleţilor (Nigrospora oryzae), putregaiul roşu (Fusarium
graminearum) şi înflorirea parazitară a boabelor (Gibberella fujikuroi). Ştiuleţii la
care numai câteva boabe sunt atacate de Fusarium nu se vor elimina în întregime,
ci numai partea bolnavă. Nu se vor elimina ştiuleţii tipici, dar incomplet fecundaţi.
Până la expedierea ştiuleţilor la staţiile de uscare, condiţionare şi calibrare,
depozitarea ştiuleţilor se va face în condiţii optime, în pătule ridicate faţă de
suprafaţa solului şi cu posibilităţi de acoperire la nevoie, pentru a fi feriţi de
umezeală, îngheţ şi rozătoare.
Uscarea ştiuleţilor se face în uscătoare speciale, sub acţiunea unui curent
de aer cald la 42–45 0C, până ce boabele ating umiditatea de 12–13%. După
uscare, seminţele se batozează, condiţionează şi calibrează. De regulă, la
porumb, sămânţa se şi tratează (TMTD 75-4 kg/t).Sămânţa obţinută se ambalează
în saci de 40 kg se etichetează cu etichete duble pe care se scrie: unitatea
producătoare, denumirea hibridului, anul de producţie, numărul de lot, calibrul şi
specificarea dacă sămânţa este tratată. Păstrarea seminţelor se face în saci
aşezaţi în loturi, în magazii aerisite, ferite de umezeală, dăunători şi rozătoare.
O atenţie specială trebuie acordată seminţei hibrizilor mai tardivi. La
aceştia ştiuleţii recoltaţi trebuie expediaţi direct la complexele de uscare, evitându-
se depozitarea intermediară. În cazul în care umiditatea boabelor este mai mare de
35–38%, uscarea se va face în două etape, prima la temperatura de 32–350C, până
ce umiditatea în boabe coboară la 25–28% şi a doua etapă la temperatura de 40–
450C, până ce umiditatea boabelor atinge 12–13%. În timpul manipulării

110
seminţelor (sub formă de ştiuleţi sau boabe) se va reduce la minimum posibil
impactul seminţelor cu corpurile tari, deoarece orice vătămare diminuează
substanţial viabilitatea, germinaţia şi vigoarea seminţelor.

9.3. Tehnologia intensivă pentru lucerna de sămânţă

Pentru producerea de sămânţă din categoriile biologice de C1 şi C2, lucerna
se cultivă în sistem anual, cu însămânţarea la începutul toamnei şi recoltarea
seminţei în anul următor, la coasa I. Sistemul este practicat cu succes în zonele
favorabile pentru cultura lucernei, din sudul ţării, asigurând producţii ridicate şi
stabile de sămânţă şi datorită faptului că previne infestarea culturii cu numeroşi
dăunători care atacă inflorescenţele de lucernă şi reduc recolta de sămânţă.
a. Amplasarea- Amplasarea loturilor semincere se face pe terenuri plate,
bine drenate, cu o fertilitate naturală mijlocie, spre slabă. Suprafaţa unui lot nu
trebuie să fie prea mare (25–30 ha), pentru a se păstra echilibrul ecologic între
numărul de polenizatori şi numărul de flori. Loturile semincere nu vor fi
amplasate în apropierea unor culturi care necesită tratamente repetate cu substanţe
toxice în perioada de înflorire a lucernei. Distanţa de izolare minimă trebuie să fie
de 200 m între diferite soiuri de lucernă şi 50 m între diferitele categorii biologice.
În rotaţie lucerna nu revine pe aceeaşi solă mai repede de 6 ani. Bune
premergătoare sunt cerealele păioase, plantele furajere anuale, sfecla de zahăr sau
furajeră, cartoful, premergătoare care permit o bună pregătire a patului germinativ.
b. Lucrările solului-Arătura de toamnă se impune pe solurile tasate sau
încărcate cu resturi vegetale. Adâncimea optimă este de 20–25 cm, cu plugul în
agregat cu grapa stelată. În acest caz, pregătirea patului germinativ se face prin
lucrări repetate cu grapa cu discuri, ultima lucrare făcându-se în agregat cu
tăvălugul inelar. Pe terenurile mai puţin tasate şi cu mai puţine resturi vegetale,
rezultate mai bune se obţin în urma pregătirii solului doar cu discul, mai ales dacă
eliberarea terenului se face în preajma semănatului.
c. Fertilizarea-În loturile semincere de lucernă, îngrăşămintele azotate nu
sunt recomandate, putând contribui la micşorarea producţiei. Îngrăşămintele
fosfatice sunt însă necesare. Doza de fosfor se calculează în funcţie de rezerva din
sol. În total, solul trebuie să conţină 6–8 mg fosfor mobil la 100 g sol. În lipsa
hărţilor agrochimice, dozele de fosfor sunt în funcţie de tipul de sol, astfel: pe
cernoziomuri se dau 40–60 kg P2O5/ha, pe soluri brun roşcate de pădure 60–70 kg
P2O5/ha. Fertilizarea cu potasiu poate fi necesară mai ales în cazul terenurilor
amendate. Dozele de potasiu sunt, în general, reduse, 30–40 K2O/ha.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică la arătura de bază.
d. Semănatul-În cazul culturii în sistem anual, epoca optimă de semănat
este între 25 august şi 10 septembrie. Semănatul, preferabil a se face în rânduri
distanţate la 50 cm, cu o normă de însămânţare de 4–5 kg sămânţă/ha. Desimea în
acest caz este de 200–250 seminţe germinabile/m2. Este util pentru lucrările de
111
întreţinere, ca pe urma roţilor tractorului, distanţa între rânduri să fie de 70 cm.
Adâncimea de semănat este 2–3 cm. În condiţii optime de semănat şi în cazul în
care dispunem de sămânţă puţină, norma de însămânţat se poate reduce la 2 kg/ha.
Pentru combaterea bolilor care se transmit prin sămânţă, aceasta este bine
să fie tratată cu fungicide cu spectru larg cum ar fi Cryptodin sau TMTD, în doză
de 1,5 kg/t.
e. Întreţinerea-Tăvălugitul după însămânţare poate conduce la o răsărire
mai uniformă, prin punerea seminţei în contact mai intim cu solul.
Combaterea buruienilor se poate face atât pe cale chimică, cât şi prin
prăşit. Pentru combaterea pe cale chimică se recomandă, primăvara devreme, un
tratament cu Acetadin (6–7 l/ha), pentru distrugerea buruienilor crucifere. În
continuare se fac 2–3 praşile mecanice. Alături de alte erbicide, ce vor fi
prezentate pentru combaterea buruienilor în cultura de trifoi, în culturile
producătoare de sămânţă de lucernă se poate folosi şi Etazinul 3585, erbicid cu
efect rezidual, nevolatil, în doză de 4–6 kg/ha în cultură neirigată, încorporat în
sol la 4–6 cm, cu combinatorul.
Pentru combaterea cuscutei, acţiunea trebuie să înceapă în anul I de
vegetaţie. În acest caz, tratamentele trebuie efectuate înainte de cosit. Pentru
aceasta se pot folosi erbicidele Aretit (2–4 %) sau Reglone (1%), utilizând 1 litru
de soluţie la 1 m2 vatră de cuscută. La 8–10 zile după tratament se verifică efectul
tratamentului, iar în vetrele unde au rămas filamente de cuscută nedistruse se face
un al doilea tratament. În anii următori de vegetaţie a lucernei, dacă apar vetre de
cuscută, tratamentele se vor aplica după cosit.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor-Pentru combaterea bolilor la
lucernă, de regulă, nu se fac tratamente speciale. Totuşi, pentru combaterea pătării
brune a frunzelor (Pseudopeziza medicaginis) se pot efectua tratamente la
începutul lunii mai, cu Topsin M-70, în concentraţie de 0,1 %, Dithane M 45
(0,5–1 kg/ha), Benlate 50 (0,5 kg/ha). Pentru combaterea dăunătorilor
tratamentele se fac diferenţiat, în funcţie de anul de cultură şi coasă.
Irigarea-Semănatul loturilor semincere de lucernă la începutul toamnei
este recomandat numai pe terenuri irigate, unde se poate asigura o răsărire
uniformă şi rapidă. Astfel, se fac udări de aprovizionare înainte de semănat sau
imediat după semănat, cu cantităţi de apă de 300–350 m3/ha. Repetarea udărilor
după răsărit este necesară numai în toamnele foarte secetoase. Primăvara, de
regulă, nu este necesară irigarea.
f. Lucrări speciale-Pentru favorizarea formării seminţelor, în perioada
când 10% din plante au înflorit, se aduc stupi de albine, socotind 8–10 familii la
hectar. Deoarece numai albinele tinere, fără experienţă, sunt eficiente în
deschiderea florilor de lucernă, în fiecare săptămână trebuie aduse rame noi cu
puiet. Albinele mature evită lovitura pe care o primesc cu prilejul eliberării

