Numele şi prenumele : ANTOHI CLAUDIA

Clasa : a X-a B

Şcoala de provenienţă: Liceul Tehnologic « Aurel Vlaicu », Galaţi

Secțiunea a II-a – Critică/ Subsecțiunea a II-a

Profesorul coordonator : Codreș Carmen - Mariana

Telefon: 0727307585

Realitate, cuvânt, mister în „Frunze de animal”, de Ana Blandiana și „După ploaie”, de Eugenio
Montale

Cei doi poeți ai generației optzeciste aleg forța metaforei pentru a evidenția esența cuvântului,
eternitatea misterelor, dincolo de realitatea amăgitoare și de timpul neîndurător.
În poemul „Frunze de animal”, Ana Blandiana asociază încă din primele versuri elementele
naturii, într-o simbioză sublimă a perfecțiunii: „Frunze de animal ținut în ploaie,/Umbra pieloasă de
gutui”. Simbolurile poeziei sunt frunzele, ploaia, gutuile și cerul.
Poezia este o suită continuă de metafore care șochează, provoacă, fac să tresalte sensibilitatea
cititorului. „Cerul zemos”, mustind de picurii de ploaie binefăcători, „care se-ndoaie” simbolizează
însăși viața, cu amăgirile, speranțele și încercările ei, care continuu îmbie ființa „să-l consumi și să i te
supui”.
Viața ia forma unor miresme ispititoare, al căror urcuș „prin crengile deschise-n cruce” stă sub
semnul divinului, deși se lovesc de o realitate iluzorie, plină de „făgăduieli caudate și eresuri”. Aceste
„eresuri” ar putea simboliza înseși cuvintele prin care noi, oamnenii, încercăm să depășim realitatea, să
atingem absolutul. Sunt acele cuvinte ale creatorului de artă, prin care acesta ar vrea, în zadar, să
pătrundă esența misterului, care se încăpățânează să nu se dezvăluie…
Metafora „Ce moarte aromată se ascunde în gutui!” asociază imaginea nostalgică a a unui
sfârșit cu cea mai pură manifestare a frumuseții naturii. Rotundul aur, fructul copt ce păstrează în el
sâmburele care rodește este prețiosul cuvânt care și-a păstrat umbra. Echilibrul este găsit doar în taina
cuvintelor: „Ce ți-ai putea dori mai mult s-arăți?/C-un gest pios și singur pui/ Rotundul aur printre
cărți.” În poemul „După ploaie”, poetul Eugenio Mantale se raportează la o realitate ce ia forma unui
cumul de materie în interiorul căreia nu se întreărește nicio perspectivă sau speranță. Apare imaginea
omului care se întoarce cu speranță („mă uit în spate”) pentru a descoperi răspunsurile, fără
posibilitatea unei eventuale siguranțe („nu văd adăposturi”).
Și în cazul acestui poet descoperim simbolul vieții, reprezentat de „nisipul de pe plajă”, ce
reprezintă aceeași realitate care ne amăgește uneori. Eul liric consideră că aceste iluzii sunt doar
rezultatul trecerii întâmplătoare a unor păsări, că sunt evenimente care nu au niciun mister și care pot fi
explicate simplu, rațional: „Poate-a trecut o rață obosită, sau poate șchioapătă”. Se conturează astfel
idea că nu există nimic interesant dincolo de realitate: „N-aș ști să descifrez acel limbaj, /chiar dac-aș fi
chinez.”
Chiar dacă ar mai fi vreun mister de descifrat în viață, nu mai e în puterea poetului să reușească
să preia controlul, raportându-se, am putea spune, la „cunoașterea luciferică” blagiană.
Poezia este un joc de stil, ironie elegantă despre viață, fără nicio pretenție sau speranță de a
putea cunoaște sau dezvălui adevăruri mai profunde și mai importante.
Un alt simbol ce se poate identifica în text este timpul, cel ce are o valoare infimă, cât o clipă
iluzorie: „Ar fi de-ajuns un suflu/ de vânt ca să-l șteargă.” Viziunea asupra naturii este una negativă:
„natura e mută”, „vorbește la întâmplare”. Acest aspect este sugerat de seria de negații: „nu văd”, „n-aș
ști”, „nu este adevărat”, „să nu se ocupe”.
Prin această viziune asupra naturii, poetul încearcă să definească ceva, plecând de la ceea ce nu
este. Negație pură, inexistență, pesimism, disperare amplificată de ironie….