112
coloanei staminale din carenă. Purificările biologice se efectuează înainte de
înflorit.
g. Recoltarea-Recoltarea în două faze, cosit, uscat şi apoi treierat, nu este
recomandabilă datorită riscurilor care apar în cazul unor ploi după cosit. Se
preferă recoltarea directă din lan, cu combina Gloria, reglată special. În prealabil,
în momentul în care 75–80 % din raceme s-au brunificat, se face tratamentul cu
Reglone (5 l/ha) pentru defoliere. Treieratul se face după 7–10 zile, când plantele
sunt uscate.

9.4. Tehnologia specifică loturilor destinate producerii

materialului de plantare la cartof
Măsurile tehnologice speciale ce se aplică la această cultură urmăresc în
principal menţinerea purităţii biologice şi a stării fitosanitare a materialului liber
de boli virotice, prin combaterea afidelor transmiţătoare de virusuri, eliminarea
surselor de infecţie în cultură, precum şi distrugerea timpurie a masei vegetative,
în scopul prevenirii răspândirii infecţiilor virotice.
a. Amplasarea culturii-destinate loturilor producătoare de material
săditor la cartof se face pe soluri lutoase sau luto-nisipoase, permeabile, bogate în
substanţe nutritive, slab acide, cu pH între 5–6,5. Se va evita amplasarea, loturilor
semincere pe solurile podzolice grele sau lăcovişti. Este de recomandat ca
terenurile să aibă panta sub 70, cu pânza freatică sub 1,1 m. În rotaţie cartoful
poate reveni pe aceeaşi solă după patru ani, în zonele închise, respectiv după trei
ani, în afara zonelor închise. Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele
anuale şi perene (în afara lucernei), gramineele furajere, cerealele păioase. După
sfecla de zahăr şi furajeră, pentru rădăcini sau seminceri, cartoful va urma în al
doilea an de cultură. Nu se admit ca premergătoare: inul, lucerna, castravetele,
gulia ş.a. deoarece au boli comune.
În vederea prevenirii infecţiilor virotice trebuie să se asigure spaţii minime
de izolare de 150-300 m. În loturile semincere aparţinând la soiuri diferite, dar din
aceeaşi categorie biologică, este recomandată o distanţă minimă de izolare de 5 m,
pentru evitarea amestecurilor mecanice.
Menţionăm faptul că în zonele închise nu se produce deloc cartof pentru
consum. În afara zonelor închise, cultivatorilor din vecinătatea solelor în care se
face producere de sămânţă trebuie să li se asigure acelaşi material biologic ca cel
din unitatea specializată.
b. Lucrările solului-Pentru cartof, solul trebuie mobilizat adânc (28–30
cm), pe solurile mai grele fiind necesară arătura cu subsolaj. Aratul se execută
imediat după recoltarea plantei premergătoare, precedat, eventual, de o discuire
pentru tocarea resturilor vegetale. Odată cu arătura se administrează gunoiul de
grajd şi îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu. Până la venirea iernii arătura

113
se menţine curată de buruieni, nivelată prin discuire. Nivelarea solului este
importantă, dacă este necesar se foloseşte şi nivelatorul.
În primăvară, patul germinativ se pregăteşte după zvântarea solului cu
cultivatorul, la adâncimi de până la 14 cm, cu piese active tip săgeată, sau cu
discul în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
c. Fertilizarea-Pentru producerea cartofului de sămânţă, se fertilizează cu
doze moderate de azot, comparativ cu cartoful de consum, pentru a nu se reduce
numărul tuberculilor la cuib şi a nu se obţine tuberculi prea mari, a nu favoriza
atacul bolilor şi pentru a determina o comportare mai bună a tuberculilor la
vătămare şi păstrare. Doze moderate se recomandă, în special, la soiurile ce
formează tuberculi puţini şi mari (Măgura, Jaerla etc.). Fosforul şi potasiul se dau
în cantităţi mai mari, favorizând tuberizarea, precocitatea, rezistenţa la boli, la
vătămare şi păstrare. Orientativ, pe solurile cu fertilitate mijlocie se fertilizează cu
90–120 kg N/ha, 120 kg P2O5/ha şi 80–120 kg K2O/ha. Corecţii se fac în funcţie
de soi, planta premergătoare, fertilizarea cu gunoi de grajd. Îngrăşămintele cu clor
se vor evita sau se vor administra din toamnă. Cantitatea de gunoi de grajd ce se
poate aplica este în jur de 25 t/ha.
d. Plantatul-În vederea plantării, cartoful se sortează, îndepărtând
tuberculii bolnavi, iar colţii mai lungi de 1 cm se rup.
Calibrarea se face în două categorii: fracţia I (calibrul mic), cu diametrul
de 30–45 mm, şi fracţia a II-a (calibrul mare), cu diametrul de 45–60 mm.
Plantatul se face la temperatura solului de 6–70C, pe teren zvântat, pentru a
nu produce tasări şi a nu se forma bulgări, în timp cât mai scurt (1–2 săptămâni).
În cadrul fiecărui soi se plantează mai întâi soiurile tardive şi semitardive. În
cadrul fiecărui soi se plantează în ordine calibrul mare şi apoi calibrul mic.
Distanţa între rânduri este de 70 (75) cm, cu desimi mai mari comparativ cu
cartoful pentru consum cu circa 5–10 mii plante/ha. Se apreciază că pentru
soiurile timpurii desimea este de 60 mii plante/ha, iar pentru soiurile târzii şi
semitârzii, 55 mii plante/ha. Adâncimea de plantare este de circa 4 cm, cartoful
acoperindu-se cu biloane de circa 10–15 cm. Plantarea se face cu maşina de
plantat cu trei secţii de câte 2 rânduri (6 SaBP–70).
e. Întreţinerea-La două săptămâni de la plantare se face o rebilonare,
folosind cultivatore cu piese RT-O. Pentru culturile plantate pe 2 sau 4 rânduri
este indicat cultivatorul CL-2,8 M şi tractorul L-445. Când se plantează pe 6
rânduri se folosesc cultivatoarele CL-4,5 M şi CPU-8 M şi tractorul U-650 M, cu
pneuri 12 x 38”, pentru a reduce tasarea solului pe rândul de plante.
După răsărire se mai fac una-două rebilonări. Dacă solul nu este prea tasat,
înaintea pieselor de rariţă se vor monta cuţite săgeată care să lucreze la adâncimea
de 2–3 cm, fără a scoate bulgări. La culturile irigate, lucrările de întreţinere se vor
corela cu udările, după udare refăcându-se biloanele. Bilonul la început este de 9–

114
10 cm, pentru ca la sfârşit să ajungă de 20–22 cm de la suprafaţa solului. Este
important ca bilonul să fie încheiat pe coamă.
Combaterea buruienilor se face şi pe cale chimică, nu numai mecanic,
prin lucrările de prăşit şi rebilonare. Irigarea uneori este necesară nu numai în
zonele de câmpie.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o lucrare deosebit de
importantă. Pentru combaterea manei (Phytophthora infestans) şi a pătării brune a
frunzelor (Alternaria porri) se fac tratamente cu Ridomil plus 48 WP în doză de
2,5 kg/ha, Dithane M-45 în doză de 2–2,5 kg/ha. Împotriva rizoctoniozei se poate
efectua un tratament la tuberculi. Combaterea afidelor se face începând de la
răsărire (90%) la intervale de 12– 15 zile, până cu două săptămâni înaintea
distrugerii vrejilor. Pentru combaterea gândacului de Colorado (Leptinotarsa
decemlineata) se efectuează mai multe tratamente.
f. Lucrări speciale-Eliminarea plantelor virozate se face în trei reprize,
începând când plantele au 20 cm, la înflorit şi cu două săptămâni înainte de
distrugerea vrejilor. Plantele virozate, împreună cu tuberculii, se strâng în saci de
polietilenă, se scot din cultură şi se ard în locuri special amenajate, sau se
îngroapă la 100 m depărtare de lan. Odată cu eliminarea plantelor virozate se
elimină şi plantele atacate de putregaiul umed (Erwinia).
Purificările biologice se efectuează la înflorit, când se observă caracterele
de tipicitate ale soiurilor, prin îndepărtarea plantelor netipice.
Distrugerea vrejilor (întreruperea vegetaţiei) se face cu scopul de a
împiedica migrarea virusurilor din partea aeriană în tuberculi. La categoriile
biologice superioare (inclusiv I1), întreruperea se face la avertizarea dată de către
I.C.P.C. Braşov, la 10 zile după zborul maxim al afidelor. Distrugerea vrejilor se
face pe cale chimică. La materialul I2 distrugerea vrejilor urmăreşte o maturare
uniformă a tuberculilor pentru a reduce pierderile la recoltare şi în timpul păstrării.
Operaţia se face cu MTV-4 sau cu instalaţii cu lanţuri, când 1/2-2/3 din plante au
ajuns la maturitate. După distrugerea vrejilor cartofii rămân în sol 14–21 zile.
g. Recoltarea-Înaintea recoltării se elimină 5–6 rânduri marginale şi 10–
12 cuiburi frontale, de la capătul rândurilor, unde virozarea este mai puternică
decât în restul culturii. Recoltarea se poate face cu maşina E-649 sau cu combina
CRC-2, cu grijă, pe teren zvântat, pentru a evita rănirea tuberculilor.
Înaintea sortării şi calibrării, cartoful se preînsilozează prin depozitarea
acestuia în locuri adăpostite, şoproane, sau în grămezi acoperite cu rogojini. Nu se
va proceda la acoperirea cu vreji din cauza pericolului de infestare cu mană. În
aceste condiţii, cartoful se ţine cel puţin 21 zile, după care se trece la sortare şi
calibrare. La sortare se înlătură tuberculii bolnavi, loviţi şi cei care nu se
încadrează în dimensiunile prevăzute de standarde. Când necesarul de material de
plantare este mare se pot reţine tuberculi şi în afara dimensiunilor standard.

115
 Trebuie acordată o mare atenţie igienei locului unde se face sortarea, care
trebuie curăţat cu atenţie când se trece de la un soi la altul.
Depozitarea şi păstrarea se poate face în silozuri, în depozite cu
ventilaţie forţată sau în pivniţe. Temperatura de păstrare este de 1–30C şi
umiditatea relativă 85–93 %. Pentru păstrarea în silozuri există mai multe tipuri de
silozuri: Temperatura în siloz trebuie să se menţină relativ constantă 2–4 0C. La
început se face controlul temperaturii din masa de tuberculi la fiecare trei zile.
Dacă se constată ridicarea temperaturii, trebuie făcută aerisirea şi îndepărtarea
focarului de infecţie. Păstrarea în depozite cu ventilaţie forţată se face în boxe,
separat pe soiuri şi categorii biologice. Pereţii boxelor trebuie dezinfectaţi cu
formalină 2,5% (0,25 l/m2) sau prin fumigare cu sulf (30 g sulf/ m3). După
aplicarea tratamentului încăperea se închide ermetic pentru 1–2 zile, după care se
face aerisirea puternică 4–7 zile. Umplerea boxei se face în aşa fel ca, de la
suprafaţa cartofilor până la plafonul depozitului să rămână 30–40% din înălţimea
totală a boxei. În primele zile de la depozitare, temperatura din masa tuberculilor
se menţine relativ ridicată 15–180C, şi umiditatea relativă ceva mai scăzută (78–
82 %) pentru vindecarea rănilor. În această perioadă ventilarea se face zilnic, în 3–
4 reprize a câte 4 ore. Urmează o perioadă de răcire de 4–6 săptămâni, când
ventilarea se face zilnic, în 2–3 reprize a câte 4 ore, cu aer la 4–80C.
În perioada de păstrare propriu-zisă (4–6 luni) se face ventilarea cu aer la
0
2–4 C, în patru reprize a câte o oră pe zi. În principiu ventilarea se face cu aer
mai rece cu 30C, când temperatura în masa de cartofi este până la 70C şi mai rece
cu 4–6 0C când temperatura în masa de cartofi este mai ridicată, toamna la
depozitare, pentru a preveni formarea condensului pe suprafaţa tuberculilor ori pe
pereţii sau tavanul depozitului. Păstrarea în pivniţe se face tot în boxe din
scândură şi grătare din leaţuri de brad, la 10–20 cm de la podea. Din loc în loc se
pun tuburi de aerisire. Dezinfectarea boxelor se face în mod asemănător ca în
cazul depozitelor. Grosimea stratului de cartofi nu va depăşi 1,0–1,2 m, fiind
necesar să rămână 1,0–1,5 m de la suprafaţa cartofului până la tavanul pivniţei. La
început, după introducerea tuberculilor se face o aerisire puternică a încăperii.
Iarna temperatura se menţine la 2–40C. Când este frig ferestrele pivniţei se
protejează cu baloţi de paie. Când temperatura afară este de peste 10C, se pot
deschide ferestrele pentru aerisire.
Întrebări recapitulative:
1. Ce cuprinde şi cine execută multiplicarea seminţelor?
2. Multiplicarea (tehnologia specifică loturilor semincere) la cerealele păioase;
3. Multiplicarea (tehnologia specifică loturilor semincere) la leguminoasele
pentru boabe;
4. Multiplicarea (tehnologia specifică loturilor de hibridare) la porumb;
5. Multiplicarea (tehnologia specifică loturilor semincere) la lucernă;
6. Multiplicarea (tehnologia specifică loturilor destinate multiplicării materialului
de plantat) la cartof
116
 Cap. 10. CONTROLUL, CERTIFICAREA ŞI
COMERCIALIZAREA SEMINŢELOR ŞI
MATERIALULUI SĂDITOR
10.1. Aspecte generale
Prezentele reguli şi norme tehnice stabilesc cadrul organizatoric şi tehnic de
aplicare a prevederilor Legii 75/1995 privind producerea, controlul calităţii,
comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi
înregistrarea soiurilor de plante agricole, modificată şi completată prin Legea nr.
57/1997 şi prin Legea nr. 13/1997, pentru agenţii economici, persoane fizice şi
juridice, care desfăşoară o activitate profesională în domeniu.
Scopurile aplicării prezentelor reglementări sunt:
asigurarea protecţiei producătorilor agricoli prin folosirea de seminţe şi
material săditor de calitate corespunzătoare;
menţinerea neschimbată de-a lungul anilor a tuturor caracteristicilor
valoroase ale unui soi (hibrid), la nivelul creat de ameliorator şi furnizarea de
seminţe cu potenţial biologic corespunzător;
facilitarea unui comerţ unitar cu seminţe şi material săditor;
stimularea competenţei, dotării şi răspunderii producătorilor şi furnizorilor
pentru asigurarea calităţii seminţelor şi mat.săditor în condiţii de concurenţă;
producerea, prelucrarea, controlul calităţii, certificarea şi comercializarea
seminţelor şi materialului săditor pe bază de norme minimale, în concordanţă
cu legislaţia naţională şi cu reglementările internaţionale în acest domeniu.
În conformitate cu prevederile Legii 75/1995, agenţii comerciali specializaţi,
persoane fizice şi juridice, care produc, prelucrează şi comercializează seminţe se
autorizează în acest scop de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, respectiv de
Inspecţia de Stat pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor prin
reprezentanţii săi teritoriali de specialitate, conform procedurii prevăzute în
Ordinul M.A.A. nr. 79/1995.
Conform art.21 din Legea 75/1995 este interzisă comercializarea seminţelor şi
materialului săditor a căror calitate nu a fost controlată şi/sau certificată de
autoritatea naţională, de furnizorul acreditat pentru speciile stabilite prin
prezentele reguli şi norme sau de autoritatea naţională desemnată din ţara
exportatorului, după caz.
Autoritatea naţională desemnată prin lege pentru efectuarea controlului şi
certificării oficiale a seminţelor şi materialului săditor pe teritoriul României este
Inspecţia de Stat pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor
(I.S.C.S.M.S.) din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei îşi exercită
atribuţiunile prin Laboratorul Central pentru Controlul Calităţii Seminţelor

117
(L.C.C.C.S.) şi prin inspectoratele teritoriale pentru calitatea seminţelor şi
materialului săditor, menţionate în continuare cu iniţialele I.C.S.M.S.
Totodată, I.C.S.M.S. acreditează activitatea sau părţi ale activităţii agenţilor
economici autorizaţi, ale persoanelor fizice sau juridice care activează în domeniul
controlului şi certificării calităţii seminţelor şi materialului săditor (control în
câmp, prelevare probe, analize de laborator). Procedura de acreditare va fi stabilită
prin Ordin al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei.
I.C.S.M.S. supraveghează şi monitorizează activităţile agenţilor economici
autorizaţi şi acreditaţi în producerea, prelucrarea şi comercializarea seminţelor şi
materialului săditor. Controlul, supravegherea şi monitorizarea se exercită în toate
fazele de producere, prelucrare, comercializare, la folosirea seminţelor şi
materialului săditor. Certificarea calităţii seminţelor şi mat. săditor reprezintă un
ansamblu de operaţiuni de control şi verificare în principalele faze ale procesului
de multiplicare, condiţionare şi ambalare care asigură că produsele, procedeele şi
serviciile sunt conforme cu regulile şi normele specifice, care constă:
a.-controlul (inspecţia) culturilor semincere pentru stabilirea valorii biologice
a seminţelor şi materialului săditor din punct de vedere al identităţii, autenticităţii,
purităţii varietale şi stării fitosanitare, care se efectuează în câmp;
b.-controlul prin sondaj în principalele momente ale procesului de recoltare,
transport şi prelucrare şi determinarea valorii culturale cuprinzând, în cazul
seminţelor, puritatea fizică, facultatea germinativă, starea sanitară sau alţi indici
specifici speciei şi care se efectuează prin prelevarea de probe şi analiza acestora
după metode standardizate;
c.-controlul stării sanitare privind lipsa organismelor dăunătoare de carantină
se realizează direct în câmp sau prin probe analizate în laborator de inspectoratele
de protecţia plantelor şi carantină fitosanitară sau Laboratorul central de carantină
fitosanitară, care emit documentele de constatare, înainte de certificarea culturii
semincere în câmp;
d.-verificarea autenticităţii şi purităţii varietale în pre şi postcontrol prin
metode şi tehnici adecvate, prin teste de laborator sau în parcele de control;
postcontrolul se organizează pentru toate categoriile biologice de seminţe
destinate multiplicării şi se efectuează în câmpurile de testare ale Institutului de
stat pentru testarea şi înregistrarea soiurilor (I.S.T.I.S.) sau a altor instituţii
abilitate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei sau în parcele de control ale
furnizorilor acreditaţi;
e.-certificarea oficială se concretizează prin eliberarea documentelor de
control în câmp şi analize de laborator şi prin aplicarea pe ambalajele conţinând
seminţe sau material săditor care corespund condiţiilor de calitate prevăzute în
norme, pe specii sau grupe de specii, a certificatelor oficiale (etichetelor) sau,
după caz, a vignetelor şi eventual a sigiliilor (plombelor);

118
 f.-certificarea efectuată de furnizorul autorizat şi/sau acreditat se concretizează
prin declaraţia furnizorului de conformitate a condiţiilor de calitate cu prezentele
reguli şi norme şi eliberarea documentelor specifice şi aplicarea etichetei
furnizorului.
Se admit pentru control şi certificare seminţele şi materialul săditor din:
• soiurile (şi hibrizii, inclusiv formele parentale ale acestora),
înregistraţi în Lista oficială a României şi Lista recomandată;
• soiurile (şi hibrizii) înregistraţi în cataloagele Comunităţii
Europene sau în cataloagele statelor membre ale Uniunii Europene;
• soiuri neînregistrate în Lista oficială a României provenite din ţări
din afara Uniunii Europene, care se multiplică conform sistemelor OCDE pe
bază de contract în vederea exportului, integral, atât ca sămânţă, cât şi ca
produs comercial, în ţări din afara Uniunii Europene;
• genurile şi speciile stabilite de Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei, prin prezentele sau alte reglementări, în concordanţăcu
reglementările organismelor internaţionale la care România este parte.
Prezentele reglementări nu se aplică seminţelor şi mat. săditor destinat pentru:
• scopuri ştiinţifice (experienţe, selecţie, conservare genetică);
• testare în vederea înregistrării în Lista oficială sau brevetări;
• seminţele şi materialul săditor produse şi comercializate de micii
producători pe piaţa locală, autogarantate, destinate unor utilizatori
neprofesionişti, din speciile de legume, plante aromatice şi material
ornamental sau cu scop ornamental.

10.2. CONTROLUL LOTURILOR SEMINCERE

Stabilirea provenienţei şi categoriei biologice la înfiinţarea culturilor de
seminţe şi material săditor se face pe baza documentelor menţionate mai jos:
Registrul de selecţie conservativă, pentru menţinerea seminţelor şi
materialului săditor din categoriile biologice sămânţa Amelioratorului, Prebază I,
II şi Bază, după caz, la caracteristicile iniţiale ale soiului, dacă poartă confirmarea
inspectorului aprobator pentru concordanţa faptică cu datele înscrise şi pentru
respectarea metodicii de menţinere şi producere a seminţelor conform schemei.
Act de garantare a autenticităţii pentru sămânţa Amelioratorului şi sămânţa
de Prebază, după caz.
Certificatul de valoare biologică şi culturală pentru seminţele certificate de
ICSMS care poate fi formularul tipizat şi/sau eticheta oficială.
Certificatul de calitate şi/ sau eticheta emise de furnizori.
Documente de calitate însoţitoare ale seminţelor şi mat. săditor din import:
- certificat de puritate varietală eliberat de autorităţile desemnate, pentru
materialul importat din ţările afiliate la OCDE;

119
 - buletine internaţionale tipizate ale ISTA;
- etichete tip C.E. (care pot înlocui certificatul de puritate varietală), sau tip
OCDE, ataşate la ambalajele seminţelor şi au următoarele culori: albe cu dunga
violet (Prebază), albe (Bază), albastre (Certificată, generaţia I) sau roşii
(Certificată, generaţia a II-a), gri (sămânţă necertificată final), galbene intens
(Standard), brune (sămânţă Comercială), verzi (amestecuri) la speciile prevăzute
de cele două sisteme:
- alte documente prevăzute de reglementările internaţionale la care România
este parte;
- certificat de autenticitate şi calitate pentru materialul săditor şi alte specii de
seminţe din ţările afiliate şi din ţări neafiliate la U.E.;
- certificat fitosanitar internaţional.

Verificarea amplasării loturilor semincere, distanţelor de izolare şi a

rotaţiei
Nerespectarea distanţelor de izolare prevăzute constituie motiv pentru
respingerea sau declasarea culturilor. Verificarea amplasărilor loturilor semincere
se face pe baza schiţei întocmite pe “Declaraţia de multiplicare”. Nerespectarea
rotaţiei poate constitui motiv de respingere sau declasare a culturii conform
precizărilor din partea specială. Distanţele de izolare şi restricţiile de rotaţie sunt
cele prevăzute în partea specială.
Agricultorii – multiplicatori au obligativitatea încheierii unor convenţii sau
înţelegeri scrise cu cultivatorii agricoli învecinaţi pentru asigurarea distanţelor de
izolare, când spaţiul propriu nu asigură distanţele normate prin: amplasarea la
distanţă corespunzătoare a culturilor, eliminarea plantelor care pot impurifica
cultura seminceră sau să permită multiplicatorului de seminţe eliminarea acestora.
Aceste înţelegeri (convenţii) vor fi anexate “Declaraţiei de multiplicare”,
respectarea acestora rămânând în sarcina multiplicatorului.

Controlul aplicării tehnologiei specifice multiplicării seminţelor şi

materialului săditor-În cadrul controalelor privind respectarea lucrărilor
specifice producerii seminţelor şi materialului săditor, inspectorul aprobator va
verifica:
- combaterea organismelor dăunătoare, în special a celor de carantină, a celor
care se transmit prin sămânţă şi a vectorilor virozelor care condiţionează
respingerea sau declasarea culturilor, împreună cu inspectorii de protecţia
plantelor şi carantină fitosanitară şi cu specialiştii din reţeaua institutelor şi
staţiunilor de cercetare, care întocmesc actele de constatare specifice;
- executarea lucrărilor speciale privind purificarea biologică; la culturile
alogame purificarea trebuie terminată înainte de începerea emiterii polenului;
- efectuarea lucrărilor de castrare în termen şi de calitate în loturile de
hibridare;
120
 - eliminarea plantelor atacate de organismele dăunătoare înainte de recoltare,
la anumite culturi;
- eliminarea măsurilor pentru evitarea amestecurilor mecanice în timpul
recoltatului, transportului şi a depozitării temporare.

10.3. PRELUCRAREA SEMINŢELOR ŞI

MATERIALULUI SĂDITOR
Prelucrarea seminţelor şi materialului săditor cuprinde toate fazele de la
recoltare până la livrare, şi anume: precurăţirea, uscarea, curăţirea finală, sortarea,
fasonarea, tratarea, ambalarea, etichetarea, lotizarea şi depozitarea, efectuate în
vederea realizării condiţiilor de calitate prevăzute în norme, în scop comercial sau
pentru necesarul propriu. Prelucrarea seminţelor şi materialului săditor pentru
oricare fază enunţată la alineatul precedent trebuie finalizată prin ambalare şi
etichetare, incluzând închiderea ambalajelor conform prezentelor norme. Se
defineşte ca prelucrător proprietarul loturilor de seminţe sau material săditor ce se
condiţionează, care:
♦ efectuează prelucrarea utilizând baza materială proprie, închiriată sau prin
contract, convenţie de prestare servicii de către alţi prelucrători autorizaţi;
♦ este primul comerciant autorizat al seminţei şi materialului săditor condiţionat
şi ambalat conform alineatului precedent.
Prelucrătorii răspund de menţinerea autenticităţii şi purităţii varietale, în
timpul manipulării, condiţionării, ambalării, lotizării, păstrării şi comercializării
seminţelor şi materialului săditor, precum şi de menţinerea parametrilor minimali
de calitate prevăzuţi de prezentele norme pentru a putea fi comercializate.
Pentru certificare, prelucrătorul poate solicita sondarea şi certificarea oficială a
seminţei şi materialului săditor de către autoritatea de certificare printr-o cerere
denumită “Declaraţie pentru certificare”, cu excepţia cazurilor pentru care este
acreditat de a-şi autocertifica sămânţa sau materialul săditor.
Declaraţia pentru certificare va cuprinde: elementele de identificare şi valoare
biologică din actul de control în câmp; acordul menţinătorului soiului; de
identificare a loturilor care rezultă; declararea valorii culturale informative;
intenţia de amestecare a unor partide sau loturi având aceeaşi provenienţă sau
provenienţe diferite şi că acestea îşi păstrează autenticitatea şi puritatea varietală
pe care au avut-o înainte de condiţionare şi contractul (convenţia) de prestare
servicii în cazul în care proprietarul seminţei nu deţine instalaţii proprii de
condiţionare şi ambalare.

10.4. CIRCULAŢIA ŞI COMERCIALIZAREA

SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR
Agenţii economici autorizaţi pentru comercializarea seminţelor şi materialului
săditor au următoarele obligaţii:

121
 să facă dovada certificării, provenienţei, tranzacţiilor şi stocurilor
de seminţe şi material săditor care se comercializează, prin ţinerea evidenţei
conform prezentelor prevederi;
să respecte normele tehnologice de depozitare, transport şi
comercializare specifice fiecărei specii;
să asigure un comerţ modern şi profesionist;
să nu comercializeze seminţe şi material săditor necertificate,
neambalate şi neetichetate sau preluate de la agenţi economici neautorizaţi;
să respecte inviolabilitatea etichetelor, a ambalajelor originale şi să
păstreze marca furnizorului, în cazul în care aceasta este aplicată pe ambalaj;
să fie pregătiţi pentru a da informaţii de folosire a materialului
semincer vândut;
să ceară acordul ICSMS sau LCCCS pentru reambalarea de către
un prelucrător autorizat a seminţelor în ambalaje de capacitate mai mică decât cele
în care au fost achiziţionate seminţele, în funcţie de cererea utilizatorilor, dacă el
însuşi nu este autorizat ca prelucrător;
să ţină evidenţa cantităţilor preluate şi vândute pe soiuri, respectiv
pe menţinători şi să achite acestora drepturile de redevenţă dacă este primul
vânzător al respectivelor seminţe sau material săditor;
să retragă din circulaţie seminţele şi material săditor devenite
inapte calitativ în conformitate cu prezentele norme şi afectate de organisme
dăunătoare, să accepte returnarea celor deja vândute sau compensarea lor şi să ia
măsuri de îndepărtare urgentă a acestor cantităţi prin valorificare la alte destinaţii
sau distrugere, în prezenţa unui reprezentant al ICSMS;
să solicite refacerea analizelor de valoare culturală (în special a
germinaţiei) şi stare sanitară când este cazul;
să respecte în totalitatea lor prevederile Legii 75/1995, a
prezentelor norme şi a celorlalte reglementări în vigoare privind comerţul.

Circulaţia şi comercializarea la intern

Circulaţia timpurie a seminţelor se referă la seminţele contractate şi aprobate
în câmp dar necertificate final. La cererea expresă a primului beneficiar sămânţa
poate circula înainte de a se cunoaşte rezultatul oficial al testului de germinaţie
sau stare sanitară în următoarele condiţii:
• sămânţa a trecut toate celelalte teste oficiale de analiză a valorii
culturale în cazul că a fost condiţionată şi ambalată;
• rezultatul unei analize informative anterioare de germinaţie arată că
sămânţa îndeplineşte cel puţin germinaţia minimă normată;
• sămânţa necondiţionată va fi livrată ambalată sau vrac în containere
sau mijloace de transport curate, închise şi sigilate;

122
 • furnizorul are responsabilitatea să pună la dispoziţia beneficiarului
înainte sau la data livrării:
a) o declaraţie că sămânţa a fost livrată înaintea sondării oficiale sau
după sondarea oficială dar înaintea obţinerii rezultatelor analizei oficiale de
germinaţie, cu specificaţia “seminţe necertificate final”;
b) rezultatul analizei informative;
c) numărul de referinţă al lotului atribuit oficial;
d) numele şi adresa furnizorului;
e) originalul actului de control în câmp, în cazul seminţei brute;
f) acordul LCCCS sau ICSMS teritorial al furnizorului.

Întrebări recapitulative:
1. Ce document oficial reglementează controlul, certificarea şi comercializarea
seminţelor în România?
2. Principalele prevederi ale Legii 75/1995;
3. despre controlul loturilor semincere;
4. Despre prelucrarea seminţelor şi materialului săditor;
5. Despre circulaţia şi comercializarea seminţelor şi materialului săditor.

123
 CAP. 11. ECONOMIA PRODUCERII ŞI
MULTIPLICĂRII SEMINŢELOR ŞI
MATERIALULUI SĂDITOR
Etapele producerii şi multiplicării seminţelor însumează un număr de 6–7
ani la plantele autogame şi cele alogame cu polenizare liberă, un număr de 7–8 ani
la cartof, 9–11 ani la sfeclă etc. Pe parcursul acestei perioade se execută lucrări
specifice care se constituie în cheltuieli de producţie ce trebuie recuperate anual,
oferind astfel posibilitatea continuării întregului lanţ tehnologic. Remarcăm şi cu
această ocazie faptul că nivelul cheltuielilor este foarte ridicat deoarece:
se asigură un nivel tehnologic maxim pentru ca noile genotipuri să nu fie
supuse deprecierii însuşirilor valoroase ale productivităţii (parametri ambientali,
protecţia fitosanitară etc.);
ritmul de înmulţire trebuie să fie maxim;
forţa de muncă folosită are o calificare superioară;
intervalul de executare al lucrărilor este foarte scurt;
dotarea tehnică trebuie să fie excelentă cantitativ şi calitativ;
profesionalismul ridicat al tututor celor ce activează în acest domeniu.
Aşa se explică de ce Producerea Seminţelor la categoriile biologice
superioare se desfăşoară numai în cadrul Staţiunilor de Cercetări Agricole şi
Silvice, Staţiunile Didactice, iar Multiplicarea categoriilor biologice inferioare se
desfăşoară în cadrul agenţilor economici specializaţi şi aprobaţi de MAA. Schema
producerii şi multiplicării seminţelor pentru o anumită specie începe cu suprafaţa
ce urmează a fi cultivată de către proprietarii de teren (arealul de cultură omologat
şi zonat). De exemplu: soiul nou de grâu Moldova–83, creat la SCA Podu Iloaiei
şi zonat pentru zona colinară a Moldovei este solicitat de cultivatori pentru a fi
cultivat pe 100.000 hectare. Aceasta înseamnă că necesarul de sămânţă C2 (I2) este
de 25.000 tone. Costul lucrărilor de multiplicare aplicate de agenţii economici
specializaţi este majorat cu 20% faţă de costul producţiei destinate consumului.
În continuare, schema producerii şi multiplicării până ce se asigură cele
25.000 tone grâu sămânţă C2 se desfăşoară astfel:
1. Agenţii multiplicatori-C2 obţin cele 25.000 tone sămânţă pe 10.000
hectare loturi semincere (se consideră că producţia medie este de 3.000 kg/ha şi
prin condiţionare vor rezulta 2.500 kg/ha sămânţă utilă).
Pentru însămânţarea celor 10.000 hectare loturi semincere, multiplicatorii
au nevoie de 2.500 tone sămânţă C1 (I1).
2. Agenţii multiplicatori–C1–obţin cele 2.500 tone sămânţă C1 pe
suprafaţa de 1.000 hectare (la fel, producţia totală va fi de 3.000 kg/ha şi prin
condiţionare vor rezulta 2.500 tone sămânţă).

124
 Pentru însămânţarea celor 1.000 hectare este necesară cantitatea de 250
tone sămânţă din categoria biologică BAZĂ.
3. Agenţii multiplicatori–BAZĂ-obţin cele 250 tone sămânţă-bază pe
suprafaţa de 100 hectare (la fel, din producţia de 3.000 kg/ha, rezultă 2.500
kg/ha). Însămânţarea celor 100 hectare necesită 25 tone sămânţă de PREBAZĂ-II
sau Superelită.
4.Producerea în SCA a seminţei de PREBAZĂ II (Superelită)–se
realizează pe suprafaţa de 10 ha, de pe care va obţine cantitatea de 25 tone
sămânţă PB – II. Pentru cele 10 ha este necesară cantitatea de 2,5 tone sămânţă
PREBAZĂ-I sau BazăSuperelită.
5. Producerea în SCA a seminţei Prebază-I (Bază Superelită)–
cantitatea de 2,5 tone se realizează pe suprafaţa de 1 ha. Această suprafaţă se
însămânţează în benzi cu zone de acces de 37,5 cm lăţime. Asemenea zone de
acces vor fi amplasate după fiecare lăţime a semănătorii (4 m). Însămânţarea
suprafeţei de 1 ha are nevoie de 200 kg sămânţă produsă în Câmpul de Selecţie.
6. Producerea în SCA a seminţei-CS (câmpul de selecţie). Cele 200 kg
sămânţă necesară poate fi obţinută pe suprafaţa de 0,1 ha (considerându-se o
producţie medie utilă de 2.000 kg/ha). Pentru însămânţarea a 0,1 ha câmp de
selecţie sunt necesare 2 kg sămânţă rezultată de pe Câmpul de Alegere (C.A.).
7. Producerea în SCA a seminţei autorului (SA) pe câmpul de alegere
(C.A.)–Câmpul de alegere (CA) se însămânţează cu sămânţa autorului, în rânduri
cu distanţa de 50 cm pentru a se permite accesul amelioratorului (menţinătorului).
Suprafaţa acestui câmp este de mărimea asigurării unei cantităţi minime de 2 kg
sămânţă. Considerându-se, în medie, că un spic valoros, bine dezvoltat, cântăreşte
circa un gram, înseamnă că pentru asigurarea celor 2000 grame (2 kg) sămânţă
sunt necesare 2000 spice. Deci se vor alege minimum 2000 spice tipice soiului
Moldova–83, de către autorul (menţinătorul) SCA Podu Iloaiei. rezultă astfel că se
porneşte de la 2000 spice şi după 7 ani se asigură 25.000 tone sămânţă-C2 pentru
producătorii individuali ce vor cultiva 100.000 hectare cu soiul Moldova–83.

Sub formă centralizată etapele producerii şi multiplicării cantităţii de 25.000

tone, grâu sămânţă din soiul Moldova-83 se prezintă astfel:

125
 Normă Cost sămânţă
Supr. Necesar Prod. Prod.
Nr. ETAPELE de (%)
Cine execută lot sem. sămânţă medie totală
ani (Câmpurile) sămânţă
(ha) (t) (kg/ha) (kg/ha) Cump. Vânzare
(kg/ha)
Alegerea spicelor SCA 2000 sp.
1. - - - - - 500
(Câmp alegere) (menţinător) (2000g)
Selecţia
descendenţelor SCA
2. 0,1 200 2 kg 2500 25 kg 500 400
valoroase (menţinător)
(Câmp de selecţie)
Prima descendenţă SCA
3. 1 250 0,250 2500 2,5 400 350
(PB I) (menţinător)
A doua descendenţă SCA
4. 10 250 2,5 2500 25 350 300
(PB II) (menţinător)
A treia descendenţă SCA
5. 100 250 25 2500 250 300 250
(PB III) (menţinător)
Prima înmulţire
6. Multiplicator 1000 250 250 2500 2500 250 200
(câmp C 1)
A doua înmulţire
7. Multiplicator 10000 250 2500 2500 25000 200 150
(câmp C 2)
Beneficiarii sămânţă (cultivatorii) – vor primi 25000t sămânţă pentru 100000 ha grâu
Notă: Producţia medie pe loturile semincere este de 3000 kg/ha, prin
condiţionare ramân 2500 kg/ha sămânţă. Cultivatorii plătesc sămânţa la cu preţul
de 150% faţă de producţia de consum.

TEME DE PROIECT
1. Să se elaboreze tehnologia specifică lotului semincer de 100 ha, la specia
(se alege una dintre: grâu, orz, orzoaică, secară, fasole, soia, mazăre,
lucernă) care va asigura cantitatea de ………tone sămânţă, categoria
biologică ……(Bază, C1, C2), de către
multiplicatorul………….(denumirea agentului economic), situat în
comuna…….., judeţul…………..
2. Să se elaboreze tehnologia specifică lotului de hibridare de 50 ha porumb,
hibridul …….. ce va asigura cantitatea de ……..tone de sămânţă
comercială F0 , la multiplicatorul ………….(denumirea agentului
economic), situat în comuna…….., judeţul…………..
3. Să se elaboreze tehnologia specifică lotului semincer de 20 ha cartof,
soiul……., categoria biologică……….. ce va asigura cantitatea de
……..tone de material de plantat, de către multiplicatorul
………….(denumirea agentului economic), situat în comuna……..,
judeţul…………..

126
 Principalele componente ale proiectului sunt:
1. Schiţa terenului în care se va specifica: sola cu lotul semincer (colorată),
dimensiunile solei, vecinătăţile, distanţe, zone de acces, culturile vecinilor;
2. Amplasarea lotului semincer (după datele prezentate la cap. 9);
3. Distanţele de izolare;
4. Rotaţia;
5. Fertilizarea;
6. Lucrările solului;
7. Sămânţa şi semănatul;
8. Lucrările de întreţinere;
9. Lucrări specifice loturilor semincere/hibridare;
10. Recoltare, transport;
11. Prelucrare, ambalare, comercializare;
12. Eficienţa economică (cheltuielidupă deviz, încasări la livrare);
13. Concluzii, recomandări;
14. Bibliografie.

Lista bibliografică recomandată

A. OBLIGATORIE
1. CREŢU A., SIMIONIUC D., CREŢU L., 2000 – Ameliorarea plantelor,
producerea şi multiplicarea seminţelor şi materialului săditor. Editura "Ion
Ionescu de la Brad" Iaşi.
2. CREŢU A.-1990. Ameliorarea Plantelor şi Producerea de Sămânţă. Vol. I,
Curs Lito Iaşi.
3. CREŢU A.-1990. Ameliorarea Plantelor şi Producerea de Sămânţă. Vol. II,
Curs Lito Iaşi
4. CREŢU A.-1995. Caiet de lucrări practice.
B. FACULTATIVĂ
1. Analele ICCPT-Probleme de Genetică Teoretică şi Aplicativă
2. ENESCU V şi colab.-1994 . Înmulţirea vegetativă prin culturi "in vitro". Ed.
Ceres, Bucureşti
3. Handbook of Breeding and Plant Cell Culture. Vol. 1-6.
4. FRANCO CORENZETTI şi colab.-1994. Miglioramento genetico delle piante
agrarie. Edagricole Bologna

127
 Cuprins

INTRODUCERE ŞI IMPORTANŢĂ………………………………………... 2
Cap.1. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PLANTELOR……………..…… 5
1.1. Definire…………………………………………………………….……. 5
1.2. Ce reprezintă un soi / hibrid nou…………………...……..………….…. 5
1.3. Clasificarea obiectivelor ameliorării plantelor………………….………. 5
1.3.1. Ameliorarea componentelor capacităţii de producţie……..………… 6
1.3.2. Ameliorarea calităţii producţiei………………………………………9
1.3.2.a. Ameliorarea conţinutului în substanţe de bază…………………. 10
1.3.2.b. Ameliorarea conţinutului în principii active esenţiale…………. 11
1.3.2.c.Ameliorarea însuşirilor tehnologice…………………………….. 12
1.3.3. Ameliorarea rezistenţei active a plantelor…………………………….13
1.3.4. Ameliorarea reacţiei favorabile la intensivizare………….…………..16
1.4. Factorii care hotărăsc alegerea obiectivelor ……………………………..18
Cap. 2. STUDIUL MATERIALULUI INIŢIAL ………….………………… 20
2.1. Importanţa materialului iniţial folosit în ameliorarea plantelor………… 20
2.2. Formele materialului iniţial…………………………………………….. 21
2.3. Colectarea, studiul şi conservarea mat. iniţial…………………….……. 27
Cap. 3. METODE FOLOSITE ÎN AMELIORARE ..........……………….. 30
3.1. Importanţa alegerii corecte a metodei de ameliorare…………….………30
3.2. Clasificarea şi caracterizarea metodelor de ameliorare…………………. 32
3.2.1. Metode convenţionale………………………………………………. 32
3.2.1.1. Hibridarea……………………………………………………… 32
3.2.1.2. Consangvinizarea………………………………………………. 38
3.2.1.3. Mutageneza…………………………………………………… 42
3.2.1.4. Ploidia (poliploidia)…………………………………………… 44
3.2.1.5. Selecţia……………………….……………………………….. 45
3.2.2. Metode neconvenţionale…………………………………………… 48
3.2.2.1. Tehnologia ADN recombinant………………………….... 49
3.2.2.2. Culturile “in vitro”………………………………………….. 49
3.2.2.3. Haploidia (Androgeneza)…………………………………. 50
3.2.2.4. Hibridările somatice……………………………………… 50

128
Cap.4. AMELIORAREA PLANTELOR AUTOGAME ..........…………… 51
4.1. Ameliorarea grâului comun………………………………………….. 51
4.2. Ameliorarea grâului de primăvară (Triticum durum L.)……………... 58
4.3. Ameliorarea orzului de toamnă………………………………………. 59
4.4. Ameliorarea orzoaicei în România…………………………………… 61
4.5. Ameliorarea fasolei…………………………………………………... 62
4.6. Ameliorarea soiei…………………………………………………….. 63
Cap. 5. AMELIORAREA PLANTELOR ALOGAME ..........……………. 65
5.1. Ameliorarea porumbului……………………………………………… 65
5.2. Ameliorarea sorgului…………………………………………………. 69
5.3. Ameliorarea secarei………………………………………………….. 70
5.4. Ameliorarea florii soarelui…………………………………………… 72
5.5. Ameliorarea sfeclei pentru zahăr…………………………………….. 75
5.6. Ameliorarea lucernei…………………………………………………. 77
Cap. 6. AMELIORAREA PLANTELOR CU ÎNMULŢIRE VEG. ………. 79
6.1. Ameliorarea cartofului……….……………….………………………. 79
Cap. 7. BAZELE GENETICE ALE PRODUCERII ŞI MULTIPLICĂRII
SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR ..........…………………. 83
7.1. Introducere…………………………………………………………… 83
7.2. Structura genetică a soiurilor la autogame…………………………… 85
7.3. Structura genetică a cultivarelor alogame……………………………. 91
7.4. Structura genetică a cultivarelor cu înmulţire veg. …………………... 93
Cap. 8. PRODUCEREA SEMINŢELOR ŞI MAT. SĂDITOR ..........…… 94
Cap. 9. MULTIPLICAREA SEMINŢELOR ŞI MAT.SĂDITOR ………. 98
9.1 Tehnologia specifică loturilor semincere la autogame………….…….. 98
9.2 Tehnologia specifică loturilor de hibridare la porumb………………. 102
9.3.Tehnologia intensivă pentru lucerna de sămânţă……………………. 111
9.4. Tehnologia specifică loturilor la cartof………………………….…… 113
Cap. 10. CONTROLUL, CERTIFICAREA ŞI COMERCIALIZAREA
SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR ..........………………… 117
10.1. Aspecte generale………………….………………………………… 117
10.2. Controlul loturilor semincere……………………………………… 119
10.3. Prelucrarea seminţelor şi materialului săditor……………………….121
10.4. Circulaţia şi comercializarea seminţelor şi mat. săditor …………… 121
CAP. 11. ECONOMIA PRODUCERII ŞI MULTIPLICĂRII
SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR ………………………. 124

Teme de proiect……………………………………………………………… 126

129